La cambaşi

Călăriseră cu toată viteza, încât Ţeastă Tare, cu două ore înainte de a cădea întunericul, îi vesti că, foarte curând, vor ajunge la Lacul palmierilor.

Nu mergem drept spre lac, hotărî Tata Jaguar. S-ar putea ca abiponii să fi sosit înaintea noastră şi nu vreau să ne vadă. Nici nu trebuie să bănuiască măcar că ne aşteptăm la prezenţa lor acolo. Cât mai e până la prima lor aşezase?

Dacă mânăm tot aşa, ajungem la căderea nopţii, răspunse căpetenia cambaşilor.

Minunat. Îi depăşim deci pe întuneric, iar popasul îl facem abia pe urmă.

Îşi continuară drumul părăsind direcţia sud-vest şi cârmind spre nord-vest. Mai călăriră preţ de un ceas prin deşertul nisipos, apoi se deschise în faţa lor un imaş cu iarbă din ce în ce mai opulentă. De ambele părţi era pădure cu arbori înalţi. Ţeastă-Tare îi călăuzea orientându-se cu o siguranţă uimitoare.

Seara cobora senină, cu cerul înstelat, fapt care le uşura drumul, căci în întuneric ar fi fost greu să ţină caii laolaltă.

Să fi trecut trei sferturi de ceas de la asfinţitul soarelui când, deodată, auziră dinspre dreapta nişte sunete stranii, aduse de vânt. Părea un fel de miorlăit amestecat cu pocnituri, cu izbituri, ca atunci când se scutură covoarele.

Ce-o mai fi şi asta? se adresă Fritze lui Morgenstern. Nu seamănă a glasuri omeneşti.

Oricum, sunetele provin de la nişte creaturi vii, răspunse Morgenstern cu prudenţă. Mă întreb numai cărei specii vor fi aparţinând. Dacă nu mă-nşel în ce priveşte intensitatea şi timbrul, atunci aş înclina să cred că într-adevăr nu emană din gâtlejuri omeneşti.

E o impresie falsă, îl corijă Tata Jaguar, care călărea acum în preajma celor doi germani. Ceea ce auziţi sunt cântece de luptă ale abiponilor.

Şi ce pocneşte aşa, mă rog? se interesă Fritze.

Tobele de război.

Deh, aş vrea să văd şi eu o tobă din astea.

Nici că se poate un instrument mai simplu: un dovleac golit peste gura căruia se întinde o piele. Acuma ştim că sunt informaţi de sosirea albilor şi că se pregătesc de atac. Asta-i în avantajul nostru. Să vedem totuşi cam câţi războinici se află în sat.

Porunci eşalonului să se oprească şi trimise înainte doi cercetaşi, pe Geronimo, ajutorul său de nădejde şi pe El Picaro, şugubăţul, foarte priceput în asemenea treburi. La stânga se înălţa peretele întunecat al pădurii, la dreapta era câmp şi tufăriş, după care se zărea licărul unui foc depărtat.

Cele două iscoade zăboviră aproape o oră în căutarea urmelor, după care se întoarseră, dar nu singuri. Însoţitorii lor erau… două vaci. Fiecare adusese câte o cornută. După ce că-i spionaseră pe abiponi se mai şi îngrijiseră de hrană. Satul nu era mare, număra cam o sută de suflete, cu tot cu femei şi copii. Totuşi numai războinicii aflaţi în el se ridicau la cel puţin o sută – ceea ce însemna că mai veniseră luptători şi din satele învecinate.

Perfect, făcu mulţumit Tata Jaguar. Asta dovedeşte că suntem pe drumul cel bun. Iar vacile ne-au picat tocmai la timp. Că le-am luat fără plată, nu-i nimic, doar şi abiponii le-au furat desigur de la prietenii noştri. Ei, haidem!

Mai merseră o jumătate de oră, apoi opriră şi îşi organizară tabăra în dosul unui braţ de pădure. Acolo puteau aprinde focul fără primejdia de a fi văzuţi. Vacile fură tăiate, carnea tranşată spre a fi distribuită oamenilor în porţii egale. Trebuia să le ajungă pe trei zile. Dădură drumul cailor să pască. Deşi madrina, cu talanga ei, făcea ca animalele să nu se împrăştie, totuşi Hammer puse şi doi paznici. Mai târziu, după ce se ospătară, oamenii stinseră focul şi îşi văzură de somn.

Când se crăpă de ziuă, porniră mai departe. Peisajul era tot mai variat, însă de o varietate ce se repeta în chip monoton: pădure deasă, ici şi colo cu unele intrânduri, apoi pajişti şi iar pajişti, mai întinse, mai mici, cu sate pe marginea lor.

Erau aşezări alcătuite din colibe de pământ cu câte o singură încăpere şi cu acoperişuri de stuf sau din alt material înrudit. În preajmă se aflau petice de ogor semănat cu porumb, mei, mandioca, fasole, quinoa, pătlăgele roşii, arahide, cartofi, pepeni şi dovleci.

Bineînţeles că trupa lui Hammer se ţinu departe de aceste aşezări. Noroc că nici atunci, nici în ziua următoare, nu întâlniră vreun abipon, deşi fireşte n-ar fi ezitat să-l prindă şi să-l ducă cu ei. Unele sate păreau fără viaţă. Pesemne că, din pricina iminentei campanii, locuitorii se retrăseseră în locuri mai ferite.

A doua zi seara ţinutul abiponilor rămăsese în urmă, iar dimineaţa Tata Jaguar şi oamenii săi atinseră primul sătuleţ cambaş. Imediat îi înştiinţară pe locuitori de primejdia ce-i pândeşte. Ţeastă-Tare trimise câţiva curieri în direcţii diferite ca să mobilizeze bărbaţii buni de luptă şi să-i dirijeze din localităţile lor spre satul cel mare de lângă Pârâul limpede. Aşezările depărtate nu aveau să se teamă de vrăjmaşi, dar alta era situaţia celor care stăteau în drumul abiponilor în cazul când aceştia ar fi hotărât să dezlănţuie un atac. Ele trebuiau evacuate, iar populaţia cu avutul ei sărăcăcios trebuia să-i urmeze pe războinici spre Pârâul limpede.

În dimineaţa celei de a treia zi grupul de călăreţi ajunse la un curs de apă lat, însă nu prea adânc şi cu malul mocirlos. Pe porţiunile mai solide creşteau arbori şi arbuşti, încolo numai stuf şi trestie care atingea uneori până la cinci metri înălţime. Ţeastă-Tare se întoarse către micul savant şi, arătând spre apă, rosti:

El Pantano de los Huesos, mocirla oaselor de care v-am vorbit, señor.

Asta e? făcu omuleţul, extaziat. Pot să văd oasele?

Multe au putrezit, însă cele descoperite mai de curând trebuie că mai sunt întregi.

Atunci să le văd! Opriţi! Hai, señores, staţi!

Îşi struni calul. Strigase atât de tare, încât glasul lui se auzi până în coada eşalonului.

Nu se poate! refuză Tata Jaguer. Doar n-o să ne irosim timpul atât de preţios pentru nişte ciolane bătrâne!

Ah, ciolanele astea sunt mai preţioase decât timpul de care vorbiţi. Dacă nu vreţi să opriţi, atunci vă ajung din urmă, după ce le văd. Nu mă urnesc de-aici nici dacă mă trageţi cu o pereche de elefanţi!

Hammer chibzui că e preferabil să se arate mai îngăduitor. Zise:

Bine, atunci rămâneţi aici, dar nu mai mult de o jumătate de oră; apoi dublaţi viteza ca să ne ajungeţi din urmă. Să vă dea căpetenia un însoţitor dintre ai lui.

Morgenstern se declară mulţumit. I se alătură unul din cei patru cambaşi, care cunoştea tainele mocirlei şi ştia unde se află oase la vedere. Fireşte că Fritze rămase şi el cu stăpânul lui. Ceilalţi se depărtară.

Cambaşul se îndreptă călare spre apă. Ştia să evite locurile amăgitoare, primejdioase. Apoi descălecă şi, priponindu-şi calul de un arbust, le spuse ceva celor doi albi, din care aceştia nu înţeleseseră nimic fiindcă vorbea un dialect necunoscut. Constatară cu acest prilej că omul se descurcă în ce priveşte „mocirla oaselor”, dar din toată spaniola nu ştie decât o vorbă-două. Părea că pofteşte să descalece şi ei.

Poate c-o brodim într-un fel, glăsui Fritze în timp ce cobora de pe cal, cu intenţia să-l priponească şi apoi să-şi ajute stăpânul. Cum s-ar zice, ştim noi chineza, numai că dumnealui, cumătrul nu prea ştie turceşte. Tare-s curios ce-o să mai iasă de-aici.

O să ne înţelegem prin semne, prin pantomimă, îl asigură micul savant. Cu asta te descurci peste tot. Romanii îi spuneau peritia. Am încercat-o adeseori. Nu va trebui decât să te uiţi la mine şi să faci la fel. Atunci mici noi, nici cambaşul n-o să avem nevoie de cuvinte.

După ce îşi legară caii, cambaşul le făcu semn să-l urmeze şi pătrunse în stufăriş. Mai trecuseră şi alţii pe-acolo, se vedea clar. Indianul arătă spre dreapta, spre stânga şi bâlbâi:

Precaucion, crocodilos! Atenţie, crocodili!

Cum? Crocodili? se bucură Fritze. Păi atunci să-i vedem. Mie nu mi-e teamă de ei.

Dar nu sfârşi bine vorba, că şi sări în lături ţipând, căci chiar în apropierea lui se ivise capul unui asemenea monstru. Se uită ţintă la Fritze cu ochii lui mărunţi şi fălcile îi pocneau îngrozitor de parcă două scânduri s-ar fi lovit între ele.

Are dreptate cambaşul, făcu Fritze după ce se văzu în siguranţă. Nu cumva să ne lăsăm noi oasele aici până să le găsim pe cele de dinaintea potopului.

Nu-ţi fie teamă, îl linişti Morgenstern, care, în ardoarea lui paleontologică, uita şi de primejdii şi de tot. Animalele astea sunt prea trândave ca să ne facă vreun rău. Doar că miros urât, altceva! Nimic.

Deh, nici botul, nici colţii ăia nu-s prea drăguţi. Eu, unul, decât să mă înghită, aş prefera mirosul chiar dacă-mi mută nasul din loc.

Mergând prin stuf, ajunseră la un fel de peninsulă terminată într-un vârf ascuţit. Părea că dedesubt e pământ tare căci creşteau copaci şi arbuşti, iar malul abrupt arăta destul de solid. Pe alocuri, pământul răscolit scotea la iveală ceea ce căuta micul savant: oase de toate formele şi mărimile, unele întregi, altele macerate parţial, deşi încă tari şi rezistente.

Evrika! exclama Morgenstern, aruncându-se avid în grămada de oase. Vin, Fritze, priveşte mărturiile şi vestigiile unei epoci care habar nu avea de tine!

Găsesc că e frumos din partea ei, ca să zic aşa, replică neamţul din Stralau. Dacă ar fi avut habar de mine, atunci m-aţi descoperi dumneavoastră acum şi m-aţi lua drept o gigantohelonia şi v-aţi apuca să-mi lipiţi mădularele ca să, iasă un broscoi întreg.

Nu fi prost şi nu mai trăncăni aiurea, îl mustră doctorul Morgenstern în timp ce, încântat, lua os cu os, îl pipăia, îl cerceta. Ni se deschide aici o privire asupra etapelor de dezvoltare a formelor de existenţă. Ia uită-te la acest fragment de cap. Pun rămăşag că e ceea ce se cheamă os occipitis al unui megatherium. O să strângem toate astea şi o să le ducem cu noi. Apoi le studiem şi le clasăm încă azi la Pârâul limpede. Hei amice, nu ştii, vestigiile au fost găsite chiar aici, sau sunt aduse din altă parte?

Întrebarea fusese adresată cambaşului, dar acesta nu mai era lângă ei. În schimb îl auziră strigând.

Ne cheamă, zise Fritze. Să mergem.

Nu, încă nu, se împotrivi Morgenstern. N-am văzut decât o parte…

Atunci mă duc singur, să vedem ce vrea, că de înţeles nu-l prea înţeleg.

Porni în direcţia de unde se auzise chemarea cambaşului. Doctorul nici nu se uită după el. Fascinat de comoara lui, nimic pe lume nu-l mai interesa. Sta şi scormonea întruna prin grămada de oase, le alegea, le sorta. Deodată se pomeni iarăşi cu Fritze în spatele lui.

Lăsaţi oscioarele astea, dom' doctor. Dincolo se găseşte ceva mai acătării. V-am adus şi o probă. Ia vedeţi!

Morgenstern îşi ridică privirea şi văzu în mâinile lui Fritze un femur cu adevărat uriaş, foarte bine păstrat. Sări în sus, îi smulse osul din mâini, îl examină cu ochi dilataţi, stătu o clipă mut de fericire, apoi izbucni:

Ştii, Fritze, ce-i asta? Ştii?

Cum să nu! Fireşte că ştiu. Dacă nu mă-nşel, drăcia asta se cheamă os.

Eşti un idiot, un catâr! Oase şi iar oase! Ce alta vrei să fie decât un os! Dar ce fel? Asta-i întrebarea! Închipuie-ţi, dragă, e un os de cliptodont, un os femoris. Senzaţional! Cu mult mai important decât toată grămada de aici.

Aşa? Păi atunci ne-am procopsit, că dincolo se mai găsesc multe din astea.

Ce vorbeşti! Unde?

Dincolo, unde, am fost…

Fritze arătă cu mâna în direcţia respectivă.

Aha! Mă duc fuga, hotărî doctorul şi porni val-vârtej.

Staţi! strigă după el flăcăul din Stralau. Nu drept înainte. Cotiţi spre stânga.

Dar micul savant, mânat de apriga sa chemare, nu voia să piardă nici o secundă. Trebuia să ajungă imediat la faţa locului. O luă deci drept înainte prin stuf. După câteva clipe se auzi un plescăit asupra semnificaţiei căruia nu te puteai înşela, apoi glasul înfricoşat al lui Morgenstern implorând ajutor. Fritze se luase după micul savant, însă pe drum cotit. Indianul stătea pe partea cealaltă şi îi făcea semn să se oprească. Totuşi credinciosul Fritze, auzind iarăşi strigătul stăpânului său, nu se mai gândi la primejdie, ci năvăli orbeşte în stufăriş. După vreo cinci sau şase paşi un tablou cumplit i se înfăţişă ochilor. Apa săpase un soi de golf îngust şi atât de bine mascat cu trestie, stuf şi papură, încât Morgenstern nu putuse să-l observe şi căzuse în el. Mâlul îi ajungea până la gât. Dar ăsta încă nu era lucrul cel mai rău. Mult mai dramatic era faptul că un crocodil, atras de zgomot, îşi croia drum spre golfuleţul care, din fericire, nu depăşea dimensiunile unui şanţ. Lipsa de spaţiu făcea ca monstrul să se apropie cu mare încetineală, totuşi se strecura metodic şi înainta cu râvnă lacomă. Când apăru Fritze, fiara se găsea la numai trei metri distanţă de bietul savant, care, strigând după ajutor, se zbătea, dădea din mâini, din picioare, ca să scape de groaznicul pericol, dar se afunda tot mai adânc în mâl. Fritze nu se pierdu nici un moment cu firea. Noroc că avea puşcă, pe când Morgenstern şi-o lăsase pe a lui lângă cai. Flăcăul scoase arma de pe umăr, îşi croi repede drum până la locul dezastrului, ţinti între ochii bestiei şi apăsă pe trăgaci. În aceeaşi clipă crocodilul sări în sus, mai înaintă puţin, dar apoi rămase nemişcat, Fritze descărcă şi a doua ţeavă drept între ochii fiarei şi, răsuflând uşurat, exclamă:

S-a făcut, dom' doctor! Taman ca în povestea aia cu reghimentul patru. Şi balena, uite-o, a înţepenit! Acu' să-l scoatem afară pe Ionas. Ţineţi-vă strâns de puşca mea. Vă trag eu în sus de mai mare dragul.

Morgenstern se agăţă de patul puştii şi Fritze trase vârtos de ţeavă. Dar mâlul perfid nu voia să restituie prada cu una, cu două. Atunci veni şi cambaşul şi dădu o mână de ajutor. Cu forţe unite izbutiră până la urmă să-l salveze pe nefericitul savant. Dar vai, cum arăta! Numai mâl şi duhnind îngrozitor! Fritze, totdeauna gata la datorie, îşi scoase poncho-ul de pe umeri, poncho-ul lui curat, de un roşu superb şi, bodogănind în felul lui, se apucă să-l şteargă şi să-l cureţe pe Morgenstern:

De ce dracu' v-aţi băgat în apă, dom' doctor?! Doar n-au intrat zilele în sac. Parcă-i musai să te agăţi de un prilej oarecare şi dă-i şi dă-i?! Nu v-am strigat eu să nu mergeţi drept înainte, ci la stânga?

Păi mă chemase indianul, se scuză bravul paleontolog, stând cu braţele larg desfăcute şi cu toate zece degetele răsfirate.

V-o fi chemat el, însă nu ca s-o luaţi aşa razna. Parcă ziceaţi că vă puteţi înţelege cu oricine prin pantomimă şi uite în ce hal aţi ajuns. Acuma nu-mi rămâne decât să vă spăl, să vă clătesc, să vă storc, să vă agăţ la soare şi să vă stropesc cu apă de colonie ca să reveniţi la normal şi să nu mai mirosiţi aşa de urât. Ştiţi ce spun?

Ce, dragul meu Fritze? întrebă doctorul cu jumătate de glas.

Purtăm îmbrăcăminte la fel şi semănăm la statură. Aşa că-mi daţi costumul dumneavoastră şi îl îmbrăcaţi pe al meu.

Asta nu se poate, Fritze. Al meu e ud şi murdar, pe latineşte udus şi limosus.

Ei, şi? Dacă stăpânul e ud, se cade oare ca servitorul să umble uscat? Frumoasă treabă, ce să zic! Dincolo, unde am fost adineauri, apa e curată. Las' că scăpăm noi de mâlul ăsta. Până acum v-am ascultat eu. Acum vă rog să mă ascultaţi şi pe mine o daltă.

Îl trase până la limba aceea de pământ şi acolo schimbară hainele între ei. Curând stăteau alături victorioşi: Fritze în costumul curăţat, însă îmbibat de apă al doctorului, iar acesta în costumul uscat al lui Fritze.

Abia acum Morgenstern găsi răgaz să cerceteze mai atent crocodilul. Strânse mâna bravului slujitor şi rosti:

Îţi datorez viaţa, Fritze. Sper să te pot răsplăti cândva.

Ei, răsplată… Când o fi să cad şi eu în vreo mocirlă, mă pescuiţi şi suntem chit. Dar ce facem ce ciolanele alea pentru care era să vă prăpădiţi?

Ciolanele… ah, da, fireşte că vreau să le văd, chiar dacă deocamdată ar trebui să renunţ la transportarea lor.

Această precizare şi tonul cu care a fost rostită vădeau că entuziasmul său scăzuse considerabil. Întâlnirea cu botul căscat al crocodilului se consumase totuşi fără urmări tragice.

Fritze îl conduse la locul respectiv, unde doctorul descoperi o privelişte menită să-i risipească pe loc vremelnica timorare. Întrebă totuşi neobişnuit de calm:

Crezi că umblă pe aici indivizi care ţintesc să pună mâna pe oasele noastre?

Cine să umble! Pe-aici nu sunt decât indieni. Parcă le trebuie lor asemenea oase?

Atunci nu le iau încă. Dar o să mă-ntorc, nu singur, ci cu mai mulţi oameni, care vor scoate oasele la suprafaţă şi totodată voi avea grijă să nu mai păţesc ce-am păţit. Să mergem, Fritze. Am depăşit cu mult jumătatea de oră.

Se duseră împreună cu indianul la caii lor, apoi mânară repede, încât nu dură nici două ore până ajunseră din urmă eşalonul condus de Tata Jaguar. Micul savant amator nu pomeni nimic de accident şi nici devotatul său Fritze nu scoase o vorbă. De ce să-l necăjească pe „dom' doctor”, dezvăluind cele întâmplate?

Pe la ceasul amiezii configuraţia terenului se schimbă brusc. Apărură nişte movile prelungi, vălurite, înşirate pe diverse direcţii şi dând impresia că s-ar fi aflat aici cândva mici lacuri şi bălţi după dispariţia cărora n-ar mai fi rămas decât malurile şi zăgazurile vechi acoperite acum de tufişuri, în timp ce pe albiile de odinioară crescuse iarba huzurind. Acest ciudat peisaj continua cu o pădure aparent nesfârşită, dar care se termina printr-un intrând, exact în dreptul lui Ţeastă-Tare, ghidul eşalonului. La dreapta şi la stânga, cât vedeai cu ochii, pădurea se întindea pe terenul neted şi vast. Dar în faţă urca pe neaşteptate invadând parcă un deal. Acela era intrândul pomenit mai sus. Când îl zări, Tata Jaguar se adresă căpeteniei:

De ce n-am rămâne în câmp deschis? O fi având dealul vreo trecere?

Da, răspunse cel întrebat. Dealul e rotund şi scobit. Înăuntrul lui se ascunde valea numită Valle del lago desecado, Valea lacului secat. Aşa că avem pe unde trace. Încolo pădurea e atât de deasă şi plină de liane, încât nici un călăreţ şi cu atât mai puţin un convoi întreg, nu o poate străbate. Chiar mergând pe jos, trebuie să-ţi croieşti drum cu securea sau cu cuţitul şi tot nu faci într-o zi cât ai face altminteri într-un sfert de oră.

Şi dacă am ocoli?

S-ar putea, însă e drum lung. Ne-ar lua o zi întreagă. Pe când aşa, trecem valea într-o jumătate de oră, apoi o luăm de-a dreptul prin pădure şi ieşim iarăşi în larg.

Şi de acolo cât mai e de mers până-n satul tău?

Până spre seară.

Vasăzică cine vrea să ajungă în sat fără să ocolească trebuie să treacă prin Valea lacului secat?

Da.

Asta-i bine, foarte bine.

De ce?

Îţi spun eu după ce văd totul eu ochii mei. Mi se pare că vom putea folosi de minune poziţia văii împotriva duşmanilor noştri.

Privind de departe, ai fi zis că dealul e străbătut de un tunel. De ambele părţi copacii îşi împreunau coroanele, alcătuind un acoperiş boltit deasupra intrării. Dar de aproape se vedea ca o gură a unui cazan alungit, de fapt interiorul dealului.

Odată ajunşi, Tata Jaguar îşi struni calul şi se uită roată în jurul lui. Era foarte probabil că pe locul acela fusese cândva un lac. Mai exista şi acum o mică gârlă care se scurgea dindărătul vechiului mal, închipuind un iaz a cărui oglindă lucea în mijlocul văii. Malul dinspre partea de unde veneau călăreţii fusese mâncat de apele ce se revărsaseră peste câmp; apoi pădurea din jurul lacului se întinsese treptat coborând în vale, împresurând-o din ce în ce mai mult. Pădure deasă, în care cu greu se putea pătrunde.

Tata Jaguar le spuse celorlalţi să aştepte şi dădu ocol văii ca să-şi dea seama exact de poziţia ei. La întoarcere grăi bucuros:

Nici nu se putea un loc mai potrivit. Va fi o victorie uşoară.

Cum aşa, señor? se miră sublocotenentul Verano. Vreţi să-i aşteptăm aici pe duşmani?

Întocmai.

Ar fi cea mai mare pros… vreau să spun greşeală…

În sinea lui, ofiţerul recunoştea de fapt priceperea şi curajul lui Hammer, însă nu-i prea convenea rolul de subaltern. Ca militar, se credea mult superior. Făgăduise ce-i drept ascultare, totuşi temperamentul său impulsiv şi voluntar răbufnea nu o dată.

Mă bucură că n-aţi isprăvit cuvântul, señor, făcu Tata Jaguar, cât se poate de serios. Nu sunt obişnuit să mi se vorbească în acest fel. Mi-am exprimat opinia şi n-am nimic împotrivă să v-o expuneţi pe a dumneavoastră. De ce consideraţi că ar fi o greşeală?

Fiindcă am fi căsăpiţi.

Nu pricep.

Nu pricepeţi? E la mintea cocoşului.

Atunci probabil că greşeala mea se trage din faptul că nu posed minte de cocoş! Veţi avea, sper, bunătatea de a-mi ajuta slaba înţelegere.

Sublocotenentul, căruia ironia nu-i scăpase, răspunse stăpânindu-se cu greu:

Valea e înconjurată de înălţimi. Dacă inamicul cade asupra noastră şi pătrunde în vale, suntem pierduţi.

Aşa! Dacă pătrunde. Notaţi cuvântul dacă! Şi dacă nu pătrunde? Intrarea văii, după cum vedeţi, nu îngăduie trecerea decât a cel mult şase sau şapte oameni deodată. În plus, avem aici destui arbori ca să ne punem la adăpost de gloanţele şi săgeţile vrăjmaşilor. Cu cincizeci de flăcăi viteji putem împiedica pătrunderea oricărei trupe inamice chiar dacă ar număra o mie de luptători. Recunoaşteţi acest lucru?

Ofiţerul nu răspunse. Tata Jaguar continuă:

Aţi spus că suntem înconjuraţi de înălţimi. Dar credeţi că acestea se dau în lături în faţa duşmanului? Oare nu-l împresoară şi pe el în egală măsură? Şi-apoi cine a ocupat primul poziţia, acela este în avantaj. Nu-i aşa? Ori aţi fi de părere să mai studiem tactica şi strategia?

Verano ridică din umeri, încurcat.

De altfel, urmă Tata Jaguar, nu am deloc intenţia să împiedic pătrunderea duşmanilor în această vale. Mai curând i-aş lăsa să intre.

Dar pentru ce, Doamne-iartă? sări agitat ofiţerul. Ar însemna să cădem cu toţii în mâinile lor.

Ba deloc. Ar cădea ei în mâinile noastre. Bănuiţi cumva când vor sosi abiponii în regiunea asta?

Nimeni nu poate bănui.

Şi de ce nu? E greu de ghicit? Albii cu care ne-am întâlnit au dat dispoziţii ca soldaţii să se adune la Lacul palmierilor. Înseamnă că ei înşişi nu vor sosi acolo nici mult mai devreme, nici mult mai târziu decât cei pe care i-au chemat. Chestie de logică, nu? Dumnealor au făcut cale întoarsă peste Rio Salado ca să nu le dăm de urmă. Treaba asta i-a costat două zile. Chiar dacă ar fi călărit cu aceeaşi viteză ca noi, încă ne rămâne un avans de două zile. Dacă socotim că au mai pierdut o zi cu odihna, cu mobilizarea indienilor rebeli, cu sfatul – iată că numărul creşte la trei. Nouă, cu caii noştri iuţi şi mai mult decât îndestulători, ne-au trebuit trei zile până aici. Abiponii însă cam duc lipsă de cai. Pe lângă cavalerie, efectivele lor vor fi având şi pedestraşi. Acestora le trebuie cel puţin patru zile până să ajungă la ţel. Aşadar, putem să-i aşteptăm peste patru zile, termen destul de lung ca să facem toate pregătirile spre a ne uşura lupta şi a izbândi.

Cum uşurare, cum izbândă dacă-i lăsăm să intre aici?

Eh, dumnezeule, nu înţelegeţi că e vorba de o cursă?

Cursă?! se miră ofiţerul. O fi, dar pentru noi.

Tata Jaguar voi să-i răspundă, dar interveni doctorul Morgenstern:

Scuzaţi, señor Verano, dumneavoastră sunteţi ofiţer şi nu pricepeţi ce spune domnul Harnmer? Cursa ori capcana respectivă, pe latineşte lagneus, e foarte uşor de imaginat.

Oho, ţi-o imaginezi dumneata? se zbârli ofiţerul. Atunci fii bun şi explică-mi şi mie.

Cu plăcere, señor. Să zicem că ne ascundem printre copacii din jur, îl lăsăm pe inamic să intre, apoi ocupăm intrarea şi ieşirea văii. Astfel l-am atras în cursă şi e pierdut, căci noi – aflaţi la adăpost – nu suntem vulnerabili, pe când el – neavând acoperire – e pur şi simplu expus gloanţelor noastre. Sper că acum înţelegeţi. Clar, nu-i aşa? Pe latineşte perspicuus.

Sublocotenentul turba în sinea lui. Lecţia micului savant constituia pentru el un fapt şi mai grav decât felul în care îl tratase Tata Jaguar.

Ce tot îndrugi! răcni el. Ţi-am cerut eu sfatul?

Desigur, aţi cerut să vă explic situaţia.

N-am cerut nimic. Şi în viitor scuteşte-mă te rog de lămuririle dumitale. Ştiu eu mai bine ce şi cum.

Se pare totuşi că nu ştiţi, îl puse la punct Tata Jaguar. Dar, decât să ne certăm, ia să ne continuăm drumul. Prima noastră ţintă până diseară e Pârâul limpede.

Eşalonul se puse imediat în mişcare. Ofiţerul se ţinea îmbufnat în urmă. Îl necăjea grozav faptul că el, împuternicitul generalului Mitre, primise un asemenea bobârnac.

Dealul care, văzut din faţă, părea ţuguiat ca un con, se prelungea destul de mult în spate. Semăna cu o virgulă imensă pe coada căreia curgea gârla pomenită mai sus. Aceasta izvora din punctul cel mai înalt, apoi panta cobora lin şi se pierdea contopindu-se cu şesul.

Pădurea îi mai însoţea de ambele laturi străjuind câmpul până departe. Dar nu mai era atât de deasă. Părăsind malul îngust al gârlei, puteai să treci călare printre copaci. Eşalonul dădu într-o păşune largă. Aici caii, lăsaţi în voia lor, se avântară la galop.

La început, Morgenstern îndurase călăria ca pe o caznă, dar cu timpul se antrenase binişor. Acum se ţinea solid în şa. Călărea lângă Fritze Kiesewetter, devotatul servitor, care avea grijă să nu se depărteze prea mult de stăpânul său.

Cum stai cu hainele? întrebă micul savant. Or fi încă ude, vezi să nu răceşti.

Nici o grijă, făcu Fritze, bine dispus. Nu se prinde răceala de mine. Ş-apoi, când l-aţi ars pe ofiţeraşul nostru, mi s-au uscat şi hainele de bucurie.

O să-mi poarte pică, nu?

Asta-i sigur, l-am dibuit eu. Dar să nu vă pese. Nişte persoane ca noi, vreau să spun oameni însemnaţi care se ocupă de fiarele antediluviene, nu se sinchisesc de purici.

Doctorul rămase o clipă pe gânduri, apoi rosti:

Fritze, parcă am comis totuşi o greşeală.

Cu ofiţeraşul?

Nu. Cu animalul acela gigant, cu oasele din mocirlă. Nu trebuia să le las acolo, trebuia să le iau cu mine.

De ce să le luaţi?

Fiindcă mă tem că o să dispară. Ai auzit că abiponii vin după noi. Se vor opri şi ei la mocirlă şi atunci am pierdut frumuseţe de material.

Nu prea cred. Ce să facă abiponii cu ciolanele?

Ei nu, dar mai sunt şi albii…

Hm! Şi bănuiţi că…

Exact. Soldaţii ştiu ce valoare au asemenea oase pentru ştiinţă. Le vor ridica de-acolo.

Nu, vă asigur că nu. Chiar dacă ar vrea să le şterpelească şi încă n-or s-o facă imediat. Le vor lua la întoarcere.

Totuna, dragul meu. Hai înapoi, să le aducem încoace!

Aş!

Nu vrei?

Păi ne-ar prinde ăia.

Nicidecum. Tata Jaguar spunea că vor sosi abia peste patru zile. Avem timp destul.

Mă rog, dar tot nu merge. Nu ne-ar da voie Tata Jaguar.

Lasă, fac eu într-un fel să nu-i cer permisiunea. Mergi cu mine, Fritze?

Cam peste mână…

Sper că-mi eşti credincios?

Credincios, dom' doctor, mai încape vorbă.

Prin urmare vii, dacă te rog?

Vad, dom' doctor, pentru mine porunca dumneavoastră e lege, darmite când mă rugaţi. Mi-ar crăpa obrazul să nu vă ascult.

În regulă. Asta zic şi eu devotament, pe latineşte fidelitas.

Dar cum cărăm oasele?

Habar n-am. Tu, cu inteligenţa ta…

Ehei, dacă inteligenţa mea ar fi o roabă sau o căruţă, le-aş încărca în ea şi… mână, băiete! Numai că aici nu se găsesc de nici unele. Doar să folosim nişte cai de povară…

Care, din păcate, lipsesc.

Cum lipsesc? N-am şterpelit noi optzeci de cai?

Ăştia nu ne aparţin.

Zău? Cine a spus? Doar am fost şi noi de faţă la furtişag, avem şi noi partea noastră, pe puţin patru cai. Credeţi că m-aş sfii să-i scot frumuşel de-aici? Asta nici nu e furt, că-i aducem înapoi. Îi luăm cu tot cu samare şi, gata treaba.

Dar drumul îl mai ţii minte? Nu cumva să ne rătăcim.

Nici o grijă, dom' doctor. Pe unde am călcat o dată, s-a zis. Cunosc drumul ca pe propriul meu buzunar. Dar mă cam tem de altceva.

Şi anume?

Crocodilii, vă rog. Pentru că dumneavoastră, când e vorba de oase, nu mai ţineţi cont de nimic. Ei şi dacă se întâmplă să daţi peste o namilă din alea? Şi dacă eu, de pildă, nu vă pot ajuta?

Voi băga de seamă. Îţi promit.

Bine. Atunci spuneţi când pornim şi gata.

Discutând astfel, mai lăsară în urmă o bună bucată de drum. Din loc în loc întâlneau acum crânguri mărunte. Se vedea că fuseseră plantate de om. În depărtări se înşirau ogoare şi colibe singuratice. Eşalonul înainta printre mici aşezări cambaşe. Către seară străbătură o rarişte nu prea întinsă. Apoi zăriră un lac scânteietor şi pârâul care îl alimenta venind din pădure. Pâlcuri de colibe îi străjuiau malurile. Era Arroyo claro (Pârâul limpede). Ajunseseră deci la ţintă: sediul principal al cambaşilor.

Pe lac picoteau câteva bărci cu pescari. În spatele colibelor, în grădini şi lanuri paşnice, lucrau laolaltă femei, bărbaţi, chiar şi copii. Alţii, după ce-şi terminaseră probabil treaba, şedeau ori stăteau în picioare în faţa locuinţelor. Acest tablou idilic se schimbă însă ca la un semn după ce primul cambaş îi zări pe noii veniţi. Acesta scoase un ţipăt strident, reluaţi şi repetat din gură-n gură. Pescarii traseră iute bărcile la mal. Oamenii de pe câmp dădură fuga în sat, se răspândiră prin colibe şi cât ai clipi se năpustiră afară înarmaţi.

Dar Ţeastă-Tare scoase şi el un strigăt lung, ascuţit; drept care sătenii se opriră. Fără să-l fi văzut la faţă, îl recunoscuseră imediat după semnal. Chiuind şi agitându-şi armele, dănţuind, salutând, veniră în întâmpinarea oaspeţilor.

Potrivit obiceiului, aceştia stătură în loc pentru a primi urarea de bun sosit. Ceremonia însă nu putea începe, fiindcă nu toţi locuitorii satului erau prezenţi. Mulţi se aflau în pădure şi trebuiau anunţaţi, ceea ce se şi făcu repede cu ajutorul unui instrument de bambus, gros, rudimentar, având la capăt un muştiuc dintr-un lujer subţire, scobit. Instrumentul produse un sunet urât, difuz, dar, care probabil că se auzea până la mari depărtări, căci imediat îi răspunseră o mulţime de voci venind parcă din altă lume. Curând se iviră şi oamenii, câte unul sau în grup. Veneau cu sufletul la gură – dovadă că semnalul acesta se folosea numai în caz de mare urgenţă.

În scurt timp se strânseră la vreo trei sute de bărbaţi. Se înşirară pe două rânduri în faţa noilor veniţi. Femeile stăteau îndărătul bărbaţilor, iar copiii, mai deoparte, ca spectatori.

În sfârşit bărbaţii, fără a se mişca din loc, porniră un dans al mâinilor şi capului. A doua figură, la care participară şi femeile, consta dintr-un pas înainte şi unul înapoi. Urmară apoi jocul suliţelor, al ţevilor de suflat şi al cuţitelor, acompaniate de un straniu cor feminin în falset. La un moment dat dansul părea să se fi încheiat. Căpetenia arătă spre Hammer şi rosti cu glas tare: „Tata Jaguar!” Preţ de o clipă domni tăcere. Probabil că erau foarte surprinşi de prezenţa în mijlocul lor a vestitului bărbat. Dar apoi se porni un vacarm şi o hărmălaie, să-ţi spargă timpanele nu alta. Bărbaţii şi femeile săreau ca nişte posedaţi, copiii le urmau exemplul. Mulţi se apropiau de Hammer să-i atingă mâna sau măcar să-l pipăie. Tata Jaguar nu mai fusese la „Pârâul limpede”, dar se ştia că-i ajutase pe cambaşii altor triburi să iasă biruitori din lupta cu abiponii.

După ce agitaţia se mai potoli gazdele se rânduiră ca să-i conducă pe oaspeţi în sat. Bărbaţii mergeau în faţă câte trei, urmaţi de copii, apoi veneau străinii. Căpetenia se afla în fruntea tuturor.

Satul cuprindea cam optzeci de colibe clădite din pământ bătucit şi învelite cu stuf. Aveau grădini cu flori, iar pe câmp, în afară de cereale, creşteau tot felul de legume, hrana preferată a acestor oameni, nu prea carnivori. În spatele ogoarelor şi a pădurii se deschidea un izlaz destul de mare unde păşteau vreo şaizeci de cornute şi cel mult treizeci de cai, însumând tot avutul obştei.

Descălecară. Ţeastă-Tare le vorbi oamenilor despre cele întâmplate, prevenindu-i că se apropie duşmanii abiponi, iar Tata Jaguar îi anunţă că vrea să le distribuie caii capturaţi şi un număr de arme drept cadou din partea lui.

Bineînţeles, că această comunicare fu primită cu chiote de bucurie. Sublocotenentul Verano îşi îngădui, ce-i drept, să protesteze afirmând că nimeni n-are căderea să dispună de aceşti cai, dintre care un număr ar trebui să-i revină chiar lui şi nici să înstrăineze armele. Dar Hammer nu-l luă deloc în seamă.

Începea să se întunece. Despovărară caii, îi duseră la pârâu să se adape, apoi la izlaz, unde puteau să pască din belşug. Cambaşii tăiară câteva vite în cinstea oaspeţilor, aprinseră focurile şi, la lumina lor, se puseră pe fript şi pe frupt. Se comportau cu toţii în aşa fel, de parcă nici nu le păsa de abiponi. Aflaseră că aceştia mai sunt încă departe şi, în plus, îl vedeau aici pe Tata Jaguar, a cărui simplă prezenţă avea darul să le alunge orice griji.

Carnea fu preparată şi devorată exact ca la gauchos. Băură o licoare fermentată de „chanar”, plantă cunoscută în botanică sub denumirea de prosopis dulcis. La urmă consumară un soi de cozonac făcut din mălai şi alte făinuri şi copt în cenuşă fierbinte.

După cină se ţinu sfat cu participarea lui Ţeastă-Tare şi a tuturor albilor. Aici Tata Jaguar îşi dezvălui planul.

A doua zi dimineaţă cambaşii aveau să primească arme şi să fie instruiţi în mânuirea lor. La timpul cuvenit războinicii urmau să se deplaseze până în Valea lacului secat, să pătrundă acolo şi o sută dintre ei să se ascundă în pădure de o parte şi de alta, pândind bineînţeles sosirea abiponilor. Trebuiau să aştepte liniştiţi până ce duşmanul va fi intrat în vale, apoi să iasă din ascunzătorile lor şi să blocheze ieşirea, ca nimeni să nu mai poată da îndărăt.

Ceilalţi cambaşi vor sta pitiţi chiar în vale după copaci şi, la un semn, vor dezlănţui atacul numai din partea aceea. Fireşte că amănuntele nu puteau fi cunoscute de pe-acum. Important era ca oamenii să se ţină aproape unul de altul, pentru a-şi putea transmite în şoaptă ordinele Tatii Jaguar şi să le urmeze întocmai.

Toată lumea fu de acord în afară de sublocotenentul Verano. Acesta aşteptă până ce-şi dădură cu toţii asentimentul, apoi se adresă Tatii Jaguar:

Señor, planul dumneavoastră ar fi destul de bun dacă ar izbuti. Dar mă îndoiesc.

Asta rămâne de văzut, răspunse Hammer, calm.

Ce să mai rămână de văzut? Forţa ostaşului se demonstrează în atac, nu în pânde şi aşteptări. Cel ce atacă are avantajul de partea lui, lucru pe care îl ignoraţi, se vede.

Ba îl ştiu ca şi dumneavoastră, señor.

Păi atunci de ce nu atacaţi imediat?

Pentru că vreau mai întâi să-l prind pe duşman în cursă.

Greşit. Nu trebuie lăsat să ajungă atât de departe. Trebuie să-i ieşiţi în întâmpinare şi să-l loviţi oriunde ar fi. Sau poate nu îndrăzniţi? Dacă-i aşa, treceţi-mi mie comanda. Eu ştiu cum să duc asemenea operaţii la victorie.

Ei, da, cu preţ mare, desigur, cu multă vărsare de sânge. Tocmai asta vreau să evit.

Greşiţi din nou. Aceşti câini de abiponi trebuie nimiciţi. Dacă se poate, să nu scape niciunul.

De ce, señor?

Mai întrebaţi! Nu sunt ei duşmanii noştri? Nu ne jefuiesc fără scrupule?

Dar dumneavoastră ce faceţi? Aveţi oare dreptul la o singură palmă din pământul lor, din ţara în care vă aflaţi? Oare dumneavoastră, sau înaintaşii dumneavoastră, aţi plătit cinstit indienilor pentru câte le-aţi luat? Dar să nu ne certăm pentru asta. Numai să meargă lucrurile cum doresc eu şi atunci nu va curge nici un strop de sânge. O singură privire, un pic de chibzuială şi abiponii vor înţelege că, dacă se angajează în luptă, sunt pierduţi. Le voi vorbi şi le voi pune condiţii omeneşti. În felul acesta vom încheia cu ei o pace cinstită.

Pace? Pace cu aceşti rebeli? Daţi-o dracului, señor! Vă puteţi asuma o asemenea răspundere?

Şi cine, mă rog, va îndrăzni să-mi ceară socoteală?

Generalul, preşedintele…

Aida de, nu suntem aici la Buenos Aires, ci în Gran Cacho. Ţinutul acesta aparţine cambaşilor. Preşedintele n-are nici un cuvânt de spus.

Atunci aflaţi că voi fi contra!

Adică veţi acţiona împotriva voinţei şi ordinelor mele?

Exact. Nu cunosc aici pe nimeni care ar avea dreptul să-mi ordone.

Uitaţi că graţie nouă aţi scăpat de moartea ruşinoasă ce vă aştepta? Dar să vă mai spun un lucru. Fiţi atent: dacă din vina dumneavoastră şi împotriva voinţei mele va curge un singur strop de sânge, vă trag un glonţ în cap.

Vorbiţi aiurea, señor! sări ca ars ofiţerul. Ştiţi cine sunt eu?

Un simplu ofiţeraş, nimic mai mult şi pe deasupra unul violent şi sângeros. Iar eu sunt Tata Jaguar, pentru care un indian cumsecade preţuieşte mai mult decât un alb ticălos. Ce-am spus rămâne buni spus. Jur!

Se sculă de la locul lui şi se depărtă. Sublocotenentul mai proferă în spatele lui nişte vorbe „tari”, însă Geronimo, mâna dreaptă a şefului, îşi scoase cuţitul de la brâu:

Gura, señor! Dacă mai aud un singur cuvânt necuviincios la adresa Tatii Jaguar, vă spintec şi vă iau piuitul! Credeţi că ne topim în faţa gradului dumneavoastră de sublocotenent?!

Hammer se plimba între două colibe de-a lungul unor grădini. Umbla numai ca să-i treacă enervarea, contemplând secera subţire a lunii ce-şi arunca lumina nesigură asupra izlazului. Deodată observă un lucru ciudat: caii aflaţi pe izlaz se strângeau cerc, cu boturile alăturate şi cu crupele în afară. Cornutele la fel, însă cu capetele în afară. Aşadar, animalele luau poziţie de apărare – caii ca să poată lovi cu picioarele dindărăt, cornutele ca să poată împunge. Pesemne că simţiseră în preajmă vreo sălbăticiune şi încă una fioroasă de tot. Cum nu avea puşca la el, Hammer strigă din răsputeri: „Ciudado, señores! Aduceţi armele! Se apropie un jaguar!”

Nu de frică strigase. Că nu-i era teamă nici fără puşcă; o dovedea faptul că-şi continuă liniştit plimbarea. Îşi scoase însă cuţitul, ca să-l aibă la îndemână în orice moment. Vocea lui puternică se auzi nu numai în sat, ci şi în împrejurimi, ajungând astfel şi la urechile a doi inşi cărora comportarea neobişnuită a animalelor le scăpase.

Aceştia erau Anton Engelhardt şi Hauca. Prietenia celor doi tineri devenise în ultimele zile şi mai strânsă. Aproape că nu-i vedeai unul fără celălalt. Anton îi vorbise incaşului despre patria sa – nu de Peru, ci de Germania, de unde se trăgeau părinţii – de locuitorii ei şi de felul lor de viaţă. Se bucurase de o educaţie atentă şi se instruise la rândul lui, încât era în măsură să-i explice prietenului său o mulţime de noţiuni. Vorbiseră de credinţele diverselor popoare, de formele de guvernământ, de suverani şi de prerogativele lor, de forţele armate şi de pustiirile pe care noile arme le pot provoca. Ca cât asculta mai mult, cu atât incaşul devenea mai tăcut, mai îngândurat. Începea să întrevadă că planul său grandios nu era decât o himeră.

La sfatul care tocmai se încheiase, cei doi amici, ştiindu-se încă prea tineri, nu luaseră parte. Ieşiseră să se plimbe un pic. Şi astfel, trecând de izlaz, ajunseră la marginea pădurii. Puşti nu aveau, nici nu se gândiseră să le ia. Anton era înarmat cu un cuţit şi un pistol. Incaşul dispunea şi el de un cuţit şi purta la brâu buzduganul de care nu se despărţea niciodată. Primul sporovăia ca de obicei, în timp ce Hauca îl asculta curios, aruncând din când în când o întrebare în dorinţa de a afla cât mai multe. Deodată auziră un glas tunător venind dinspre izlaz: „Ciudado, señores! Aduceţi armele! Se apropie un jaguar!”

Acesta-i Tata Jaguar, constată Anton, oprindu-se în loc şi scoţând instinctiv pistolul. Să fi pătruns fiara în sat?

Nu, răspunse Hauca. N-ai auzit că strigătul venea de dincolo, de la izlaz? Suntem cam departe aici. Hai să ne întoarcem.

Porniră spre sat. În drum, observând vitele, incaşul rosti:

Trebuie să ne grăbim. Vitele s-au pregătit de apărare. Boii stau aplecaţi cu coarnele în pământ. Înseamnă că jaguarul nu dă târcoale, ci chiar se apropie de noi.

Grăbiră paşii. Vreo şase, şapte cai, întorşi cu spatele şi cu capetele împreunate, formaseră un cerc de apărare. Fornăiau şi tropăiau neîncetat. Hauca o luă la stânga, pe când Anton, voind să scurteze drumul, apucă la dreapta. Abia coti după grupul de cai, când observase nu departe de el, în iarbă, ceva negru. Ce să fie? Nu putea să-şi dea seama. Luna pâlpâia slab, neputincios. Bănuind că e vorba de un viţel sau de un mânz rătăcit, Anton dădu să treacă înainte. Dar făptura din iarbă se ridică şi Anton o recunoscu numaidecât: era un jaguar încordat, gata să sară asupra lui. Fuga ar fi fost cea mai rea soluţie, de aceea băiatul se opri în loc, puse degetul pe trăgaciul pistolului şi cu mâna stângă trase cuţitul din teacă. Nu-i era propriu-zis frică; trăia însă un moment de supremă tensiune greu de definit.

Hauca! strigă el. Jaguarul!

Tânărul incaş venea tocmai dinspre grupul de cai, de cealaltă parte. Cât ai clipi, jaguarul făcu un salt în direcţia lui Anton. Acesta trase un foc, dar fiara îl şi doborî la pământ. Îi simţea greutatea trupului şi mirosul urât. Se aştepta ca din moment în moment bestia să-l sfâşie cu ghearele şi cu colţii ei ascuţiţi. Dar, deodată, se auzi un trosnet de parcă cineva ar fi lovit cu securea într-un butuc. Jaguarul se ridică pe jumătate, apoi, fără a scoate barem un răcnet, se rostogoli într-o parte. Anton se simţi eliberat de apăsarea fiarei, dar, buimăcit de cele întâmplate, rămase întins la pământ.

Incaşul se aplecă şi întrebă plin de îngrijorare:

Eşti cumva rănit, Antonio? Te-a atins jaguarul cu colţii ori cu ghearele?

Nu cred, răspunse Anton. Nu mă doare nimic. Jaguarul zace lângă mine. Ce-i cu el?

Şi-a dat duhul. L-am ucis cu humanciuy-ul meu chiar în clipa când s-a repezit la tine şi ai tras focul de pistol. Am venit din spate şi i-am dat cu ghioaga în cap. Hai scoală, să vedem dacă n-ai păţit ceva.

Anton se sculă în picioare. Nu păţise nimic. Până şi hainele îi erau intacte. Să-l fi surprins pe jaguar într-atât împuşcătura, încât a întârziat să se folosească de armele lui ascuţite?

Anton strânse mâna salvatorului său şi, îmbrăţişându-l, rosti:

Fără tine n-aş mai fi în viaţă. M-ar fi rupt în bucăţi. Cum să-ţi mulţumesc?

Fiindu-mi prieten ca şi până acum. Asta-i tot. Hai să ne întoarcem la ai noştri.

Şi jaguarul?

Îl lăsăm deocamdată aici. O să-l ridice mai pe urmă cambaşii.

Nu se depărtară bine, că se ivi şi Tata Jaguar. Auzind strigătul şi focul de pistol, se grăbise să-i vină în ajutor băiatului. Îşi dădu repede seama de situaţie, se aplecă asupra fiarei, o cercetă, apoi spuse:

Tigroaică, da, da, tigroaică de vreo cinci ani. Rareori am întâlnit un exemplar atât de mare. Hauca, eşti un viteaz! Ce mai lovitură, sfinte Dumnezeule! I-ai sfărâmat ţeasta. Dă mâna să ţi-o strâng. Sunt convins că o să ajungi cândva un bărbat destoinic.

Se întoarseră tustrei în sat. După ce aflară cele petrecute, cambaşii porniră cu mic cu mare, bărbaţi, femei şi copii, să aducă jaguarul în alai triumfal. Îl jupuiră pe loc. Blana fireşte că aparţinea tânărului incaş care doborâse fiara, dar el o dărui lui Anton în amintirea grozavei întâmplări.

Cambaşii evacuară câteva colibe, punându-le la dispoziţia oaspeţilor pentru odihnă. Anunţaţi de curierii lui Ţeastă-Tare, o seamă de războinici din satele învecinate se şi prezentară la datorie în timpul nopţii. Dimineaţa sosiră alţii, în număr mare, apoi şi familiile ce-şi părăsiseră casele pentru că se aflau în calea vrăjmaşilor. Veniră de-a valma, cu căţel, cu purcel.

Albii distribuiră puştile capturate între căpeteniile care îi conduceau pe noii sosiţi. Şi nu erau puţini aceştia, deoarece fiecare sat îşi avea căpetenia lui. Li se spunea caţichi. Până la urmă se adunară peste şase sute de luptători tineri şi viguroşi. Bineînţeles că femeile trebuiră să gătească, să coacă, să frigă cantităţi enorme de mâncare. De asemenea, bieţii localnici trebuiră să-şi golească toate cămările pentru a asigura trupei provizii pe mai multe zile, căci nu se putea şti dinainte cum se vor desfăşura evenimentele. Dar Tata Jaguar îi consola explicându-le că duşmanul înfrânt va fi obligat să suporte cheltuielile războiului, poate chiar mai mult decât atât. Oare nu se aleseseră ei de pe-acum eu puşti bune şi cu optzeci de cai…?