Tata Jaguar povesteşte.

După uraganul ce bântuise noaptea veni o dimineaţă cu cer senin. Apa se scursese, codrul aburea. Jos în vale se legăna printre tufe iarba suculentă şi înaltă ca un lan de grâu. Caii fură scoşi din clădiri şi lăsaţi să se desfete în natură. De plecare încă nu putea fi vorba, căci animalele trebuiau să se mai odihnească după marşul din ajun.

Oamenii, după ce îmbucară câte ceva din rezervele lor, se aşezară în cerc la taifas. De remarcat că sublocotenentul Verano acorda bătrânului Anciano o atenţie deosebită. Aproape că nu-l slăbea din ochi, încât acesta întrebă în cele din urmă:

— Vă uitaţi mereu la mine, señor. Aveţi vreun motiv special?

— Da, răspunse ofiţerul.

— Pot să ştiu şi eu care? Vă par cunoscut? M-aţi mai văzut undeva?

— Pe dumneavoastră personal nu vă cunosc. Mă uit însă la părul dumneavoastră lung şi alb care îmi aminteşte de un scalp văzut cândva.

— Scalp? Ce e aia?

— Indienii din America de Nord au obiceiul să jupoaie capetele duşmanilor ucişi şi să păstreze pielea ca pe un semn al vitejiei şi al izbânzii. O astfel de piele se cheamă scalp. E acelaşi lucru cu ceea ce noi în limba spaniolă numim Piel del cranéo.

— Şi ce legătură e între mine şi o astfel de piele?

— E vorba de o asemănare. Scalpul de care vorbesc avea părul la fel ca al dumneavoastră: lung, des şi alb.

Anciano deveni numai urechi. Pe faţa lui se citea încordare. Întrebă:

— Avea părul la fel cu al meu? Asta-i de-a dreptul ciudat. Nu prea cred ca un alb să poarte părul cum îl port eu.

— Nici n-am spus aşa ceva. Scalpul aparţinuse unui indian.

— Din America de Nord?

— Ba de-aici.

— Din ce trib?

— Asta n-o ştiu. M-am interesat şi eu din ce trib era victima, însă cel cu scalpul mi-a răspuns cam în doi peri.

— Unde l-aţi văzut?

— La Buenos Aires.

— Cum îl cheamă?

— Toreadorul Antonio Perillo. L-am vizitat cândva împreună cu un amic. Odaia lui era împodobită cu tot soiul de trofee printre care şi scalpul cu pricina.

— Antonio Perillo, espada! Probabil că ne vom ciocni de el. Se spune că a fost de mai multe ori în vest. V-a spus cumva de unde are scalpul?

— Cică s-ar fi bătut pe viaţă şi pe moarte cu un indian şi l-ar fi învins. Dorind să păstreze o amintire din această luptă grea şi primejdioasă, l-a scalpat pe adversar.

— Şi unde s-au bătut? Spuneţi-mi repede, vă rog, insistă Anciano pe un ton extrem de agitat.

— La sud, în pampas. Mai mult n-am putut afla.

— Vasăzică acolo? Atunci nu-i ce am crezut.

— Oftă din adânc, parcă uşurat. Chipul îi deveni iarăşi calm, învăluit în acea stranie umbră a indiferenţei. Dar se schimbă din nou la faţă când ofiţerul adăugă:

Părul era într-adevăr splendid, chiar mai frumos decât al dumneavoastră şi prins într-o agrafă. Trebuie să fie fost un om tare bătrân şi sărac.

— O agrafă! exclamă Anciano, foarte surprins. Cum arăta? Şi de ce credeţi că a fost sărac?

— Fiindcă agrafa era din fier. Or indienii avuţi, dacă îşi pun astfel de podoabe, caută să fie din metal preţios. Catarama avea în faţă forma unui soare cu douăsprezece raze.

— Douăsprezece raze, repetă Anciano, sărind de la locul lui. Señor, catarama nu era de fier, ci din aurul cel mai curat. Omul o vopsise dinadins ca să arate neagră, să nu trezească lăcomia privitorilor.

— De unde ştiţi? Aţi cunoscut vreun bărbat care purta un asemenea giuvaer?

— O, l-am cunoscut, desigur. Şi ce bine l-am cunoscut! Era stăpânul meu, domnitor peste…

Anciano părea răvăşit până în adâncul fiinţei sale. Ochii îi scăpărau. Îşi scoase cuţitul de la cingătoare şi mâna îi zvâcnea de parcă ar fi vrut să spintece un duşman nevăzut. Poate ar fi vorbit mai mult, poate că şi-ar fi dezvăluit întreaga taină, dar Haucaropora se ridică de jos îi puse mâna pe braţ şi-l înfrână:

— Fii liniştit, moşule. Omul era un indian şi atât. Totuşi ar trebui să aflăm dacă a fost răpus în luptă dreaptă. Dacă nu, atunci vai de ucigaş! Cu toată vârsta lui înaintată, indianul era destul de puternic şi de sprinten ca să nu se lase doborât. Să cred oare că l-a biruit Antonio Perillo? Nu pot să-mi închipui. Omul a fost ucis mişeleşte.

— Fără îndoială, fără îndoială! aprobă bătrânul. Şi nici nu e nevoie să căutăm cine-i ucigaşul. N-a spus chiar Perillo că l-a omorât? Va veni el încoace şi îmi va cădea în mâini. O să-i cer socoteală!

— Bine, să-i ceri. Dar de plătit i-o plătesc eu!

Incaşul îşi roti buzduganul deasupra capului ca să arate în ce fel i-o va plăti. Era parcă şi mai furios decât Anciano, dar se stăpâni repede văzând că cei de faţă îl privesc miraţi. Îşi reluă masca nepăsătoare, se aşeză la loc şi puse buzduganul alături.

De fapt, nu numai Anciano şi Hauca fuseseră adânc impresionaţi ascultând spusele ofiţerului. Mai exista şi un al treilea personaj care înregistrase povestea cu maximă încordare, arborând totuşi un calm desăvârşit. Acesta era Tata Jaguar. De cum veni vorba despre scalp şi până în ultima clipă, urmărise cu cea mai mare atenţie relatarea ofiţerului. Şezând lângă incaş, ridică buzduganul acestuia ca să-l examineze mai îndeaproape. Arma parcă era dată ce un firnis negru. O cercetă cu mare interes, o puse apoi la loc şi, fără să se trădeze cu nimic, zise:

— Nu cred că trebuie să vă tulbure prea mult istoria cu scalpul, cel puţin nu acum. Deocamdată nici nu ştiţi dacă e într-adevăr vorba de scalpul omului cu pricina. Las' că aflăm noi mai târziu.

— Ba ştiu precis, răspunse Anciano. Agrafa e o dovadă că nu mă-nşel.

— Şi totuşi în momentul de faţă avem lucruri mai importante de discutat, stărui Hammer, îndemnându-l şi cu privirea să părăsească acest subiect. Trebuie să ne sfătuim încotro apucăm.

— În orice caz, spre Lacul palmierilor, fu de părere Verano. Doar asta v-a fost intenţia de la bun început. Or acum e şi mai necesar, de vreme ce bandiţii au de gând să se întâlnească acolo.

— Nu prea cred că vreunul din ei a şi sosit la faţa locului, totuşi e mai bine să ocolim acest lac. S-ar putea să descopere mai târziu că am fost pe-acolo şi asta mi-ar da peste cap întreg planul.

— Vasăzică ai un plan? întrebă Geronimo.

— Oarecum. Dat fiind că abiponii pregătesc un atac împotriva cambaşilor, poate că am izbuti să-l înăbuşim încă în faşă. Spun dinadins „poate” căci mi-e teamă să nu fim prea slabi.

— Asta-i şi părerea mea. Abiponii sunt, ce-i drept, nişte fricoşi care nu atacă pe faţă, dar ştiu întotdeauna să se ferească noaptea de vrăjmaşi. Iar în ce priveşte săgeţile lor otrăvite, îmi scot pălăria. Trebuie să facem rost de întăriri şi asta numai apelând la cambaşi.

— Exact. Întrebarea e însă dacă ei bănuiesc ce-i aşteaptă.

— Ai noştri nu se aşteaptă la nimic, interveni Ţeastă-Tare. Suntem în duşmănie cu abiponii, dar nimeni nu bănuieşte că vom fi atacaţi. De aceea trebuie să-i anunţăm cât mai repede, să-i pregătim. Duşmanul o să năvălească asupra celui mai mare şi mai bogat dintre satele noastre.

— De unde ştii?

— I-am auzit vorbind pe când zăceam legaţi în tabăra lor. Aveau de gând să ne înece azi-dimineaţă, aşa că nu vedeau în noi nici un pericol.

— Unde se află satul cu pricina? Departe?

— E lângă o apă pe care albii o numesc Arroyo cloro (pârâul limpede). Cam la trei zile călare, fără popas.

— Şi cum arată ţinutul prin care va trebui să trecem? E locuit?

— Pădure şi câmp deschis. În drum sunt şi câteva sate ale abiponilor pe care trebuie să le ocolim. Asta în cazul că o luăm de-a dreptul. Dacă trecem însă pe la Lacul palmierilor, atunci avem de mers mai multă vreme prin meleag vrăjmaş.

— Hm! mormăi în barbă Tata Jaguar. Stătu o clipă pe gânduri, apoi reluă: Şi totuşi cred că e mai bine să mergem întâi spre Lacul palmierilor. La început voiam să-l evit. Acum însă, după ce ştiu încotro se vor îndrepta duşmanii, mi se pare necesar să văd cu ochii mei acest drum. Şi mai am un motiv. Rezervele noastre de carne sunt pe sfârşite, iar ca să ne ţinem de vânătoare trei zile în şir, ar însemna să pierdem o mulţime de timp. Dacă mai punem la socoteală şi popasurile, atunci cele trei zile pot deveni lesne cinci sau şase. În schimb abiponii, după câte ştiu, au vite multe şi am putea să răpim câteva. Astfel ne-am asigura hrana fără prea multă bătaie de cap. Ce distanţă e de-aici până la Lacul palmierilor?

— O jumătate de zi călare.

— Bine, pornim pe la amiază şi ajungem diseară. De fapt, nici nu e nevoie să mergem chiar până la lac.

Nimeni nu avu nimic de obiectat. Numai doctorul Morgenstern puse pe tapet problema ce-l obseda:

— Toată cinstea pentru intenţia şi planul dumneavoastră, dar am şi eu intenţii şi planuri pe care ţin să le reamintesc. În ce direcţie se află acel „Pârâu limpede”?

— La nord-vest, răspunse căpetenia.

— E un ţinut muntos?

— Sunt şi munţi.

— Atunci mă opun, señores. Ştiţi doar că nu de dragul cambaşilor am venit încoace, ci pentru săpături. Animalele pe care le caut eu, sub formă de relicve, bineînţeles, n-au trăit în munţi, ci la câmpie. Cu cât urc mai sus, cu atât îmi pierd nădejdea de a mai găsi ceva. Mă opun, aşadar, refuz, sunt contra – pe latineşte contradico sau şi repugno.

— Numai că opoziţia dumneavoastră va fi, din păcate, fără succes, răspunse Tata Jaguar. Doar n-o să-i lăsăm pe cambaşi să fie prădaţi sau chiar ucişi de dragul unor săpături.

— Nici eu nu pot renunţa de dragul lor la ceea ce mă interesează: un mastodont sau un megatherium. Ştiinţa trebuie să primeze.

Ţeastă-Tare asculta cu atenţie. Nu prea înţelegea vorbele micului savant, dar îşi imagina câte ceva. De aceea căută să se lămurească mai precis:

— Aud că domnia sa vorbeşte despre animale şi săpături. N-o fi cumva din albii aceia ciudaţi care sapă în pampas, dezgroapă oase şi apoi le duc în oraşele lor ca să le lipească la loc?

— Într-adevăr, ai ghicit, confirmă zâmbind Hammer.

— Atunci ce nevoie să le caute pe-aici ca să-l prindă sau să-l ucidă abiponii? Ştiu eu unde se găsesc asemenea oase.

— Unde, spune?! Se precipită micul savant.

— Cunosc mai multe locuri. O să şi trecem pe lângă unul din ele, adică Pantano de los Huesos (mocirla oaselor). Chiar şi după nume se vede că puteţi găsi acolo ceea ce căutaţi.

— Adevărat? O mocirlă cu oase? se interesă zelos Morgenstern. De la ce animale provin?

— Nu prea ştiu. Ş-apoi nici nu mă pricep. După câteva clipe de tăcere urmă: Dumneavoastră aţi venit să ne ajutaţi împotriva duşmanilor. Aşa că, drept mulţumire, să vă spun unde se află o dihanie uriaşă care nu cred să aibă pereche în lume. Am văzut-o întâmplător cum zace vârâtă în pământ. Ne-am gândit să o vindem unui alb care caută oase. Dar pentru că dumneavoastră ne ajutaţi în luptă, o să v-o dăruiesc.

— Cum? O dihanie fără pereche? turui într-un suflet Morgenstern. Ce fel? Poate un clyptodont?

— Deh, ştiu eu? Nu cunosc.

— Ce mărime? Înaltă? Lungă?

— N-am văzut decât o parte din ea.

— Aşa? Doamne, atunci or fi numai oase, fără trup.

— Ba e întreagă. Am săpat până a ieşit la iveală spinarea.

— Şi apoi? Probabil că aţi răvăşit totul…

— Aflasem noi că un animal din ăsta fărâmat nu preţuieşte cât unul întreg. De aceea l-am lăsat în pace şi l-am acoperit cu pământ. Nici nu ne-am atins de oase.

— Bravo, bravo! Aţi făcut foarte bine. Aţi lucrat cu cap. S-ar părea că indienii nu sunt chiar atât de mărginiţi cum îi descriu o seamă de autori. Trebuie să pun mâna pe acest exemplar. Unde se află? Când ajungem? Vreau să-l văd cât mai repede.

— Se află dincolo de satul nostru. O zi călare de aici.

— Asta nu-mi place, nu-mi place deloc. Propun, señores, să pornim imediat. Nu înţeleg de ce am mai pierde vremea.

— Uşurel, uşurel, râse Tata Jaguar. La început cereaţi să mai stăm, iar acum vă scapără călcâiele. Adevărul e că nu putem pleca înainte de amiază. Mai sunt o mulţime de lucruri de făcut.

— Ce-i de făcut? Ce anume? Nu văd.

— Gândiţi-vă la caii ăştia mulţi şi la câte avem de cărat cu ei. Trebuie să pregătim samare.

— Samare? Păi de unde piele sau alt material?

— Material se găseşte berechet. Ne adaptăm împrejurărilor. Din crengi, frunziş, stuf şi iarbă se pot face samare care să reziste chiar mai mult de trei zile. Din plante căţărătoare putem împleti funii pentru a fixa samarele şi pentru a lega caii laolaltă. Dacă-i strângem astfel la un loc, atunci ne deplasăm mai uşor şi mai repede. Haidem la treabă!

Sub conducerea Tatii Jaguar, oamenii porniră să taie ramuri, iarbă şi stuf, confecţionând poclăzi, samare, legături. După ce caii se odihniră suficient, le aşezară poverile în spinare şi, adunându-i într-un grup compact, îi legară laolaltă. Acum se putea porni la drum. Era tocmai ora prânzului. Părăsiră deci locul acela cu nume lugubru, care totuşi le oferise adăpost şi îi apărase de uraganul pustiitor.

Prima ţintă era Lacul palmierilor, situat în direcţia sud-vest. Ţeastă-Tare şi cei patru cambaşi ai săi călăreau în frunte. Pe urmă veneau caii încărcaţi cu poveri – un eşalon lung, ordonat şi supravegheat pe ambele părţi de către călăreţi. Înălţimile pe lângă care trecuseră noaptea rămâneau acum în stânga lor. Ţinutul, deşi în plin Gran Chaco, semăna totuşi cu o câmpie. Era neted, întins. Doar ici şi colo printre pajiştile moi se iţea câte un petic sterp. Mai târziu însă călăreţii dădură de pământ nisipos care, după cum spunea căpetenia cambaşilor, avea să ţină până la Lacul palmierilor.

Tata Jaguar călărea în coada convoiului. Făcu semn lui Anciano şi lui Hauca să vină mai aproape, apoi se adresă celui dintâi:

Azi-dimineaţă era cât pe ce să te ia gura pe dinainte. N-a lipsit mult să te trădezi.

— Credeţi că ascund vreo taină? Ce aş avea de ascuns? întrebă Anciano.

— Nu ştiu, dar bănuiesc: Haucaropora nu ţi-e nici fiu, nici nepot.

— Cum de vă trece prin gând una ca asta, señor? Doar nu l-aţi cunoscut altminteri decât ca nepot al meu.

— Simţeam de mult că alta e legătura dintre voi. Iar azi-dimineaţă, tulburat cum erai de spusele ofiţerului i-ai spus că agrafa aceea nu era de fier, ci din aur curat. Mai sunt şi alte lucruri care par să fie de fier, deşi sunt de aur.

— Ce lucruri, señor?

— Bunăoară buzduganul pe care îl poartă Hauca la cingătoare.

— Buzduganul, señor? Păi atunci am fi oameni bogaţi…

— Aida de! Nu te mai preface. Doar eu vă sunt prieten şi nu aveţi ce vă teme de mine. N-aş vrea să stărui prea mult, dar băgaţi de seamă: ca să păstraţi o taină, trebuie să fiţi mai prevăzători. Hauca l-a pălit pe indianul acela cu buzduganul. Se vede însă că a dat de ceva tăios, colţuros, din care pricină stratul de deasupra s-a cojit într-un loc. Uitaţi-vă cum luceşte aurul!

Haucaropora scoase buzduganul, îl examină o clipă, se roşi la faţă şi-l agăţă iarăşi de brâu.

— Ei? făcu zâmbind Tata Jaguar. Şi neprimind nici un răspuns, continuă: Cine avea dreptul să poarte buzdugan de aur, adică un humanciay, dacă nu însuşi regele şi stăpânul vostru? Prin urmare, acest buzdugan dovedeşte că Hauca se trage din incaşi.

— Greşiţi, señor, îngăimă Anciano.

— Nu greşesc. Degeaba cauţi să-mi ascunzi adevărul. Ştiu să păstrez o taină cum o păstrează propria-ţi inimă. De altfel, nici nu e nevoie să faceţi din obârşia lui Hauca un secret.

— Ba da! Gândiţi-vă cât am pătimit.

— Voi? Nu ştiu de aşa ceva. Strămoşii voştri au fost urmăriţi cu focul, cu sabia şi otrava. Asta-i adevărat însă de atunci vremile s-au schimbat. Nimeni nu v-ar primejdui viaţa din cauza obârşiei voastre.

— Aşa credeţi, serios, dar noi ştim că-i altminteri.

— Atunci trebuie să aveţi un alt motiv care vă face să păstraţi taina. Faptul că Hauca se trage din incaşi încă n-ar fi deloc primejdios, însă dacă e vorba de altceva…

— Ce anume, señor?

— Dacă pe temeiul obârşiei sale, aţi nutri speranţe ce nu se pot împlini.

— Niciodată?

— Niciodată, v-o spun deschis! Voi trăiţi cu amintirile şi vă legănaţi în visuri fără să cunoaşteţi mersul şi schimbarea lumii. Lăsaţi visul să rămână vis, căci aievea nu poate fi. N-aş vrea şi nici nu am căderea să stărui prea mult în această chestiune. Dar spune-mi altceva: ce-i cu agrafa? Sunt convins că l-ai cunoscut într-adevăr pe bărbatul al cărui scalp se află acum la Perillo. Cine era?

Anciano întârzie cu răspunsul. De aceea Tata Jaguar adăugă:

— Întreb cu un anume scop, nu din simplă curiozitate. Dacă-mi spui adevărul, va fi probabil în folosul tău.

— Ca să răspund ar trebui să vă dezvălui taina noastră.

— Nu v-ar strica defel. Spune-mi măcar unde a fost ucis.

— Nu cunosc chiar locul.

— Nici ţinutul?

— Ba da, însă n-o să-l ştiţi dumneavoastră.

— Află că am cutreierat mai multe meleaguri decât iţi închipui.

— Atunci, poftim: aţi auzit vreodată de Barranca del Homicidio?

— Râpa omorului? Nu numai că am auzit dar am şi fost acolo în două rânduri. — Veneam dinspre Salina del Condor.

— Da, dinspre Salina del Condor. E aproape de tot. Am trecut şi eu, nu o dată, pe acolo.

— Şi eşti sigur că omul tău şi-a găsit moartea în acel loc?

— Da.

— Ce te face să crezi?

— L-am însoţit până în apropiere, apoi am stat să-l aştept. Aşa voia dânsul, aşa mi-a poruncit.

— A, ţi-a poruncit? Porunca vine de la stăpân şi supusul ascultă de ea. Şi l-ai aşteptat degeaba?

— Da. L-am aşteptat două zile întregi. Apoi, îngrijorat, am luat-o pe urmele lui până la locul unde ar fi trebuit să ajungă. Nu l-am găsit. Am cutreierat văile, văgăunile şi munţii. Nimic. Atunci m-am întors acasă şi, adunându-mi prietenii, am pornit iarăşi în căutarea lui. Dar totul a fost în zadar. Ne-am pierdut săptămâni şi luni în şir fără să descoperim cel mai mic semn. „O fi căzut în vreo prăpastie”, îmi spuneam. Abia azi-dimineaţă m-am lămurit. A fost ucis mişeleşte.

— Zici mişeleşte fiindcă altminteri îl ştiai de nebiruit? Sau te gândeşti şi la altceva?

— Da, mă bate un gând…

— Hai spune!

— Purta asupra lui nişte lucruri care puteau aprinde lăcomia celorlalţi.

— Ce lucruri, zi-i!

— Asta nu mi-e îngăduit.

— Nici nu-i nevoie. Ştiu şi aşa. Omul purta asupra sa nişte lucruri de pe vremea incaşilor, meşterite din aur şi argint.

— Cum de-aţi aflat, señor?

— Voi fi mai sincer decât eşti tu cu mine. Iată!

Descheindu-şi pieptarul de piele, scoase la iveală un mic obiect lucitor, ca de aur, atârnat cu o sforicică de gât. Îl dezlegă şi-l dădu lui Anciano. Era un vas de o rară fineţe artistică şi având un diametru de cel mult trei ţoli.

— Un potir pentru rouă! exclamă uluit Anciano. În potirul acesta se strângea dimineaţa roua de pe florile templului şi se aducea jertfă soarelui însetat.

— Vezi, asta n-o ştiam, adică rostul potirului.

— E un lucru sfânt, señor, tare sfânt.

— Înţeleg. Dacă vorbeşti cu atâta convingere, înseamnă că strămoşii tăi erau peruvieni.

— Aşa e, mărturisi bătrânul.

La care Hauca ţinu să adauge:

— Ai mei au domnit peste întreg poporul, iar eu sunt singurul lor urmaş. Doar câţiva oameni de credinţă cunosc adevărul.

— Mi-am închipuit. Vasăzică, eşti şi stăpânul comorilor ascunse de străbunii tăi.

— Cum de vă gândiţi tocmai la comori?

— Mi-o spune vasul acesta.

— De unde îl aveţi? se interesă Anciano. În ce fel a ajuns în mâna dumneavoastră?

— L-am găsit.

— Unde?

— Între Salina del Condor şi Barranca del Homicidio.

— Acolo… Vasăzică acolo! Grozavă descoperire! Şi când l-aţi găsit?

— Acum cinci ani.

— În ce pătrar era luna? Vă mai amintiţi?

— Ştiu precis. Trecuse tocmai o zi după luna plină.

— Aşa e. Stăpânul meu cobora la peşteră numai în noaptea când se împlinea luna pe cer.

Aceste ultime cuvinte le adresase tânărului incaş. Hauca voi să vadă şi el potirul, îl examină îndelung, îl sărută şi, cu ochii înlăcrimaţi, spuse:

— Iată potirul pe care îl purta la el incaşul dinaintea mea în clipa morţii. Señor, nu vi-l mai dau îndărăt. Lăsaţi-mi-l mie. Vă voi răsplăti cu ceva mult mai mare şi mai de preţ.

— Păstrează-l şi nu-mi da nimic în schimb, căci şi-a găsit în tine stăpânul cel adevărat.

— Vă mulţumesc. Oare pe lângă potirul acesta n-aţi mai găsit şi altceva?

— Ba da. Însă ceva îngrozitor. Eşti destul de tare să m-asculţi?

— Vorbiţi, señor. Sunt tare. M-am obişnuit de mult cu gândul că părintele meu e mort…

— Atunci îţi spun: am găsit leşul lui.

Incaşul stătu multă vreme tăcut, nemişcat cu ochii în pământ. Chipul lui, pe care nu tresărea nici o fibră, deveni palid, aproape livid. Anciano îşi trecu de câteva ori palmele peste ochi şi se scufundă la rându-i în tăcere. Călăriră astfel un timp alături până ce bătrânul, cu glasul sugrumat, i se adresă Tatii Jaguar:

— Nu mai era nici o urmă de viaţă în el?

— Nu, îşi dăduse sufletul.

— Dar cum s-au întâmplat lucrurile? N-aţi văzut nimic? Oare a fost ucis mişeleşte sau doborât în luptă cinstită?

— N-a fost nici o luptă. E vorba de o crimă, de un asasinat banditesc. A fost împuşcat pe la spate.

— Şi părul, părul lui frumos, strălucitor, cu mult mai lung decât al meu…?

Nu mai avea păr. Fusese scalpat.

— Nici Hauca, nici Anciano nu scoaseră măcar un oftat. Se refugiară din nou în muţenia lor, stăpânindu-şi jalea. Abia într-un târziu bătrânul vorbi:

— Povestiţi-ne, vă rog, cele petrecute. Trebuie să ştim totul, până la cel mai mic amănunt!

Nu sunt multe de povestit. Am poposit atunci la Salina del Condor – eu şi catârul meu – deoarece, fiind lună plină, mersesem aproape toată noaptea. Catârul se apucase de păscut iarba săracă de prin partea locului, iar eu mă aşezasem să mănânc nişte pastramă. Deodată aud un tropot în spatele meu. Întorc repede capul. Un călăreţ, venind de sus, tocmai cotea pe după o stâncă. M-a văzut la rândul lui, s-a oprit o clipă, apoi a dat pinteni calului şi a trecut în galop chiar pe dinaintea mea.

— Şi n-a spus nimic, nu v-a salutat?

— Nimic. Mi s-a părut ciudat ca, în trecere, şi-a întors faţa de la mine, de parcă s-ar fi ferit să-l văd.

— Şi nu l-aţi văzut deloc la faţă?

Doar vreo două-trei secunde, până a cotit. Apoi, cum spuneam, a întors capul. Era îmbrăcat ca băştinaşii şi înarmat cu puşcă. La spatele şeii legase o pătură groasă, bine înfăşurată, în care se vedea cât de colo că ascunsese nişte obiecte destul de mari. Dar ce anume, fireşte că n-am putut dibui.

A trecut aproape de dumneavoastră?

— Nu. Cred că ne despărţeau vreo cincizeci de lungimi de cal. Omul îmi făcuse o impresia atât de neplăcută, încât eram bucuros să nu-l mai văd. Către prânz, după ce catârul se odihnise, mi-am continuat urcuşul spre Barranca del Homicidio şi, cam la jumătatea drumului, am dat peste victima care zăcea într-o baltă de sânge, cu ţeasta jupuită. Arăta îngrozitor. Am examinat cadavrul şi m-am convins că ucigaşul nu putea să fie altul decât călăreţul acela ciudat pe care îl văzusem trecând în galop.

— Ce veşminte purta mortul?

— Haine de piele, ca mine şi ca tine.

— Da, da. Purta într-adevăr astfel de haine, fiindcă cele uşoare se rup repede când umbli prin desiş. Mai avea ceva la el?

— Absolut nimic. Fusese prădat. Dar, întorcându-l pe o parte şi pe alta, ca să-l cercetez mai în amănunt, am zărit un obiect care lucea în balta de sânge de sub el. Era potirul acesta. De atunci l-am purtat mereu asupra mea.

— Şi ce-aţi făcut cu mortul?

— Nu puteam să-l las aşa. L-ar fi mâncat fiarele. De aceea l-am culcat în scobitura unei stânci şi l-am acoperit cu pietre. Peste balta de sânge am turnat nisip. Apoi am plecat în urmărirea ucigaşului.

— Dar nu l-aţi mai ajuns, aşa-i?

— Nu. Când îl văzusem, era devreme, dar cadavrul l-am descoperit abia după câteva ore, către prânz. Oricât m-aş fi grăbit, nu puteam ajunge în acea zi decât înapoi la Salina sau puţin mai încolo. I-am dibuit ce-i drept urmele şi m-am ţinut de ele până după asfinţitul soarelui. Dar apoi, numai la raza lunii, era imposibil să le mai disting, pământul fiind şi pietros, pe deasupra. Când s-a crăpat de ziuă, am pornit mai departe. Ardeam de nerăbdare să-l prind pe asasin, dar trebuie să recunosc că era cu neputinţă. Închipuindu-şi probabil că voi găsi leşul, banditul călărise toată noaptea, fără popas, ca să-şi asigure un avans cât mai mare. Iar ca să nu lase urme vizibile, mersese anume pe făgaşul acela pietros. Cu experienţa ce-o am şi, încordându-mi toată atenţia, m-am străduit să mă orientez cât mai corect. Dar asta cerea timp. În câteva rânduri a trebuit să descalec şi să mă întorc înapoi pentru că apucasem greşit. Astfel, până la căderea serii, nu am izbutit să depăşesc distanţa pe care îndeobşte o fac într-o jumătate de zi. Noaptea slabele urme aveau să dispară cu totul. Mi-am dat seama că nu-l pot ajunge şi am abandonat.

— Păcat, mare păcat, señor. Dacă-l aduceaţi la Salina, m-aţi fi găsit pe mine acolo şi l-am fi judecat cum trebuie. Dar aşa, după ce s-au şters toate urmele faptei, nici noi n-am mai descoperit nimic. Credeţi că am putea găsi locul unde aţi înmormântat victima?

— Da.

— Auzeam că vreţi să urcaţi în munţi. Pe ce drum?

— De fapt voiam să-mi continui drumul spre nord, însă, dat fiind cazul, un mic ocol n-are importanţă. Vă conduc până acolo.

— Mulţumim din inimă, señor. Mortul nu se cade să rămână aşa. Trebuie înmormântat după obiceiul şi datina strămoşească.

— Recunoşti, prin urmare, că era spiţă de rege?

— Da. Ar fi necinstit să v-o mai ascundem.

— Şi avea o comoară tăinuită?

— Aşa e. Fugind de urgia spaniolilor, străbunul lui împreună cu ai mei şi cu câţiva oameni credincioşi au izbutit să salveze multe lucruri de preţ. Le-au ascuns în Barranca del Homicidio. Pe urmă, neamul lor şi-a dus veacul în munţi. Din timp în timp incaşii coborau la ascunzătoare să ia niscai aur şi să-l vândă, altminteri n-ar fi avut din ce trăi. Dar nu mergeau decât în nopţile cu lună plină. Aşa făcea şi stăpânul meu până a nu se mai întoarce din ultimul său drum.

— Cunoşti ascunzătoarea?

— Cunosc.

— Ai mai fost acolo de-atunci?

— Am fost, dar n-am deschis-o. Nu mi-e îngăduit.

— Nici Hauca n-are voie?

— Deocamdată nu. Abia când pământul îşi va fi încheiat drumul în jurul soarelui, atunci va putea să preia moştenirea. Asta se întâmplă peste două săptămâni.

— Dar cum se face că a intrat totuşi în stăpânirea buzduganului de aur?

— I l-a lăsat în păstrare tatăl său înainte de a pleca ultima oară la Barranca. Mai aveam şi alte lucruri mai mici, dar le-am vândut ca să facem rost de bani pentru călătoria din care ne întoarcem acum. Nici n-am bănuit că vom afla cu acest prilej, cine-i ucigaşul. Spuneţi, señor, nu cumva aveţi vreo răfuială cu Antonio Perillo?

— Nu.

— Atunci poate vreunul din însoţitorii dumneavoastră?

— Cel mult señor Morgenstern, pe care Perillo a încercat să-l omoare.

— Omuleţul acela nu cred să râvnească la sângele lui Perillo. Dacă ne cade odată în mâini, lăsaţi-l pe ucigaş în seama noastră señor. Vă rog mult.

— N-am nimic împotrivă. Numai să nu-l scoatem vinovat pe nedrept.

— Dacă are scalpul stăpânului meu, atunci el a ucis. Iar acest ofiţer Verano nu cred să mintă.

— Sigur că nu. De altfel, încă înainte de a afla povestea ce scalpul, eram convins că Perillo e autorul crimei. L-am zărit atunci doar câteva secunde. Şi totuşi, după trecerea a cinci ani, când l-am revăzut întâmplător la Buenos Aires, mi-a sărit imediat în ochi.

— I-aţi spus ceva?

— I-am pomenit în treacăt de Salina del Condor şi a tresărit.

— Las' că o să-i pomenim şi noi de Salina del Condor… rosti Hauca, încrâncenat.