Pradă crocodililor.

A treia zi Tata Jaguar, însoţit de Hauca şi de bătrânul Anciano, ieşiră din sat ea să cerceteze terenul. Îi luase cu dânsul fiindcă ştia că-i pot fi de mare folos. În dimineaţa următoare, trupa cambaşilor avea să pornească spre Valea lacului secat pentru a ocupa poziţia indicată de el cu lux de amănunte. În absenţa sa, oamenii se aflau sub comanda credinciosului şi dibaciului Geronimo, fapt care aţâţa şi mai mult invidia sublocotenentului Verano.

După ce Hammer şi cei doi însoţitori se depărtară, doctorul Morgenstern grăi către Fritze:

Bine că a plecat, altminteri n-aş fi îndrăznit nicicum să-mi duc planul la îndeplinire. Cu ochii lui veşnic treji, ar fi observat imediat dispariţia noastră şi ne-ar fi adus înapoi.

Şi am fi ajuns de râsul lumii, dom' doctor, zău dacă nu crăpăm de necaz! răspunse Fritze. Vasăzică tot vă mai gândiţi la planul dumneavoastră?

Da. Cu cât judec mai mult, cu atât îmi dau seama ce păcat e de oasele acelea minunate. Vrei să mă părăseşti?

Nici gând. Mai curând mă părăsesc pe mine decât pe dumneavoastră, doar ştiţi…

Atunci să acţionăm. Dar cum e mai bine? Ziua nu prea merge, ce zici?

Nu prea, căci Geronimo ăsta cu clonţ de uliu nu ne-ar lăsa s-o ştergem. Simte grozav. Aşa că nu rămâne decât să plecăm noaptea. Lăsaţi pe mine, că scot eu caii cu şei cu tot, plus curele ca să legăm oasele.

Astfel Fritze cel isteţ îşi petrecu toată ziua pregătind marea evadare. Seara, oamenii din tabără se culcară devreme, căci dis-de-dimineaţă trebuiau să plece la drum. Situaţie favorabilă, care îi îngădui lui Fritze să-l anunţe către miezul nopţii pe Morgenstern că totul e în regulă. Cărase încă de ce seara în pădure trei samare şi două şei, aduse în taină caii şi îi priponise de copaci. Acum vitejii noştri îşi luară armele şi porniră tiptil spre pădure. Înşeuară caii de călărie, legară caii de povară unul de celălalt ca să-i aibă alături, se săltară, în şei şi pe-aci ţi-e drumul.

Oare mai găsim oasele? întrebă îngrijorat micul savant.

Le găsim la fix, îl asigură Fritze.

Luna e ca un tăiş de cuţit, abia dacă văd pe unde călcăm.

Nu-mi pun eu nădejdea în lună, ci în căpăţâna mea. Cunosc drumul de parcă l-aş fi bătut douăzeci de ani ca poştaş.

Într-adevăr, Fritze ştia direcţia şi nu se abătea. Însă pădurea era ca o cetate neagră, mută, neprimitoare şi flăcăul nu izbuti să găsească trecerea de acum trei zile, pe unde ieşiseră în câmp deschis. Se văzură deci nevoiţi să descalece şi să aştepte zorii. Dar şi în zori căutară ba ici, ba colo, apucând adesea pe drum greşit şi făcând apoi cale întoarsă. Abia după vreo două ore descoperiră întâmplător urmele Tatii Jaguar şi avură astfel posibilitatea să se orienteze. Urmele se păstraseră atâta vreme fiindcă iarba era deasă şi înaltă, iar călăreţii nu consideraseră necesar să le şteargă. Ţinându-se, aşadar, de aceste urme, vitejii noştri îşi continuară drumul, trecură prin pădure, ieşiră la pârâu şi coborâră pe mal în jos spre Valea lacului secat.

După un scurt popas, în care îşi adăpară caii şi le îngăduiră un pic de odihnă, porniră mai departe. Urmele Tatii Jaguar şi ale celor doi însoţitori ai săi se mai vedeau încă foarte clar.

Valea rămânea treptat în spatele lor. Fritze îşi struni calul şi, aplecându-se în şa, cercetă gânditor urmele. Apoi zise:

Dacă nu greşesc eu, atunci a greşit Tata Jaguar.

Ce vrei să spui cu asta? întrebă doctorul.

A luat-o prea mult spre stânga. De fapt, drumul e dincolo, la dreapta.

Probabil că te înşeli, Fritze. Tocmai Tata Jiaguar să greşească drumul, pe latineşte via sau trames…!

Şi totuşi, oricât mi-aş frământa glagoria, nu văd altcum. Când am venit prima oară încoace, am luat-o de-a dreptul spre vale… Dar îmi aduc aminte că dădeam cu nasul în ea. Pe când urmele astea cam fug spre stânga. Încotro apucăm?

Mergem cum a mers şi Tata Jaguar. Nu se poate să nu ajungem la mocirlă.

Bine, cum porunciţi.

Continuară să se ţină de urme. După câteva ore dădură de un teren nisipos. Aici urmele nu se mai vedeau. Deşi ţinutul li se părea total necunoscut, totuşi dezertorii noştri înaintau sârguincios căutând să se menţină pe aceeaşi direcţie. Astfel mai trecu un răstimp. Deodată Fritze îşi struni calul şi spuse răspicat:

Nu m-am înşelat, dom' doctor. Am luat-o greşit. Altminteri, eram de mult la mocirlă.

Ai dreptate. Însă nu cred ca Tata Jaguar să fi pierdut direcţia.

Atunci o fi făcut anume un ocol.

Iar noi am pierdut atâta timp. Ce-i de făcut, Fritze? Ne întoarcem în Valea lacului secat?

Asta nu. Am luat-o prea la stânga, deci cârmim la dreapta. Şi pentru că ne-am tot dus înainte, mai dăm îndărăt. Adică pe scurt: înapoi şi spre dreapta. Dacă nici aşa nu dăm de mocirlă, atunci să mă picaţi cu ceară, dom' doctor.

Merseră conform ideii lui Fritze şi, într-adevăr, după un oarecare timp, zăriră siluetele copacilor din jurul mocirlei. Trecuse însă mult de amiază şi soarele începea să coboare la orizont.

Ajunşi la ţintă, luară caii de dârlogi şi se apropiară cu multă atenţie de locul unde zăcea tezaurul antediluvian.

Şi acum la treabă! Se îndemnă Fritze. Peste un ceas va cădea întunericul. Până atunci încărcăm samarele şi… la drum.

Zici să nu rămânem aici peste noapte?

Nu. Doar ştiţi că azi se împlineşte sorocul şi ne putem trezi cu abiponii. Ce s-ar mai bucura să ne prindă pe amândoi. Hai să ne apucăm de treabă, dom' doctor, dar păzea la crocodili! Abia acuma văd câţi mişună pe-aici.

Într-adevăr, dacă te uitai atent, puteai să vezi sute de asemenea lighioane, mai ales pe marginea apei, lângă mal. Oasele zăceau la locul lor, neatinse. Cei doi se apucară să le strângă şi să le lege. Dar lucrul nu mergea chiar atât de repede cum ar fi dorit flăcăul, căci, Morgenstern avea mereu ceva de observat, de lămurit. De sute de ori îi atrăgea atenţia să umble cu băgare de seamă, să nu cumva să vatăme osemintele acestea dragi. De pe unele trebuiau să răzuie mâlul, pe altele să le spele. Timpul trecea şi eroii noştri nici nu bănuiau ce se întâmplă în preajma mocirlei. Deodată auziră un glas. Cum stăteau ghemuiţi în stuf, se ridicară cu ochii plini de mirare. Cine putea fi vizitatorul neaşteptat? O tufă mare se înălţa drept în faţa lor. Se uitară printre crengi. Şi ceea ce zăriră era de natură să-i îngrijoreze în cel mai înalt grad.

O întreagă armată de călăreţi şi pedestraşi se apropia de mocirlă, căutând parcă un loc potrivit pentru popasul de noapte. Câţiva călăreţi, poate doisprezece sau paisprezece, dibuiseră cei cinci cai şi acum se îndreptau spre ei. Unul din călăreţi era indian, ceilalţi albi. Descălecară şi începură să răscolească stuful. Nu se aflau decât la vreo patruzeci de paşi de vitejii noştri. Aceştia le puteau distinge cu uşurinţă trăsăturile.

Sfinte Sisoie, ce mai cozonac! îi şopti Fritze lui Morgenstern. Asta pentru că am întârziat cu vorbăria dumneavoastră. Mi-am închipuit eu c-o să iasă prost. Cunoaşteţi pe vreunul dintre indivizi?

Din păcate, da, răspunse doctorul, simţind cum îl trec năduşelile. Dacă nu mă-nşel, unul e Antonio Periile, cel care a tras în mine… îi văd şi pe căpitanul Pellejo, care a dat peste noi când cu gigantohelonia…

Iar eu îl recunosc pe ăla lungu de-i zice Gambusino. Ia uitaţi-vă, dom' doctor, pe câmp! Cel puţin opt sute de oameni înarmaţi. Şi ce credeţi că sunt? Abiponi!

N-am putea să fugim, Fritze?

Încotro, mă rog? Să fugim la ei, să ne vârâm sub apă? Ori ne prind indienii, ori ne papă crocodilii.

Atunci să stăm aici în stuf. Poate nu ne găsesc până se face întuneric, pe latineşte caliginosus sau obscurus. Apoi ne cărăm.

Nu vă mai puneţi nădejdea în fleacuri! Nici n-o să picure cinci minute în oala veşniciei, că ne-or şi apuca de ciuf.

Şi atunci o păţim, nu?

Mă rog, n-are să fie o plăcere.

Şi cum le răspundem dacă ne întreabă ce căutăm aici?

Bine că v-aţi gândit şi la asta, dom' doctor. Dumneavoastră nu răspundeţi nimic. Lăsaţi pe mine. În nici un caz nu trebuie să afle că Tata Jaguar e pe-aproape şi că indienii cambaşi se aşteaptă la un atac. Le spunem că am venit singuri-singurei şi o ţinem aşa chiar dacă ar fi să ne tragă în ţeapă, să ne frigă, să ne spânzure, să ne otrăvească, să ne trimită pe lumea cealaltă. Ia vedeţi! Au şi dat de urma noastră. Ajută, Doamne!

Tot căutând, călăreţii reuşiră să deosebească urmele vechi de cele noi. Acum se apropiau repede, în cap cu Gambusino. Acesta se opri în spatele tufei şi, zărindu-i pe cei doi fârtaţi în veşmintele lor roşii, exclamă foarte surprins:

Ay maravilla! Ce minune! Pe cine văd aici? Nişte cunoştinţe vechi şi dragi. Bine-aţi venit, señores! Ce vă preocupă? Aţi mai descoperit vreo broască-gigant? Uite şi ciolane, pe legea mea! Las' că o să arătaţi şi voi la fel în curând.

Râse batjocoritor, iar ceilalţi îi ţinură isonul. Apoi, înşfăcându-i pe bieţii „paleontologi”, îi traseră până la caii lor, unde pământul solid şi uscat era mai sigur decât cel de lângă apă.

Acolo făcură cerc în jurul lor şi îi buzunăriră pentru a doua oară.

Gambusino se înfipse cu picioarele răşchirate în faţa celor doi prizonieri.

Ei, i se adresă el ironic lui Morgenstern, ce s-a mai ales din Tata Jaguar?

E pe urmele voastre, răspunse repede Fritze, căutând să atragă asupra lui şi celelalte întrebări.

Tu ce te bagi, obrăznicătură? Dar hai, vorbeşte, poate vei fi mai sincer decât stăpânul tău, care a făcut-o pe prostul rândul trecut. De fapt ar trebui să te omoram, dar dacă ne spui adevărul s-ar putea să scapi. Ia spune, s-a luat Tata Jaguar după noi chiar în dimineaţa aceea?

Da.

Şi până unde a mere?

Asta n-o ştiu că n-am fost de faţă.

Dar ce căuta dumnealui la Gran Chaco?

Umbla după ceai cu yerbatores-ii lui.

În ce parte?

Nici asta n-o ştiu, că tăcea întruna şi nu prea vorbea cu noi. Am aflat că voia să vă ajungă repede din urmă, să vadă încotro mergeţi.

Câţi oameni are?

Vreo douăzeci.

Şi voi de unde aveţi dobitoacele şi armele astea? Doar nu v-am lăsat nimic.

Ni le-a dat Tata Jaguar. Spunea că o să i le plătească bancherul Salido.

Mi-am închipuit eu. Şi ce căutaţi aici?

Am auzit că în Gran Chaco se găsesc oase de animale străvechi şi am venit aşa, la un noroc. De altfel, am şi descoperit ciolanele.

V-aţi întâlnit cu cambaşii? Unde?

Nicăieri. Am trecut ieri prin câteva sate şi le-am găsit pustii.

Pustii? De ce?

De unde să ştim noi asta, señor?

Cainbusino îi propti zdravăn pumnul în piept şi rosti mânios:

Ascultă, omule, ori eşti un tâmpit fără pereche, ori eşti un şmecher clasa-ntâi. În ambele cazuri nu e nici o pagubă să împărţi soarta cu stăpânul tău. Vasăzică ne-ai mărturisit că Tata Jaguar se află în urmă, nu înaintea noastră cum credeam. De fapt, asta ne ajunge. Legaţi-i de copaci! O să vedeţi imediat ce distracţie vă pregătesc.

Ultimele cuvinte le adresă oamenilor săi. Cei doi germani fură legaţi. Apoi Gambusino se întreţinu în şoaptă cu ciracii, care îl înconjurau. Bucuria lor exprimată prin hohote de râs nu prezicea nimic bun. Gambusino se întoarse rânjind la prizonieri:

Ca să nu puteţi evada din nou, vă condamnăm la moarte în două feluri: veţi fi spânzuraţi şi apoi devoraţi de crocodili. Doar dracul să vă mai dea vreo speranţă!

Morgenstern dori să ia cuvântul în apărare, însă Fritze îi spuse repede pe nemţeşte:

Tăceţi. Orice vorbă ar fi de prisos.

Atunci, dragul meu, am pierdut definitiv partida.

Ba să nu credeţi, dom' doctor. Dacă nu ne omoară chiar acuşi, vom fi salvaţi.

Cine să ne salveze?

Tata Jaguar.

Imposibil. Doar nu-i aici.

Vă spun eu că este. În clipa când Gambusino isprăvea de vorbit, m-am uitat întâmplător la braţul ăla mic de apă. Şi ce văd? Cineva se ridică din stuf şi îmi face semn! apoi s-a topit. Era Tata Jaguar, l-am recunoscut.

Te-oi fi înşelat. Soarele – pe latineşte sol – a apus şi nu se vede bine.

Nu m-am înşelat. Era înalt şi spătos. I-am recunoscut şi haina de piele. Zău dacă vă mint, dom' doctor. Mi-a făcut repede un semn şi s-a pitulat din nou.

Puteau să discute în voie, căci bandiţii se depărtaseră pentru scurt timp ca să-i cheme pe abiponi la spectacolul ce-l puneau la cale. Indienii lăsară baltă pregătirile pentru instalarea taberei şi veniră cu toţii să se amuze pe socoteala celor doi captivi.

Benito Pajaro, adică Gambusino, aşteptă un timp, după care ordonă ca indienii să se retragă niţel:

Faceţi loc, să putem începe. Aprindeţi un foc sub arborele de colo. Pe urmă veţi vedea cum ţopăie ăştia doi.

Arborele respectiv se afla pe mal, având jumătate din coroană răsfirată deasupra apei. Crengile de jos erau foarte groase; puteau rezista la greutatea unui bărbat.

Oamenii executară ordinul şi aprinseră un foc lângă trunchiul copacului. Crocodilii ce forfoteau lângă mal o zbughiră speriaţi.

Se întorc ei îndată, îl asigură Gambusino pe Morgenstern în bătaie de joc. Să n-aveţi nici o grijă! Veţi avea plăcerea să-i cunoaşteţi foarte curând. Ce credeţi că urmează?

Prizonierii nu îndrăzniră să răspundă. Gambusino continuă: vă spânzurăm de crengile care atârnă deasupra apei, în aşa fel ca drăguţii de crocodili să vă poată atinge cu botul. Asta înseamnă a fi spânzurat şi devorat în acelaşi timp.

Cei doi condamnaţi se cutremurară. Totuşi unul dintre bandiţi şi anume Antonio Perillo, toreadorul, îşi exprimă părerea că procedeul e prea blând.

Asta nu-i nimic, se adresă el lui Gambusino. E un fleac pentru aceşti netrebnici! Dumnealui, care se dă drept neamţ, a scăpat atunci de glonţul meu. Pe urmă a izbutit să fugă. Vasăzică ne-a răpit de două ori prilejul de a-l vedea cum crapă. De aceea ni s-ar cuveni o recompensă. Dacă-l spânzurăm după procedeul obişnuit, înseamnă să-şi dea duhul imediat. Ei, şi apoi ce-am câştigat dacă-l sfâşie crocodilii. Nu! Indivizii ăştia trebuie să se zbată cât mai mult în ghearele morţii.

Atunci ce propui? întrebă celălalt.

Să-i spânzurăm, nu zic ba, însă de subsuori. Şi să lungim cureaua mai-mai să-i atingă crocodilii. Atunci să vedeţi comedie, când vor juca deasupra boturilor căscate ale fiarelor.

Păi dacă atârnă aşa de sus, n-o să-i sfâşie.

Asta deocamdată! râse toreadorul. Întâi să treacă prin toate frigurile morţii, apoi, când ne-om plictisi, îi slobozim mai în jos.

Ideea se bucură de aprobare unanimă şi preparativele începură numaidecât.

Ce cruzime! şopti micul savant. Aceştia-s oameni? Aş prefera să ne arunce de pe-acum pradă crocodililor.

Ba să mă iertaţi, îl contrazise Fritze. Asta ar însemna să pierim. Aşa, însă, mai câştigăm timp. Curaj, dom' doctor! Sunt convins că Tata Jaguar nu ne uită. Tocmai cruzimea lor drăcească poate să ne fie de folos.

Se întunecase. Focul încins arunca umbre tremurătoare în stufăriş. Lumini roşii, parcă însângerate, jucau pe suprafaţa apei tulburi, mâloase din care se iţeau capetele crocodililor. Bandiţii aduseră patru lasouri legate strâns două câte două. După care doi indieni se urcară în copac, fiecare pe câte o cracă groasă, ca să agaţe lasourile ce urmau să fie trase în sus şi în jos, ca pe nişte scripeţi. Treaba terminată, indienii coborâră din copac.

Apoi fură aduşi prizonierii. Li se legară mâinile la spate şi li se trecu pe sub braţ un capăt al lasoului, strâns înnodat. Celuilalt capăt îi făcură vânt peste cracă. Doi oameni vânjoşi. Îi traseră în sus pe slujitorii paleontologiei şi îi lăsară să se legene în văzduh.

Cum ambele crăci se întindeau până peste apă, captivii atârnau deasupra ei. Se bălăbăneau în lasouri, fapt care îi atrăgea pe crocodilii din preajmă. Aceştia clămpăneau grozav din fălcile lor uriaşe.

Potrivit ideii lui Perillo, prizonierii fură spânzuraţi în aşa fel, încât fiarele să nu-i poată ajunge. Totuşi, de câte ori se căsca sub ei un bot din acelea teribile, bieţii oameni se închirceau de groază, trăgându-şi picioarele sub ei. N-aveau pace nici o clipă, se zbăteau întruna, căci s-ar fi putut ca unul din crocodili să sară totuşi mai sus. Iar dacă un lasou ar fi cedat, fiarele s-ar fi năpustit năprasnic asupra victimei. Fireşte că starea în care se găseau cei doi fârtaţi desfide orice descriere. Dacă tăceau sau ţipau, nu se putea şti pentru că indienii, în marea lor bucurie, acopereau orice alt sunet cu glasurile lor, iar albii se desfătau nu mai puţin zgomotos. Abia înceta urletul, că se şi pornea din nou, mai dezlănţuit, când vreun crocodil îşi repezea botul încercând să muşte din victimă.

Tămbălăul dură mai mult de o jumătate de ceas până ce spectatorii răguşiră şi câţiva dintre ei cerură să se facă un sfârşit. Dar Perillo se opuse:

Nu acum, încă nu! Să mai îndure câteva ore spaima morţii!

Dar pierdem prea mult timp, obiectă cineva. Mai avem de lucru, trebuie să orânduim tabăra, să mâncăm.

Păi cine ne obligă să stăm aici? Scârnăviile astea sunt legate bine şi nu pot scăpa. Haidem la treabă! Pe urmă ne întoarcem şi o luăm de la capăt.

Ceilalţi se declarară de acord şi, după puţin timp, prizonierii se pomeniră singuri. Nimeni nu se mai afla în preajmă. Acestei împrejurări eroii noştri, atât de groaznic chinuiţi, aveau să-i datoreze salvarea.

Fritze nu se înşelase în legătură cu apariţia Tatii Jaguar. Acesta, după cum se ştie, pornise de la Arroyo Clara, însoţit de Anciano şi de incaş, ca să-i spioneze pe abiponii ce se apropiau. Drumul îl dusese către Valea lacului secat. Era convins că abiponii se îndreptau într-acolo. Dacă ar fi mers drept înainte risca să fie văzut în câmp deschis. De aceea se abătuse la stânga. Doctorul Morgenstern şi Fritze o luaseră tocmai pe această urmă deviată, ceea ce îi obligase la un lung ocol.

Tata Jaguar se întorsese apoi până la graniţa dintre teritoriul cambaşilor şi cel al abiponilor, trecând peste un şes neted, complet lipsit de arbori sau arbuşti. De aici cârmise la dreapta, ca să cerceteze urmele şi să-şi facă o idee asupra efectivelor trupei inamice.

Călăreau deci spre sud, în trap lin, scrutând cu atenţie terenul de dedesubt ca şi orizontul. Timp de vreo două ore nu observară nimic. Dar apoi descoperiră o urmă neobişnuit de lată ce se abătea în unghi drept de la direcţia lor. Era clar că pe aici trecuseră atât călăreţi cât şi pedestrime, dar numărul nu se putea deduce decât cu aproximaţie, deoarece rândurile din spate călcaseră pe urmele celor din faţă.

Sunt abiponii, constată Anciano. Trebuie că se simt în mare siguranţă dacă mărşăluiesc în şiruri largi şi lasă urme atât de limpezi. Dar câţi or fi la număr e greu de spus.

Şi totuşi tare aş vrea să aflu treaba asta, răspunse Tata Jaguar. Dacă ne luăm după ei, poate găsim unele semne care să ne servească de îndreptar. În orice caz, având în vedere că au un avans de patru ore, trebuie să ne grăbim ca să ajungem înaintea lor la Valea lacului secat.

Câtva timp mai târziu, cei trei călăreţi descoperiră locul unde poposiseră abiponii. Lăsară caii să pască mai la o parte şi Hauea se grăbi să cerceteze urmele, care acum se deosebeau clar unele de altele. Tata Jaguar, voind să-i dea prilejul de a-şi arăta perspicacitatea, întrebă:

Ei, ce zici? Cam câţi duşmani se află înaintea noastră?

Vreo cincizeci de călăreţi şi de cincisprezece ori pe-atâţia glotaşi care merg pe jos, răspunse Hauca fără şovăire.

Bine socotit. Şi eu cred că sunt cam atâţia.

Atunci ce facem? se interesă Anciano. Călărim mai departe pe urmele lor?

Nu. Acuma ştiu care-i situaţia, ne-am ajuns scopul. Mergem iarăşi spre nord şi, de îndată ce regăsim urmele noastre, ne întoarcem la cambaşi.

Cei trei porniră la drum. Timpul se scurgea încet şi monoton. Deplasarea le luase aproape două zile. Era amiază târzie.

Deodată Tata Jaguar îşi struni calul şi se uită surprins la pământ. Era tocmai locul unde Morgenstem şi Fritze descoperiseră că au luat-o pe drum greşit.

Curios, murmură Hammer. Văd urmele a cinci călăreţi care veneau după noi şi au cârmit spre sud.

Dinspre Valea lacului secat, completă Anciano.

Înseamnă că sunt cambaşi, căci abiponii încă nu pot fi acolo. Urmele duc spre mocirlă. Ce să fie cu imprudenţa asta a cambaşilor?

Hauca o luase puţin înainte. Revenind, auzi întrebarea de mai sus şi clătină din cap:

Nu sunt cambaşi. Mă iertaţi. Că tinereţea mea îndrăzneşte s-o spună, dar cred că mai degrabă e vorba de învăţatul cel mărunt şi de servitorul lui.

Atunci n-ar fi decât două persoane, pe când urmele arată cinci.

Nu v-aţi uitat eu luare-aminte. Mai priviţi o dată şi veţi vedea că au fost numai doi călăreţi care duceau cu ei încă trei cai.

Coborând din şa, Tata Jaguar se convinse imediat că tânărul incaş avea dreptate.

Doi călăreţi şi trei cai de povară, da, da, reflectă Hammer. Doctoraşul nostru e într-adevăr capabil să desfidă orice pericol pentru ciolanele lui. A luat şi cai de samar ca să transporte oasele.

Mă miră doar că señor Geronimo le-a îngăduit să plece…

Crezi că le-a îngăduit? N-ar face-o niciodată. Au plecat pe ascuns, profitând de întuneric şi de ceaţă, fără ca nimeni să-i observe. De aceea au sosit abia nu demult. Acum nu rămâne decât să ne apropiem cu atenţie de mocirlă şi să vedem dacă nu e cazul să le dăm vreun ajutor.

Porniră deci pe urmele celor doi păcătoşi. Până la mocirlă mai aveau de făcut două ore, ceea ce ar fi coincis cu lăsarea întunericului. De aceea trebuiau să mâne la galop.

Zburau peste câmp şi se uitau mereu în direcţia de unde ar fi putut să apară inamicul.

Astfel trecu o oră şi jumătate. Trebuiau să fi ajuns aproape de ţel. Deodată incaşul arătă spre răsărit:

Se apropie nişte călăreţi! Sunt mulţi, căci se vede o pată mare. Dar ei nu ne pot vedea: suntem numai trei inşi.

Hai să facem un ocol, ca să ieşim din câmpul lor de vedere, hotărî Tata Jaguar. Când noi vom fi de o parte a mocirlei şi ei de cealaltă, probabil că nu ne vor zări.

În câteva secunde pata pe care o văzuse Hauca dispăru.

Cei trei călăreţi descriseră un arc mare spre vest, cotind apoi iarăşi spre est. În depărtare creşteau copaci, apoi tufe mici. Călăreţii opriră la capătul dinspre apus al mocirlei, încât acesta se găsea acum între ei şi abiponii ce se apropiau. Soarele cobora după orizont.

Descălecară şi îşi priponiră caii. Tata Jaguar scoase din buzunar luneta şi se caţără într-un copac de unde putea cuprinde cu ochii un spaţiu mai vast. Şi într-adevăr îi şi zări pe abiponi, care veneau pe jos, având în frunte un grup de călăreţi albi.

Îşi mută privirea spre stufăriş. Cercetă atent prin lunetă, dar nu descoperi pe nimeni, căci Morgenstern şi Fritze stăteau aplecaţi asupra preţioasei lor descoperiri.

Între timp Hauca se urcase şi el într-un copac. Privi câteva clipe şi îl anunţă pe Tata Jaguar:

Se zăresc cinci cai, señor.

Unde?

Dincolo, lângă copacii din spatele stufului. De la dumneata nu se vede.

În schimb o să-i vadă abiponii, nu-i aşa?

Călăreţii albi au şi luat-o la galop într-acolo. Acuma descalecă.

Nu-i bine! Să ştii că-i descoperă pe cei doi nenorociţi.

Din păcate, amurgul se lăsa repede, nu se mai vedea la distanţă. Tata Jaguar coborî din copac, incaşul la fel.

Mă strecor până acolo, hotărî cel dintâi.

E periculos, observă Anciano.

Lasă că nu mi-e frică de abiponi.

Nu mă gândesc la ei, ci la crocodilii care pătrund până la stuf.

Mai e niţică lumină şi o să mă păzesc. Auziţi?

Din direcţia mocirlei răsunară voci mânioase.

Gata, i-au prins, zise Tata Jaguar. Trebuie să aflu ce se întâmplă.

Merg şi eu, se oferi Anciano.

Şi eu! sări Hauca.

Tu rămâi aici la cai. Să vină numai Anciano.

Cei doi se depărtară. Mergeau aplecaţi prin stufăriş.

O vreme înaintară destul de uşor la adăpostul vegetaţiei, dar curând fură nevoiţi să se culce cu burta la pământ. Se târau încet şi cu mare băgare de seamă, ca să nu mişte stuful. Tijele ascuţite le răneau mâinile, dar ei nu se sinchiseau de acest lucru. Adeseori le apăreau în cale băltoace rău mirositoare şi mărăcini ţepoşi. Dar ei se târau înainte. În sfârşit ajunseră la cel mult şaizeci de paşi de locui unde Hauca zărise caii.

Până atunci fuseseră destul de prudenţi, ca să nu-şi ridice capul deasupra stufului. Dar era timpul să se uite, totuşi, până a nu se întuneca de tot. Tata Jaguar îşi scosese mai demult pălăria şi o ţinea între dinţi. Acuma smulse un mănunchi de stuf, îi înălţă ca pe un evantai şi îşi săltă capul atât cât să poată scruta terenul fără să fie văzut.

Şi iată-l pe micul savant împreună cu Fritze înconjuraţi de călăreţii albi sosiţi de curând! Ceva mai în urmă se înşirau grupuri-grupuri de abiponi. Fritze era întors cu faţa spre locul de unde pândeau Tata Jaguar şi Anciano. Ceilalţi stăteau cu spatele spre locul respectiv şi îi fixau pe proaspeţii lor prizonieri.

Deodată Tata Jaguar se săltă cât era de înalt şi, fulgerător, îi făcu un semn lui Fritze. Apoi se ascunse din nou.

Ce-aţi făcut, señor! îl mustră Anciano. Semnul ăsta poate să ne coste viaţa.

Deloc, nu m-a văzut decât Fritze. Iar dânsul o să-i spună lui Morgenstern să aibă nădejde în ajutorul nostru…

Ce-ar avea de gând cu bieţii oameni?

Vom vedea imediat. Mi se pare că se sfătuiau. Smulge şi tu nişte stuf, ridică-l înaintea ta şi vezi ce se mai întâmplă.

Anciano execută operaţia. Priviră amândoi. Dincolo, Gambusino discuta eu însoţitorii săi. Toţi stăteau întorşi cu spatele. Apoi izbucniră strigăte de aprobare. Cuvintele însă se învălmăşeau, se topeau în văzduh.

Între timp seara coborâse de-a binelea şi abiponii îşi aprinseră focul lângă un copac.

Prizonierii fură aduşi până aproape de foc. Lumina le desena clar staturile şi feţele.

Deodată Tata Jaguar scăpă o exclamaţie pe care duşmanii ar fi auzit-o fără îndoială dacă n-ar fi făcut atâta tărăboi.

Ce-i? Ce s-a întâmplat? întrebă Anciano.

Nu primi nici un răspuns. Tata Jaguar sta cu ochii ţintă la grupul de oameni din jurul focului.

De ce aţi strigat? insistă bătrânul. Dacă vă auzeau… Aţi descoperit ceva?

Tata Jaguar respira nervos, agitat, încât bătrânul stărui din nou cu întrebările.

Îl vezi pe omul acela înalt, pieptos, ca un uriaş printre ceilalţi? rosti în sfârşit Tata Jaguar. Uite acela care se răsteşte acum la prizonieri.

Bineînţeles că-l văd. Îl şi cunosc destul de bine.

Ce vorbeşti? Îl cunoşti, într-adevăr? Cum îl cheamă?

Benito Pajaro, poreclit Gambusino.

Ah! El e vasăzică! Omul pe care-l caut de ani de zile…

Ridicase vocea atât de tare, încât Anciano îl domoli:

Mai încet, señor, vă rog. Ne trădaţi. Ce-i cu dumneavoastră? Doar vă ştiu cât se poate de prevăzător. Nu vă daţi seama de primejdie? Aveţi ceva cu acest Gambusino?

Mă mai întrebi! şuieră printre dinţi Tata Jaguar, după care se cufundă în tăcere.

Aceasta se petrecea în momentul când – aşa cum ştim din cele spuse anterior – doi abiponi legau lasourile de crăcile copacului. Anciano, văzând ce se întâmplă, şopti mai mult pentru sine:

Ce vor să facă? De ce agaţă lasourile?

Cam bănuiesc eu, răspunse Tata Jaguar, care îşi regăsise din nou calmul obişnuit.

Vor să-i spânzure?

Asta e clar.

Atunci nu-i putem salva.

Poate că totuşi… N-au de gând să le treacă laţul în jurul gâtului, altminteri ar fi făcut-o fără multă zăbavă şi nu ar fi ales tocmai crăcile de deasupra apei. Fii atent!

Urmă scena descrisă mai înainte, când cei doi prizonieri agăţaţi de copac se zbăteau, ferindu-se de boturile crocodililor. Anciano se cutremură:

Ce cruzime, señor! Uite cum dau fiarele să-i înhaţe! Ce-i de făcut?

Deocamdată nimic. Mai aşteptăm. Situaţia e într-adevăr grea, însă nu fără ieşire. Oricum, în ce priveşte lasourile, se poate rezista la strânsoarea lor.

Eu, unul, m-aş repezi în ticăloşii aceia…

N-are nici un rost. Ar fi să le faci un rău şi mai mare prizonierilor. Trebuie să avem răbdare.

Îşi permiteau să discute cu glasul aproape normal, căci abiponii deveniseră cumplit de gălăgioşi. Abia după un timp larma se mai potoli şi toată lumea se depărta fără să mai dea vreo atenţie prizonierilor spânzuraţi în copac.

Hai până acolo, şeilor! şopti Anciano. E timpul.

Dădu să se ridice, însă Tata Jaguar îl reţinu:

Stai pe loc! Vrei să strici totul? Îi vezi cumva pe duşmani?

Nu-i văd, că-i întuneric. Însă ştiu că s-au dus cu toţii.

Asta da, probabil. I-au lăsat pe prizonieri spânzuraţi în copac ca să le prelungească spaima şi să-i dea apoi pradă crocodililor. Acum o să aducă vreascuri şi alte cele pentru foc. Pe urmă, când vor aprinde focurile, vom putea să-i vedem şi vom fi mai feriţi de primejdie.

O să pună paznici la copac.

Nu-i nimic, le înfigem cuţitul în spate. Faptul că i-au lăsat pe cei doi nenorociţi să se zbată în chinurile morţii mă face să cred că se simt în siguranţă. Aşa că mai avem timp, sunt convins.

Iar eu judec altfel, señor. S-ar putea ca ticăloşii să ştie că ne aflăm, pe-aproape.

Să fi pălăvrăgit Fritze? Când e vorba de stăpânul său, e în stare de cele mai mari năzbâtii. Totuşi nu cred sa ne fi trădat. E un şmecher şi jumătate.

Focurile se aprinseră pe rând. Tabăra fu instalată la oarecare distanţă de mocirlă şi, spre satisfacţia lui, Tata Jaguar observă că arborele de care atârnau prizonierii era mascat faţă de tabără de un tufiş înalt, ceea ce favoriza extrem de mult salvarea celor doi ghinionişti.

Indienii forfoteau întruna; cărau stuf şi alte uscături pentru întreţinerea focurilor. Trebuia deci aşteptat până se vor linişti. Anciano însă îşi pierdu repede răbdarea. Cum să stea atâta vreme inactiv?

Señor, dacă nu pornim îndată, sunt gata să fac o prostie, mărturisi el. Vreau să-i sugrum pe câinii ăştia.

Fii cuminte, omule! Crezi că eu nu stau ca pe jar? Pe mine mă frige şi mai rău. Habar n-ai ce simt de un sfert de oră încoace. Trebuie să mă ţin cu dinţii ca să nu izbucnesc. Dar uite colo: se împarte carnea. Înseamnă ca oamenii se vor aduna şi se vor apuca să mănânce, între timp noi isprăvim treaba.

Într-adevăr, abiponii grăbeau din toate părţile către un mic tăpşan. Chiar şi cei ocupaţi cu căratul stufului zoreau într-acolo. Capătul mocirlei ieşea din raza lor de observaţie. Focul de sub copac, nefiind întreţinut, ardea prea slab ca să lumineze împrejurimea.

Sărind în picioare, Tata Jaguar dădu fuga spre copac. Anciano îl urmă. Între ei şi tabără se înălţa tufişul mai sus pomenit. Trebuiau să acţioneze repede şi foarte atent.

Tata Jaguar îşi desprinse lasoul de la brâu şi îl pregăti pentru lansare. Cu glas reţinut se adresă celor două victime:

Am venit să vă ajutăm. Ţineţi-vă bine şi nu faceţi nici o mişcare până nu atingeţi pământul.

Aruncă lasoul cu atâta precizie, încât acesta se încolăci în jurul lui Morgenstern. Apoi către Anciano:

Deznoadă lasoul celălalt, dar vezi să nu-l scapi din mână. Îl laşi să alunece încet pe măsură ce eu îl trag pe doctor cu lasoul meu.

Anciano făcu întocmai. Deznodă lasoul cel vechi, dar îl ţinu strâns, ca nu cumva Morgenstern să cadă în apă. Acesta pluti o vreme între cer şi pământ, apoi ateriză lângă Tata Jaguar. O tăietură de cuţit şi micul savant îşi simţi braţele libere. Dădu să spună ceva şi să-şi desfacă lasoul de la piept. Dar Tata Jaguar îl opri:

Staţi aşa şi nu vorbiţi. Lasoul rămâne pe dumneavoastră.

Era vorba de lasoul cu care îl spânzuraseră bandiţii. Acum, repetând operaţia, Tata Jaguar îl coborî şi pe Fritze. După care îi lămuri:

Facem în aşa fel ca dumnealor să creadă că v-au tras în jos crocodilii şi v-au mâncat. De aceea nu vă dezleg încă. Trebuie să destram lasourile ca să pară că au fost rupte de crocodili.

Roase curelele cu ajutorul cuţitului şi abia pe urmă le rupse. Anciano le fixă din nou pe crăci în poziţia iniţială. Capetele atârnau sfâşiate de parcă crocodilii i-ar fi smuls pe cei doi condamnaţi.

Toate acestea se petrecură mult mai repede decât le-am descris, timp în care Tata Jaguar nu pierdu nici o clipă din ochi tabăra duşmanilor. Acolo nimeni nu se mai gândea la prizonieri. Toţi erau ocupaţi cu propriile burdihane şi abia după ce gătară de mâncat observară întâmplător că focul de sub copac aproape că se stinsese. Gambusino trimise un indian ca să mai pună nişte stuf. Dar omul se întoarse gâfâind:

Señores, să vedeţi ce s-a întâmplat: prizonierii au fost mâncaţi de crocodili!

Nimeni nu crezu. Totuşi Gambusino şi alţi câţiva săriră în sus şi alergară la faţa tocului. Voiau să se convingă de adevăr. Focul, încins din nou, lumina cele două capete ale lasourilor atârnate de crăci. Crocodilii priveau de jos cu ochi încremeniţi.

S-au dus, pe onoarea mea că s-au dus! exclamă Perillo, toreadorul. Cine ar fi crezut! Cum de-au reuşit să-i înhaţe?

Mă rog, s-or fi săltat cu toată puterea, până le-au venit de hac, opină căpitanul Pellejo.

Cam greu, se îndoi Gambusino. Crocodilul nu e în stare de un asemenea salt… Şi dacă a venit cineva de a tăiat lasourile şi i-a salvat pe indivizi?

Să le taie? Cine putea ajunge până aici?

Adevărat şi asta… Ia coborâţi lasourile, să vedem dacă au fost tăiate cu cuţitul.

Le cercetă amănunţit şi ajunse la concluzia că fuseseră sfâşiate, nu tăiate.

Vasăzică bestiile au reuşit să sară atât de sus! conchise Gambusino. Le-o fi fost foame, nu glumă. Cred că s-au lins pe bot de aşa ospăţ. Uitaţi-vă cum stau şi pândesc, parcă ar mai vrea. În fine, am scăpat într-un fel de găgăuţii ăia. Şi-au primit răsplata.

Mie, unul, îmi pare nespus de rău că s-a terminat atât de repede, mormăi Perillo. Să mai fi stat agăţaţi, să fi văzut şi eu cum îi rup crocodilii. Dacă nu se stingea focul, cred că bestiile s-ar fi temut şi n-ar fi sărit. Trebuia să prevăd chestia asta.

Între timp Morgenstern şi Fritze fură conduşi, nu prin stuf, ci pe drum ocolit, până la locul unde aştepta incaşul.

Cât ţinu drumul, tăcură mâlc. Apoi însă doctorul, răsuflând uşurat, se adresă Tatii Jaguar în limba germană:

Adineauri ne-aţi interzis să vorbim. Dar acum vă pot spune că a fost teribil, îngrozitor, un coşmar nemaipomenit. Îmi tremură toate fibrele.

Şi mie, întări Fritze. Întâi mi-am făcut curaj ca să zic aşa, dar când m-au ridicat în copac şi am văzut crocodilii cum rânjesc la mine, am sfeclit-o.

Pe mine nu m-ai zărit? se interesă Tata Jaguar.

Ba da, răspunse Fritze, v-am recunoscut şi îmi ziceam că n-o să ne lăsaţi de izbelişte.

Spune-mi în primul rând dacă au încercat să scoată de la voi cum aţi ajuns la mocirlă.

Ehei! Ne-au descusut ca la poliţie, dar nu le-am spus nimic.

Povesti cum fuseseră chestionaţi şi ce anume întrebări li s-au pus. După ce îl ascultă, Tata Jaguar – care până atunci le vorbise cam aspru – schimbă oarecum tonul:

Prin urmare, n-aţi comis numai gafe. Mă-ntreb, totuşi, cum de v-a trecut prin cap să veniţi iarăşi la mocirlă?

Asta-i vina mea, interveni micul savant. Mă obsedau oasele. Trebuia să pun mâna pe ele şi nu m-am lăsat până nu l-am convins şi pe Fritze să meargă la mlaştină, pe latineşte palus.

Mare imprudenţă! O să-mi povestiţi mai târziu cum s-au petrecut lucrurile. E timpul să plecăm. Caii i-aţi prăpădit şi sunteţi extenuaţi, aşa că vă dăm noi caii noştri. Anciano şi cu mine mergem pe jos.

Nu, señor, protestă incaşul, luaţi calul meu. Sunt tânăr, aproape un băieţandru, pe când dumneavoastră şi Anciano…

Lasă asta, îl întrerupse Tata Jaguar. Rămâne cum am spus.

Era de presupus că duşmanii se vor deplasa în linie dreaptă spre Valea lacului secat. Pentru ca aceştia să nu dea de urmele lui, Tata Jaguar socoti nimerit să meargă la oarecare distanţă de linia respectivă, însă paralel cu ea.

Porniră, aşadar: Morgenstern, Fritze şi tânărul incaş călare, iar Tata Jaguar şi Anciano pe jos, călcând cu paşi mari şi călăuzindu-i pe cei dintâi.

După câtva timp, când secera lunii se ivi pe boltă, luminându-i pe drumeţi, bătrânul Anciano putu observa mersul obosit al Tatii Jaguar. Omul acesta, de obicei atât de vioi şi viguros, părea acum doborât de o povară grea şi necruţătoare. Vremea se scurgea încet, fără ca el să scoată un cuvânt. Numai arareori parcă-şi încleşta fălcile şi scrâşnea din dinţi. Până la urmă Anciano se hotărî să rupă tăcerea şi îl întrebă cu glas reţinut:

Vă frământă ceva, señor? Nu vreţi să-mi spuneţi şi mie?

O să afli şi tu, Anciano, răspunse Tata Jaguar. Ani de zile am căutat să i-o plătesc nemernicului acesta de Gambusino, dar nu l-am întâlnit nicăieri…

Curios lucru. Dacă-mi spuneaţi o vorbă, vă puneam de mult faţă-n faţă cu el.

Cum să-ţi spun când nici eu nu ştiam că omul pe care îl caut e Gambusino. Acuma ştiu. Nu numai că l-am văzut adineauri; i-am recunoscut şi glasul mai demult. Când ne-am întâlnit prima oară jos, la Rio Salado şi i-am scos din mâna abiponilor pe aceşti doi camarazi, care şi astăzi erau s-o păţească, am auzit deodată un glas puternic şi tăios. Deşi foarte grăbit, am stat locului, ca împietrit şi am tras cu urechea. Fiind pădure în dreapta şi în stânga, timbrul vocii era uşor schimbat. Acuma însă nu mai am nici o îndoială.

Vă e duşman?

Trebuie să-i plătesc o datorie şi chitanţa va fi scrisă cu sânge – chiar mâine, aşa sper.

Sânge pentru sânge?

Da! Banditul acela l-a ucis pe fratele meu, sus, în nord. Cum s-au petrecut lucrurile, n-aş putea să-ţi povestesc. A fost groaznic, atât de groaznic încât mi-a albit şi părul. L-am urmărit lungă vreme până am aflat că a şters-o în sud – de fapt e originar de aici, din Argentina. Ei şi am venit încoace să-l caut. Am bătut călare toată ţara, am navigat pe toate fluviile, m-am căţărat pe toţi munţii. Degeaba!… Dar acum e al meu, nu-l mai scap din ochi până… până-mi plăteşte!

Luaţi-l atunci în grija dumneavoastră, că eu mă ocup de celălalt.

Care?

Toreadorul. Vreau să-l întreb câte ceva despre scalpul eu care s-a lăudat în faţa lui Verano.