Lipitorile lui Parmesan.

Bărbatul la care Gambusino şi ai lui se gândeau ce atâta stăruinţă – Tata Jaguar – nu-şi prea bătea capul atunci cu existenţa acelor oameni, căci, în ciuda temerii lor, dânsul dormea comod şi paşnic de parcă s-ar fi aflat într-un pat moale la Buenos Aires sau la Montevideo.

După ce Gambusino fugise înapoi în tabără, Tata Jaguar se strecurase în luminiş ca să mai tragă cu urechea, îl auzise vorbind cu ceilalţi, dar, fiind prea departe, nu înţelesese nimic. Cu auzul său fin înregistrase şi plecarea lor din tabără. Chemase pe urmă doi dintre oamenii lui de nădejde şi le dăduse sarcina să stea de veghe cam la o sută de paşi mai încolo, unul pe dreapta, celălalt pe stânga luminişului. Trebuiau să fie foarte atenţi şi, la cel mai mic gest al duşmanilor îndreptat împotriva lor, să tragă în plin.

Era convins că făcuse astfel tot ceea ce raţiunea şi prudenţa îi cereau. Nici prin gând nu-i trecea să organizeze un atac; în orice caz nu în acea noapte. Şi apoi n-ar fi vrut cu nici un chip să le strice odihna camarazilor săi atât de trudiţi. Aceştia trebuiau să doarmă, să prindă puteri pentru a doua zi, care putea să le ceară eforturi mari.

Se întoarse pe urmă la trupa sa. Şi prima lui grijă se îndreptase asupra lui Morgenstern şi Fritze. Vorbise cu ei în limba spaniolă ca să priceapă şi ceilalţi.

Señor, nu ştiu ce să cred despre dumneavoastră, i se adresase el doctorului. În ce mă priveşte, am obiceiul să fiu politicos, mai ales faţă de un om atât de instruit şi plin de cunoştinţe. Însă daţi-mi voie să vă spun cinstit: mai bine rămâneaţi la Buenos Aires.

Ce să fi făcut acolo? întrebă micul savant. Îmi trebuia un glyptodont, un megatherium, un mastodont. Oare găseşti aşa ceva în Buenos Aires, señor?

Puteaţi să vă duceţi în pampas.

Păi asta am şi făcut.

Credeţi că ne aflăm aici în pampas, omule?

Desigur, şesul e mărginit de un râu şi o pădure, fluvius şi silva.

Şi de ce aţi luat-o tocmai pe urmele mele?

Ca să vă întâlnesc, señor.

Dar nu v-am spus eu că n-am nevoie de prezenţa dumneavoastră? Mi-aţi şi încurcat socotelile. V-aţi băgat într-un mare bucluc. Primejdie de moarte!

Sunteţi sigur? Domnii aceia ne-au tratat neamical numai datorită unei erori de care şi-ar fi dat seama în curând.

Asta să v-o scoateţi din cap. Viaţa dumneavoastră atârna de un fir de păr.

Viaţa mea, vita pe latineşte? Nu-mi vine să cred.

Fiindcă sunteţi un crăpcean cumsecade, blând, inofensiv, care habar nu are câte ştiuci îl pândesc în apă. Locul dumneavoastră e oriunde, numai în Gran Chaco nu.

Iar eu sunt convins că dimpotrivă. Chiar dumneavoastră mi-aţi dat a înţelege că se găsesc aici relicve din fauna preistorică.

Dacă veţi căuta însă aceste creaturi de mult răposate tocmai în depozitele de muniţii ale diverşilor şefi de partide, atunci se poate întâmpla să săriţi niţeluş în aer. Am aflat de la bravul don Parmesan, căruia şi datoraţi salvarea voastră, felul în care aţi fost prinşi. Relataţi-mi, vă rog, cele petrecute ulterior.

Ulterior? N-ar fi de spus mare lucru, señor Hammer. Au astupat iarăşi locul unde descoperisem gigantahelonia mea – asta după ce au scos conţinutul ca să-l împartă între ei – apoi ne-au urcat pe cai, bineînţeles legaţi şi ne-au dus în luminişul acela. Le-am vorbit ea de la inimă, cerând permisiunea să iau cel puţin carapacea superioară a gigantoheloniei, dar m-au refuzat net.

Prin urmare, mai credeţi şi acum că era o broască ţestoasă?

O, sunt convins, señor. Şi încă una de dimensiuni colosale! Dar să vă spun mai departe: am mers prin pădure, am trecut un râu nu prea adânc, am, mai călărit o bucată şi, traversând din nou râul, am pătruns în luminişul unde se aflau ceilalţi indieni. Aici ne-au dat, mie şi lui Fritze, câte o porţie de friptură şi am mâncat. Pe urmă ne-au legat de copacii aceia şi am stat aşa până aţi venit dumneavoastră. Asta-i tot. O poveste cât se poate de simplă şi prozaică.

Asta numiţi dumneavoastră simplu şi prozaic? râse forţat Tata Jaguar.

Natural. N-am sesizat nici urmă de poezie. În repetate rânduri am încercat să creez o atmosferă mai intimă între noi, abordând problema diluviului, a urşilor din peşteri, a mamuţilor. Am atins şi alte subiecte simpatice, însă degeaba: nu-i interesa deloc.

Cred. Şi v-au rugat să vă ţineţi gura?

Nu m-au rugat propriu-zis, Mi-au poruncit să tac, nu-i aşa, într-un fel cam tăios şi categoric.

E limpede, señor. Să ne oprim deocamdată aici. Ce discutau oamenii aceia între ei?

Nimic important. De aceea nici nu le-am acordat prea multă atenţie. Vorbeau de rebeliune, de cavalerie, de tunuri, de nişte atacuri ale indienilor, tot lucruri care pe unul ca mine nu-l pot pasiona.

Rebeliune, cavalerie, tunuri, atacuri? Şi dumneavoastră găsiţi că acestea sunt lucruri minore? Aflaţi, señor, că sunt de cea mai mare importanţă.

Poate pentru dumneavoastră. Pentru mine nu. De altfel n-am reţinut nimic din vorbele lor. Mă gândeam mereu la carapacea gigantoheloniei. Dacă vă interesează amănunte, întrebaţi-l pe Fritze al meu. Ca profan în materie de paleontologie, dânsul trebuie să fi ascultat cu mai multă atenţie flecăreala din tabără.

Până atunci Fritze nu scosese nici un cuvânt, dar, auzindu-se citat nominal, îşi dezlegă imediat limba şi vorbi în germană:

Asta cam aşa e, dom' Hammer. Am ascultat totul cu urechile mele şi vă pot servi ca pe tavă orice amănunt. Dar îngăduiţi, vă rog, să istorisesc în limba mea maternă. Când stau de vorbă cu un german pe spanioleşte, parcă mă doare uite-aici în inimă.

De acord, cu plăcere, zâmbi Tata Jaguar. Putem traduce apoi în spaniolă pentru ceilalţi. Aşadar, spune-mi mai întâi dacă ai aflat ce caută albii aceia printre indieni.

Da, vă servesc pe loc. Dumnealor, crezând că nu mai putem să le jucăm nici un renghi, trăncăneau despre toate secretele lor, fără nici o fereală, ştiţi, ca să ne facă în necaz. Planul lor e ăsta: se duc în Chaco, îi stârnesc pe abiponi împotriva guvernului şi îi mână la luptă. Dar căpetenia abiponilor Brazo Valiente e un vulpoi bătrân. Le-a pus anume condiţii. Dânsul vrea să năvălească mai întâi asupra cambaşilor, pe care cică i-aţi condus dumneavoastră în luptă. Şi pentru asta cere să fie ajutat cu arme şi soldaţi.

Aha! Şi albii au promis să-l ajute?

Mai încape vorbă! De soldaţi face rost căpitanul Pellejo. Îi duce de nas pe superiorii săi, care l-au trimis să controleze posturile de-a lungul graniţei. De fapt, dumnealui nici nu se duce acolo, ba din contra, a trimis în taină nişte curieri poruncindu-le să-i îndrepte pe ostaşi spre Chaco. De altfel a şi hotărât data şi locul întâlnirii cu abiponii. Urmează ca împreună să-i atace pe cambaşi.

Ce mai plan! Adică soldaţii vor fi puşi la dispoziţia căpeteniei abiponilor. Şi cu armele cum stau?

Totul e pregătit mai de mult. Au depozite secrete cu arme şi muniţii. Hruba aceea cu broasca e un depozit de acest fel. Acuma dezgroapă armele şi le împart abiponilor pentru lupta cu cambaşii. După ce se răzbună, cum ziceau, vor să treacă graniţa – mai multe mii de oameni – şi să sprijine din răsputeri acel pronunciamento.

Da, da, prin urmare avem de-a face cu un plan odios. Ce ticăloşie să angajezi mii de indieni îndemnându-i să omoare, să devasteze, să dea foc, numai pentru ca o mână de oameni să-şi asigure ranguri înalte şi averi stoarse din sângele compatrioţilor! Cine stă în capul acestei acţiuni?

Asta n-o mai ştiu. Însă, după câte am înţeles, cel mai mare peste toţi ar fi Gambusino. Îl ascultă ca pe un amiral-comandant de escadră.

Nu i-ai aflat cumva numele? Din ce ţară e? Ce hram poartă? Ceva despre viaţa lui?

Prea multe întrebări în aceeaşi oală. Să vedem dacă voi putea să le scot afară una câte una. Vasăzică numele: îl cheamă Benito Pajaro. Cum s-ar zice Pasăre, adică Benedict Vogel pe limba noastră. De unde se trage, nu ştiu şi nici ce hram poartă.

De mine au pomenit cumva?

Ehei! La fiecare al doilea cuvânt. Tata Jaguar în sus, Tata Jaguar în jos. De altfel, au pus ochii pe dumneavoastră. Dacă le cădeţi în mâini, e de rău.

Hammer tăcu o clipă îngândurat. Apoi continuă cu întrebările:

Ai înţeles, poate, în ce loc urmează să se adune soldaţii?

Da. E vorba de un lac, Lago de Los Carandayes, adică Lacul palmierilor.

Unde se află?

N-am auzit.

Nici eu. Să mă interesez.

Îi întrebă pe tovarăşii lui, îl descusu şi pe moş Anciano, pe tânărul incaş, până şi pe chirurg. Însă nimeni nu auzise de lacul respectiv şi cu atât mai puţin unde se află.

Să fie oare undeva în deşert? spuse Hammer, nedumerit.

S-ar putea, interveni Fritze, că şi dumnealor vorbeau de depozite ca şi cum ar fi presărate în pustiu. Abia după ce treci de ultimul depozit, ajungi la Lacul palmierilor. Le ştiu pe toate la rând.

Aşa? Cum le zice?

Staţi niţel! Sunt numai izvoare, patru la număr, trei cu câte un animal în coadă, iar ultimul cu… gemeni. Ia să vedem. Aha, le-am găsit: Fuente de los pescados, adică Izvorul peştilor, Fuente de los sanguijuelas, cum s-ar zice Izvorul lipitorilor, Fuente de los crocodilos, iar ultimul Fuente gemela, Izvorul gemenilor.

Bravo, excelent! se bucură Tata Jaguar. Cunosc şi eu toate numele astea. Am şi fost în locurile cu pricina. Dar şi dumneata cunoşti unul din ele, Fuente de los pescados. Doar aţi pescuit acolo când cu broasca voastră de pomină! Al doilea izvor e de partea cealaltă a pădurii, lângă Lago honda. Se scurge printr-o albie plină cu lipitori, de unde şi numele. Al treilea se află tocmai la capătul unei păduri virgine, într-o lagună mâloasă, populată de crocodili. Iar al patrulea constă de fapt din două firicele de apă ce se unesc aproape de obârşie. De aceea i se spune Izvorul gemenilor. Toate izvoarele se înşiră în linie dreaptă la o distanţă de o zi şi jumătate unul de celălalt – mergând călare fireşte. Pe această linie ce duce spre nord-vest trebuie neapărat să ajungem la Lacul palmierilor, pe care noi nu-l cunoaştem şi unde urmează să se adune ostaşii Au procedat cu cap indivizii plasând depozitele lângă aceste izvoare, pentru că se poate circula între ele prin pustiu fără ca animalele să sufere prea mult de sete. Mulţumesc, Fritze! Acum planul meu s-a conturat precis. Trebuie să ajungem la izvoare înaintea indienilor şi să le golim depozitele. Apoi o luăm direct spre Lacul palmierilor şi îi împresurăm pe soldaţi. Locul pare foarte bine ales, deoarece acolo se află cele mai multe şi mai bogate aşezări ale triburilor de cambaşi. Deci Gambusino şi abiponii lui, ca şi soldaţii albi, ar putea să se aleagă cu prăzi serioase. Numai că noi le vom strica socotelile.

Da, le vom strica, întări bucuros Fritze. Recunoaşteţi, dom' Hammer, că şi o gigantohelonia e bună la ceva. Fără broasca asta uriaşă n-aţi fi găsit cheia secretului. La început nu voiaţi să mergem împreună, dar. Acum, ştiindu-vă delicat şi simţitor, mai că m-aştept să ne daţi şi nouă câte un locşor în inima dumneavoastră.

Bine. Veniţi, cu noi. Însă dacă nu veţi găsi nimic din vremea potopului, să nu daţi vina pe mine. O să vă procur în schimb cea mai mare broască din câte au existat pe pământ, de la Noe încoace.

Iar eu, sări entuziasmat Morgenstern, voi înregistra de-acum înainte orice cuvânt privitor la rebeliune, la crimă şi jaf. Recunosc că astfel se poate ajunge la mari descoperiri paleontologice.

Perfect, scumpul meu compatriot. Dar până una alta e bine să vă culcaţi. Aveţi nevoie de odihnă. Mâine ne sculăm în zori. Apoi ne aşteaptă o călătorie foarte grea, mai ales pentru dumneavoastră. Ei, până a vă ura noapte bună, aflaţi că mă bucur de a vă fi salvat şi uneltele. S-ar putea să ne fie de mare folos, căci vom avea de săpat la depozite.

Această subliniere îl umplu de mândrie pe micul savant. Drept care îi şopti lui Fritze:

Ai auzit? Are nevoie şi de mine personal şi de instrumentele mele. Clar, nu-i aşa? O să te convingi din ce în ce mai mult cât de indispensabilă e pentru orice om ştiinţa, scientia pe latineşte.

Astfel doctorul Morgenstern adormi mai împăcat cu sine ca oricând. Ceilalţi se lăsară de asemenea în voia somnului şi dormiră adânc. Numai că din două în două ore câte unii din ei trebuiau să se scoale ca să facă de strajă.

Nu se crăpă bine de ziuă, că ultimele străji şi dădură semnalul de deşteptare, căci se putea ca Gambusino şi abiponii să se mai afle în luminiş, aşteptând această oră prielnică unui atac. Fără să mai piardă timp cu dejunul, Tata Jaguar porunci oamenilor să încalece şi să mâie în direcţia luminişului. Deşi aproape convins că duşmanii evacuaseră tabăra în cursul nopţii, consideră totuşi necesari, ca măsură de precauţie, să trimită înainte câţiva cercetaşi pedeştri.

Aceştia, folosind cu grijă orice acoperire în teren, se strecurară până la fosta tabără a indienilor. Găsind locul părăsit, făcură semn celorlalţi să înainteze, apoi se deplasară cu toţii, în galop, până la capătul pădurii.

Aici se înşirau urmele indienilor, ducând afară, în câmp. După vechimea lor se vădea că duşmanii părăsiseră pădurea încă din ajun. Dacă urmaseră constant aceeaşi direcţie, nu se ştia deocamdată; putea să fie şi un şiretlic. În orice caz trebuia luată în considerare perspectiva unui drum prin deşert. Deci era nevoie de apă. Din fericire Tata Jaguar cunoştea un izvor nu prea depărtat a cărui apă, după ce se prelingea puţin la suprafaţa pământului, cobora din nou în adânc. Cine trăieşte în mijlocul unui peisaj sălbatic memorează uşor asemenea locuri şi nu le mai uită nicicând. Băură pe săturate, îşi adăpară caii şi porniră la drum împăcaţi cu gândul că nu vor mai găsi de băut timp de o zi şi jumătate.

Merseră bineînţeles pe urmele, încă vizibile, ale abiponilor şi, nu după mult, ajunseră într-un loc unde aceştia se opriseră pentru popas. Tata Jaguar se opri la rândul lui ca să cerceteze terenul. Geronimo examină şi ei iarba călcată. Apoi rosti:

Au stat aici până la revărsatul zorilor. Deci n-au plecat de prea multă vreme. Însă, lucru curios, au luat-o înapoi, spre pădure. Mă întreb de ce?

Există două posibilităţi, răspunse Tata Jaguar. Ori întoarcerea lor e un vicleşug menit să ne inducă în eroare şi să ne abată de la urmele lor, ori e o măsură tactică în vederea unei răzbunări pentru eşecul de-aseară.

Ce fel de măsură tactică?

Poate că vor să treacă prin pădure într-un alt loc şi să ne cadă în spate, să ne atace prin surprindere.

S-ar putea şi asta. Or fi căutând să se revanşeze. Iar dacă mai cred şi acum, ca proştii, că micul tău concetăţean este colonelul Glotino, atunci vor face totul ca să-l prindă din nou. De aceea nu e deloc exclus să pregătească un atac. Mă rog, n-au decât! M-ar bucura chiar. Am avea ce secera.

Şi totuşi sunt convins că n-o să ne atace. Fireşte că trebuie să contăm şi pe cealaltă eventualitate, însă eu unul cred că s-au întors din drum ca să le pierdem urma. Vor să ne bage în cap că au renunţat să mai meargă la Lacul palmierilor. Dar nu vor reuşi.

Vrei, aşadar, să continuăm drumul în direcţia pe care am pornit şi să nu ţinem seama de urmele lor?

Ba deloc. Vom ţine seama, însă nu aşa cum se aşteaptă dumnealor. Trebuie să le ghicesc intenţiile. De aceea voi merge înainte după aceste urme până mă lămuresc. Hai şi tu! Ceilalţi să rămână aici.

Orândui străjile şi porni, însoţit de Geronimo, în galop întins prin iarba călcată de caii abiponilor. Peste puţin descoperiră rariştea prin care inamicii trecuseră înaintea lor şi ţinând acelaşi drum, ieşiră din pădure pe partea cealaltă. Acolo câmpul se deschidea larg. Urmele abiponilor, cât se poate de clare, tăiau câmpul în curmeziş către râu.

Tata Jaguar îşi struni calul.

Exact cum am bănuit, constată el. Dacă ar fi avut de gând să ne urmărească, atunci coteau aici la stânga pentru ca, ţinând marginea pădurii, să ajungă în locul unde credeau că ne aflăm noi. Faptul că n-au făcut aşa, că s-au îndreptat spre râu, arată că e vorba de un simplu joc menit să ne inducă în eroare.

Păi cum să ne păcălească dacă avem atâtea urme sub ochii noştri?

Nu-i chiar aşa. Tocmai fiindcă trebuie să ne concentrăm mereu atenţia asupra urmelor, nu putem înainta cu destulă viteză, iar seara suntem nevoiţi să oprim pentru a nu le pierde din ochi din cauza întunericului. În schimb ei, dacă nu poposesc noaptea, câştigă un avans serios, încât a doua zi urmele vor fi mult mai greu de recunoscut. Fireşte că n-o să ne lăsăm păcăliţi. Ştim că se îndreaptă spre Lacul palmierilor, deci mergem şi noi într-acolo.

Se întoarseră la oamenii lor şi apoi, împreună, porniră în direcţia Lago de los Carandayes. Primul ţel, după cum s-a mai spus, era Fuente de los sanguijuelas. Izvorul lipitorilor situat spre nord-vest, la o zi şi jumătate de mers călare.

Terenul se întindea neted, lin, acoperit cu iarbă, ca toate şesurile Americii de Sud. Dar pe măsură ce se depărtau de albia râului, iarba se rărea până dispăru de tot. Pământul, din ce în ce mai nisipos, începu să semene cu un deşert lipsit de viaţă. Din fericire, nisipul nu era adânc şi nu influenţa cu nimic viteza cailor.

La început, Tata Jaguar avusese oarecare temeri în legătură cu doctorul Morgenstern, care, nefiind călăreţ rutinat, ar fi putut să le dea de furcă şi să-i ţină în loc. Însă teama se dovedi nejustificată. Micul savant îşi adunase toate puterile ca să facă faţă acestui drum. Ce-i drept, şedea cam strâmb în şa, totuşi rezista destul de bine şi abia către seară se plânse de oboseală. Când trupa opri în plin deşert pentru popasul de noapte, se vădi cât de îndârjit fusese micul savant şi cu cât stoicism suportase greutăţile călătoriei. Căci bietul om înţepenise atât de rău, încât au trebuit să-l coboare din şa şi să-l culce pe nisip. Aproape că nu se mai putea ţine pe picioare.

Tata Jaguar se bucură de ambiţia lui Morgenstern şi îl mustră pe un ton amical:

De ce nu mi-aţi spus că vă istoveşte drumul? Am fi putut călări ceva mai încet.

Mulţumesc, señor Hammer! răspunse doctorul. Mi-am dat seama că, mergând repede, suporţi drumul mai uşor. De altfel sunt hotărât să nu vă fiu povară şi n-am să mă plâng da nimic. Mi-aţi promis ajutorul dumneavoastră ca să descopăr un exemplar antediluvian. Cu cât ajungem mai degrabă la locul respectiv, cu atât mai bine. Picioarele mi-au înţepenit, ce-i drept, parcă nu le mai simt. Însă cred că nu va dura mult, adică vine ceea ce se cheamă ameliorarea, pe latineşte emendaţio.

Această speranţă se împlini curând, astfel că micul savant putu să refuze net serviciile pe care chirurgul se grăbi să i le ofere.

Din păcate nu se găsea în acea parte a locului hrană pentru cai, iar oamenii fură nevoiţi să rabde de sete. Mâncaseră doar câte o felie de pastramă, apoi se declară somnului ca să-şi poată continua drumul în zori.

Porniră deci odată cu răsăritul soarelui şi merseră ca şi în ajun, prin nisip, până către amiază, când apăru la orizont o dungă întunecată. Tata Jaguar îi lămuri.

Acolo e Izvorul lipitorilor. E adevărat că numele nu prea sună frumos, dar vom găsi apă din belşug, bună, curată, precum şi arbori şi tufăriş. De altminteri, vedeţi că iarba devine din ce în ce mai deasă.

Gran Chaco avea înainte vreme reputaţia unei regiuni sterpe, lipsită de vegetaţie. Şi într-adevăr există porţiuni destul de mari care seamănă cu deşerturile nisipoase ale Africii. Dar în preajma lor se dezvoltă o floră bogată, ba chiar luxuriantă. Râurile se umflă în noiembrie şi acoperă cu apă suprafeţe mari. Apoi se retrag, lăsând în urmă destulă umezeală pentru ca plantele să poată creşte din abundenţă şi să reziste multă vreme în anotimpul secetos. Păduri întinse însoţesc râurile, semănând cu codrii seculari ai Braziliei. Până şi în plin deşert întâlneşti numeroase ape stătătoare ce alimentează vegetaţia şi atrag totodată regnul animal.

O asemenea apă era şi Fuente de los sanguijuelas. Acolo, în deşert, în mijlocul unei oaze având un diametru de câteva mii de paşi, dormita un lac mititel cu apă dulce, întreţinut de un izvor destul de bogat. Cum izvorul ţâşnea din pământ la marginea oazei, apa avea de parcurs până la lac o distanţă apreciabilă, croindu-şi drum pe un teren cu foarte puţine pante. Acest vad era pe jumătate umplut cu resturi de plante putrede. Iar pe fundul mâlos nenumărate lipitori îşi găsiră o matcă propice dezvoltării lor. De aici şi numele izvorului. Vietăţile se aflau mai mult în vad decât la izvorul propriu-zis, aşa că apa putea fi băută fără grijă. De altfel nici lacul, destul de puţin adânc, nu conţinea lipitori, în schimb avea peşte mult, oferind călătorilor, indieni sau albi, o hrană binevenită.

În jurul lacului şi de-a lungul ambelor maluri ale pârâului se întindeau porţiuni largi acoperite cu arbori şi arbuşti, mai cu seamă arbori cu mult frunziş, în care zburda un păsăret neastâmpărat. Şi chiar mai încolo, în nisip, până unde ajungea umezeala, creşteau ierburi care se răreau din ce în ce. Iarbă grasă, bogată – adevărat ospăţ pentru cai – se afla numai în preajma copacilor.

Aici poposiră călăreţii noşti. Mai întâi băură pe săturate, apoi îşi duseră caii la izvor, lăsându-i să se adape în sfârşit după ce răbdaseră o zi întreagă de arşiţă şi sete.

Don Parmesan îndurase fireşte, ca şi ceilalţi, toate vicisitudinile drumului, totuşi, mai mult decât apa, îl încântau lipitorile.

Ce minunăţie! se adresă el doctorului Morgenstern. Aici poţi scoate într-o jumătate de ceas o mie de litri de sânge de la o mie de bolnavi de friguri. Nu vă pasionează şi pe dumneavoastră aceste făpturi drăgălaşe?

Dacă ar fi mamuţi sau mastodonţi m-ar pasiona, răspunse micul savant. Însă lipitoarea, hirudo pe latineşte, nu mă interesează.

Asta pentru că trăiţi cu gândurile mai mult înainte decât după diluviu, señor. Dar, să zicem că aţi suferi ele o contuzie. Păi e o fericire să ai la îndemână nişte lipitori! Orice umflătură poate fi înlăturată cu ajutorul câtorva duzini din aceste creaturi atât de utile. Să zicem că vi s-ar umfla limba sau gingiile. Atunci v-aş umple bucuros gura cu vreo douăzeci-treizeci de exemplare…

Vă foarte mulţumesc, señor.

Don, don Parmesan, nu señor! îl corectă chirurgul cu asprime.

Într-adevăr, scuzaţi don Parmesan! Vă mulţumesc pentru plăcuta ofertă de a-mi introduce în gură lipitori… Şi chiar douăzeci! Nu, niciodată!

Nu? V-aş ura sincer să vi se umfle limba cât o broască-bou americană. Atunci să vedeţi plăcere, când simţiţi lipitoarea în cerul gurii.

Trebuie să observ, don Parmesan, că urarea dumneavoastră nu e deosebit de umană. Doar nu-i doreşti unui prieten să i se umfle limba cât o broască-bou! De altfel ne şi lipsesc dovezi certe că lipitorile de-aici sunt bune pentru a fi folosite în scopuri medicale.

Sunt! Vă dovedesc imediat.

Rupse o cracă din copac, răscoli apa şi, după puţin, aduse în pălăria lui nişte lipitori. Când prinse una între degete, aceasta se strânse ghem. Parcă semăna cu o bilă.

Vedeţi că e veritabilă? triumfă chirurgul. Când se strânge aşa, înseamnă că e bună de folosit în scopuri medicale. Şi încă o dovadă: scoateţi, vă rog, limba! Voi depune pe ca lipitoarea şi veţi constata că muşcă.

De ce să mi-o puneţi tocmai pe limbă, don Parmesan?

Fiindcă e partea cea mai bogată în sânge de care dispuneţi în momentul de faţă.

Atunci vă rog cu respect să experimentaţi pe propria dumneavoastră limbă, adică lingua, nu-i aşa.

Şi Morgenstern îl părăsi brusc.

Nu pricep, clătină din cap chirurgul, cum poate unui naturalist, unui zoolog, să-i fie scârbă de asemenea fiinţe simpatice. Mă voi folosi de prilejul binecuvântat şi voi prinde câteva lipitori ca să le păstrez. Întâmplător am văzut la unul din oamenii noştri nişte sticle goale de vin. Vrea să le umple cu apă. Dar îl voi convinge să mi le dea mie în vederea nobilului scop.

Drept care don Parmesan vorbi cu omul în cauză şi obţinu cele dorite. Îşi scoase apoi cizmele, se aşeză pe marginea apei şi îşi înmuie picioarele în ea. Imediat năvăliră o sumedenie de lipitori. Chirurgul le desprindea de pe picioare şi le vâra în sticle, tacticos, una câte una.

Între timp, Tata Jaguar împreună cu câţiva oameni cutreierau oaza şi cercetau cu grijă terenul. La o margine, lângă tufăriş, descoperiră un loc unde iarba era mai săracă. Tata Jaguar lovi cu piciorul şi constată că pământul dedesubt sună a gol.

Pun rămăşag că aici e depozitul căutat de noi! făcu el către ceilalţi.

Asta-i şi părerea mea, îl susţinu Fritze. Arată aidoma cu cel de dincolo, cu gigantohelonia noastră. Iarbă mică, fără vlagă, exact la fel.

Bine, hai să săpăm. Du-te, Kiesewetter şi adă uneltele!

Fritze aduse uneltele şi dădu să se apuce de lucra, însă Hammer îl opri:

Stai, nu aşa cum aţi făcut voi la Izvorul peştilor!

Păi cum altfel?

Aţi răscolit pământul până jos de tot?

Fireşte. Doar voiam să scoatem la vedere dihania. Trebuia şi o groapă pe măsura ei.

Asta n-o mai repetăm. E adevărat că aţi dat de un loc nisipos?

Păi, acolo era, cum s-ar zice, intrarea la secret.

Ei, acum vom debloca numai intrarea ca să putem cobori în depozit. Şi vom lucra cu băgare de seamă, încât nimeni să nu observe că am pătruns aici.

Şi când or vrea să scoată armele, să le sară ochii din cap!

Tata Jaguar se aplecă şi, cercetând totul, palmă cu palmă, găsi repede locul nisipos pe care iarba crescuse şi mai rară decât în jur. Se apucară de lucru, săpând cu mare atenţie, mai întâi cu lopata, pe urmă cu cazmaua, din ce în ce mai adânc. Tata Jaguar porunci să fie întinse alături nişte ponchos pe care să răstoarne brazdele. Nu trebuia să cadă pe iarbă nici un firicel de pământ care să trădeze că mai umblase cineva la depozit.

Când ajunseră la câteva picioare adâncime, fundul gropii se prăbuşi, iar nisipul, ca şi la Izvorul peştilor, căzu înăuntru. Lărgiră spărtura cât se cerea pentru ca Hammer să poată coborî. Jos, Tata Jaguar se pomeni într-o mică hrubă asemenea celei care îi speriase atât de rău pe Morgenstern, Fritze şi don Parmesan.

Acum trebuia dislocat fundul hrubei. Lucrul terminat, văzură cu toţii ce conţinea depozitul: butoaie cu pulbere înfăşurate în piei ca să le apere de umezeală, puşti, cuţite şi o mulţime de alte arme.

Le scoaseră pe rând la lumină. Erau o sută de puşti şi un număr dublu de cuţite, apoi suliţe şi vârfuri de săgeţi.

Toate astea le-ar fi prins bine abiponilor, făcu bucuros Tata Jaguar, dar le vor prinde şi mai bine cambaşilor, prietenii noştri. Hai să astupăm la loc!

Răsturnară în groapă pământul de pe poncho-uri, în aşa fel ca nici o fărâmă să nu cadă alături. Apoi îl bătătoriră frumos, îndreptară iarba şi o stropiră cu apă ca să-şi revină.

În timp ce o parte din oameni duseră la bun sfârşit aceste treburi, alţii, pescuind în lac, dobândiră o pradă bogată. Pampasurile dispun de foarte puţin vânat în comparaţie cu preriile Americii de Nord; în schimb au destul peşte în lagune şi în numeroasele lacuri mici cu apă dulce. De aceea vânătorii din pampas sunt întotdeauna echipaţi cu undiţe şi plase de pescuit.

Pentru prepararea peştilor oamenii aprinseră câteva focuri, dar nu în perimetrul oazei, ci afară, pe nisip. Acolo urmele focului puteau fi uşor înlăturate, pe câtă vreme iarba, arzând, le-ar fi păstrat cu îndărătnicie. Mirosul de peşte fript umplu repede întreaga oază. Toată lumea frigea de zor, căci trebuiau făcute şi provizii pentru a doua zi, când nu prea erau speranţe să le iasă în cale vreun vânat. Abia la Izvorul crocodililor se aşteptau să mai prindă câte ceva.

Toată după-amiaza caii păscură din belşug, iar stăpânii se ospătară aşijderea. Până la urmă se dovedi că prada fusese atât de bogată, încât mai rămânea pentru cinci prânzuri. Peştele îl frigeau cât se poate ele simplu, înfăşurându-l în stuf uscat şi dându-i foc. Până ardea învelişul, peştele era gata fript, încât îi desprindeai foarte uşor carnea de pe oase.

După ce coborî seara, oamenii mai stătură o vreme la taifas în jurul focurilor. Germanii, adunaţi laolaltă, vorbeau în limba lor – ceea ce nu-i supăra deloc pe argentinieni. Printre aceştia din urmă se afla şi un tânăr vesel, simpatic foc prin verva şi glumele sale. Cum deschidea gura, cum răsunau hohote de râs. Era cel mai mucalit dintre toţi. De aceea nici nu i se spunea pe nume, ci El Picaro3, şugubăţul.

Într-un târziu hotărâră să se culce. Deşi nu aveau a se teme de vreo surpriză, totuşi rânduiră câteva străji. Caii nu trebuiau nici păziţi, nici priponiţi, căci şi aşa n-ar fi trecut dincolo de oază schimbând păşunea cu nisipul sterp.

Dimineaţa începu cu un scurt dejun. Rezerva de peşte fu învelită cu grijă în pături, iar armamentul capturat fu distribuit în aşa fel, încât să nu împovăreze peste măsură niciunul din cai. Aceasta, conform dispoziţiilor lui Hammer. Şterseră apoi urmele şi părăsiră oaza.

Drumul ducea tot spre nord-vest. Mânau întruna prin deşertul nisipos, ceea ce aveau să facă de altfel întreaga zi. În câteva rânduri trecură pe lângă nişte lacuri mici cu apă sărată şi cu plante pirpirii răspândite ici, colo în jurul acestora.

La prânz se odihniră timp de un ceas, iar seara îşi instalară tabăra în mijlocul deşertului, bineînţeles fără să aprindă nici un foc, pentru că nu aveau la îndemână materialul necesar. Până a se lumina de ziua porniră iarăşi la drum.

Era interesant de văzut câtă atenţie acorda chirurgul lipitorilor sale. În fond le luase cu el fără nici un scop precis. Dar erau cum s-ar spune fiinţe terapeutice, iar dânsul – care se considera un as în medicină – voia să facă impresie asupra tovarăşilor săi. Sticlele nu le astupase ermetic, altminteri lipitorile s-ar fi sufocat. Rupsese câteva fâşii din basmaua lui de cap şi legase cu ele gâturile sticlelor. De asemenea, pentru ca micii lui protejaţi să fie feriţi de zguduituri prea bruşte, îşi vârâse sticlele în cingătoare, de unde acestea alunecau mereu obligându-l să le tot tragă la loc. Neavând mâinile libere ca să ţină bine frâul, iar calul nefiind dintre cei mai cumsecade, bietul chirurg îndură un chin şi un zdruncin de pomină. Când ajunse în sfârşit la Izvorul crocodililor, se simţea cu totul istovit. Coborî din şa greoi, dărâmat şi se trânti în iarbă cu sticlele alături.

Acest izvor îşi merita pe drept cuvânt numele. În mijlocul deşertului se alcătuia o lagună mare, cu apă cât se poate de tulbure şi plină de mâl, încinsă cu un brâu larg de stuf, înconjurat la rândul lui de tamarini şi de arbuşti înalţi din familia cactuşilor. Brâul acesta era întrerupt în câteva locuri de fâşii bogate în iarbă, care ofereau cailor nutreţul atât de râvnit. Apa izvora dintr-o asemenea fâşie de pământ şi se scurgea nu prea departe în lagună. Acolo îşi pierdea imediat limpezimea, se tulbura. Şi asta pentru că laguna era veşnic agitată de crocodili care se vânau între ei sau goneau după alte prăzi, răscolind nămolul. Aproape că nu-ţi venea să crezi ochilor câte fiare de acest fel, urâte, scârboase, mişunau aici. Cum le văzu, doctorul Morgenstern exclamă speriat:

Extraordinar! Să fie oare cu putinţă? Ia te uită: treizeci, patruzeci, cincizeci! Şi cum se mai năpustesc unul asupra celuilalt! Ce zici, Fritze?

Ce să zic? Stau cu gura căscată şi am s-o închid numai când mi-o intra un crocodil în ea. Tare aş vrea să ştiu eu ce îşi potoleşte ăştia pofta de mâncare.

Fiţi atenţi şi o să vedeţi curând, observă Tata Jaguar. Ne-am apropiat iarăşi de Rio Salado, care inundă în fiecare an această regiune. Atunci e timpul cel mai prielnic pentru crocodili, căci găsesc hrană pe săturate. După inundaţie însă dau de greu. Se mai hrănesc cu peşti şi alte vieţuitoare ce pătrund cu apa râului în lagună, iar când şi acestea dispar, atunci foamea îi obligă să se mănânce unii pe alţii. Cei mari îi înghit pe cei mici.

Şi când se isprăvesc cei mici? Ce mai fac ăi mari?

Atunci n-au încotro şi… Priviţi! exclamă Tata Jaguar. Veţi vedea îndată. Atenţie!

Nu departe, lângă mal, se încăieraseră doi crocodili. Săreau unul asupra celuilalt şi se zbăteau răscolind apa şi mâlul, stropind în jurul lor. După o scurtă luptă îşi înfipseră reciproc dinţii în maxilarele ghimpoase, aşa de tare încât părea că nu se mai pot despărţi. Deodată se ivi alt crocodil şi, smulgând un picior unuia din adversarii încleştaţi, dispăru cu prada. Monstrul rănit scoase un soi de răcnet înfiorător, imposibil de descris. Drept care, alţi crocodili se repeziră la el, dar nu ca să-l ajute, ci ea să-l sfâşie la rândul lor. Îl rupseră pur şi simplu în bucăţele fără ca spinarea blindată să-l fi putut apăra cât de cât.

Ei, aţi văzut cum se hrănesc? făcu Hammer. Dacă un crocodil, fie el oricât de mare şi puternic, este rănit, atunci s-a terminat cu el. Îl mănâncă ceilalţi. Şi apoi bestiile astea sunt de-o laşitate fără seamăn. Vă arăt imediat.

Îşi scoase puşca de pe umăr şi trase un foc. Auzind detunătura, toţi crocodilii dispărură ca la un semn. Apa se încreţi pentru câteva clipe, apoi se linişti ca şi când totul ar fi fost lipsit de viaţă. Doar de pe mal, cârâind, îşi luă zborul un stol de păsări cu picioroange care, în lipsa crocodililor, cântaseră hrană prin nămol. Iar de pe crengi se înălţară, ţipând, nişte papagali.

Fritze duse puşca la ochi; vru să tragă în ei. Dar Hammer îl opri:

Ce te-a apucat? Vrei să-ţi iroseşti pulberea în vânt?

În vânt? Ziceam că, pe lângă peşte, n-ar strica şi o pasăre friptă.

Lasă-te păgubaş! Dacă n-ai dinţi de crocodil, degeaba. Papagalul poate atinge o vârstă foarte înaintată şi, chiar tânăr fiind, are o carne ca de toval. Nu e bună de nimic.

Cam cum ar fi şi frumosul ăla de struţ din care am încercat să mâncăm? V-am istorisit eu.

Cam aşa. Să ne mulţumim deci cu peştii noştri. Mai încolo, lângă pădurile cambaşilor, vom trăi mai bine.

Caii fură deşeuaţi, adăpaţi şi lăsaţi să pască. Oamenii mâncară de prânz, apoi totul se repetă aidoma ca în ajun la Izvorul lipitorilor: căutară depozitul de arme, îl găsiră, îl goliră şi astupară groapa la loc. Între timp se înseră. Aprinseră câteva focuri. El Picaro îşi debita glumele, iar germanii şedeau laolaltă sporovăind.

Mai târziu fu organizat schimbul de străji care, de astă dată, primiră şi sarcina de a întreţine focurile, căci se cam răcorise şi lumea se pregătea de somn.

Înainte de a se înveli în poncho-ul său, don Parmesan îşi mai controlă o dată lipitorile, cărora le schimbase apa de două ori în cursul după-amiezii. Puse grijuliu sticlele între ei şi Fritze, care îi era vecin, apoi se lungi pe o parte ca să doarmă.

Noaptea se consumă fără tulburări. Nimic neobişnuit nu se petrecu, afară numai dacă lucrul ce-l făcu dis-de-dimineaţă una din străji se poate numi neobişnuit. De schimb în acel ceas era El Picaro. Tocmai aţâţase din nou focul şi, în loc să-şi facă rondul regulamentar, se furişă tiptil până la don Parmesan, care sforăia fără grijă. Aşteptă o clipă atent şi, văzând că nimeni nu mişcă, puse mâna pe cele trei sticle cu lipitori, le scoase pânza de la gură şi dădu uşurel la o parte pătura sub care sforăia chirurgul. Don Parmesan purta, cum s-a mai spus, cizme foarte înalte. Însă ele data asta nu-şi întinse carâmbii până sus de tot. Îi ajungeau doar până la genunchi şi erau căscaţi ca o pâlnie. Aici El Picaro deşertă conţinutul a două sticle, apoi trase pătura la loc. A treia sticlă o păstră pentru Fritze Kiesewetter. Şi acesta dormea vârât sub un poncho. El Picaro îl dezveli încet şi goli asupră-i sticla cu lipitori. Pe urmă legă gâturile sticlelor exact cum fuseseră la început şi le aşeză iarăşi lângă chirurg. Lucrul terminat, şmecherul se strecură până la celălalt străjer.

Ei, cum a mers? întrebă acesta.

Strună! răspunse flăcăul, chicotind.

Ha, ha, bravo! Ce comedie o să mai iasă când lipitorile, în loc să plutească frumos în sticlele lor, se vor apuca să sugă sânge!

O să fie nostim de tot, mai ales că am legat sticlele exact cum le-am găsit. N-o să priceapă defel cum de au ieşit afară drăciile.

Le-ai scos pe toate?

Nu chiar pe toate, deşi am golit sticlele până-n fund. E al naibii de greu să mai scoţi o lipitoare după ce verşi apa. Se ţine lipită de pereţii sticlei. I-am pus şi celuilalt câteva.

Care celălalt?

Frederico ăla, neamţul cu nume încâlcit, servitorul savantului.

Aha, înţeleg. Dar nu trebuia. E băiat cumsecade.

De fapt nici nu aveam de gând s-o fac până nu l-am văzut cum doarme ca un mieluşel lângă chirurg. Atunci parcă m-a apucat un fel de gâdilici şi i-am turnat şi lui o porţie.

Cât le-o fi trebuind oare lipitorilor până să-i înţepe?

Ştiu şi eu… Nu-s doctor şi nu le-am văzut încă la treabă. Până se târăsc, până una alta, poate că trece un ceas. Ar însemna ca tocmai când se crapă de ziuă să putem vedea spectacolul.

Cei doi mai şuşotiră şi mai râseră un timp. Apoi se despărţiră. Erau în ultimul schimb. Se apropia clipa când trebuiau să-i scoale pe ceilalţi. Peste puţin se iviră primele semne ale dimineţii. Dar fârtaţii noştri încă nu dădură semnalul, ci, ascunşi după doi arbori, aşteptau să vadă cum vor reacţiona victimele farsei lor.

Încet, încet lipitorile îşi făcuseră drum pe sub pături şi se apucaseră de supt. Chirurgul şi Fritze simţiseră oarecum atacul îndreptat împotriva integrităţii lor corporale, dar, cufundaţi în somn adânc, nu reuşeau să se trezească. Se răsuceau ba pe o parte, ba pe alta, se scărpinau de zor pe mâini, pe picioare, se frământau şi mormăiau aiurea.

Acum abia El Picaro şi tovarăşul său vestiră, deşteptarea. Oamenii săriră din somn. Morgenstern se uită la Fritze şi întrebă mirat:

Ce-ai păţit, dragul meu? Ce ai pe faţă? Credeam că ne aflăm aici la Izvorul crocodililor, nu al lipitorilor!

Păi chiar aşa, răspunse Fritze. Avem plăcerea să ne aflăm la crocodili.

Dar pe faţa ta nu văd crocodili, ci o lipitoare, gena pe latineşte. Iar pe nas încă una, strivită. Ia pipăie-ţi falca dreaptă! Acolo mai atârnă una. Şi ce mai exemplar! Ţi-a supt tot sângele.

Fritze, ascultător, ridică mâna, dar rămase cu ea în aer, exclamând mirat:

Ce naiba! Văd că spânzură aici o făptură ciudată care nu face parte din mâna mea. Să fie un polip sau o pară friptă?

Se uită lung la lipitoarea, care luase într-adevăr forma unei pere. Fritze scutură mâna, însă „para” nu se clinti din loc.

E o lipitoare, explică Morgenstern. Iar cea de pe faţă e mai mare, mai groasă.

Fritze îşi pipăi obrazul, dădu de lipitoare, o strânse între degete şi o azvârli cât colo. Bineînţeles că locul înţepat începu să sângereze.

Lipitori! Pe legea mea că sunt lipitori! Ptiu, scârba dracului! strigă flăcăul. Astea-s de la izvorul celălalt.

Argentinienii râdeau cu poftă, deşi nu înţelegeau nimic din ceea ce se vorbeşte. Fritze mai avea o lipitoare pe gât şi alta după ureche. Mai în spatele lui, don Parmesan se ridicase cu două lipitori în bărbie. Nu le simţea. Sesizând însă despre ce-i vorba, se apropie grăbit de Fritze:

Aveţi nişte sanguijelas pe gât şi după ureche, señor. Vi le scot eu, n-aveţi grijă, că mă pricep. Staţi liniştit, n-o să vă doară.

Dădu să apuce lipitoarea de pe gâtul lui Fritze, dar acesta izbucni în râs:

Vedeţi mai întâi de dumneavoastră, don Parmesan! Vă atârnă două brelocuri de bărbie.

Mie? se miră chirurgul.

Duse mâna la locul indicat şi simţi „brelocurile”.

Asta-i bună! exclamă el, bucuros. Se vede că s-au urcat pe mine când stăteam cu picioarele în apă. Le-am adus încoace fără să ştiu. Am să le scot uşor, să nu se vatăme şi am să le bag în sticlă alături de celelalte. Aşteptaţi puţin, señor. Pe urmă mă ocup de dumneavoastră.

Apucă atent lipitorile de pe bărbie şi, cum acestea erau pline şi sătule, nu-i fu greu să le desprindă. Apoi se aplecă, ridică una din sticle şi o privi năuc. Mai ridică una, controlă şi pe a treia.

Goale! Toate trei sticlele sunt goale! observă el, consternat. Unde s-au dus lipitorile mele?

Îi răspunse un hohot de râs. El Picaro făcuse camarazilor săi un semn discret, avertizându-i asupra celor întâmplate. Erau deci lămuriţi. De aceea Geronimo îi răspunse chirurgului, care nu-şi revenea din stupoare:

Unde s-au dus… deh, asta ar cam trebui să ştiţi dumneavoastră, don Parmesan, că doar vi s-au înfipt în carne. De altfel şi scumpul señor Frederico ar trebui să controleze dacă nu cumva, pe lângă cele vânate, mai sunt şi altele ce râvnesc la persoana lui.

Se apropie de Fritze, îi, desfăcu cingătoarea, îi descheie cămaşa la piept şi adăugă, abia ţinându-şi râsul:

Nu spuneam eu?! O colonie de lipitori! Ca să vedeţi, señor, de ce simpatie vă bucuraţi.

Mulţumesc de aşa simpatie! replică supărat Fritze în timp ce dădea să-şi smulgă lipitorile de pe piept.

Însă don Parmesan îl apucă de amândouă braţele şi, ţinându-l strâns, porunci îngrozit:

Staţia señor! Sticlele sunt goale. Prin urmare aceste sanguijelas sunt ale mele şi nu vă permit să le maltrataţi. Le voi scoate personal una câte una şi cu grija cuvenită.

Ce-mi pasă mie ale cui sunt, scârboşeniile dracului! făcu supărat Kiesewetter. Doar n-o să mă las mâncat şi răpus fără să mă apăr. Jos cu ele!

Voi să treacă la contraatac, însă chirurgul nu-i dădu drumul şi îl rugă cu duioşie:

Nu, nu, señor! Vă rog din suflet să m-ascultaţi. Vi le scot eu, chiar dacă le-aţi cules pe toate…

Toate? Asta ar mai lipsi! Nu-mi ajunge câte am? Păi dacă…

Tăcu brusc şi făcu o mutră de parcă ar fi descoperit un fapt surprinzător. Apoi, smulgându-se din strânsoare, începu să şi bată coapsele şi alte părţi ale trupului. Furios la culme, înjură:

Maica mă-si! Zău c-au năvălit toate asupra mea! Simt, ca să zic aşa, pe propriul meu hoit.

Şi eu şi eu! scânci don Parmesan.

Îşi trecu mâna sub surtuc pentru a se convinge de prezenţa lipitorilor, pe care acum le simţea şi el.

M-au năpădit peste tot, se lamentă la rândul lui Fritze. Braţele, picioarele, spinarea, pieptul. Sunt plin de lipitori.

Şi eu şi eu!

Bestii sângeroase, vampiri! Am să le omor pe toate, am să le strivesc, am să…

Don Parmesan îi apucă din nou braţele, strigând:

Opriţi-vă! Staţi un pic! Îmi ucideţi lipitorile, le zdrobiţi, le distrugeţi. Aveţi puţină răbdare! Vi le scot cu atâta uşurinţă, încât o să vă facă plăcere, señor.

Răbdare? Nici nu mă gândesc! se răsti Fritze, luptându-se cu chirurgul. Să piară, să crape, să…

Nu, nu, nu! Fie-vă milă! Vi le scot pe toate. Şi dacă vreuna se opune, o lăsăm aşa până se satură, că pe urmă cade de la sine.

Adică să rabd până se satură! Să rămân fără sânge! Ia te uită ce căpcăun! Plecaţi de-aici! Daţi-mi drumul, că de nu…

Señor, venerabile señor, nu uitaţi că orice ştiinţă cere sacrificii. Fiţi drăguţ şi…

La o parte, vă spun! Şi mai daţi-le dracului de sacrificii! Sunteţi ţicnit, nebun de legat. Nu mă jertfesc eu de dragul lipitorilor dumneavoastră.

Trăgând unul de altul, se împiedicară de sticle şi căzură. Fiecare încerca să se elibereze din strânsoarea celuilalt, însă niciunul nu ceda. Se rostogoleau, se tăvăleau, se ridicau în picioare şi iar cădeau, timp în care Fritze îl înjura pe chirurg de mama focului, iar don Parmesan îi implora mila faţă de ştiinţă şi lipitori. Argentinienii şi chiar micuţul savant râdeau în hohote. Bătrânul Anciano şi incaşul îşi păstrau, ce-i drept, aerul grav, însă ochii le cam râdeau în cap şi numai ce greu izbuteau să-şi păstreze atitudinea demnă, specific indiană. Cât despre Tata Jaguar, acesta îi arunca lui El Picaro priviri mustrătoare, însă nici el nu se putea sustrage hazului general. Ca să-şi salveze lipitorile, don Parmesan lupta eroic fără să-şi dea seama că tocmai în felul acesta le striveşte şi le distruge.

În cele din urmă, când cei doi viteji încăieraţi erau pe punctul să se rostogolească în apa izvorului, Hammer interveni totuşi, îi despărţi şi le spuse:

Hai isprăviţi odată! E vorba de o glumă şi nu e cazul s-o luaţi în serios.

Cum! Adică s-o iau drept glumă când acest señor, acest măcelar care retează totul, pune cinci sute de lipitori să-mi bea sângele în timpul somnului?!

Cinci sute? protestă don Parmesan. Numai nouăzeci, niciuna mai mult. Câte treizeci în fiecare sticlă.

Şi nu ajunge, mă rog? Cică „numai”! Nouăzeci de lipitori înfipte în carnea mea, ca să-mi sugă viaţa, să-mi golească vinele, să se îngraşe cu sângele meu german!

Dacă socotesc doar câte o jumătate de funt de fiecare, înseamnă că am pierdut în noaptea asta patruzeci şi cinci de furaţi!

Exagerezi, Fritze. Corpul uman nu conţine mai mult de zece funţi de sânge, pe latineşte sanguis, interveni cu competenţă Morgenstern.

Da, zece funţi de sanguis latinesc, dar eu mă trag din Rummelsburg şi acolo sângele are altă greutate. Cine-mi întoarce paguba vă-ntreb?

Din nou se amestecă Tata Jaguar, căutând să-i împace:

Veniţi cu mine în tufăriş să vedem ce pagube v-au produs aceste făpturi lipicioase.

Bine, mergem, acceptă Fritze. Veţi vedea cum mi-au dat cep şi m-au golit ca pe un butoi cu bere.

De acord, să controlăm, aprobă şi chirurgul. Dar evaluam nu numai paguba pe care lipitorile mele i-au căşunat-o lui, ci şi răul pe care dânsul le-a făcut.

Cei trei se depărtară şi dispărură după tufiş. Curând se auziră strigăte şi răsteli grozave, după care Fritze apăru pe jumătate gol şi mânios la culme:

Uitaţi-vă aici, señores! Mai sunt eu om? Sau am ajuns o piele de reclamă pentru negustorii de lipitori?

Se ivi şi chirurgul, gol până la brâu. Strigă:

S-au dus toate, absolut toate! N-a rămas măcar una în viaţă. Priviţi cum arăt, señores! Uitaţi-vă şi la ucigaşul ăsta! Le-aş fi scos cu cea mai mare uşurinţă şi pe ale lui şi pe ale mele. Nu trebuia decât să mai rabde un pic până s-ar fi săturat. Dar le-a zdrobit şi s-a tăvălit cu mine prin iarbă de le-a făcut terci. Ei, cine-mi întoarce acum paguba, frumuseţe de lipitori?

Dar mie sângele?! se oţărî Fritze. Şi cine mă curăţă, cine mă spală de scârboşenia asta? Cine mă face iarăşi om dintr-o piele găurită?

Don Parmesan, cine altul! îl consolă Tata Jaguar, care venea încet în urma lui.

Aşa, da! În sfârşit, aud şi cu un cuvânt serios.

Dar pe mine cine mă ajută? reclamă la rândul lui chirurgul.

Eu, se anunţă El Picaro. Am s-o fac din respect pentru drăguţele de lipitori care au trebuit să moară în cele mai frumoase clipe ale vieţii…

Ia vezi să nu te pun eu la respect în cea mai frumoasă clipă a vieţii tale! îl repezi Tata Jaguar. S-ar zice că nu mai poţi de bucurie.

Se oferiră şi ceilalţi să dea o mână de ajutor.

Donatorii de sânge fără voie fură băgaţi în apă, spălaţi şi frecaţi cu temei. Câte au îndurat în timpul acestei operaţii a rămas taina lor, însă era lesne de ghicit după cum îşi strâmbau feţele, căzniţi, chinuiţi. După ce se termină totul, Fritze îi întinse mâna lui don Parmesan şi îi spuse râzând:

Hai să dăm mâna şi să ne împăcăm, că doar am pătimit laolaltă. Dacă legaţi mai bine sticlele, nu păţeam ce-am păţit…

Nu puteam să leg mai strâns, răspunse chirurgul în timp ce apuca mâna lui Fritze. Mă-ntreb totuşi cum de-au ieşit…

Tăcu brusc. Privirea i se opri întâmplător asupra sticlelor. În graba lui de mai înainte nu observase decât lipsa lipitorilor. Acum însă constată cu mirare că sticlele erau legate la gât aşa cum le lăsase el. Luă pe rând câte una, cercetă cu atenţie, apoi rosti adânc nedumerit:

Ce-o mai fi şi asta? Sunt legate totuşi. Să aibă cumva nişte găuri…?

Le suci, le răsuci şi clătină din cap. Nu se vedea nici o găurică.

Să nu vă mire, señor, interveni El Picaro. Explicaţia e cât se poate de simplă: prima lipitoare, după ce a ieşit, a dezlegat frumuşel pânza, iar ultima a legat-o la loc.

Râseră cu toţii copios. Chirurgul îl privi gânditor şi deodată parcă-i trecu pe faţă un fulger. Vorbi grav:

Nu cumva dumneavoastră, señor, aţi fost acea ultimă lipitoare? Sper să mai aflu câte ceva despre cele întâmplate şi atunci va trebui să-mi daţi socoteală!

Cu multă plăcere, don Parmesan. Însă nu acum. Văd că Tata Jaguar înşeuează calul.