O eliberare nocturnă.

Soarele cobora la orizont când oamenii Tatii Jaguar se pregătiră pe drum. Anciano şi Hauca incaşul, care veniseră pe jos, trebuiră să încalece la spatele altor doi călăreţi.

Anton, nepotul bancherului Salido, se simţise din prima clipă atras de tânărul şi frumosul indian. Acum se apropie şi îi spuse cu o politeţe specific spaniolă.

Señor, sunteţi nevoit să parcurgeţi drumul în doi pe acelaşi cal. N-aţi vrea să-mi faceţi plăcerea de a vă urca pe calul meu?

Pe chipul incaşului, învăluit de obicei într-o gravă melancolie, proprie indienilor din sud, se ivi un zâmbet cald, prietenos. Răspunse:

Am să vă fiu o povară, señor. Totuşi primesc bucuros invitaţia dumneavoastră. Poate că voi avea prilejul să vă întorc într-un fel acest serviciu. Mă cheamă Hauca. Îngăduiţi să vă întreb şi eu de nume?

Numele meu e Anton. Şi nu e vorba de nici o povară; dimpotrivă, mă bucur că vom merge împreună. Fără îndoială că sunteţi mai dibaci şi mai sprinten, de aceea vă rog să mă lăsaţi pe mine în şa.

Încălecă, iar Hauca sări la spatele lui. Anciano se întovărăşi cu alt călăreţ. Astfel porniră, ţinând marginea pădurii. Mergeau exact pe drumul străbătut în sens invers de cei doi călători pedeştri. Soarele asfinţea şi, curând, seara luă locul amurgului efemer.

Bătrânul Anciano şi tovarăşul său de călărie se aflau în frunte, alături de Tata Jaguar. Urmau Anton Engelhardt şi tânărul incaş, însoţit de Geronimo. Se străduiau să evite orice zgomot, favorizaţi fiind de terenul moale, acoperit cu iarbă. Paşii cailor sunau stins, fără ecou. Nu puteau fi auziţi de departe. Doar în răstimpuri se desluşea câte un fornăit.

Merseră aşa lungă vreme până ce Anciano se opri şi, cu voce joasă, se adresă tânărului incaş în limba spaniolă spre a fi înţeles şi de ceilalţi:

Cred că ne-am apropiat de răspântie. Ce părere ai, nepoate?

Tocmai voiam şi eu să-ţi atrag atenţia, bunicule, răspunse cel întrebat. Deşi e întuneric, totuşi zăresc aici, la stânga noastră, un dafin înalt pe care l-am remarcat pe când ieşeam din luminiş. Înseamnă deci că nu-i departe.

Atunci ar trebui să descălecăm şi să lăsăm caii ceva mai în urmă. Altminteri, ne-ar putea trăda cu nechezatul lor, mai ales că nici nu ştim dacă grupul cu prizonierii a şi sosit ori se află abia pe drum.

Bătrânul indian dovedea astfel nu numai perspicacitate, dar şi un dezvoltat simţ de prevedere. Tata Jaguar nu avu nici o obiecţie, încât oamenii se întoarseră o bucată înapoi şi, descălecând, se apucaseră să-şi lege caii de copacii mărginaşi. În timpul acestei operaţiuni se auzi vocea reţinută a lui Hauca:

Linişte, señores, aud ceva!

Nimeni nu mişcă. Tânărul se culcă pe burtă şi îşi lipi urechea de pământ.

Se apropie nişte călăreţi, constată el. Aveţi grijă să nu fornăie caii!

Alergară toţi la caii lor ca să le acopere nările cu palma. Da, se apropiau într-adevăr nişte călăreţi. Veneau din dreapta, dinspre râu şi se îndreptau spre pădure. Mai întâi se auzi un tropot surd, înăbuşit, apoi o voce:

Oare ne scoţi exact la ţintă, Brazo Valiente? Nu e deloc uşor să găseşti noaptea un luminiş prizărit.

        („E Antonio Perillo, îl recunosc după glas”, şopti Tata Jaguar lui Geronimo.)

Cunosc ţinutul ăsta ca pe mine însumi, se auzi vocea unui alt călăreţ, care vorbea într-o spaniolă stricată dar inteligibilă. Suntem pe drumul cel bun. La răspântie se află un dafin înalt. O să-l vedem acuşi.

Se apropiară atât de mult, încât, în ciuda întunericului, puteau răzbate cu privirea până la locul căutat.

Iată că am atins pădurea, uite şi dafinul! Observă cel de-al doilea călăreţ. Am mers drept ca pe o sfoară întinsă. Câţiva paşi la dreapta şi dăm în luminiş.

Cotiră şi dispărură imediat. Nu mai puteau fi văzuţi nici auziţi.

Bine că nu ne-am oprit la dafin, remarcă Geronimo. Ne-ar fi surprins. Ce facem acum?

Aşteptăm, răspunse Tata Jaguar. Nu putem acţiona până nu se întâlnesc cu grupul celălalt şi îşi organizează popasul de noapte. Ai recunoscut cel de-al doilea glas?

Mi se pare că l-am mai auzit undeva, însă nu ştiu al cui o fi.

Atunci să-ţi spun eu. Cel care vorbea cu Antonio Perillo şi cunoaşte atât de bine drumul e căpetenia abiponilor supranumit El brazo valiente, Braţ-Viteaz.

Caramba! Acum îmi amintesc. E Braţ-Viteaz. Doar a vorbit de câteva ori cu mine. Vasăzică dânsul i-a prins pe cei doi germani! Nu-i eliberează el de bunăvoie.

Clar. Pe vremuri eram prieteni. Atunci i-ar fi eliberat de dragul meu. Acum însă nici vorbă de aşa ceva.

Prin urmare, trebuie să-l silim.

Deocamdată nu. Să nu folosim încă forţa. De ce vărsare de sânge dacă putem acţiona mult mai uşor, mai sigur şi fără pierderi…?

Adică să-i eliberăm pe ascuns?

Vom încerca. Totul depinde de poziţia taberei şi de felul cum şi-o organizează.

Şi dacă reuşim, ce facem pe urmă?

Ne vedem liniştiţi de drum.

Aşa? Nu te gândeşti la pronunciamento, la rebeliunea ce o plănuiesc?

Asta, de fapt, nu ne priveşte.

Ba da! Doar suntem credincioşi preşedintelui nostru. Să privim nepăsători cum rebelii îl răstoarnă sau chiar îl ucid?

N-ajung ei până acolo. Încă nu ştiu cine o fi în fruntea lor, dar în nici un caz nu cred să se poată măsura cu Mitre.

Adevărat. Foarte probabil că aşa este. Însă şi în cazul că rebeliunea va suferi un eşec, ea va costa viaţa şi averea multora. De aceea nu ni-e îngăduit să stăm deoparte. Trebuie să dăm derbedeilor o lecţie aspră, să le treacă pofta de aventuri.

Înseamnă să folosim armele…

Ei, da, vom doborî câţiva inşi.

Nu. Asta n-o fac. Eu nu trag în nimeni dacă nu e strict necesar.

Iarăşi una din acele idei şi credinţe pe care ni le-ai adus din nord. Îţi pare rău de soarta pieilor roşii, de dispariţia lor jalnică. Mă rog, în ce priveşte indienii din nord, s-ar putea să ai dreptate. Ar fi într-adevăr păcat de atâţia bărbaţi viteji şi mândri, după cum ni i-ai descris. Dar indienii noştri din sud nu posedă astfel de calităţi. Dimpotrivă, sunt laşi, fricoşi, mârşavi. Năvălesc noaptea, ocrotiţi de întunecimea codrilor, ca să prade şi să ucidă oamenii în somn. Când se izbesc însă de o apărare serioasă, ori sunt atacaţi la rândul lor, atunci o rup la fugă ca nişte potăi. Cum să-i stimezi, cum să-ţi fie milă de nişte indivizi care folosesc săgeţi otrăvite? Zău că mă mănâncă-n palmă să le arăt ce se întâmplă când îi scoţi din sărite pe Tata Jaguar şi pe oamenii lui!

Lasă să te mănânce. Acuma să fim mulţumiţi dacă reuşim să salvăm doi oameni nevinovaţi. Pe urmă mai vedem.

De câţi oameni ai nevoie?

Deocamdată numai de tine. Ceilalţi să stea pe loc. Cu cât suntem mai puţini, cu atât mai greu ne vor simţi.

Deşi discuţia, purtată cu glas destul de tare, fu auzită şi de ceilalţi, totuşi nimănui nu-i trecu prin gând să se opună acestei hotărâri. Grupul nu avea de fapt un conducător oficial, toţi având drepturi egale, dar Tata Jaguar – care-i domina nu numai prin statura lui uriaşă, ci şi prin spirit – părea să se bucure în mod tacit de recunoaşterea tuturor drept şef căruia îi datorează ascultare.

Astfel tăcerea lor însemna o aprobare şi un acord. Doar bătrânul Anciano avu ceva de obiectat.

Señor, interveni el, de ce să mergeţi numai doi? Luaţi-mă şi pe mine împreună cu Hauca. Ne cunoaşteţi. N-o să vă facem greutăţi.

Tata Jaguar reflectă un moment, apoi răspunse:

Da, vă cunosc. Dumneavoastră ştiţi ademeni lama sălbatică, ştiţi să scoateţi condorul chiar din cuibul lui, ca să spun aşa. Ce-i drept, n-am văzut încă felul cum vă furişaţi printre oameni ca să nu vă simtă, dar e noapte şi abiponii sunt mai puţin ageri ca siucşii, apaşii sau comanşii Americii de Nord. Şi în plus, cunoaşteţi locul taberei. Deci pregătiţi-vă, mergeţi cu noi!

Luăm puştile ori suliţe şi săgeţi?

Cuţite şi nimic mai mult. Nu tragem nici un foc. Iar pentru apărare, în cazul că suntem atacaţi, ne ajung cuţitele.

Cei doi indieni îşi lepădară celelalte arme, chiar şi genţile, ca să se poată mişca mai uşor.

Dar cu pletele voastre cum rămâne? zise Tata Jaguar. O să ne târâm printre tufişuri, smârcuri şi liane. Să nu rămâneţi agăţaţi…

Drept răspuns Anciano îşi apucă părul jumătate din dreapta şi jumătate din stânga, îl aduse în faţă şi îl înnodă sub bărbie. Hauca făcu la fel. Apoi plecară.

Anciano mergea în frunte. Ajunseră în dreptul dafinului şi apucară la stânga spre luminiş. În timp ce păşeau tiptil prin întuneric, Hauca îi şopti Tatii Jaguar:

Credeţi, señor, că vom izbuti să-i eliberăm pe oamenii aceia?

Sper. Dacă nu acum, pe ascuns, atunci, mai târziu, cu forţa.

Înseamnă că ne-ar mai trebui ceva.

Ce?

Nişte cai.

Mă aşteptam să te gândeşti la asta, tinere viteaz, într-adevăr, ne trebuie patru cai.

Da, patru. Adică doi pentru prizonieri şi alţi doi pentru Anciano şi pentru mine. Ocupaţi-vă dumneavoastră şi Geronimo de eliberarea oamenilor, iar eu şi Anciano punem mâna pe cai.

Să nu ne grăbim cu împărţirea sarcinilor. Deocamdată mergem împreună. Abia pe urmă vom vedea ce şi cum.

Merseră neauziţi mai departe. După un răstimp sclipi în faţa lor o dâră de lumină, ceea ce le impuse fireşte şi mai multă prudenţă. Se ţinură deci cât mai strâns de marginea luminişului, unde copacii aruncau umbre adânci.

Am mai spus că aceste intrânduri seamănă cu un fel de breşe înguste. Dâra de lumină venea însă din dreapta, dintr-o mică poiană împresurată de arbori şi tufăriş. Chiar la intrarea în poieniţă, mai spre dreapta, în fund, păşteau caii. La stânga poposeau oamenii, în jurul câtorva focuri, căci se făcuse răcoare. Diferenţa de temperatură dintre zi şi noapte se ridică în aceste regiuni până la zece grade, uneori chiar până la douăzeci.

Tata Jaguar şi însoţitorii săi se culcară cu burţile la pământ, continuându-şi drumul târâş, pe mâini şi pe vârful picioarelor. Acum nu mai mergea în faţă Anciano, ci Tata Jaguar. Îmbrăcămintea lor vânzolită în arşiţi, în ploaie şi vânt nu contrasta cu întunericul din jur. Doar părul alb al bătrânului, dacă ar fi fost vorba de o expediţie împotriva indienilor sau a braconierilor albi în America de Nord, ar fi putut să-i trădeze. Aici însă nu era vorba de adversari înzestraţi cu asemenea ochi pătrunzători.

În fine ajunseră la cotitură. Cel mai apropiat dintre cai păştea la nici şase paşi depărtare de Tata Jaguar. Deşi probabil că-i văzuse ori îi simţise pe străini nu dădea nici un semnal de alarmă. Nu făcea decât să mişte din coadă şi din urechi.

Proaste făpturi! îi şopti Tata Jaguar lui Geronimo. Un căluţ de-al comanşilor s-ar apuca să necheze şi s-ar zbate atât de tare, încât ar scula toată tabăra împotriva noastră. Pe de altă parte indivizii ăştia nici nu văd barem că animalul îşi mişcă urechile şi coada într-un fel neobişnuit. Va fi o treabă uşoară.

Aşa cred şi eu, aprobă celălalt. Observi cum se prezintă situaţia?

Cum să nu observ! Focurile ard vâlvătaie. Poţi să frigi câte un bou la fiecare foc.

Era într-adevăr atâta lumină, încât puteai distinge ca în plină zi tot ce se petrecea în mica poiană.

Abiponii erau cam o sută la număr, înarmaţi cu tuburi de suflat, cu suliţe, arcuri şi săgeţi. Unii aveau şi puşti provenind desigur din depozitul secret unde doctorul Morgenstern „descoperise” faimoasa lui gigantohelonia. Ardeau şase focuri. În jurul unuia şedeau albii şi un indian; lângă celelalte cinci, restul indienilor. Printre cei dintâi se vedeau clar chipurile indianului, al lui Antonio Perillo, al căpitanului Pellejo şi ale încă doi militari. Alţi soldaţi şedeau întorşi cu spatele, iar Gambusino stătea lungit, cu pălăria trasă peste ochi ca să nu-l supere lumina. Oamenii din primul grup sosit acolo părea să fi cinat mai demult; în schimb, noii veniţi mestecau anevoie pastrama adusă cu ei. Mâncau şi discutau fără nici o reţinere încât – atunci când nu li se învălmăşeau vocile – puteai să înţelegi totul, cuvânt cu cuvânt.

Focul lângă care se aflau albii era cel mai apropiat de marginea luminişului şi aceasta nu întâmplător, căci acolo se înălţau doi arbori învecinaţi, nu prea groşi, de care fuseseră legaţi cu lasourile micul doctor Morgenstern şi Fritze, servitorul său. Stăteau înţepeniţi, fără să-şi poată mişca membrele.

După ce se lămuri asupra situaţiei Tata Jaguar făcu semn celorlalţi trei să se ascundă şi mai bine sub rămuriş. Apoi, întorcându-se cu faţa la ei, ca să fie mai uşor auzit, şopti:

Avem toate şansele. Oamenii ăştia nici nu bănuiesc că s-ar găsi cineva pe-aproape. Chiar şi în doi am fi putut să-i eliberăm pe captivi. Totuşi nu e rău că Anciano şi Hauca se află şi ei de faţă. Aveţi o aprinzătoare?

Avem amnar de-al nostru.

Bun. Acuma stai şi ascultă! Vreau să-i sperii pe domnii ăştia şi să-i zăpăcesc. Ai lepădat multe, Anciano, dar văd şi îmi pare bine că ţi-ai păstrat totuşi cornul pentru pulbere. Nu cumva e gol?

Ba e plin de tot.

Atunci întoarceţi-vă şi, după ce ieşiţi din lumina focurilor, faceţi un ocol şi vă furişaţi în partea cealaltă. Odată ajunşi acolo, tu, Anciano, te strecori încet până la marginea luminişului. Vezi iarba aceea înaltă, uscată, rămasă de anul trecut? Dacă-i dai foc, arde ca hârtia. Vasăzică te apropii cât mai mult de tabără, apoi te retragi uşurel presărând iarba cu un strat subţire de pulbere. Adică semeni o dâră, mă-nţelegi? După ce ai golit cornul, dai foc ierbii şi fugi repede la Hauca. Între timp el o să pună mâna pe patru şei, ceea ce nu-i prea greu de făcut. Uite-le cum zac toate fără nici o pază! Pe urmă o luaţi la sănătoasa şi…

Lăsaţi pe mine, señor, îl întrerupse bătrânul. Am să mă descurc fără greş. Până ce flacăra va atinge dâra de pulbere, eu, unul, voi fi departe, nevăzut şi neauzit. Nici n-o să se ştie de unde a pornit focul, căci va izbucni dintr-o dată în sus. Şi o să sară toţi ca să-l stingă… Pricep eu planul, señor!

Văd că pricepi. În timp ce tu presari pulberea şi Hauca pune mâna pe şei, Geronimo se ocupă de cei patru cai. Eu stau ascuns printre copaci. Când se aprinde iarba cu flăcări mari, atunci, cum bine spuneai, toată lumea sare să stingă focul, iar eu mă folosesc de zăpăceala din tabără şi tai repede legăturilor celor doi prizonieri. Apoi ne întoarcem fuga până aici, punem fiecare şaua pe cal şi…

Însă doi dintre ai noştri ar trebui să ia pachetele alea, observă tânărul incaş.

Ce fel de pachete? întrebă Tata Jaguar.

Când señor Carnicero ne istorisea păţania tovarăşilor săi, ţin minte că a pomenit şi de două pachete de-ale doctorului, ce cărţi şi cu alte lucruri! Uitaţi-le colo! Trebuie să fie ale lui, căci altele nu se văd. De aceea zic să avem grijă ca să i le dăm înapoi când va liber.

Dacă timpul ne îngăduie, mă rog, s-o facem şi pe asta – deşi nu e prea plăcut să te cari cu cărţi şi cu alte cele tocmai în Gran Chaco. Ei, gata, la lucru! Ştiţi fiecare ce aveţi de făcut.

Se întoarse şi porni târâş. Nu era o treabă uşoară, căci intra tot mai mult în lumina focului amintit şi, ca să nu fie văzut, trebuia să umble numai prin tufărişul de pe margine, încâlcit şi des.

În sfârşit, ajunse la ţel. Culcat pe burtă sub cei doi arbori de care stăteau legaţi Morgenstern şi Fritze, auzea fără greutate discuţia celor aşezaţi în jurul focului. Vorbeau despre întâmplarea din acea zi.

De fapt aţi greşit, lăsându-l pe Carnicero în voia lui, rosti căpitanul Pellejo. O să spună peste tot ce a văzut.

Şi ce strică? întrebă Antonio Perillo. Parcă o să-l creadă cineva?! Şi chiar dacă l-ar crede! Nu ar fi decât spre fala mea să ştie lumea că am reuşit să-l prind pe colonelul Glotino.

Dacă planul nostru se realizează, da. Altminteri însă, numai fală nu va fi, ci mai mare ruşinea.

Trebuie să se realizeze. Nu uitaţi că prietenul nostru indian, care şi-a cucerit faimoasa poreclă de Braţ-Viteaz, ne-a promis câteva mii de abiponi.

Ce-am făgăduit rămâne bun făgăduit, confirmă căpetenia. Numai să vă ţineţi şi dumneavoastră de cuvânt.

Ne ţinem, cum să nu.

Adică o să ne arătaţi toate ascunzătorile voastre de arme şi o să ne daţi tot ce se află într-însele?

Da.

Şi o să mă ajutaţi de îndată împotriva cambaşilor, duşmanii noştri de moarte, chemând ostaşii de pe graniţă ca să se întâlnească lângă lago cu ai mei?

Bineînţeles, îi îndreptăm spre lac. Am şi trimis câţiva curieri sus, la El Bracho, ca să adune cât mai mulţi ostaşi cu putinţă.

Atunci îi vom lovi sănătos. Cambaşii îl sprijină pe regentul alb şi, ştiind că noi îl duşmănim, ne căşunează pagube peste pagube. Dacă-i izbim şi le luăm avutul, atunci ajungem bogaţi şi toate triburile vor merge cu noi. O să am la războinici de-o să tremure regentul alb în faţa mea.

Discuţia lâncezi un răstimp.

Cele auzite erau pentru Tata Jaguar – vrednic şi încercat cunoscător al ţării – de cea mai mare însemnătate. Ar fi vrut să asculte şi mai mult, însă nu avea răgazul, mai ales că nu putea şti cât va mai dura pauza intervenită. Ar fi vrut de asemenea să-l vadă la faţă pe bărbatul lungit lângă foc şi care, mai mult ca sigur era vestitul căutător de aur supranumit „El gambusino maestro”. Toată lumea îl cunoştea, toată lumea îl văzuse. Numai Tata Jaguar nu-l întâlnise nicăieri. De acum nu mai putea să aştepte până ce omul se va scula de jos ori îşi va sălta măcar pălăria de pe ochi. Din moment în moment focul pus de Anciano avea să izbucnească şi nu era exclus ca prizonierii să facă vreo prostie, să reacţioneze greşit. Trebuiau deci instruiţi în prealabil ca să ştie ce au de făcut. Tata Jaguar se târî până aproape de cei doi arbori alăturaţi, se ridică din tufişul care-l masca şi, stând în spatele captivilor, şopti în limba germană:

Domnule doctor, nu mişcaţi. Am venit să vă salvez.

Morgenstern nu avea calmul omului experimentat pentru ca, într-o asemenea situaţie, să nu facă nici o mişcare. Tresări şi îşi răsuci capul cât putu mai mult. Fritze tresări şi el, însă mai puţin vizibil. Ştia să se strunească mai bine decât stăpânul său.

Linişte, nici o vorbă! Staţi aşa, nemişcaţi, nu întoarceţi capul! porunci Tata Jaguar. Să nu-mi răspundeţi decât prin „da” sau „nu”. Pentru „da” ridicaţi uşor umărul drept, iar pentru „nu” umărul stâng. Eu sunt Karl Hammer, adică Tata Jaguar, pe care l-aţi cunoscut în casa bancherului Salido din Buenos Aires. Aţi înţeles ce-am spus?

Cei doi ridicară umărul drept.

Nu cumva curelele vă strâng prea tare şi vă provoacă dureri?

Mişcară din umărul stâng, deci „nu”.

Vasăzică sângele circulă normal şi o să vă puteţi mişca repede în cazul că vă tai legăturile?

Captivii confirmară înălţând umărul drept.

Atunci e în regulă. Eu stau cu cuţitul pregătit. Un tovarăş de-al meu va da foc dincolo, la marginea luminişului. Va aprinde nişte pulbere. Iarba înaltă şi uscată va arde cu flăcări mari. Ăştia de-aici vor da cu toţii buzna să stingă focul şi preţ de câteva clipe nimeni nu vă va supraveghea. Înţelegeţi ce spun? întrebă iarăşi Tata Jaguar, deoarece vocile din jurul focului se înteţiseră.

Mişcară din umărul drept, semn că au înţeles.

În aceste clipe de zăpăceală eu vă tai legăturile, vă iau de mâini şi o zbughim tustrei la dreapta spre caii ăia patru care, după cât observ, au şi fost aduşi de un alt tovarăş al meu. În vecinătatea cailor, uitaţi-vă, sunt patru şei! Apucăm fiecare câte o şa, pe urmă…

Nu mai continuă, căci în locul unde-l trimisese pe bătrânul Anciano scăpară deodată o luminiţă. Se auzi un fâsâit şi în aceeaşi clipă ţâşni drept în sus ca o perdea de flăcări, lungă de vreo zece coţi.

În primul moment tabăra încremeni într-o spaimă mută. Apoi indienii şi albii săriră toţi de la locurile lor strigând care cum putea mai tare. Doar căpetenia îşi păstră calmul cuvenit.

Înăbuşiţi focul cu poncho-urile! porunci el cu glas ferm.

Toţi se grăbiră să execute ordinul, dar lucrul nu era chiar atât ele uşor, căci iarba uscată şi înaltă ardea într-adevăr ca hârtia. Abia stingeai flacăra într-un loc şi iar ţâşnea încă şi mai puternică în alt loc. Înfricoşaţi, caii prinseră a necheza, însă nimeni nu-i lua în seamă. Nimeni nu se mai gândea la prizonieri.

La primul strigăt de spaimă al abiponilor Tata Jaguar se şi apucă să taie legăturile celor doi captivi. Îi luă apoi de mână, pe unul de-a dreapta, pe celălalt de-a stânga sa şi îi conduse cât putu mai repede în direcţia celor patru cai. Geronimo se ivi dindărătul cailor şi rosti scurt:

I-am legat. Luaţi şeile şi haideţi după mine!

Sări în spinarea unuia din cai şi porni cu tuspatru deodată. Tata Jaguar, cu forţa lui atletică, umflă două şei cu accesorii cu tot.

Cărţile, cărţile mele! se bucură doctorul apucând un pachet din mâna incaşului.

Uite şi târnăcoapele, sapele! exclamă la rândul lui Fritze, săltându-le pe umeri.

Anciano şi Hauca îşi luară câte o şa. Privindu-i, Tata Jaguar spuse mulţumit:

Bun, vasăzică avem patru şei. Mai multe nici nu ne trebuie. Şi acum haideţi! Ţineţi-vă strâns după mine!

Aruncă o privire înapoi asupra taberei. Acolo oamenii mai luptau cu focul; nimeni nu observase cele petrecute în partea cealaltă. Fugarii se depărtară grăbiţi. Dar nu ajunseră prea departe că o voce de bas răsună ca un tunet în tabără:

Tormenta! Unde-s prizonierii? Au dispărut!

La auzul acestei voci, Tata Jaguar se opri numaidecât. Trase cu urechea. Ceilalţi făcură la fel.

Au evadat! se auzi după câteva secunde aceeaşi voce. I-a eliberat cineva, le-a tăiat legăturile. Se vede după lasouri.

Cine-o fi? se întrebă Tata Jaguar, îngândurat. Glasul ăsta mi-e cunoscut de undeva. N-o fi oare…

Dar nu termină vorba. Dinspre tabără se auzi din nou:

Focul e stins. Luaţi-vă armele, repede! Aici, în stânga, nu poate să fie nimeni. Mai degrabă, dincolo, unde a ars. În pădure nu e chip să pătrundă, e prea deasă. Trebuie s-o fi luat spre dreapta. Fuga după ei! Douăzeci rămân la cai, ceilalţi merg cu mine!

De departe nu se vedea decât o învălmăşeală. Nu puteai deosebi om de om.

Hai s-o ştergem! zise Geronimo. De ce mai stai, Carlos?

Geronimo se oprise şi el din pricina unuia din cai ce se cabra nărăvaş.

Glasul ăsta, omule, dădu să explice Tata Jaguar. Parcă-mi sună nu ştiu cum…

Eh, lăsări să strige cât poftesc! Să fugim, altminteri ne ajung din urmă.

Dar trebuie să-l văd, trebuie…

Bărbatul acesta, îndeobşte atât de socotit, era gata să lepede şeile, dar Geronimo îl luă la rost, desigur pentru prima oară de când se cunoşteau:

Ce-ţi veni? Ţi-ai pierdut minţile? Dacă vrei să-ţi rişti viaţa, n-ai decât. Dar nu ne vârî şi pe noi în bucluc! Eu, unul, te las şi plec.

Şi pomi hotărât împreună cu tuspatru cai. Ceea ce îl făcu pe Tata Jaguar să se trezească din gânduri.

        „Are dreptate, murmură el ca pentru sine. Probabil că mă-nşel, totuşi n-am să las lucrul necercetat. Acuma însă trebuie să-i dăm zor.”

O întinse, aşadar, cu paşii lui uriaşi, încât ceilalţi abia de reuşiră să nu-l piardă din ochi, mai ales că trecuseră brusc din lumină la întuneric.

Micul savant căra pachetul cel mai greu: cărţile. Gâfâia sub povara lui. Puterile îl părăseau. Până la urmă Îl lăsă jos şi se adresă lui Fritze:

Dragă, nu mai pot. Parcă ar creşte mereu în greutate. Hai să schimbăm. Dă-mi mie uneltele.

Mă rog, răspunse acesta. Luaţi dumneavoastră cheile de la preistorie, iar eu o să duc ştiinţa tipărită. Dar grăbiţi-vă, că vin ăia valvârtej!

Zoriră pe cât le permiteau bagajele. Totuşi era prea încet. La ieşirea din pădure primii dintre urmăritori se şi apropiaseră considerabil. Trosni un foc de armă, apoi încă unul. Noroc că gloanţele nu-l atinseră.

Dându-şi seama în ultimul moment că Anciano şi incaşul o cotiseră spre dreapta, cei doi apucară aceeaşi direcţie. Dar se pomeniră cu o voce de bas care îi somă din beznă:

Staţi că trag, ticăloşilor!

Gambusino, şopti doctorul gâfâind. Ne-am ars.

Ba nu! Fugiţi cât mai iute! îl îndemnă Fritze. Vă scap eu, că doar trebuie să vină pe-aici şi o să-i arunc ceva în cale.

Fritze rămase pe loc şi îl lăsă pe Morgenstern să treacă înainte. Când statura înaltă a lui Gambusino se ivi din întuneric, micul slujitor îi aruncă în drum pachetul cu cărţi şi o luă la fugă. Omul se împiedică şi căzu, dar se ridică imediat voind să-şi continue urmărirea. Deodată îl întâmpină un glas sever:

Stai! Aici este Tata Jaguar cu oamenii lui! Cine se apropie îl împuşc!

Gambusino se opri nedumerit. Nu cumva vor să-l sperie folosindu-se de numele faimosului bărbat? Ghemuit la pământ, se mai târî câţiva paşi. Surpriză! Înaintea lui desluşi într-adevăr un grup de bărbaţi. Privită de jos şi profilată pe cer, orice formă devine vizibilă chiar şi în întunericul cel mai dens. Astfel că Gambusino constată că se găseşte în faţa unor oameni îmbrăcaţi în haine de piele şi purtând pălării cu boruri largi, ceea ce în pampas şi în regiunile din preajmă constituie o raritate. Recunoscu deci peste cine a dat.

        „Mii de trăsnete! blestemă el în sinea lui. E chiar Tata Jaguar. Dacă merg înainte, mă împuşcă. Deci trebuie să mă-ntorc… Lasă că-i plătesc eu păcăleala de azi! E pentru prima şi ultima oară.”

Se târî o bucată de-a-ndoaselea, se ridică apoi în picioare şi, alergând în ocol, dădu iar de oamenii lui cărora le-o luase înainte mânat de dorinţa de a-i prinde pe fugari.

Înapoi! ordonă el. Nu mai e nimic de făcut.

Cum nimic? întrebă Pellejo care se afla în acest grup. De ce?

S-au dus, i-am pierdut, cel puţin pentru ziua de azi.

Adică?

Ştiţi voi cine-i bestia care i-a eliberat? Tata Jaguar!

Imposibil. Te-oi fi înşelat.

Ba deloc. Erau oamenii lui. I-am auzit şi glasul. Hai repede, să ne sfătuim. Trebuie luate măsuri ca să nu-i cădem în labe. Nemernicul ăsta e în stare să ne atace încă acum, în cursul nopţii.

Cam greu de crezut.

Şi de ce n-ar face-o?

Pentru că n-a vrut decât să-i scape pe indivizii aceia. Dacă plănuia un atac, ne lua prin surprindere de la bun început.

Se poate, însă n-am încredere. Eu îl cunosc mai bine decât voi. Şi dumnealui mă cunoaşte ca să zic aşa… mai de mult. Îmi ştie glasul. Dacă mi l-a recunoscut, atunci pot să pun rămăşag o sută contra unul că se va ţine scai de mine.

Aveţi vreo răfuială veche?

Da şi încă una serioasă. Gata! Nu avem timp de pierdut.

Se întoarseră repede în tabără. Gambusino porunci să se pună şeile pe cai şi să se stingă toate focurile, căci aveau să pornească imediat.

Plecăm? se miră Antonio Perillo. Trebuie?

De, trebuie s-o luăm din loc, să ne depărtăm măcar o bucată, pentru ca să nu ne mai găsească aici în timpul nopţii.

N-are el curajul să se apropie.

Ei, aş! Eu vă spun că are. Şi nu numai să se apropie – asta nici n-ar însemna curaj pentru el – ci să şi atace.

Aici interveni căpetenia abiponilor şi îi dădu dreptate lui Gambusino:

Dacă prizonierii au fost sloboziţi într-adevăr de Tata Jaguar, atunci s-o ştergem. Doar îl cunosc şi eu! Ş-apoi nu văd pe nimeni altul care să-i fi putut răpi. O fi venit cu mai mulţi de-ai lui şi i-o fi pus să aprindă nişte pulbere. Noi ne-am repezit să stingem focul şi n-am mai luat seama la prizonieri, timp în care dânsul i-a eliberat. Cu Jaguar ăsta noi ne duşmănim pe viaţă şi pe moarte, aşa că nu-i de glumit, trebuie să plecăm. Aici nu-i chip să ne apărăm ca lumea. Trebuie să ne mutăm într-un loc potrivit şi să vedem ce se mai poate face.

Faţă de această explicaţie nimeni nu mai obiectă nimic. Înşeuară caii şi observară abia acum că lipsesc patru din ei, cu harnaşamente cu tot, precum şi cele două pachete ale prizonierilor. Noroc că aveau cai de rezervă.

După ce stinseră focurile călăreţii porniră în şir indian, adică pe un singur rând, unul în spatele celuilalt.

Drumul ducea tot mai adânc în luminiş, lărgindu-se din ce în ce mai mult. Dacă nimereau într-o fundătură, atunci nu mai scăpau de Tata Jaguar. Dar Braţ-Viteaz, căpetenia ahiponilor, cunoştea prea bine locurile ca să se poată rătăci.

După vreo două ore de drum pădurea se deschise de ambele părţi şi călăreţii dădură într-un câmp larg. Aici mai galopară preţ de un sfert de ceas, apoi descălecară pentru o scurtă consfătuire, făcură cerc în jurul abiponilor şi al lui Braţ-Viteaz. Aceştia luară loc în mijlocul cercului.

Chiar dacă Tata Jaguar ne-a urmărit cât am mers prin pădure, vorbi căpetenia abiponiior, aici nu ne va găsi. E întuneric şi nu poate vedea pe unde am apucat. Binevoiască deci señores a chibzui asupra celor de trebuinţă.

Sfat lung şi dezlânat – după obiceiul vostru – n-o să ţinem, răspunse Gambusino. Vom fi scurţi. Pe urmă vom pleca. Trebuie să ne depărtăm cât mai mult de Tata Jaguar.

Adică vă aşteptaţi să vină într-adevăr şi să ne caute?

Dacă mi-a recunoscut glasul, atunci e sigur că va veni.

Eu zic că v-a recunoscut.

Demonio! De unde poţi să ştii una ca asta?

Păi nici n-avea nevoie să vă audă glasul, că doar v-a văzut cu ochii lui în timp ce-i dezlega pe prizonieri.

Nu se poate. Stăteam lungit şi-mi acoperisem faţa că pălăria.

Dar nu vă ştie după statură, señor?

Mă ştie, totuşi oameni cu asemenea statură sunt mulţi. Şi apoi, a trecut vreme de atunci, eram şi altfel îmbrăcat. Ca să mă recunoască, trebuie ori să-mi fi zărit faţa, ori să-mi fi auzit glasul.

Şi credeţi că v-a auzit?

Da. Din păcate am strigat prea tare. Dacă aş fi bănuit că-i vorba de dânsul şi că se află pe-aproape, fireşte că aş fi tăcut mâlc. Sunt convins că o să mă urmărească nemernicul.

Şi dacă nu pe dumneavoastră, atunci pe noi.

Voi din ce v-aţi luat la harţă?

Am năvălit asupra cambaşilor în vreme ce Jaguar se afla acolo. Dânsul a venit să ne îndemne la pace, noi însă n-am vrut cu nici un chip să înapoiem prăzile. Ba i-am cerut încă şi mai mult. Aşa că, văzând el cum stau lucrurile, a plecat mânios. Atunci unul de-ai noştri i-a suflat o săgeată otrăvită în spinare. Numai că săgeata s-a oprit în haina lui de piele, că-i groasă de nu poţi s-o găureşti. Pe urmă am omorât două căpetenii de-ale cambaşilor şi o mulţime de războinici, başca bătrâni şi copii, iar femeile şi fetele le-am luat cu noi. Drept răspuns, Jaguar s-a pus în fruntea celorlalte triburi de cambaşi şi a tăbărât asupra noastră.

Şi cine a învins?

El a învins. Când pune mâna pe armă, nu e chip să-l dobori. O grămadă de abiponi au pierit atunci de mâna lui, iar cambaşii nu numai că şi-au luat înapoi toate prăzile ce le făcusem, dar ne-au jefuit şi de avutul nostru. Şi uite-aşa s-a făcut că-i duşmănim de moarte şi aşteptăm de la dumneavoastră puşti şi pulbere ca să le-o plătim cu vârf şi îndesat. Războinicii mei ard de nerăbdare să-i pedepsească. Dacă ne ajutaţi, veţi găsi în noi sprijin credincios.

O să primiţi totul după făgăduială. Doar depozitele se află chiar în drumul nostru. Dacă lucrurile stau aşa cum spui, atunci sunt convins că ne va călca pe urme în curând.

Şi chiar de n-ar fi aşa, încă s-ar ţine de capul meu, interveni Antonio Perillo. Ştiţi ce a făcut la Buenos Aires! Ne-a compromis şi pe mine şi pe ceilalţi espadas. Ai, de mi-ar cădea în mână! Zău că nu l-aş menaja, mai ales că e omul lui Mitre.

Mi-au ajuns şi mie la ureche multe isprăvi de-ale individului acesta, însă niciodată n-am avut de-a face ce el, se amestecă în vorbă căpitanul Pellejo. Prin urmare, persoana mea nu-l interesează. Totuşi, după cele ce am auzit aici, sunt şi eu de părere că se va ţine pe urmele noastre. Numai că n-o să-i fie prea uşor, señores.

De ce? întrebă Gambusino.

Urmele se mai încurcă, se mai pierd.

Hm! Se pare că nu aveţi o idee prea exactă despre arta citirii urmelor. Aflaţi señor, că un Tata Jaguar descoperă orice urmă care îl interesează şi n-o poate pierde decât atunci când adversarul său e la fel de iscusit – cum ar fi de pildă cel care vă vorbeşte în clipa de faţă. Căci sunt convins că nimeni dintre dumneavoastră nu ar fi în stare, ca mine, să-i strice socotelile sau cel puţin să-l ducă de nas.

Totuşi drumul nostru trece prin deşert, prin păduri, peste mlaştini şi râuri. Ar fi peste putinţă cuiva să se ţină de noi pe tot parcursul drumului, fără să ne piardă urma barem o singură dată.

Nu-i trebuie decât să fie isteţ şi experimentat, señor – două calităţi pe care Tata Jaguar le posedă din plin. În sfârşit, n-are rost să ne certăm aici dacă poate sau nu poate să ne urmărească. De fapt nici nu e obligat să se ţină după noi căci ştie dinainte încotro mergem.

Imposibil! Cine să-i fi spus? Printre capii mişcării noastre nu sunt trădători, iar gloata nu ştie nimic.

M-am gândit la toate astea şi mi-am amintit de discuţia ce-aţi purtat-o până a nu izbucni focul. Eu personal am tăcut, după câte ştiţi. Or, acea discuţie trebuie să ne fi trădat. Cu siguranţă că a ascultat-o şi el pe când ne pândea din întuneric.

Ei, şi? Parcă am vorbit mare lucru?! Nu-mi amintesc de nici un cuvânt din care să reiasă că…

Ba da. V-aţi referit la depozitele secrete. Aţi pomenit şi de curierii trimişi la graniţă ca să-i îndrepte pe ostaşi către lago.

Bine, bine, dar numele lacului? L-am pronunţat cumva?

Nu.

Ei, lacuri sunt multe. N-are decât să-l caute pe cel cu pricina.

Uitaţi că prizonierii se află acum la Tata Jaguar. Din păcate am fost prea siguri de noi şi am vorbit în prezenţa lor mai mult decât s-ar fi cuvenit. S-au spus lucruri ce nu trebuie cunoscute de alţii şi cu atât mai puţin de un asemenea om periculos.

Adică să fi înţeles ei cum se cheamă lacul?

Cât se poate de clar. Doar i-aţi ameninţat că-i veţi duce acolo şi îi veţi îneca.

Fir-ar al naibii să fie! Neplăcut, într-adevăr. Dar cine putea şti că o să scape aşa tam-nisam? Înseamnă că o să plece direct spre Lago de Los Carandayes.

Fireşte că ar face-o dacă nu m-aş băga eu pe fir… Am să-i trag o păcăleala. Ascultaţi: noi am venit încoace trecând râul dinspre sud, ca să apucăm spre nord sau nord-vest. Hai să ne întoarcem şi să trecem râul înapoi.

Ce idee! Ar fi să ocolim nu ştiu cât până să…

Nu-i vorba de nici ocol. Plecăm imediat, căutăm alt drum prin pădure, ieşim iarăşi în câmp deschis, iar mâine în zori tăiem râul şi tunde-o la galop!

Deci încă o zi pierdută, la un loc două.

Ce contează două zile pierdute dacă astfel ne descotorosim de Tata Jaguar!

Şi o să izbutim?

Nici vorbă. Dânsul nu poate începe urmărirea decât mâine. Ori atunci noi vom fi atins râul, pe când el, obligat să călărească încet ca să nu piardă urma, îl va atinge abia către seară. A doua zi seara s-ar putea să ajungă la punctul unde noi vom face întoarcerea proiectată, dar nu-l va descoperi fiindcă urmele se vor fi şters între timp.

Credeţi? Asta n-ar fi deloc rău. Dacă aş şti că planul reuşeşte, l-aş susţine bucuros.

Reuşim cu siguranţă.

Atunci am putea merge la Fort Tio să ne împrospătăm proviziile.

Desigur. Sunt de acord.

Antonio Perillo nu avu nici el nimic de obiectat, iar căpetenia abiponilor declară:

Gambusino a chibzuit foarte bine planul. Îl păcălim pe Tata Jaguar şi scăpăm de umbra lui. Câţi oameni o fi având?

Asia n-o ştiu precis. Era întuneric. Pe cât mi-am dat eu seama, să tot fie între douăzeci şi treizeci.

Pentru el ajung şi atâţia. E drept că ai noştri sunt de zece ori zece la număr, însă oamenii lui mânuiesc mai bine armele. De aceea trebuie să nu dăm piept cu el până nu ni se alătură şi alte pâlcuri de abiponi. Haidem, dar, să-l păcălim cât mai curând. Cunosc eu, niţel mai sus, încă o trecere prin pădure, care ne scoate la râu.

Urcară în şei şi cotiră pieziş spre pădure. Sărmanii lor cai aveau să treacă prin eforturi uriaşe.