Pe drumul războiului.

Deplasarea din acea zi decurse la fel ca în ziua precedentă. Petrecură noaptea într-un ţinut nisipos, dezolant, iar în amiaza următoare ajunseră la Fuente gemela.

Cum s-a mai spus, locul acesta îşi trăgea numele din faptul că două şuvoaie, izvorând foarte aproape unul de altul, se reuneau apoi într-o singură matcă. Era deci aşa-numitul „izvor geamăn” ale cărui ape, după ce străbăteau o distanţă apreciabilă, formau pârâul ce se vărsa într-un lac de o minunată limpezime. Lacul, aproape circular, avea un diametru de vreo mie de paşi.

Eroii noştri constatară că, deplasându-se pe direcţia nord-vest, se apropiaseră cu câteva grade de ecuator, căci împrejurimile lacului se bucurau de o vegetaţie aproape tropicală. Malurile parcă erau tivite cu trestie de tacuaras atingând până la zece metri înălţime. Apoi se întindea o pădure de dafini printre care, din loc în loc, răsăreau arbori de cribo. Existau şi palmieri de Caranday, iar ceva mai încolo, unde pământul era mai puţin umed, se profilau siluete fantastice de aloe, înalte cât copacii din preajma lor. Iarba, extrem de deasă, ajungea până la burta calului. Rămurişul arborilor foia de păsări variate, în special colibri. Jos, în iarbă, se vedeau urme de patrupede şi nu trebuia decât să te apropii de lac ca să-ţi dai seama că e plin de peşti.

Aici n-o să mâncăm numai peşte, spuse Geronimo, descoperind urmele unui cerb. Poate împuşcăm şi niscai vânat de soi.

Urmele astea dovedesc că ne aflăm la limita deşertului, observă Tata Jaguar. Cerbul nu se avântă prea adânc în pustiu. Ceea ce înseamnă, pe de altă pante, că trebuie să fim prudenţi, pentru că acolo unde există asemenea vânat, e de presupus că există şi animale de pradă. De care fireşte, noi, ăştia, nu ne prea temem, adăugă el zâmbind. De la Buenos Aires până aici nu mi-a mai ieşit, în cale nici un jaguar… Cât priveşte jaguarul din arenă, acela era un băieţaş fricos.

Scoaseră şeile de pe cai şi îi lăsară să pască. Se împărţiră apoi în două echipe, una mai numeroasă, căreia îi revenea sarcina pescuitului şi alta mai restrânsă, în frunte cu Tata Jaguar, care porni în căutarea depozitului secret al rebelilor. Vegetaţia luxuriantă le uşură cercetările şi aceasta prin contrast, fiindcă pe locul depozitului nu creştea nimic. Se orientară deci imediat, deşi oaza era cu mult mai întinsă decât celelalte două unde poposiseră până atunci. Pătrunseră în depozit la fel ca în cele anterioare, îl goliră şi astupară groapa la loc.

Astfel numărul depozitelor lichidate se ridicase la trei. Strânseseră atâtea arme şi muniţii, încât transportul lor implica serioase greutăţi. Era într-adevăr mult pentru bieţii cai, care purtau în spinare şi pe călăreţi. În cazul cel mai bun, ritmul deplasării trebuia încetinit.

Grupul de pescari obţinu o recoltă bogată, dar nu opri decât peştii cei mai mari şi mai gustoşi. Ceilalţi, contându-se şi pe alt vânat, fură aruncaţi înapoi în apă.

Pe aici trăiesc numeroşi colibri obişnuiţi să zboare din floare-n floare, se apucă să explice Tata Jaguar. Toamna şi primăvara pleacă, ce-i drept, însă numai în ţinuturi unde hrana e suficientă. Se găsesc aici şi patrupede. Acestea însă nu pătrund decât rareori în pustiu şi îşi duc veacul mai ales prin preajma codrilor. De aceea cred că zona pustiului propriu-zis trebuie să fi rămas în urma noastră. Chiar dacă nu vom da imediat de regiuni împădurite, putem să ne aşteptăm totuşi la câmpii verzi, bogate în flori. Señor Morgenstern şi Kiesewetter au înţeles din discuţia purtată de bandiţi că, pentru a ajunge la Lacul palmierilor, trebuie să traci de cele patru izvoare – al peştilor, al lipitorilor, al crocodililor şi al gemenilor. Înseamnă că avem toate şansele să ne atingem ţinta cât de curând. Numai că va trebui să fim de două ori mai atenţi şi mai precauţi ca până acum.

De ce? întrebă Geronimo.

Păi n-ai auzit că stimabilul căpitan Pellejo a chemat soldaţii de la frontieră? Poate că au şi ajuns da locul de întâlnire. Dacă nu-i descoperim la timp, s-ar putea să ne atace prin surprindere. Dar sunt aproape convins că încă n-au sosit.

Ce te face să fii convins?

E distanţa prea mare.

Eu nu cred. Distanţa nu e mai mare decât cea parcursă de noi. De când cu afacerea de la Izvorul peştilor au trecut cinci zile, timp suficient pentru ca ostaşii să se deplaseze din Matara, Cachipampa sau chiar din Miravilla până în regiunea unde, după câte ştim, se află Lacul palmierilor.

Foarte just. Însă nu uita că acestea nu sunt singurele locuri de unde pornesc. Mai sunt soldaţi şi la Cruz Grande şi, îndeosebi, la Candelaria. Or, pentru ei, drumul e mai lung.

Ăştia poate că vin mai târziu. Ceilalţi însă trebuie să fi sosit.

Ba nu. Nici un ofiţer nu dă o asemenea dispoziţie. Doar n-o să aducă o parte din ei ca să stea şi să-i aştepte pe ceilalţi într-o regiune atât de izolată şi, în plus, lângă graniţa pândită de inamici! În orice caz presupun că a dat ordinul de marş în aşa fel ca toate eşaloanele – de altminteri cu efective reduse – să ajungă la destinaţie în acelaşi timp. De la pichetele depărtate vor fi pornit mai devreme, din cele mai apropiate mai târziu.

Hm! Adică, să fim fără grijă…

N-am spus asta. Deocamdată am vorbit numai de soldaţi. Or, de ăştia mă tem cel mai puţin. Prin cuvântul „pichet” înţeleg eu totul altceva decât ceea ce se înţelege lângă Rio Salado. Sunt posturi ale căror efective nu se ridică decât la zece sau chiar la cinci persoane. Înseamnă că ne putem aştepta la vreo treizeci de inşi, cu care terminăm repede. Dar mă gândesc la indieni. Cine ne asigură că nu s-au adunat de pe-acum la Lacul palmierilor? Sunt convins că-i şi aşteaptă pe albi ca să ia în primire armele promise. Poate că le ies chiar înainte, ca să preia cu un ceas mai devreme pulberea, plumbii, cuţitele, securile şi puştile destinate lor.

Într-adevăr, Carlos, trebuie să fim pregătiţi pentru a-i întâmpina încă azi şi chiar în locul acesta.

Sau să contăm măcar pe această posibilitate. Iată de ce am hotărât să organizăm tabăra aici, în partea de nord a lacului, deşi dincolo se pare că ar fi mult mai plăcut. Seara nu vom aprinde nici un foc; ne-ar putea trăda. Peştii îi vom frige ziua şi la foc mic, să nu scoată prea mult fum.

Şi totuşi măsurile acestea s-ar putea să nu ne fie de folos. Mă gândesc că izvoarele se află de partea asta şi indienii, căutând apă de băut, vor da peste noi.

E drept, însă am uitat să spun că dincolo, pe celălalt mal, e un izvor şi mai bogat. Deşi locul îşi trage numele de la Izvorul gemenilor, totuşi cel din partea opusă e mai căutat fiind şi mai la îndemână. Şi pe urmă acolo se întinde o pajişte mare unde încap cu mult mai mulţi oameni şi cai decât aici.

Bine, Carlos. Totuşi trebuie să cumpănim fiecare lucru. Aici, în partea noastră, e depozitul unde au stat ascunse armele. Deci indienii vor veni neapărat încoace.

Nu. Albii desigur că s-au ferit să le dea în vileag poziţia depozitelor.

Aici nu se poate să nu-ţi dau dreptate. Dar ia stai! Ce-a fost asta? N-aţi auzit nimic?

Era un sunet scurt, ascuţit, parcă alcătuit din trei tonuri îngemănate, la care toţi cei de faţă se simţiră cuprinşi de un fior foarte ciudat. Totul nu dură mai mult de o secundă.

Aria! exclamă Tata Jaguar în timp ce se pipăia să vadă dacă-şi mai poate mişca gâtul şi capul.

Aria! Confirmară ceilalţi, pipăindu-se şi ei la ceafă.

Ce înseamnă aria? Nimeni n-ar fi putut explica precis. E un fenomen care se produce de cele mai multe ori cam aşa: stai la masă, la un pahar cu vin sau la o ceaşcă de ceai şi deodată, ca din senin, simţi o înfiorare scurtă, stranie, dar nu şi neplăcută. Concomitent sticla, paharul, ceainicul, ceaşca scot un pocnet dureros. Te uiţi la ele şi constaţi că au crăpat fără ca nimeni să le fi atins. Animalele, dacă sunt transpirate, se pomenesc eu picioarele ţepene pentru o bucată bună de timp. Chiar şi oamenii se pot alege cu grumazul ţeapăn şi să umble aşa zile în şir. Aceasta e aria, un fenomen electric, după cum susţin unii oameni de ştiinţă şi călători experimentaţi. Cel atins de curent caută să se convingă imediat dacă îşi mai poate răsuci capul.

De unde venise însă sunetul acela scurt, ascuţit? Începură să cerceteze. Don Parmesan păstrase în cobur sticlele destinate simpaticelor sale lipitori. Şaua se afla chiar alături. Deschise coburul şi constată că toate sticlele crăpaseră la mijloc. Din fericire aceasta fu singura pagubă provocată de aria, căci grumazurile nu avură de suferit.

Doctorul Morgenstern nu auzise până atunci de acest fenomen şi îl chestionă curios pe Tata Jaguar. Acesta îi răspunse ridicând, din umeri:

Regret, însă nu vă pot da vreo lămurire. Nu înţeleg nici eu. Ştiu doar din experienţă că, în acest anotimp, aria e urmată adeseori de o ploaie torenţială.

Vorbind, îşi ridicară ochii spre cerul înalt şi senin care nu anunţa deloc ploaie. Nu adia nici un vânticel, iar apa lacului era calmă şi limpede ca de cristal.

În sfârşit, oamenii pregătiră totul pentru popasul de noapte. Nu aprinseră nici un foc. Mâncară zdravăn, apoi se lungiră pe iarbă şi se dădură odihnei. Câţiva mai întârziară tăifăsuind şi printre ei fireşte că El Picaro juca rolul principal.

Mai deoparte, izolaţi de toată lumea, şedeau Anton Engelhardt şi tânărul incaş. Făcuseră cunoştinţă abia de puţine zile, dar se împrieteniseră repede şi din tot sufletul. Explicaţia trebuia căutată, desigur, în temperamentele lor diferite, care se completau reciproc.

Anton avea sânge fierbinte, era uşor irascibil, sincer, impetuos. Pe chipul lui juca totdeauna veselia. În schimb, peruvianul era calm, grav, cumpănit, reţinut şi o umbră de melancolie învăluia statornic trăsăturile-i frumoase, tinereşti. Aşadar, două firi opuse. Şi e lucru ştiut că, de obicei, contrariile se atrag.

Din prima seară călăriseră alături, iar în tabără aveau culcuşuri învecinate. Discutau bineînţeles foarte mult, însă conversaţia o întreţinea mai ales Anton. Îi povesti incaşului despre averea sa, îi etală toate cunoştinţele şi îl făcu părtaş la plinul inimii sale. Haucaropora asculta mai mult în tăcere, îl întreba din timp în timp câte ceva sau răspundea monosilabic. Dar studiindu-l, ai fi observat cum ochii lui adânci şi umbroşi se opreau, nu rareori, cu căldură şi prietenie asupra tânărului său interlocutor.

Personajul principal, care revenea mereu în discuţiile lor, era Tata Jaguar. Anton vedea în el un erou fără seamăn şi îşi dorea mult să ajungă odată la înălţimea lui. Şi Hauca vorbea cu cea mai mare stimă ba chiar cu veneraţie despre Hammer; din păcate însă nu putea satisface curiozitatea lui Anton, care ar fi vrut să afle cât mai multe din biografia teribilului bărbat.

Tu l-ai întâlnit cu mult înaintea mea, stărui tânărul german şi trebuie să-i cunoşti mai bine viaţa.

Nu ştiu nimic, răspunse incaşul. Când a fost oaspetele nostru, a vorbit cu tata, nu cu mine. Şi când vorbesc bătrânii cei încercaţi, atunci băieţii trebuie să stea deoparte. Aşa e obiceiul la noi.

Dar tu din care neam eşti, din care trib?

Din niciunul.

Păi trebuie totuşi să fii într-un fel…

Neamul meu s-a stins. Trăim, laolaltă cu câteva familii sărmane, sus, în munţi, unde ţipă condorul.

Acolo nu creşte nici un pom, nici o tufă. Cum de puteţi trăi aşa?

Bem apă de izvor şi mâncăm carnea sălbăticiunilor pe care le vânăm chiar şi cu preţul vieţii.

Atunci sunteţi nişte eroi. Mi-aş schimba bucuros traiul meu cu al vostru. Hai, povesteşte-mi despre ai tăi, cum o duc şi ce fac.

Cum o duc şi ce fac… Hauca duse mâna la frunte. Privirea i se umbri şi mai tare. Apoi adăugă: Poate… adică nu, cu siguranţă că am să-ţi povestesc cândva despre toate astea. Dar nu astăzi, nu aici. Doar o să vii cu noi în munţi şi o să afli la faţa locului… nu numai din auzite.

Se ridică şi silueta i se pierdu apoi printre copaci, întrebările lui Anton atinseseră o rană dureroasă. Reveni abia la căderea nopţii când toată lumea era culcată şi, ca de obicei, se întinse alături de Anton. Acesta întârziase mult, gândindu-se ce anume îl tulbura pe incaş şi adormise asupra acestor gânduri.

Nu îşi dădu seama cât a dormit, când cineva îl atinse uşor cu mâna. Era incaşul, care-i şopti la ureche:

Pst! Să nu vorbeşti tare! Ziceai că vrei să ajungi viteaz ca Tata Jaguar. Ai acuma prilejul să arăţi ce poţi. Mergi cu mine?

Încotro?

Îţi spun eu mai pe urmă. Lasă armele aici, ia numai cuţitul şi lasoul. Haidem târâş prin iarbă să nu ne vadă străjile!

Hauca se târî până în afara taberei, urmat de Anton. În ultimul timp nopţile păreau semănate cu stele, dar acum domnea un întuneric opac. Secera lunii apusese şi ea. Nu vedeai nici la zece paşi. Chiar şi lacul, atât de clar şi lucios în cursul zilei, abia de se iţea în stânga lor ca o taină mohorâtă. Se furişară încet, pe tăcute, ţinând marginea stufărişului. La un moment dat Hauca se ridică şi vorbi cu glas reţinut:

Am trecut de străji, aşa că putem să ne ridicăm în picioare. Ia uită-te dincolo, peste lac. Vezi ceva?

Nu, răspunse Anton după ce privi cu atenţie.

Simţi vreun miros?

Nimic.

Anciano şi cu mine trăim în Cordilieri, sus de tot, laolaltă cu condorii, de aceea simţim ca vulturul. Dincolo de lac poposesc nişte oameni.

După ce cunoşti?

Miroase a fum şi se vede lumină. Un alb nu vede şi nu simte aşa. De fapt trebuia să le-o spun celor mai bătrâni ca noi, dar pentru că ziceai că te ispitesc isprăvile mari, i-am lăsat să doarmă.

Şi acuma ce vrei să faci? întrebă Anton.

Mai întâi trec dincolo, aflu cine sunt şi ce vor. Pe urmă văd eu dacă mă-ntorc înapoi în tabără sau dacă trebuie să rămân. Dă mâna să te conduc. Am ochii mai ageri decât ai tăi.

Îl luă de mână şi porniră încet mai departe. Nu era prea uşor, căci trebuiau să se strecoare printre arbori şi tufe. Deodată pădurea dispăru dinaintea lor. Nu se mai zărea nici un copac. Haucaropora stătu o clipă locului chibzuind. După care spuse:

Aici brâul ce înconjoară apa e rupt. Cârmind şi mergând iarăşi prin pădure, ar însemna să întârziem mult din pricina întunericului. De aceea mă gândesc s-o luăm tot la dreapta pe marginea brâului acesta păduros. Aşa putem merge mai iute şi avem cerul deschis deasupra noastră. Oricum, e mai multă lumină decât sub copaci.

Oare, nu ne depărtăm prea tare, ţinând dreapta?

Nu, dragă. Fâşia de pădure e destul de îngustă. Şi apoi oamenii aceia se află desigur la izvorul de care vorbea Tata Jaguar. Când ajungem dincolo, n-avem decât să mergem pe firul apei şi dăm de ei.

Îşi continuară drumul mai repede ca până atunci. Tabăra lor se găsea la jumătatea mâlului nordic. Ocoliră curând partea superioară, adică cea dinspre vest, unde începea din nou pădure deasă, o fâşie neagră şi lată de vreo câteva sute de paşi. Ajunseră astfel pe malul sudic al lacului. De aici, lăsând pădurea la stânga, se grăbiră în direcţia est. Deodată însă, tânărul incaş se ghemui la pământ. Pândea încordat. Un vânt aspru le bătea drept în faţă.

Auzi ceva? întrebă Anton.

Da. Cred că sună un clopot.

Clopot? Păi aici nu-i nici o localitate să aibă biserică.

Nu e vorba de asta. Hai încă o bucată şi o să pricepi.

Mai înaintară puţin, însă ce mare prudenţă. Curând se auzi limpede sunetul metalic adus de vânt.

Ascultă! şopti Anton. Sună. Parcă ar fi un clopot de madrina.

        „Madrina” e o expresie specifică în spaniola Americii de Sud. Înseamnă o iapă care, fie în gospodărie, fie în deplasare, joacă rolul de călăuză al celorlalte animale. Herghelii întregi urmează sunetul tălăngii care-i atârnă la gât.

Da, confirmă tânărul incaş, nu poate fi altceva decât o madrina.

Să se afle oare pe-aproape nişte arrieros, catârgii?

Nu se află, sunt sigur că nu. Prin locurile astea nu trec caravanele negustorilor. Trebuie să fie indieni.

Din ce trib?

Nu ştiu, dar cred că o să mă lămuresc.

În tot cazul se pare că sunt foarte neprevăzători. Am auzit că triburile de-aici trăiesc într-o veşnică duşmănie. Atunci cum de leagă clopote la gâtul animalelor ca să se audă până departe?

Pesemne că oamenii ăştia se simt atât de siguri, încât nu se sinchisesc de nimic. Şi apoi trebuie să-şi lase caii să pască, nu-i poţi ţine legaţi. Fără o madrina, dobitoacele s-ar împrăştia care încotro.

Nu înţeleg. Doar caii noştri se ţin mereu laolaltă.

Asta-i altceva. Indianul nu e crescător de cai. El îi fură de unde poate. Aşa că animalele sunt străine între ele şi, nefiind ţinute în grajd, nu ajung să se împrietenească. Dacă au în vedere o bătălie cu mulţi călăreţi, atunci indienii trebuie neapărat să se îngrijească de o madrina. Numai aşa îşi pot ţine caii la un loc. Toţi ascultă de glasul tălăngii. Bine că o auzim şi noi, ne va sluji de călăuză.

Avea dreptate. Pe măsură ce înaintau, talanga se auzea mai clar. Curând fură nevoiţi să-şi încetinească paşii, căci sunetul se intensificase mult şi fâşia de pădure apăruse iarăşi din întuneric. Un număr de focuri ardeau în dosul copacilor, scoţând în, relief siluetele lor.

Vezi cât de uşor am descoperit tabăra? şopti Hauearopora la urechea lui Anton. Înaintea noastră, pe imaşul de lângă pădure, pasc caii. La stânga, imaşul se prelinge printre copaci ca o buclă şi închipuie un luminiş. Acolo e izvorul. Prin urmare, caii se află drept în faţa noastră, iar călăreţii în stânga, după copaci.

Vrei să mergem într-acolo?

Mergem, însă nu chiar acum. Trebuie să fim cu mare băgare de seamă. Mai întâi să vedem dacă nu cumva caii sunt păziţi. Aşteaptă aici până mă întorc.

Se depărtă tiptil. Anton îl aşteptă mai bine de un sfert de oră, dar nu-l îngrijoră soarta incaşului, căci avea din ce în ce mai multă încredere în dibăcia lui.

Deodată, acesta reveni şi îi spuse în şoaptă:

Nu-i nici un paznic, iar caii nici că simt vreo primejdie. Am şi mângâiat pe câţiva. Pasc liberi cu toţii, numai madrina e cu picioarele din faţă legate ca să nu se depărteze de ceilalţi.

Câţi or fi?

N-am putut să-i număr, sunt prea mulţi. I-am găsit cu capetele îndreptate spre madrina şi mi-a părut bine.

De ce?

Fiindcă acesta e semn că o ascultă şi o urmează. Dacă oamenii de acolo sunt indieni vrăjmaşi de-ai noştri, adică abiponi, m-aş prinde să le iau caii.

Vorbeşti serios? Doar nu suntem decât doi. Cum să luăm atâţia cai?

Mare lucru! Dacă-o scoatem pe madrina, ceilalţi se ţin după ea.

Şi indienii? Dacă aud talanga, îşi dau seama imediat că iapa se depărtează.

În somn nu auzi nimic. Şi credinţa mea e că oamenii o să doarmă buştean.

Bine, dar trebuie să fie şi paznici rânduiţi anume.

Desigur. Numai că, simţindu-se în siguranţă, cred că n-au rânduit paznici mulţi. Aflăm noi îndată. Hai, ţine-te după mine! Acum nu mai putem merge în picioare. O luăm târâş ca să nu ne dibuie.

Se culcară la pământ şi înaintară cu cea mai mare prudenţă, apoi cotiră spre stânga pentru a ajunge, cât mai repede sub ocrotirea copacilor. Curând îşi atinseră scopul. Se aflau acum la marginea luminişului unde incaşul bănuia că se găseşte tabăra. Luminişul nu era prea mare. Focurile îl despuiau de întuneric, de la un capăt la altul, încât se vedea fiecare amănunt. Băieţii stăteau lungiţi în spatele a doi arbori învecinaţi şi cercetau cu atenţie priveliştea din faţa lor.

Era vorba de o ceată numeroasă de indieni care îşi organizaseră acolo popasul de noapte. Pe partea unde luminişul dădea în câmp deschis, un izvor ţâşnea din adâncuri ca să se verse mai apoi în lac. De ambele părţi ale pârâiaşului ardeau opt focuri în jurul cărora forfoteau vreo optzeci de indieni căutându-şi fiecare un culcuş cât mai potrivit. Dincoace de pârâu, între două focuri mari, zăceau şase inşi ce păreau legaţi. Cinci purtau veşminte indiene. Al şaselea, judecând după port, putea fi luat drept un alb. Zăceau pe spate, cu creştetele îndreptate spre băieţii noştri, încât aceştia nu-i puteau vedea la faţă.

Indienii aveau arme de-ale lor, tradiţionale. Îşi înfipseră suliţele în pământ, agăţaseră de ele arcurile şi tolbele cu săgeţi, iar de lănci îşi sprijiniseră tuburile de suflat ale căror mici proiectile, dacă sunt otrăvite, provoacă moartea fulgerătoare a victimei. Mai încolo, sub un copac, se afla singurul ins înzestrat cu puşcă. Şedea pe un poncho şi îşi ţinea arma culcată lângă el. Părea să fie căpetenia, fiindcă ceilalţi îi ascultau instrucţiunile şi se grăbeau să le execute imediat. Vorbea într-un grai uşor cântat din care Anton nu înţelegea nimic. De aceea îl întrebă în şoaptă pe tânărul incaş:

Ce limbă e asta? Nu e nici checiua, nici alta din câte cunosc.

Aşa vorbesc abiponii. Eu înţeleg puţin. Căpetenia le-a poruncit cum să-şi rânduiască odihna şi garda de noapte în trei schimburi. Fiecare schimb va fi alcătuit din doi oameni: unul la cai şi celălalt la prizonieri.

Deci ăia şase sunt prizonieri. Cine să fie oare?

Stai niţel, poate aflăm. Nu-l cunosc pe şef, nu l-am văzut niciodată, dar, după grai, atât el cât şi oamenii lui trebuie să fie abiponi. Vasăzică, sunt duşmani de-ai noştri.

Atunci prizonierii s-ar putea să ne fie prieteni.

Da. Cine-i împotriva abiponilor înseamnă că e cu noi.

Eh, de-am putea să-i eliberăm! Crezi că am izbuti?

Incaşul tăcu o vreme, plimbându-şi privirea şi scrutând tabloul din faţa lor. Apoi răspunse:

Cred că se poate şi sunt gata să încerc. Tu ce zici?

Minunat!

De bucurie, Anton fu cât pe ce să-şi dea drumul la voce. Se stăpâni însă şi adăugă tot în şoaptă:

Să vedem cum procedăm căci suntem numai doi şi, pe deasupra, fără puşti.

Puştile mai mult ne-ar strica decât ne-ar folosi. Ai auzit şi tu ce spune Tata Jaguar: cel mai adesea isteţimea face mai mult decât o armă. Vom lucra deci după sfatul lui.

De acord. Numai că tot nu ştiu în ce fel vom lucra.

Aşteaptă un pic. Întâi şi întâi să adoarmă toţi. Până atunci nu-i cu putinţă. O să ne dăm seama pe urmă dacă paznicii sunt destul de ageri, dacă sting sau nu focurile.

Căpetenia trecu dincoace de pârâu ca să-i controleze personal pe captivi. Îi apostrofă cu nişte cuvinte tari, pline de dispreţ şi îi lovi cu piciorul. Ferindu-se de lovituri, unul dintre prizonieri – cel îmbrăcat europeneşte – îşi schimbă poziţia şi astfel băieţii putură să-i vadă chipul. Era într-adevăr un alb. Apoi se mai răsuci încă unul ca să evite loviturile şi, pentru o clipă, se întoarse cu faţa la băieţii care pândeau. Timp suficient ca ochiul vigilent al incaşului să-l recunoască.

E căpetenia cambaşilor, făcu el în şoaptă către Anton. Albii îi spun El Craneo duro, adică Ţeastă-Tare. Îl ştii cumva din auzite?

Nu.

Porecla i se trage de la o încăierare când, izbit în cap cu patul puştii de vreo opt sau zece ori, a rămas totuşi în viaţă. Duşmanii, crezându-l mort, se depărtară, iar dânsul se ridică de jos, îşi freca niţeluş capul şi porni după ei ca să se răzbune. Erau abiponi şi au pierit toţi de mâna lui.

Îl cunoşti, se vede.

Chiar mai mult decât atât: mi-e prieten. Am fost la el în ospeţie şi dânsul a fost la noi nu o dată. Mare noroc că am simţit de departe fumul şi am zărit focurile! O să-l eliberez, fie şi cu preţul vieţii.

Şi eu! hotărî Anton cu înflăcărare. Spune-mi numai ce am de făcut. N-o să mă dau în lături de la nimic.

Deocamdată n-ai decât să taci chitic şi să stai ascuns după copac în aşa fel, încât nici o fărâmă de lumină să nu cadă asupra ta.

Abiponii se culcară în jurul focurilor cu picioarele la căldură. Se înveliră cu câte o pătură, unii chiar cu câte două. Căpetenia trecu din nou de cealaltă parte a pârâului şi se culcă la rândul lui învelit într-un poncho. Nu rămaseră de veghe decât doi străjeri, dintre care unul se duse pe imaş, la cai, iar cel de-al doilea se plimba liniştit do colo până colo. Din cauza vântului din ce în ce mai aspru se înfofolise cu două poncho-uri. Unul îi cădea pe şolduri ca o fustă, celălalt, înfăşurându-i capul şi grumazul, atârna lung pe spate. Până şi faţa şi-o acoperise cu grijă. Numai ochii, lăsaţi liberi, îi sticleau în noapte.

Păşea în sus şi în jos, cătând uneori la prizonieri ca să vadă dacă au adormit. Aceasta în prima jumătate de oră. Tabăra nu prea era ferită de vânt. Din timp în timp, câte o rafală puternică spulbera scânteile şi le juca deasupra celor adormiţi. Ca să nu se pârlească păturile sau chiar să se aprindă, străjerul mergea de la foc la foc şi mai potolea vâlvătaia. Alte vreascuri nu punea, deci focurile aveau să se stingă curând, afară de unul singur pe care omul totuşi îl alimenta pentru ca să-şi poată îndeplini sarcina lui de străjer. Era unul din cele două focuri între care zăceau captivii.

Să tot fi trecut un ceas de când se culcaseră indienii. Lui Anton îi venea greu să tacă atâta amar de vreme, de aceea îi şopti incaşului, care în acest răstimp nici nu mişcase măcar:

Cred că dorm destul de adânc şi n-ar fi cazul să mai aşteptăm. Gândeşte-te ce griji o să-şi facă ai noştri când vor vedea că am dispărut.

O să se sperie în prima clipă şi atât, răspunse Hauca. Pe urmă Anciano, care îmi cunoaşte firea prevăzătoare, o să-i asigure că n-am păţit nimic. Totuşi e bine să ne apucăm de lucru. Mai întâi să-l atrag pe paznic încoace.

Crezi că poţi?

Pot.

Cum?

Las' că afli îndată. Tu bagă de seamă dacă vreunul din cei care dorm se mişcă la zgomotul ce-o să-l fac. Pentru ca să iasă totul bine trebuie ca nimeni să nu se trezească.

Îşi duse mâinile la gură şi scoase un cârâit uşor, plictisit, cum cârâie papagalii când li se tulbură somnul.

Nimeni în tabără nu se mişcă, doar străjerul se opri şi privi atent în direcţia de unde venea sunetul.

Îl vezi? A auzit! şopti tânărul incaş. Pesemne că o să vină încoace. S-a trezit careva?

Nu.

Nici eu n-am dibuit vreo mişcare. Acum târăşte-te până după al treilea copac din spate şi stai acolo liniştit. Altminteri te poate zări când se apropie.

Anton făcu întocmai. Hauca mai cârâi o dată. Străjerul porni într-adevăr spre ei. La cel de-al treilea cârâit se strecură printre copaci, iar când sunetul se repetă, omul îşi încovoie spinarea şi, cu privirea încordată, apucă uşor, atent, spre locul suspect pe care îl reperase.

Incaşul desprinse de la cingătoare măciuca lui grea şi cârâi din nou. Când străjerul ajunse în dreptul copacului unde pândea Hauca, acesta sări fulgerător şi lovi. Dintr-o singură izbitură, indianul căzu şi rămase lat.

Dumnezeule, l-ai ucis! se sperie Anton, apropiindu-se în grabă.

Cred că-i mort… Totuşi s-ar putea să nu fie. Rămâi lângă el. Dacă dă vreun semn de viaţă până mă-ntorc, bagă-i cuţitul în inimă. Doar nu-ţi lipseşte curajul, aşa-i?

Când e vorba de luptă, fac orice, dar să ucid un om fără apărare…

Păi suntem în luptă! Iar dacă îşi revine, atunci nu mai e fără apărare. Strigătul lui poate fi o armă dintre cele mai cumplite… De aceea fă cum îţi spun!

Incaşul, de obicei taciturn, devenise foarte comunicativ în timpul acţiunii, căutând să-l instruiască pe tânărul său prieten. De data asta se manifestă însă şi în alt fel: ca stăpân şi căpetenie. Deşi abia şoptit, cuvântul său nu admitea replică.

Luă în grabă cele două poncho-uri ale străjerului şi se înfăşură cu ele aidoma cum făcuse celălalt. Ieşi apoi încet, sigur de sine, de după copaci şi se plimbă un răstimp ca şi paznicul în sus şi-n jos. Cine nu ştia ce se întâmplase n-ar fi putut bănui absolut nimic.

Anton, rămas pe loc, ţinea cuţitul pregătit. Se uita ba la indianul doborât, ba la tânărul şi curajosul său prieten, a cărui purtare îl cam descumpănise în primul moment.

După ce imită un timp atitudinea şi mersul paznicului, Hauca se deplasă cu pas măsurat de la un foc la altul, dar nu pentru a le aţâţa sau potoli flacăra, ci pentru a se convinge că nimeni nu mişcă. Şi, într-adevăr, nimeni dintre indienii adormiţi nu se trezise. Incaşul se apropie de captivi şi se aşeză pe vine lângă ei. Erau treji. Poziţia incomodă nu le îngăduia să doarmă. Pe Hauca, înfăşurat aşa fel, încât nu i se vedeau decât ochii, îl luară fireşte drept paznicul lor indian. Spre a fi înţeles şi de captivul alb incaşul trebui să vorbească în spaniolă. Îşi dădu puţin la o parte poncho-ul de pe faţă, nu atât ca să fie recunoscut dar suficient ca să fie auzit. Vorbi în şoaptă:

El Craneo duro e trist, dar în curând va fi vesel. Dacă vrei să-mi răspunzi, vorbeşte încet.

Căpetenia zăcea pe o coastă. Se întoarse cu faţa spre Hauca şi spuse încet, cum i se poruncise:

De ce-mi grăieşti şi o faci pe prietenul? Vrei să-ţi baţi joc…

Nu-i adevărat. Îţi vorbesc cu toată cinstea. Să nu faci nimic care ne-ar putea trăda! Am venit să vă eliberez.

Tu, un abipon?

Nu sunt abipon. Mă numesc Haucaropora, băiatul lui Anciano, prietenul tău.

Cum? Haucaro…

De mirare, restul numelui îi râmase în gât.

Chiar eu, stărui tânărul. Poţi să te convingi daca vrei.

Dădu la o parte poncho-ul, ca să i se vadă toată faţa. Captivul alb urmărea scena fără să se mişte. Cambaşii îl recunoscură de îndată pe incaş, care îşi acoperi repede faţa la loc. Nimeni nu scoase un cuvânt. Doar un fior trecu prin trupurile imobilizate, un zvâcnet, o rază a neaşteptatei bucurii.

M-aţi recunoscut? îi întrebă Hauca.

Da, fireşte, gemu căpetenia, eşti nepotul prietenului nostru şi tu însuţi prieten. Mare minune! Cum de-ai ajuns printre abiponi? Nici nu te-am zărit până acum.

Nu fac parte din ceata lor, nici n-am fost la ei. Mă aflu abia de câteva ore în pădure şi îi pândesc pe aceşti duşmani înrăiţi. M-au atras focurile de aici pe când eram în tabără, dincolo de lac, împreună cu Anciano, cu Tata Jaguar şi cu încă vreo douăzeci de bărbaţi albi. Atunci, însoţit de un tânăr prieten, m-am furişat încoace. Ai noştri nici n-au băgat de seamă că am plecat. Voiam să ştiu cine a aprins focurile şi astfel i-am dibuit pe abiponi şi te-am recunoscut. Aşa că trebuie să vă eliberez.

Ce curaj nemaipomenit! Dar unde-i străjerul?

Zace doborât sub un copac, iar eu m-am înfăşurat în păturile astea ca să semăn cu el.

Ce minte deşteaptă! Hai, taie legăturile! Repede, cât mai repede!

Graba strică treaba. Vi le tai fără îndoială, dar trebuie să rămâneţi culcaţi ca şi până acum.

Scoase cuţitul şi începu să taie legăturile în aşa fel, încât nici un abipon, dacă s-ar trezi cumva, să nu poată sesiza vreo schimbare.

Toate focurile sunt stinse afară de unul singur, şopti tânărul incaş. De aceea nu-i prea vedem pe duşmani. În schimb, noi am putea fi zăriţi. Aşa că se cere multă atenţie. Eu mă scol în picioare şi mă plimb iarăşi de la un copac la altul, băgând de seamă la cei care dorm. Dacă văd că nimeni nu mişcă, atunci tuşesc şi voi, unul câte unul, veniţi târâş după mine. Lângă copaci aşteaptă prietenul meu Antonio. După ce ajungem la el, punem mâna pe cai.

Dar acolo nu-i nici un străjer? se interesă căpetenia.

Ba da, este unul.

Dacă-i aşa, n-avem de ce ne teme. Oi fi eu cu mâna goală, dar îl sugrum pe loc.

Nu, nu, lăsaţi-l în seama mea. M-aţi înţeles? Fac eu totul până la capăt. Voi să nu vă amestecaţi. Veţi avea şi arme. Se găsesc aici o grămadă: suliţe, arcuri, săgeţi, suflători.

Pentru întâia oară vorbi şi albul:

La ce mi-ar folosi arcurile şi săgeţile? Mie îmi trebuie puşca mea! E o armă excelentă.

Şi unde-i puşca?

Mi-a luat-o căpetenia abiponilor. O ţine lângă el. Mă furişez până acolo…

Nu te cunosc şi nu ştiu dacă eşti destul de priceput la o asemenea treabă. Las' că ţi-o aduc eu.

Aici, interveni El Craneo duro:

Să nu-l tutuieşti pe acest señor, dragă! E ofiţer şi obişnuit cu viaţa în sălbăticie. Ştie dânsul cum să-şi ia puşca înapoi.

Şi cartuşele! completă albul, scrâşnind din dinţi. Câinele ăla mi-a furat şi ceasul şi busola. Dar n-o să-i fie de nici un folos. Îl aşteaptă somnul cel lung! Auzi îndrăzneală! Să calce în picioare un ofiţer!

Incaşul îşi vârî cuţitul la loc. Se ridică şi porni din nou în patrulare. Merse de la foc la foc şi se convinse că toată lumea doarme. Se apropie şi de şeful abiponilor. Acesta sforăia ca din butoi. Puşca însă nu se mai vedea. O ascunsese sub pătură.

În sfârşit, Hauca trecu din nou de cealaltă parte, se opri la marginea luminişului şi făcu semn celorlalţi. Veniră cu toţii târâş, mai întâi Ţeastă-Tare, apoi cei patru cambaşi urmaţi de ofiţer. Incaşul arătă spre suliţele înfipte în pământ şi, în timp ce cambaşii se grăbeau să pună mâna pe arme, se adresă ofiţerului:

Căpetenia şi-a vârât puşca sub pătură.

Nu-i nimic, o scot eu fără să-i cer voie. Şi plecă imediat. Se strecura cu dibăcie şi cu mare viteză. Hauca îl văzu cum se aruncă asupra căpeteniei, zăbovind apoi timp de un minut. Nu se auzi nici un zgomot. În sfârşit, ofiţerul se ridică şi se întoarse la fel de iute, ţinând puşca în mâna stângă şi în dreapta un cuţit din care picura sânge.

Mi-am luat totul înapoi! anunţă el, încrâncenat. Puşca şi cartuşele, cuţitul, ceasul, absolut tot. Iar dumnealui n-o să mai dea niciodată cu piciorul în ofiţeri. Ei, gata! În ce direcţie apucăm?

Incaşul îi conduse până la Anton, care urmărise emoţionat întreaga scenă. Abiponul doborât nu dădea nici un semn de viaţă. Bineînţeles că-l lăsară în plata Domnului şi făcură cale întoarsă până se auzi iarăşi talanga madrinei. Incaşul se opri:

Aşteptaţi până îl culc la pământ şi pe străjerul ăsta!

Nu tu! se împotrivi Ţeastă-Tare. Asta-i treaba mea.

Ba-i a mea! sări ofiţerul. Câinii ăştia voiau să mă arunce mâine în lac. Şi uite că acuma aş putea să-l arunc eu pe şeful lor! Lăsaţi-mi-l şi pe străjer să-i fac felul.

Hauca nu era de acord, însă ofiţerul, îndârjit peste măsură, o şi luă din loc. Ceilalţi rămaseră să-l aştepte.

Ascultară atenţi în liniştea nopţii. Nu se auzi nimic. Totuşi, după cel mult două minute, ofiţerul apăru din nou:

În regulă! Flăcăul n-a scos nici pâs. Acum să ne alegem câte un cal.

Nu aşa, replică Hauca. Îi luăm pe toţi.

Pe toţi? Cum naiba îi scoatem de aici?

Păi este şi o madrina. O să vină după ea.

Que pensiamento! Bine chibzuit! Băiatul ăsta nu e prost deloc. Aşa da! Vasăzică Tata Jaguar îşi are tabăra de partea cealaltă a lacului? Puteţi să-l găsiţi?

Desigur, făgădui Hauca.

Atunci încalecă tu madrina şi ia-o înainte, iar noi mânăm caii în urma ta.

Avea în felul lui, de a vorbi ceva aspru, poruncitor, care ar fi putut să jignească. Hauca îl suportă totuşi cu calm, se apropie de madrina, îi dezlegă picioarele din faţă, încălecă şi porni la pas. Caii, simţind că iapa se depărtează, o urmară imediat. Ofiţerul şi cei cinci cambaşi săriră pe ultimii cai pentru a mâna din urmă tropa, adică întregul grup. Numai Anton, care încălecase şi el între timp, se ţinea în frunte lângă incaş. Nu-l prea înghiţea pe ofiţer.

Înconjurară astfel lacul pe jumătate, dar nu mergând prin desişul pe unde se strecuraseră cei doi tineri venind încoace. Bezna ce domnea în pădure ar fi făcut drumul impracticabil pentru cai. De aceea îl ocoliră, ştiind că şi în felul acesta se poate ajunge la tabără.

Acolo situaţia nu mai era atât de calmă ca înaintea plecării lui Hauca şi Anton. Tata Jaguar organizase străji ce se schimbau din oră-n oră şi, de câte ori se trezea din somn, inspecta personal posturile. Întâmplarea cu sticlele crăpate îl făcuse atent asupra unor eventuale tulburări atmosferice. De altfel, până a se culca, observase deja norii îngrămădiţi pe cer. Apoi, când grijile îl deşteptară, văzu bolta neagră de tot şi simţi bătaia unui vânt foarte aspru şi uscat. Experienţa îl învăţase că acestea sunt semnele premergătoare ale uraganului obişnuit în Gran Chaco şi care se abate însoţit de averse de ploaie atât de puternice, încât doboară oamenii la pământ. Ce trebuia făcut? Să rămână sub copacii care atrag trăsnetele şi pot cădea frânţi de furtună? Nu era bine. Dar a înfrunta uraganul în câmp deschis sau în deşert era cel puţin tot atât de primejdios. Tata Jaguar îşi trezi oamenii ca să se consulte cu ei. Cu acest prilej observă lipsa lui Anton şi a incaşului.

Îi strigară, dar nimeni nu apăru, nimeni nu răspunse. Anton fusese încredinţat Tatii Jaguar. Uşor de înţeles neliniştea şi îngrijorarea celui din urma când constată dispariţia inexplicabilă a protejatului său. Se născură tot felul de supoziţii, dar niciuna nu se dovedi valabilă. Până ce Tata Jaguar, judecând foarte simplu şi firesc, hotărî să cerceteze cu ajutorul unei făclii aprinse urmele celor dispăruţi. Doar se cunoştea locul unde băieţii se culcaseră seara.

O cracă răşinoasă le servi drept făclie. La lumina ci constatară că cei doi prieteni se furişaseră prin pădure. Făclia se stinse însă şi Tata Jaguar, Geronimo şi Anciano, care porniseră tustrei la drum, se pomeniră în întuneric. Îi strigară pe băieţi în repetate rânduri şi nu primiră nici un răspuns.

Mare nechibzuinţă, făcu supărat Hammer. Când am venit încoace, v-am atras atenţia că pe aici s-ar putea să fie jaguari. Închipuiţi-vă ce nenorocire s-ar putea întâmpla dacă le cad în gheare. Nici nu şi-au luat puştile cu ei, n-au cu ce să se apere.

Nechibzuinţă? Hauca nu e un uşuratic, răspunse Anciano. Ştie totdeauna ce are de făcut şi pentru ce face un anume lucru. Iar faptul că nu şi-a luat armele dovedeşte că le-a socotit de prisos sau că l-ar fi împiedicat într-un fel.

Într-o noapte ea asta puşca nu poate fi de prisos, observă Geronimo.

Dar poate să te stingherească, stărui Anciano. Te împiedică la mers prin pădure sau, dacă te furişezi la duşman, atunci…

Aha, dacă te furişezi la duşman, interveni Tata Jaguar. Asta trebuie să fie! Să ştiţi că asta e! Curajoşi cum sunt, băieţii şi-au dorit o aventură care ar putea să-i coste viaţa.

Să-i coste viaţa? Cum aşa? Bănuiţi unde s-au dus?

Nu bănuiesc. Ştiu precis. Uitaţi-vă la dreapta peste lac! Parcă arde o luminiţă. Da, fără nici o îndoială, e un foc. Băieţii l-au zărit şi, în neastâmpărul lor, s-au dus într-acolo să facă şi ei o ispravă după exemplul bărbaţilor maturi.

Chiar aşa, se vede un foc, încuviinţă Anciano. S-ar putea să fi trecut dincolo. Dar atunci de ce să ne îngrijorăm? Hauca al meu e foarte prevăzător. Am toată încrederea în el.

Asta o ştiu. E mai priceput chiar decât un bărbat cu experienţă. Dar e vorba şi de Antonio pentru care răspund şi de aceea…

Tăcu brusc. Tocmai ajunseseră din nou în tabără. Un tropot de cai se desluşea din ce în ce mai aproape. Apoi două siluete se iviră din beznă. Doi oameni veneau spre ei cu paşi grăbiţi. Erau Anton şi Hauca.

Ne-aţi căutat? Iată-ne! strigă Anton către Tata Jaguar. Radia de bucurie în timp ce Hauca se opri tăcut lângă Anciano, de parcă n-ar fi fost el eroul principal al aventurii abia consumate.

Voi sunteţi? Slavă Domnului! Dar pe unde aţi umblat?

Am fost dincolo, la abiponi.

La cine? Aţi dat de abiponi?

Da.

Şi aţi îndrăznit fără permisiunea mea să…

Ei, da, şase captivi eliberaţi şi o mulţime de cai răpiţi! rosti cineva din întuneric.

Tata Jaguar se întoarse şi-l zări pe cel în cauză care se apropiase între timp. Se dădu un pas înapoi şi, încruntându-se niţel, exclamă:

Dumneata, sublocotenent Verano? Cum ai ajuns la Izvorul gemenilor?

Ca de obicei, când merg undeva: fie pe jos, fie călare, señor!

Ştii desigur că mă aşteptam la un alt răspuns! Dar să-ţi mai pun o întrebare: încotro vrei s-o apuci de aici?

Înapoi la abiponi ca să le-o plătesc. Fireşte că mă veţi însoţi împreună cu oamenii dumneavoastră. Câinii aceia trebuie ucişi până la unul!

Găseşti, precum văd, foarte normal să merg cu dumneata. Eu însă nu.

Doar e cât se poate de logic să mă susţineţi. Trebuie!

Trebuie? Află, te rog, că nu trebuie decât ceea ce vreau eu. Dar cine mai e cu voi?

Chipul i se însenină. Îl văzu pe Ţeastă-Tare, care venea spre el cu mâna întinsă.

Eu sunt, señor, răspunse acesta plin de respect într-o spaniolă stricată. Nu e nevoie să auziţi din gura mea cât de mult mă bucură întâlnirea noastră. O ştiţi, cred şi fără s-o spun. Acum că sunteţi şi dumneavoastră aici, nu mai avem nici o teamă.

Dar ce primejdie vă paşte?

Abiponii se pregătesc să ne atace din toate părţile. Acest señor, eu însumi şi patru oameni de ai mei, care se află acum în pădure cu caii răpiţi de noi, am căzut azi-dimineaţă în mâinile vrăjmaşilor. Ne-au adus încoace, la Izvorul gemenilor şi au plănuit să ne înece mâine în lac. Haucaropora şi celălalt băiat ne-au izbăvit de la moarte.

Ăştia doi? Şi dincolo, cam ce număr…

Se opri în mijlocul întrebării. Pe cerul întunecat, spre miazăzi, observase o pată stranie, galbenă ca pucioasa.

Câţi abiponi sunt dincolo? reluă el, grăbit.

De şapte sau de opt ori câte zece, răspunse Ţeastă-Tare. Şi tot atâţia sunt caii pe care i-am luat. S-au ţinut toţi după madrina.

Iată o ispravă pe care trebuie să mi-o povestiţi în amănunt, însă acuma nu avem timp pentru aşa ceva. Vezi colo la miazăzi o pată galbenă? Ştii ce înseamnă?

Am zărit-o mai de mult, señor. Se apropie un hurican care doboară arborii şi aruncă valuri de foc din văzduh. Îl simt şi caii, sunt tulburaţi, nu-şi găsesc astâmpăr.

Da, e primejdios. Dacă rămânem aici, s-ar putea să ne strivească arborii, iar dacă plecăm, uraganul ar putea să ne măture peste câmp ca pe nişte fire de nisip. Eu, unul, nu cunosc împrejurimile. În două ore furtuna se va năpusti asupra noastră. Trebuie să luăm iute o hotărâre.

Eu cunosc ţinutul, señor. Pornim călare şi, dacă mânăm vârtos, ajungem la adăpost sigur, până să izbucnească furtuna.

Şi care-i adăpostul acela?

I se spune Asiento de la mortandad (locul pierzaniei)… E un sat.

Ce nume înfricoşător. N-am mai auzit de el, căci n-am depăşit niciodată Izvorul gemenilor. Dar despre asta mai târziu. Speri, vasăzică, să ajungem acolo până la izbucnirea furtunii?

Da.

Şi n-o să ne rătăcim pe întunericul ăsta?

Nu ne rătăcim, señor. De altfel, ştiţi şi dumneavoastră că întunericul n-o să ţină mult. Cerul va fi ca o vâlvătaie de flăcări.

E drept. Să ne pregătim deci şi să plecăm de în dată. Şi atenţie la puşti, să nu sufere nimic!

Apoi Tata Jaguar, însoţit de Ţeastă-Tare, plecă să vadă caii capturaţi. Aceştia abia mai puteau fi stăpâniţi de cei patru cambaşi. Simţeau apropierea furtunii. Mulţimea asta de cai putea să le fie de mare folos mai târziu. Dar pentru moment Tata Jaguar ar fi preferat să renunţe la ei. Aveau, ce-i drept, căpestre însă, lipsiţi de şei, nu puteau fi utilizaţi.

Îi luăm cu noi, hotărî totuşi Tata Jaguar în cele din urmă. Dar să nu ne încurcăm prea mult cu ei. Dacă vor să meargă, bine; dacă nu, atunci n-au decât să rămână în voia lor.

Cei cinci cambaşi şi sublocotenentul Verano se săltară pe câte un cal, oferindu-se să mai ducă de dârlogi câte două animale.

Tocmai atunci ofiţerul dădu cu ochii de puştile pe care le încărcau oamenii Tatii Jaguar. Se interesa de provenienţa lor.

Le-am dezgropat, explică Geronimo.

Unde?

Pe drum, în câteva locuri.

Tiempo tonitroso! Atunci sunt puştile pe care le caut eu! Le confisc!

Cu ce drept?

Sunt ale noastre. Au fost furate din arsenal.

Zău? Asta sună ca un basm de adormit copiii. Spune-i şi Tatii Jaguar. Vei primi răspunsul care îmi stă şi mie pe limbă.

Vă îndoiţi cumva de spusele mele, señor?

Eu nu cred decât ceea ce văd cu ochii. Poftim, adă-mi încoace arsenalul şi pe haimanalele care l-au prădat şi atunci voi vedea ce trebuie să cred. De altfel avem acum altă treabă. I-auzi ce se petrece dincolo!

Arătă cu mâna spre malul opus al lacului de unde veneau nişte strigăte înfricoşătoare. Abiponii descoperiseră, în sfârşit, moartea căpeteniei lor, precum şi dispariţia cailor şi a prizonierilor.

Tata Jaguar nu avu timp să se ocupe de ei, căci primejdia furtunii creştea clipă de clipă. Astfel începu deplasarea lor nocturnă. În frunte călăreau cei cinci cambaşi.

Călăuzele se îndreptară spre nord, unde Tata Jaguar crezuse că se întinde un pustiu vast. Nu se mergea la galop, ci la trap întins. Caii abiponilor nu-i încurcau deloc. Îi urmau de bunăvoie. Simţeau din instinct că furtuna venea dinspre miazăzi şi că salvarea trebuia căutată la nord.

Când, după vreo jumătate de oră, îşi încetiniră mersul ca să nu obosească prea mult caii, pata de pe cer era mult mai mare, mărginită jos de o dungă lată, de un roşu aprins, ce destrăma întunericul nopţii. Încă o jumătate de oră şi pata se lăţi în sud, pe toată întinderea orizontului, alcătuind un triunghi cu un punct negru la mijloc şi cu vârful proiectat în zenit. Triunghiul era atât de luminos, încât crea jos imaginea unui crepuscul. Se vedea până departe, la câteva sute de paşi.

Asta-i gaura pe unde va năvăli furtuna, zise Tata Jaguar, arătând lui Morgenstern şi Fritze punctul negru de la mijloc.

Credeţi că prezintă vreun pericol? vru să ştie micul savant.

N-aş putea să prevăd cât de periculos e pentru noi, dar stricăciuni va produce cu siguranţă. Un astfel de uragan ridică valuri cât munţii, taie pârtii prin codrii cei mai viguroşi şi năruie casele cele mai solide.

Şi noi să ne adăpostim tocmai într-o aşezare omenească, în nişte case? Păzească Cel de Sus! Vom fi îngropaţi sub dărâmături şi o să ne găsim sfârşitul, pe latineşte exitium.

De fapt cam aşa ar trebui să se întâmple, dar mă bizui pe căpetenia cambaşilor. Dânsul cunoaşte şi forţa uraganului şi condiţiile în care ne vom adăposti.

Ce folos de condiţii dacă ne face harcea-parcea, se amestecă în vorbă Fritze. Am mai apucat eu câte un pampero, dar huricanul e cu totul altceva. Din clipa asta nu mai dau doi bani pe zilele mele. Ia uitaţi-vă sus! Asta se mai cheamă cer? Seamănă a iad, oameni buni! Când cerul e senin şi frumos, jos pălăria; însă aşa, negru, arămiu, galben – mă trec fiorii, pe legea mea. Şi nici în satul ăla al cambaşilor nu prea am încredere. Hm, locul pierzaniei! La ce ne putem aştepta într-un asemenea loc?

Nimic de mirare că până şi Fritze, acest incorigibil optimist, care nu se pierdea uşor cu firea, era înfricoşat. Cerul arăta într-adevăr lugubru. Triunghiul tindea mereu spre nord lăţindu-se la bază. În curs de un ceas şi jumătate cuprinsese o mare porţiune a orizontului.

În semiobscuritatea ce se înstăpânise oamenii vedeau destul de bine terenul dedesubt acoperit cu iarbă joasă şi alcătuind, din loc în loc, nişte dâmburi care se înmulţeau şi creşteau treptat. Cele mai multe aveau formă uşor rotunjită; altele însă erau înalte şi povârnite asemenea unor stânci.

Asta mă linişteşte, observă Tata Jaguar. Cel mai bun paravan îl constituie latura nordică a unei stânci solide. Şi cum oamenii care se stabilesc aici cată să ţină cont de condiţiile specifice, aşadar şi de furtunile acestea pustiitoare, înseamnă că şi aşezarea spre care ne îndreptăm trebuie să se afle într-un loc ferit.

Raţionamentul lui avea să se confirme curând. Pătrunseră într-o vale largă ocrotită la sud de un şir de stânci înalte, alăturate, iar la nord de mici dealuri acoperite cu păduri. În vale creşteau tufe şi iarbă bogată. După şirul de stânci se înălţau şase clădiri izolate ce aparţinuseră unei vechi colonii.

Asemenea aşezări se găseau, cândva, multe în Gran Chaco. Ruinele lor mai dăinuie şi azi. Albii, năvălind în ţinuturile indienilor, se instalaseră acolo de-a binelea, arogându-şi dreptul de proprietari, fără a se gândi la plata vreunei recompense sau despăgubiri. Fireşte că-şi aleseseră locurile cele mai bune, mai pitoreşti, mai fertile. Indianul care ar fi îndrăznit să-şi revendice dreptul uzurpat era ucis fără multă vorbă. Dar, izolaţi fiind şi într-un număr restrâns, coloniştii nu puteau rezista lungă vreme maselor de indieni. De aceea ori se retrăgeau la timp, ori – dacă se încăpăţânau să rămână pe solul răpit – erau stârpiţi până la unul. Pământul cultivat recădea în paragină. Vântul împrăştia seminţele prin clădiri. Seminţele încolţeau acolo, răsăreau tufe, creşteau copaci, făcându-şi loc prin acoperişuri. Plante agăţătoare invadau pereţii, grinzile, clădeau straturi groase de frunziş umed sub care lemnăria putrezea treptat.

Dar nu la fel se întâmplase cu acest „loc al pierzaniei”. Aşezarea, construită mai recent, se păstrase neobişnuit de bine. De altfel, nici materialul folosit la construcţia clădirilor nu era cel obişnuit. Pereţii închegaţi din bârne solide, adânc înfipte în pământ, acoperişurile groase din stuf împletit cu funii de rafie le asiguraseră trăinicia prin ani. Aceste funii ca şi stuful rezistaseră tuturor intemperiilor. Datorită elasticităţii, ele se mulau după vânt. Nici cea mai năprasnică furtună, care ar fi spulberat orice alt acoperiş, nu putea să le distrugă sau să le mişte din loc. Zăplazurile de lemn erau la fel de trainice. Rămăseseră intacte, deşi năpădite de liane şi buruieni. Se formase astfel un soi de zid ocrotitor prin care nu trecea nici vântul, nici ploaia. Ferestre sau uşi nu existau. În faţa clădirilor şi în jurul lor creşteau arbuşti şi arbori masivi. Aceştia trecuseră prin multe încercări, dovadă crăcile groase smulse din trunchiuri şi putrezind jos, pe pământ.

Când călăreţii noştri o cotiră după stânci şi zăriră cele şase clădiri, căpetenia cambaşilor, călăuza lor, exclamă:

Am ajuns, señores! Daţi drumul cailor şi apoi fuga în adăpost. Aici huricanul nu poate să ne facă nici un rău.

Nu, nu aşa! obiectă Tata Jaguar. Caii nu trebuie lăsaţi liberi. Ar putea s-o ia razna din cauza uraganului. Să-i băgăm înăuntru. Dar mai întâi să curăţăm încăperile.

De ce să le curăţăm? întrebă sublocotenentul Verano.

Nu ştiţi de ce? O să vedeţi îndată.

Postă câţiva dintre oamenii lui în spatele fiecărei clădiri, cu sarcina de a striga, de a face gălăgie, de a trage focuri de armă. Ordinul executat, îşi dădură cu toţii seama ce înţelegea Tata Jaguar prin „curăţare”. Amurgul era destul de luminos pentru ca oamenii să poată vedea mulţimea de vietăţi speriate de zgomot şi împuşcături, care o zbugheau prin toate ieşirile. Chiar şi o puma se afla printre ele.

Acum probabil că au mai rămas înăuntru niscai şerpi de care trebuie să ne ferim, observă prudent Tata Jaguar. Băgaţi mai întâi caii în cele patru clădiri de colo. În astelalte două ne adăpostim noi. Apoi strângem vreascuri pentru foc. Dar repede, căci uraganul pare să se apropie.

Vântul izbea din când în când furios, umplând valea cu huietul lui şi împrăştiind stropi grei de ploaie, deocamdată izolaţi. Oamenii alergau care încotro. După nici zece minute dispoziţiile lui Hammer erau îndeplinite. Caii, deşeuaţi, fuseseră adăpostiţi în clădiri, iar îngrijitorii aprindeau focuri lângă intrările respective. Focuri ardeau şi în cele două clădiri destinate oamenilor. Era şi timpul, căci furtuna se dezlănţui brusc, cu o violenţă ce desfide orice descriere.

Cerul, mai adineauri gălbui, deveni dintr-o dată negru; un fel de geamăt, un bubuit şi un huruit sinistru răscoli valea. Uraganul bântuia cu toată urgia. Clădirile se cutremurau din temelii, dar rezistau datorită elasticităţii materialului. Deodată se auzi un plesnet grozav, de ai fi zis că se prăvale un munte. Pornise ploaia, care cădea nu în picături, ci în mase compacte, ca o revărsare oceanică.

Ploaia mugea ca o cascadă uriaşă. Totuşi trăsnetele îi acopereau zgomotul. Fulgere săgetau bezna nopţii, spintecau avalanşele de ploaie. Dar „fulgere” mi se pare un termen prea puţin potrivit, căci era vorba de nişte trâmbe colosale şi bulgări de foc rostogoliţi prin văzduh. Şi astfel se succedă bubuiturile, trăsnetele, talazurile, timp de o oră întreagă şi chiar mai mult. Era cu neputinţă să vorbeşti cu cineva. Nimeni nu înţelegea nimic. Oamenii şedeau tăcuţi pe pământul bătătorit şi nu puteau comunica între ei decât prin semne.

Mai greu o duceau însă cei rămaşi lângă cai. Bineînţeles că nu putuseră să imobilizeze toate animalele, neavând destule curele şi funii. Doar o parte din cai fuseseră legaţi, încât – pe lângă fornăieli, nechezaturi şi tropote – se stârni o învălmăşeală şi o agitaţie cumplită.

Urmă apoi încă un trăsnet, cel mai puternic din toate, dar şi ultimul. Părea că cerul şi pământul ard de-a valma, închipuind o mare de foc. Şi deodată, ca la un semn, se lăsă o linişte stranie, neverosimilă. Nimeni nu cuteza să sufle un cuvânt. Cei mai mulţi credeau că asaltul elementelor se oprise doar pentru o clipă ca să reînceapă din nou. Dar nu era aşa. Tata Jaguar se ridică de la locul lui, trecu pe lângă foc, se apropie de ieşire, privi afară unde apele goneau ca un fluviu imens, cuprinzând toată valea şi rosti:

A trecut. Cerul e plin de stele. Slavă Domnului!

Slavă Domnului! îngână uşurat şi doctorul Morgenstern, prinzându-şi în mâini obrazul alb ca varul. N-am mai trăit aşa ceva. M-a cuprins o spaimă teribilă. Când tuna, mi se părea că aud un zbieret colosal, rugitus sau şi mugetus pe latineşte. Fulgerul semăna cu un adevărat pârjol, incendium, care ameninţa să mistuie lumea.

Chiar aşa, confirmă Fritze. Mă mir că nu ne-a pârlit pe toţi! După ce că fulgera ca din gura iadului, mai ardeau şi focurile astea, şase la număr…

Apropo, ştiinţific vorbind, orice foc atrage fulgerul. E un miracol că nu ne-a lovit.

De asta nu trebuia să ne temem, observă Tata Jaguar căci pădurea de colo e un excelent paratrăsnet. Dar să vedem dacă nu li s-a întâmplat ceva cailor.

Ieşi din clădire şi îşi croi drum prin apa ce-i ajungea la genunchi – deşi înainte locul fusese perfect uscat. Caii mai clădeau semne de nelinişte, dar se aflau la locul lor. Nu se vedea nici o stricăciune mai importantă. Nimeni nu crezuse că vor scăpa atât de uşor.

Când Hammer se întoarse din control, sublocotenentul Verano tocmai istorisea cele întâmplate înainte de a fi fost eliberat.

Aţi venit la timp, señor, i se adresă acesta. O să vă explic ce drepturi am eu asupra puştilor însuşite de dumneavoastră.

Însuşite? Nici vorbă de aşa ceva. Le-am luat în păstrare provizorie, răspunse Hammer, cât se poate de calm.

Pe ce bază, dacă mi-e permis să întreb?

Aţi spus foarte bine: „dacă mi-e permis”. Cu ce drept mă întrebaţi?

Sunt împuternicitul generalului Mitre.

Sunt gata să vă cred dacă mi-o dovediţi.

În ce fel?

Arătaţi-mi un ordin scris.

Ce pretenţie! Cine poartă asupra lui asemenea documente prin Gran Chaco!

Totuşi e necesar dacă vrei să ţi se recunoască rolul şi autoritatea de împuternicit.

Vă dau cuvântul meu de onoare, señor. Sper că suficient, făcu Verano, supărat. Dacă nu, atunci…

Şi sublocotenentul duse repede mâna la cuţit.

Lăsaţi jucăria în teacă! Cine scoate cuţitul face cunoştinţă cu pumnul meu. Aflaţi că iau drept bun cuvântul dumneavoastră de onoare, pentru că – deşi sunteţi cam violent – nu am auzit încă să fi săvârşit vreo faptă reprobabilă.

Atunci ne-am înţeles?

Da şi nu. Aş vrea să nu mă înţelegeţi greşit. Ca să vă cred că sunteţi împuternicitul generalului, îmi ajunge fireşte cuvântul dumneavoastră de onoare. Mă întreb însă cu ce fel de împuterniciri aţi fost învestit.

Am ordin să găsesc puştile furate.

Ei şi după ce descoperiţi hoţul?

Raportez.

Şi pe urmă?

Pe urmă?… Pe urmă va dispune domnul general…

Perfect. Acuma suntem întru totul de acord. Trebuia să găsiţi puştile furate, să raportaţi şi să aşteptaţi dispoziţiile de rigoare. Or puştile le-am găsit eu, dacă sunt într-adevăr cele…

Vă rog, señor! îl întrerupse ofiţerul. Acestea sunt puştile! În lipsa dumneavoastră am examinat câteva exemplare. Sunt exact cele sustrase din arsenal. Generalul a descoperit lipsa şi, în strict secret, a pus la cale cercetări minuţioase. Rezultatul a fost surprinzător. Foarte probabil că şeful arsenalului s-a lăsat mituit. A predat sute de puşti, precum şi muniţie unor oameni care plănuiesc o rebeliune. Conducătorul lor n-a fost încă identificat, însă mai mult ca sigur că toreadorul Antonio Perillo e amestecat în treaba asta. Puţin după comiterea furtului, deci acum câteva luni, individul a trecut Rio Salado însoţit de nişte muncitori care cărau arme, unelte şi alt bagaj. Când s-au întors, muncitorii nu mai aveau asupra lor decât uneltele. Armele nu le-a vândut şi nu le-a încredinţat nimănui. Înseamnă că le-a îngropat undeva, altminteri pentru ce ar fi luat cu el hârleţe şi lopeţi? Trebuia, prin urmare, să aflăm unde le-a ascuns şi, cum eu cunosc bine Gran Chaco, mi s-a dat ordin să traversez Rio Salado şi să mă apuc de cercetări. Abiponii sunt actualmente ostili guvernului. Era deci normal să-mi îndrept atenţia asupra lor. Dar mai întâi i-am căutat pe cambaşi şi l-am întâlnit pe Ţeastă-Tare însoţit de patru luptători de-ai săi, dintre care unul zărise nişte albi la Izvorul gemenilor. El Craneo duro s-a declarat imediat gata să meargă cu mine. Pe drum ne-a întâmpinat o ceată de peste optzeci de abiponi care, după cum aprecia Ţeastă-Tare, păreau să vină dinspre Lacul Palmierilor. Abiponii au tăbărât asupra noastră. M-am apărat şi am rănit mortal pe câţiva dintre ei, dar până la urmă micul nostru grup a fost covârşit de numărul mare al duşmanilor. Ne-au dezarmat, ne-au jefuit şi ne-au dus până în preajma lacului, unde urmau să ne înece azi-dimineaţă. Noroc cu băieţii aceştia care ne-au salvat. Iată adevărul. Acuma ştiu de unde aveţi armele şi sunt convins că mi le veţi pune la dispoziţie.

Nu, señor! Raportaţi generalului şi mă voi conforma deciziei sale. Pentru moment nu puteţi dispune nici de arme, nici de muniţii, fiindcă îmi sunt absolut necesare.

În ce scop?

Trebuie să-i înarmăm pe cambaşi şi, cu ajutorul lor, să-i înfrângem pe inamicii generalului. Aflaţi că eu sunt mai informat decât dumneavoastră. Vă voi pune la curent.

Şi Tata Jaguar îi povesti sublocotenentului cele petrecute până atunci. Astfel ofiţerul, bătăios şi cam grosolan, însă animat de cele mai bune sentimente patriotice, se declară de acord să renunţe la pretenţiile lui. Îi ceru chiar Tatii Jaguar permisiunea să i se alăture, ceea ce fu acceptat cu condiţia să execute întru totul ordinele sale. Acum abia putură asculta în linişte relatarea isprăvii celor doi amici, Hauca şi Anton, sarcină ce-i reveni celui din urmă, căci incaşul era timid şi taciturn. În timp ce mai comentau aventura, bătrânul Anciano îl trase deoparte pe tânărul său învăţăcel, îl îmbrăţişă şi, uitând de taina lor, îi spuse în spaniolă:

Viteazule, ai dovedit cine eşti – El Hijo del Inka!

Hammer, care se afla lângă ei, auzi aceste cuvinte şi îşi spuse în sinea lui: „Ah! Deci bănuiala mea se confirmă, ceaţa se risipeşte. Hauca e un urmaş al vechilor domnitori peruvieni. El Hijo del Inka, fiul incaşului!”