Chapter 3 PRINTRE COMANŞI.

        Acolo unde se întâlnesc statele Texas, Arizona şi New Mexico, aşadar în ţinutul străbătut de afluenţii lui Rio Grande del Norte, se înalţă munţii Sierrei şi Los Organos, Rianca şi Guadelupa, alcătuind un vălmăşag cu înălţimi sălbatice, răspândite fără noimă. Munţii aceştia seamănă uneori cu nişte cetăţi de piatra, uriaşe, despuiate, alteori cu fantastice bastioane învăluite în codri seculari, străbătute ici-colo de trecători abrupte sau despărţite de văiugi uşor înclinate. Coloşii par să stea de când lumea într-o superbă şi deplină izolare. Şi totuşi vântul aduce polen şi seminţe până sus, pe coamele şi piscurile lor, asigurând dezvoltarea vegetaţiei. Ursul negru şi cel cenuşiu se caţără pe stânci şi coboară de cealaltă parte, în împărăţia singurătăţii, iar turmele de bizoni, numărând mii de capete, trec şi ele prin câte o strunga în migraţiunile lor de toamnă şi de primăvară. Apar aici chiar şi oameni, fie albi, fie arămii, sălbatici ca însăşi natura acestor locuri. Când aceştia se retrag şi dispar, nimeni nu ştie ce vor fi făcut acolo, căci uriaşii de piatră nu vorbesc, pădurile tac şi nu s-a găsit încă omul care să înţeleagă graiul animalelor.

        Aici, pe culmi, urcă vânătorul temerar, bizuindu-se doar pe sine şi pe arma lui; aici se refugiază insul care fuge de civilizaţie; aici se adăposteşte indianul care a declarat război întregii lumi, fiindcă lumea toată îi vrea pieirea. Aici răsare din rămuriş ba căciula de blană a vreunui vânător, ba sombrero-ul cu boruri largi al vreunui mexican, ba chica împletită aindianului.

        Ce caută aceşti oameni, ce-i mână tocmai pe înălţimile acestea izolate? Nu există decât un singur răspuns: vrăjmăşia faţă de om sau animal, lupta pentru o existenţă care nu merită totdeauna osteneala unei asemenea lupte.

        Jos, la şes, terenurile de vânătoare şi pământurile apaşilor se învecinează cu cele ale comanşilor; pe aici, la graniţă, se consumă fapte eroice neconsemnate în nici o istorie. Bătăliile dintre aceste puternice seminţii împing uneori câte o ceată izolată sau risipită până sus, în munţi, unde la fiece pas oamenii au de luptat cu moartea, cu forţele naturii ce par de neînvins.

        Rio Pecos izvorăşte din Sierra Jumanez, coboară spre sud-est şi ceteşte apoi către Sierra Blanca, drept spre sud. Nu departe de ieşirea sa din munţi, fluviul face un arc mare spre vest, mărginit pe ambele părţi de înălţimi. Intre albia fluviului şi acest lanţ muntos care străjuieşte amândouă malurile, ici şi colo răsare câte o mică prerie, când foarte îngustă, când mai largă, acoperită cu ierburi bogate şi pierzându-se în codrii străvechi ce coboară până la poalele munţilor.

        E un teren cât se poate de periculos. Munţii îngemănaţi lasă arareori să se strecoare printre ei vreun drum, vreun defileu pe care să poţi trece de cealaltă parte şi cine întâlneşte aici un duşman n-are cum să-l ocolească decât abandonându-şi calul, ceea ce iarăşi îi poate aduce pieirea.

        Ajunserăm, aşadar, în această vale, pe care eu o mai străbătusem odată călare, dar într-o companie, mai numeroasă şi mai sigură. Acum nu eram decât patru inşi şi pe deasupra, obligaţi să-l supraveghem cu atenţie pe prizonier care, deşi se arăta extrem de docil, putea totuşi să urzească în taină planuri viclene. Hoblyn călărea la mijloc, alături de Bob; în fruntea grupului era Sam; pe urmă veneam eu şi Bernard Marshall care, în cursul marşului nostru îndelungat, se dovedi un bun călăreţ.

        Era înainte de amiază şi soarele atinsese culmile munţilor înşiraţi pe partea cealaltă a fluviului. Deşi ne aflam la mijlocul lui august, totuşi prezenţa soarelui ne provoca o vădită plăcere, căci aici, printre înălţimile acestea întunecate, se înserează repede, nu mult după prânz. Nopţile erau atât de reci, dimineţile atât de jilave, încât mergeam mai tot timpul înfăşuraţi în paturi.

        Ziua, Hoblyn călărea liber, îl legam numai pe timpul nopţii. Doar răspundea cu propria-i viaţă pentru adevărul mărturisirilor sale.

        — Mai e mult până la Skettel-Pik şi Head-Pik? mi se adresă Marshall.

        — Poate că am atinge munţii chiar mâine, dacă, potrivit spuselor lui Hoblyn, n-am fi obligaţi să cotim spre dreapta.

        — Oare n-ar fi mai bine să mergem de-a dreptul în munţi, ca să dăm de Fred Morgan?

        — În orice caz, de-a dreptul nu e bine; s-ar putea să fim observaţi. Morgan e cu siguranţă acolo: calendarul arată paisprezece august. Patrik, însă, cred că a luat-o către vâlceaua unde capitano îşi ţine banii. Şi acolo unde e fiul, s-ar putea să vină şi tatăl. De altfel, Patrik n-are decât un avans de cel mult câteva ore; doar ne-am ţinut strâns pe urmele lui. Astă-noapte a poposit la şase mile de aici; va să zică, dacă a pornit în zori, odată cu noi, trebuie să fie acum la cel mult trei ore înaintea noastră.

        — Have care! Atenţie! exclamă deodată Sam, care călărea în faţă. Colo, la marginea pădurii, văd o creanga verde pe jos. Înseamnă că a fost ruptă de curând; a trecut cineva nu demult pe-aici.

        Ne apropiarăm şi sărirăm din şa. Sam ridică de jos creanga, o examina, apoi mi-o întinse şi mie.

        — Ia uită-te, Charlie, la drăcia asta, ca să zic aşa.

        — Hm, pun prinsoare că a fost ruptă abia acum un ceas.

        — Exact, aşa cred şi eu. Iată şi urme de paşi, observi?

        Mă aplecai să le examinez mai îndeaproape.

        — Doi bărbaţi. Stai sa le măsurăm!

        Scosei din buzunar două beţişoare pe care însemnasem măsura urmelor lăsate de Patrik şi de însoţitorul său pe locul primului popas.

        — Ei sunt! Exact tălpile lor! Nu mai înaintăm!

        — Ai dreptate. Să nu simtă că ne ţinem după ei. Dar dacă au descălecat aici, înseamnă ca au un anume plan, un scop. Iată, colo şi-au lăsat caii: pământul e scormonit cu copitele. Iar dincoace urme de paşi care duc în pădure. Hai să vedem!

        Ceilalţi trei rămaseră să ne aştepte, iar noi pătrunserăm sub bolţile pădurii. Făcurăm o bună bucată de drum până când Sam, care mergea în faţă. se opri. Dăduse de un strat de muşchi călcat şi bătătorit. Parc-ar fi săpat cineva pământul dedesubt, apoi l-ar fi netezit şi acoperit cu muşchi. Mă aplecai şi dădui muşchiul la o parte.

        — Un târnăcop! constată Sam cu uimire.

        — Da, da, aici a stat un târnăcop.

        Sub stratul de muşchi, pe fundul unei adâncituri, se vedea conturul exact al uneltei.

        — Va să zică, l-au scos de aici. Dar cine l-o fi ascuns? cugetă cu glas tare Sam.

        — E lesne de dedus. După ce capitano şi locotenentul au îngropat banii şi au părăsit vâlceaua, târnăcopul trebuie să-i fi incomodat; de aceea l-au ascuns aici. In orice caz trebuie să găsim la marginea pădurii vreun semn pe care l-or fi lăsat pentru orientarea lor la o eventuală întoarcere; vor avea nevoie de târnăcop ca să dezgroape comoara.

        Aşezai muşchiul la loc şi mă dusei să examinez copacii de la liziera pădurii. Într-adevăr, doi copaci, unul pe dreapta, celălalt pe stânga urmelor purtau fiecare câte trei crestături în cruciş, iar câte trei crengi de jos fuseseră rupte.

        — Ce concluzie tragi de-aici? Te ajută capul, Charlie?

        — Ca şi pe tine şi pe oricare altul. Problema e uşor de rezolvat: Patrik are într-adevăr intenţia să se ducă în vâlcea.

        — Trebuie să i-o luăm numaidecât înainte. Mă întreb însă dacă se îndreaptă direct spre vâlcea, sau îl caută mai întii pe tată-său.

        — Asta putem s-o aflăm imediat.

        — Mai e mult până cârmeşte drumul vostru de la fluviu şi dă în vâlcea? mă adresai lui Hoblyn.

        — Cel mult două ore, dacă mi-aduc bine aminte.

        — Atunci poate că ar fi nimerit să mergem până acolo. Dacă o ia pe drumul din dreapta, înseamnă că se duce dea dreptul la ascunzătoare; înschimb, daca ţine direcţia pe care a pornit, atunci vrea să-l caute mai întii pe taică-său. Iar noi va trebui să ne orientăm după ceea ce face. De altfel, se pare că a stat multişor în acest loc; probabil că nu mai are nici măcar o oră avans faţă de noi. De aceea, nu strică să ne odihnim şi noi puţintel! Dintr-o pricină sau alta. Patrik poate să se fi oprit undeva, înaintea noastră şi atunci ne observă la sigur.

        — All right! Să mai stăm. Dar să nu comitem imprudenţa pe care a comis-o el şi să lăsăm caii de capul lor. Ia, mânaţi-i după copaci! Şi să mai îmbucăm ceva, că tot n-am pus nimic în gură de la răsăritul soarelui.

        Îi făcurăm pe plac şi ne aşezarăm pe muşchiul moale. Dar nici nu apucarăm să ne scoatem merindele, că Hoblyn tresări şi arătă cu mâna printre copaci.

        — Domnilor, vedeţi strâmtoarea de colo? Parc-am zărit sus de tot ca un vârf de suliţă lucind la soare, un vârf de oţel.

        — Imposibil, protestă Sam. Cum să observi vârful unei suliţe de la o asemenea distanţă?

        — Şi totuşi, Sam, intervenii eu, nu-i deloc imposibil, dacă privirea cade întâmplător exact pe punctul cu pricina, fie el cât de mic. Dar asemenea suliţe nu poartă decât indienii… Va să zică, ar trebui ca…

        În acel moment zării şi eu două puncte scânteietoare, unul sus, celălalt puţin mai jos.

        — Oameni buni, ăştia nu pot fi decât indieni, făcui eu. Mare noroc că ne-am adăpostit aici! Dacă mai mergeam, ne prindeau în toată legea; doar ne bătea soarele în faţă.

        Îmi pusei luneta la ochi şi cercetai strâmtoarea. Tabloul ce mi se oferi nu putea decât să-mi stârnească cea mai gravă îngrijorare.

        — Priveşte şi tu, Sam! Uită-te atent: sunt cel puţin o sută cincizeci de inşi.

        Sam apucă luneta, o duse la ochi, apoi o trecu lui Bernard.

        — Poftim, master Marshall! Admiraţi-i pe roşii ăştia! Aţi mai întâlnit vreodată comanşi?

        — Încă nu. Sunt comanşi?

        — Da, răspunse Sam hotărât. Judecând după regiune, ar putea să fie şi apaşi; numai că aceştia poartă chica într-alt fel. Observaţi ca sunt vopsiţi în roşu şi albastru? Ei, asta înseamnă că se duc la război. De aceea şi-or fi ascuţit vârfurile suliţelor. Fiecare războinic va fi având în tolba lui câteva săgeţi otrăvite cu care eu nu simt nici o nevoie să fac cunoştinţă, ca să zic aşa. Tu ce crezi, Charlie? Ce se întâmplă dacă trec pe-aici?

        — Ne observă, fără doar şi poate.

        — Măi, de-am putea să ştergem cât de cât urmele, să dăm la o parte creanga aceea ruptă şi s-o tulim! Dar nu văd cum!

        — Nici nu ne-ar fi de prea mare folos, pentru că mai îndărătul nostru tot ne-ar descoperi urmele şi ar face cale-ntoarsă.

        — Ştiu, ştiu. Însă am câştiga timp şi până să se întoarcă ei, ne-am pune la adăpost.

        — Ai şi tu dreptate. Urmele copitelor sunt pe margine. Poate reuşim să le ştergem.

        În spatele meu se afla un lăstar de molift, subţire, uscat. Îl retezai şi-mi făcui un fel de undiţă cu care pescuii creanga buclucaşă. Adunai apoi ace uscate de brad şi le presărai pe locul unde stătusem, deşi urmele erau şi aşa foarte puţin vizibile; numai un ochi de indian ar fi fost în stare să le observe.

        — Să vedem dacă ne ajută la ceva. Pe mine, unul, nu m-ai îmbrobodi cu asemenea procedee, vorbi Sam fălos.

        — Şi de ce?

        — Păi, de când produce arţarul, ca să zic aşa, ace de molift ?

        Într-adevăr, chiar în locul cu pricina creştea un arţar; dar nu mai aveam ce face. Indienii îmi absorbeau toată atenţia. Ajunseseră tocmai la capătul de jos al strâmtorii, se opriră acolo şi trimiseră trei călăreţi în recunoaştere.

        — High-day, slavă Domnului, nu vin spre noi! exclama Sam plin de bucurie.

        — De unde ştiţi? se amestecă Bernard.

        — Explică-i tu, Charlie, că tot îţi place să-l instruieşti.

        — Foarte simplu. Din grupul lor de recunoaştere, doi au luat-o paralel cu fluviul, în jos, iar cel de-al treilea se îndreaptă spre albia apei. Aşadar au intenţia să treacă pe malul celălalt. Pe aici, însă, nu se vor abate, altminteri n-ar fi luat-o în jos, ci în sus. Primii doi au sarcina să controleze dacă totul e în regulă, dacă nu se văd ceva urme, iar al treilea va stabili dacă Rio Pecos poate fi traversat în acest loc.

        Curând, cei trei indieni se întoarseră din misiunea lor; păreau să fi adus veşti bune, deoarece trupa porni numaidecât în direcţia fluviului. Acum îi puteam număra cu ochiul liber şi se dovedi că le apreciasem forţele mai curând în minus decât în plus. Erau nişte flăcăi sănătoşi, zdraveni, care păreau să facă parte din două triburi sau aşezări diferite, deoarece erau conduşi de două căpetenii.

        — Aia doi cu pene de vultur sunt şefii? întrebă Bernard.

        — Da.

        — Auzisem că şefii lor nu călăresc decât pe cai albi.

        — Albi? Ha-ha-ha! râse cu poftă Sam.

        — Eşti prost informat, îl lămurii eu pe tânărul Marshall. La noi, în lumea veche, se găseşte, într-adevăr, câte un general care nu încalecă decât favoritul său alb. Aici, însă, nu e aşa. Indianul nu prea ţine la caii de culoare deschisă. Calul alb, putând fi lesne observat, îndepărtează vânatul, iar în caz de război te trădează inamicului. Doar iarna când zăpada serveşte de camuflaj, se întâmplă să fie folosiţi şi caii bălani, în care caz călăreţul se acoperă şi el cu o pânză albă. Am încercat personal trucul acesta sus, la Nord-Park şi am avut succes.

        Între timp, caii indienilor coborâseră de pe mal şi deşi apa era repede, călăreţii ţinură atât de precis direcţia, încât ajunseră dincolo cu o abatere de numai câţiva coţi. Se procedă apoi la o nouă recunoaştere, după care întregul detaşament se puse în mişcare.

        Acuma puteam să respirăm uşuraţi; scăpasem de o primejdie destul de serioasă. Sam îşi mângâie iapa.

        — Ei, bătrâne, ce-ai fi zis dacă roşii ţi-ar fi tăiat ţie coada şi mie urechile? Ha-ha-ha! Noroc că treaba asta sa petrecut mai demult! Dar, Charlie dragă, ce se întâmplă acum cu Patrik şi cu stakeman-ul lui, ca să zicaşa? Indienii or să le descopere cu siguranţă urmele.

        — N-or să se atingă de el, răspunse în locul meu Hoblyn.

        — Nu? Păi de ce?

        — Fiindcă se cunosc. Aceştia sunt comanşi din tribul Raccurroh cu care Patrik şi capitano au fumat pipa păcii. Ştiţi, multe din lucrurile acelea le cumpărau ei…

        — Asta-i rău, ar putea să facă front comun împotriva noastră, se îngrijoră Sam.

        — Mă rog. Aşteptăm şi vedem, îl îmbărbătai eu. Patrik se va feri să-i aducă în vâlcea. Cel mult va întârzia din politeţe câteva ceasuri ca să fumeze calumetul cu căpeteniile lor. Apoi îşi va vedea de drum.

        Mă lipii de un copac şi privii în zare, ca să văd ce fac indienii. Aceştia dispăruseră la cotul fluviului, după munţi. Dar când îmi aruncai privirea în susul apei, mă trăsei repede îndărăt. Sam observase mişcarea şi întrebă:

        — Ce-i? Mai vin şi alţii?

        — Se pare că da! În orice caz, am văzut unul la strunga de colo.

        Sam, care păstrase la el luneta, o duse repede la ochi.

        — La naiba! izbucni el. Ai dreptate. Dar nu văd decât un singur om. Poate că ceilalţi stau în spatele lui. Aha, ce văd? Un apaş, ca să zic aşa!

        — Zău?

        — Exact! Şi încă o căpetenie! Are părul lung de-i cade până pe spinarea calului. Iată-l! se îndreaptă spre fluviu, vrea să treacă dincoace.

        — Dă-mi luneta!

        Mi-o dădu, însă, din păcate, nu mai văzui nimic; călăreţul coborâse în apă şi o ridicătură de pământ mi-l acoperea cu totul.

        — Ştii tu, Charlie, cum vine asta? chibzui Sam. Comanşii, fără să ştie, sunt urmăriţi de apaşi, iar conducătorul apaşilor a luat-o înainte ca să nu-i piardă din ochi pe adversari. Dar e deştept, al dracului! N-a apucat-o chiar pe urmele lor, ci alături, pe strungă. Daţi-vă, bre, mai înapoi! Apaşii ăştia au nişte ochi teribili. Şi astupaţi nările cailor, să nu sforăie când îl vor simţi pe indian! Că de venit, vine cu siguranţă. Cât despre Tony a mea, nici o grijă: are ea destule grăunţe în cap! Ei, linişte!

        Nu-l vedeam pe apaş; terenul ne împiedica vederea. Dar nu trecură nici cinci minute, că şi auzirăm tropotul calului său.

        Ceilalţi se traseră repede îndărăt; eu însă mă pitii după o tufă mare. Apaşul venea încet, examinând cu atenţie pământul dedesubt. Observase cumva nişte fire de iarbă călcate sau vreun alt semn? Aşa se părea. Şi iată că se opri chiar în dreptul meu studiindu-mi opera – stratul din ace de brad improvizat adineauri – şi cuprins de bănuiala, sări de pe cal cu tomahawkul în mână.

        — Trage, Charlie! mă îndemnă în şoaptă Sam. Eu însă, pe cât de iute descălecase indianul, pe atât de repede ieşii din ascunziş. Braţul lui se înălţă, gata să izbească necruţător.

        — Winnetou! strigai eu apropiindu-mă. Vrea oare marele conducător al apaşilor să-l omoare pe fratele său?

        Braţul îi căzu şi ochii lui noptatici se luminară duios.

        — Şarli!

        Nu-mi rosti decât numele, dar în glasul lui simţii o mare bucurie, pecare indienii şi-o stăpânesc de obicei cu discreţie.

        Apoi viteazul apaş mă strânse în braţe şi mă lipi de pieptul său.

        Fireşte că şi eu mă bucuram nespus de această întâlnire. După ce ne privirăm câteva clipe în tăcere, întrebai:

        — Ce caută fratele meu tocmai aici, lângă Rio Pecos?

        Winnetou îşi vârî tomahawkul în brâu şi răspunse:

        — Puricii au părăsit tabăra comanşilor ca să le dea apaşilor sângele acestora. Marele Spirit spune însă că Winnetou le va trage pielea de pe cap! Şi fratele meu alb ce face pe-aici? Doar îmi spunea acum câteva luni că se întoarce peste apa cea mare, la wigwamul său părintesc, pentru ca apoi să plece în deşertul acela mai mare şi mai crunt decât Mapimi şi Estacado?

        — Am şi fost acasă. Am fost şi în Sahara. Dar duhul preriei mă cheamă şi ziua şi în visurile nopţii. I-am ascultat glasul şi m-am întors.

        — Fratele meu alb a făcut bine! Inima preriei e largă şi darnică; viaţa şi moartea se cuprind în ea. Cine a simţit o dată bătaia acestei inimi, chiar de-ar pleca, tot va fi să se întoarcă. Howgh!

        Îşi luă calul de căpăstru şi veni cu mine până sub copaci. Abia aici dădu cu ochii de însoţitorii mei. Dar în ciuda faptului că nu-i pomenisem de prezenţa lor, nu se arătă de loc surprins, ci se făcu că nu-i observă. Băgă mâna sub oblâncul şeii, scoase pipa şi punga cu tutun şi se aşeză cu gravă demnitate.

        — Winnetou a fost departe, în miazănoapte, la apa cea mare, ca să aducă humă sfântă pentru calumet. Şarli e primul om care va fuma cu Winnetou din această pipă.

        — Mai sunt aici şi alţii care ar vrea să fumeze cu fratele meu roşu.

        — Winnetou nu fumează decât cu bărbaţii viteji, care nu ascund viclenia în inimă şi minciuna în cuvânt. Dar el ştie că fratele său alb n-are legături cu oameni netrebnici.

        — A auzit oare căpetenia apaşilor de Sans-ear, iscusitul şi neînfricatul vânător?

        — Winnetou îl ştie din auzite, dar la faţă nu l-a văzut. Sans-ear e viclean ca şarpele, isteţ ca vulpea şi viteaz ca jaguarul. El îi omoară pe indieni şi-i înseamnă pe răbojul puştii! Dar eu ştiu că nişte indieni i-au ucis soţia şi copilul şi că el nu-i omoară decât pe cei ticăloşi. Îi văd aici iapa. De ce nu se arată Sans-ear ca să fumeze cu Winnetou pipa păcii?

        Sam se ridică de la locul lui şi se apropie de Winnetou. Se vedea că e oarecum tulburat în faţa bărbatului pe care îl ştia drept cel mai vestit, mai netemător şi mai drept războinic al savanelor.

        — Fratele meu roşu a rostit adevărul: eu nu-i omor decât pe cei rai, pe cei buni ii ajut, spuse el cu modestie.

        Îi făcui semn şi lui Bernard Marshall.

        — Căpetenia apaşilor să binevoiască a lumina cu ochiul său şi pe acest războinic. A fost, până nu demult, un om foarte bogat; clar bandiţii i-au ucis tatăl şi l-au jefuit de diamante şi dolari. Ucigaşul e un alb şi se află aici, lângă Rio Pecos. El va fi să piară chiar de mâna acestui tânăr!

        — Winnetou îi e frate şi îl va ajuta să-l prindă pe ucigaş. Howgh!

        Acest ultim cuvânt echivala cu un angajament solemn pe care avea să-l respecte cu sfinţenie. Câştigasem deci pentru Bernard un ajutor cum nu sepoate mai preţios.

        Apaşul îşi umplu pipa şi-i dădu foc. După ce suflă de câte trei ori fumul spre cer şi spre pământ, îndreptă calumetul către cele patru puncte cardinale şi apoi mi-l întinse mie. Împlinii şi eu ceremonialul şi-i trecui pipa lui Sam. După ce fumă şi Marshall, pipa reveni la Winnetou. Atunci Sam îl întrebă:

        — Are tratele meu roşu mulţi războinici cu el?

        — Iuf!

        Aceasta e, după cum se ştie, o exclamaţie de mirare.

        Sam însă nu cunoştea pe-atunci modul de exprimare al apaşilor şi bănuind că nu fusese înţeles, repetă întrebarea.

        — Ziceam dacă fratele meu roşu are mulţi războinici cu el.

        — Iuf! Fratele meu alb ar putea să-mi spună de câţi urşi e nevoie ca să strivească un muşuroi cu o mie de furnici?

        — Păi, ajunge şi un urs!

        — Şi de câţi crocodili ca să înghită o sută de broaşte?

        — Ajunge un crocodil.

        — Şi de câte căpetenii ale apaşilor e nevoie ca să ucidă un roi de ţânţari Racurroh? Când Winnetou dezgroapă securea războiului, el merge de unul singur, fără alţi oameni după el. Căci Winnetou nu e capul unui trib singuratic, ci regele tuturor apaşilor. Ori-încotro şi-ar întinde braţul, mii de războinici zoresc să-i împlinească poruncile; o mulţime de glasuri aleargă spre el ca să-i spună ce fac fiii comanşilor; sumedenie de cuţite şi tomahawkuri vin să-l doboare pe duşman.

        Apoi tânărul şi viteazul şef al apaşilor mi se adresă mie.

        — Bărbatul adevărat vorbeşte cu pumnul, Şarli! Dar, te rog, spune-mi ce urmăreşti aici împreună cu aceşti oameni ai tăi?

        Îi înfăţişai pe scurt dar exact motivele care ne aduseseră la Rio Pecos. Winnetou ascultă atent şi stătu o vreme cu ochii în jos. Trăgând ultimul fum, îşi prinse calumetul la gât şi se sculă în picioare.

        — Fraţii mei albi să binevoiască a veni după mine! Îşi scoase calul din pădure şi sări în şa. Încălecai şi eu şi plecarăm în trap rapid. Apaşul călărea un murg osos, costeliv, pe care îl cunoşteam mai demult. Arăta ca o gloabă de ham muncită, prăpădită şi numai un cunoscător ca Winnetou s-ar fi putut hotărî să-l folosească la călărie. Calul acesta era neîntrecut la galop, statornic la trap, răbdător, neobosit la pas şi avea un suflu inepuizabil. Ca inteligenţă, nu era cu nimic mai prejos decât iapa lui Sam, iar cu copitele-i tari ca oţelul punea nu o dată pe goană sălbăticiuni primejdioase ca lupul sur sau puma. Când îl încăleca, Winnetou şi murgul lui păreau un trup şi un suflet, o singură voinţă şi hotărâre. Nicicând animalul acesta deosebit de curajos, puternic şi iute, nu a ostenit să-şi slujească stăpânul în cele mai grele situaţii.

        Dând de urmele comanşilor, înţeleserăm că hoarda se simţise aici sigură şi la largul ei; nu făcuse nici cel mai mic efort să le şteargă. Călărirăm aşa preţ de un ceas, oprindu-ne la fiece cot, ca să scrutăm împrejurimile. Eram tocmai pe punctul de a cârmi iarăşi pe după un pâlc de arbori, când apaşul trase puternic de frâu.

        Arătă cu dreapta înainte, iar cu stânga ne făcu semn să tăcem dingură, să fim atenţi. Îmi încordai privirea, dar nu văzui nimic neobişnuit.

        Winnetou însă îşi atârnă puşca de oblâncul şeii, scoase cuţitul de vânătoare, descălecă şi fără a rosti măcar un cuvânt, dispăru în pădure.

        — Ce să fie, Charlie? întrebă Sam nedumerit.

        — Habar n-am.

        — Original tip Winnetou ăsta! Nu putea să ne spună şi nouă despre ce-i vorba?!

        — N-ai auzit ce zicea adineauri: bărbatul adevărat vorbeşte cu pumnul. Adică prin faptă. Zărind ceva suspect, s-a dus să cerceteze mai îndeaproape situaţia. Ce nevoie să-ţi dea lămuriri verbale, de vreme ce acţionează sub ochii tăi!…

        — Totuşi, ar fi putut să ne spună măcar cu aproximaţie ce a observat!

        — O să aflăm în curând.

        — Da, am fi ştiut şi noi, ca să zic aşa, cum să ne orientăm şi ce să facem.

        — Ştim şi aşa: trebuie să aşteptăm aici, după colt, până se întoarce sau până dă vreun semn. Simplu de tot.

        — Massa, oh, auzit, massa? interveni Bob.

        — Ce?

        — Strigat om!

        — Unde?

        — Aici. După colţ asta.

        Mă uitai întrebător la ceilalţi, dar nimeni nu auzise nimic. Se putea, totuşi, ca negrul să aibă dreptate.

        Deodată răsuna – îl auzirăm acum cu toţii – glasul ciudat al unui wipp-por-will. Oricare altul ar fi fost convins că e într-adevăr glasul acestei păsări, dar eu ştiam ca nu era decât o imitaţie perfectă realizată de Winnetou. De acest semnal ne folosisem cândva în expediţiile noastre comune.

        — Un wipp-por-will, spuse Sam. Aş fi curios, ca să zic aşa, pe unde nu se găseşte soiul ăsta de gaiţe.

        — Ba te înşeli, Sam. E pentru întâia oară că auzi asemenea glas: ne cheamă Winnetou. Uite-l colo, la câteva sute de paşi în marginea pădurii. Haidem!

        Luai de căpăstru murgul apaşului şi pornii călare, însoţit de ceilalţi. După ce se convinse că i-am auzit chemarea, Winnetou dispăru imediat după copaci. Ajuns la locul cu pricina, descălecai şi intrai după el în pădure. Îl găsii stând în picioare, iar jos, pe pământ, zăcea un tânăr legat cu propria lui cingătoare. Gemea şi privea în sus la Winnetou, cu nişte ochi îngroziţi.

        — Fricosule! rosti cu dezgust apaşul.

        Şi, fără să adauge alt cuvânt, îi întoarse spatele.

        Tânărul capturat era un alb. Văzându-mă pe mine – tot alb – se însenină puţin la faţă. O undă de nădejde îi răcori sufletul, mai ales când se ivi şi Sam.

        — Un alb, un yankeu! exclamă acesta din urmă. De ce fratele meu roşu îl tratează ca pe un duşman?

        — Ochi rău! răspunse scurt Winnetou.

        Atunci un strigăt se auzi în spatele meu. Întorsei capul şi-l văzui peMarshall cum se uită stupefiat la prizonier.

        — Holfert! Pentru Dumnezeu, ce cauţi aici?

        — Marshall! Master Marshall! ee miră prizonierul la rândul său.

        Era deci o cunoştinţă de-a lui Bernard. Se părea însă că apariţia prietenului meu nu-i provoca o deosebită plăcere.

        — Cine-i tânărul? întrebai.

        — E din Knoxville, îl cheamă Holfert. A lucrat în magazinul nostru, ne lămuri Bernard.

        Cum de ajunsese aici un fost angajat de-al lui Marshall? Ce căuta tocmai în aceste locuri, unde speram să-l găsim pe Morgan? Îmi veni o idee.

        — Era în serviciul dumneavoastră când aţi lichidat întreprinderea?

        — Da.

        Mă adresai atunci prizonierului:

        — Master Holfert, te căutăm demult. N-ai vrea să ne spui unde se află bunul dumitale amic Fred Morgan?

        — Sunteţi detectiv, sir? izbucni acesta speriat.

        — Profesia mea vei afla-o la timp. Dar pot să-ţi spun că n-am intenţia să mă ocup de dumneata în mod oficial, deoarece înclin să cred că ai căzut victimă unei momeli. Răspunde aşadar: unde-i Morgan?

        — Dezlegaţi-mă şi vă voi spune totul, sir.

        Bernard asista la discuţie ca un martor cu totul uluit.

        — De dezlegat nu poate fi vorba, dar o să-ţi slăbim niţel legăturile. Bob, ia vezi!

        Negrul ieşi în faţă şi se aplecă.

        — Bob şi tu eşti aici?! exclamă Holfert.

        — Yes! Unde massa Bern' acolo Bob. De ce nu rămânem massa Holfert la Lu'ville şi venit la munţi? De ce trebuim legat massa Holfert?

        Negrul desfăcu puţin legăturile, încât prizonierul reuşi să se salte în şezut. Eu continuai interogatoriul:

        — Deci, pentru a treia oară: unde se află Morgan?

        — În Head-Pik.

        — Ai fost mult timp acolo, împreună cu el?

        — Mai mult de o lună.

        — Unde v-aţi întâlnit?

        — Îmi poruncise să vin la Austin.

        — Îţi poruncise? Prin urmare, sunteţi cunoştinţe vechi.

        Holfert tăcu. Eu scosei pistolul.

        — Fii atent la jucăria asta, master Holfert! Deşi sunt lămurit în ce te priveşte, ţin totuşi să-mi spui câte ceva în legătură cu asasinarea şi jefuirea patronului dumitale. Dacă nu răspunzi sau încerci să minţi, îţi trântesc un glonţ în cap. Aici, în Vest, criminalii nu sunt judecaţi cu atâtea formalităţi ca dincolo, în statele răsăritene!

        — Nu sunt un criminal! bâigui Holfert în culmea spaimei.

        — Ţi-am mai spus că sunt pe deplin lămurit în legătură cu dumneata! Problema ar fi numai dacă e cazul sa te tratam ca pe un înrăit fără leac sau ca pe un păcătos care se pocăieşte. Aşadar, îl cunoşti mai demult pe Morgan?

        — Mi-e rudă.

        — Şi te-a vizitat la Louisville?

        — Da.

        — Mai departe! N-am chef să te tot întreb: poţi vorbi şi singur. Gândeşte-te la pistolul meu!

        — Dacă master Marshall se retrage, vă povestesc totul.

        Trebuia să ţin seama de starea de spirit, de tulburarea în care se găsea criminalul văzându-se încolţit pe neaşteptate.

        Fie pe voia dumitale.

        Îi făcui semn lui Bernard, care se depănă ca sa se întoarcă însă pe ocolite şi să se posteze la adăpostul unui copac, în spatele prizonierului. În clipa aceea parcă citeam în inima lui ca într-o carte deschisă.

        — Dă-i drumul! îi ordoñai lui Holfert.

        — Morgan mă vizita adeseori, stăruind să joc cu el cărţi. Până la urmă m-a convins.

        — Venea în locuinţa dumitale?

        — Da. La magazin nu mă căuta niciodată. Tot câştigând la joc, am dat în patimă. Pe urmă, am început să pierd şi am tot pierdut până i-am rămas dator cu câteva mii de dolari. N-aveam de unde să-i plătesc. Atunci m-a ameninţat cu denunţul, căci îi dădusem poliţe falsificând semnătura patronului meu. Cum era să mă salvez? I-am indicat locul unde se află cheile de la magazin.

        — Ştiai ce avea de gând să facă?

        — Da. Urma să împărţim între noi prada şi să fugim în Mexic. Dar, din prevedere, pentru a nu fi descoperiţi de poliţie, trebuia să ne despărţim pentru un timp şi sa ne dăm întâlnire la Austin.

        — I-ai spus că patronul poartă întotdeauna la el o cheie cu care descuie toate uşile?

        — Da, i-am spus. Însă nu credeam că-l va ucide, zicea că are intenţia să-l năucească şi atât. L-am pândit amândoi, iar Morgan, niciuna nici două, l-a înjunghiat. Apoi am deschis uşa locuinţei şi am scos mortul pe culoar. Prada am împărţit-o pe loc.

        — El a luat diamantele şi dumneata restul?

        — Da. Fiind din branşă, nu mi-a fost greu să vând partea mea, fireşte, sub preţ… şi acum…

        — Şi acum… da, da, înţeleg ! Ţi-a luat Morgan banii!

        — Mi i-a luat.

        — Va să zică, ai fost atât de naiv încât să-ţi închipui că un tâlhar ca Morgan se va purta corect cu dumneata? Nu ţi-ai dat seama că te ademeneşte în pustietatea asta ca să te jefuiască de bani? Cum ţi i-a luat ?

        — Aseară era rândul lui la strajă. Eu adormisem, dar deodată mă deşteptai. Morgan îmi luase armele şi portofelul şi se aplecase să mă înjunghie. Spaima mi-a înzecit puterile: l-am aruncat de pe mine, am sărit în picioare şi am luat-o la fugă. Dânsul m-a urmărit, dar mulţumită întunericului am scăpat. Apoi am alergat toată noaptea, temându-mă să nu mă descopere în zorii zilei. Abia de curând m-am ascuns aici, să-mi trag puţin sufletul şi să dorm. Dar n-a fost chip: au trecut călăreţii indieni. Tocmai voiam să-mi continui drumul, când l-am văzut pe acest roşu. Am încercat să mă feresc de el, dar m-a prins.

        Holfert era frânt de oboseală. Poate că şi aceasta stare îl determina să vorbească atât de franc şi deschis, căci altminteri glasul lui nu prea trăda căinţă sau regret.

        Mă adresai lui Bernard.

        — E omul dumitale. Ce ai de gând cu el?

        Marshall nu răspunse. Pesemne că şovăia între răzbunare şi milă. În sfârşit, îi puse prizonierului câteva întrebări suplimentare, după care se hotărî:

        — S-ar putea ca ticălosul să merite moartea, dar ducă-se în plata Domnului!

        — În condiţiile de aici, asta e şi mai rău ca o moarte imediata, îi atrasei eu atenţia. Fără experienţă şi ajutor, fără armă şi cal, nu va ajunge prea departe.

        — Atunci să vină cu noi până găsim un prilej să ne scăpăm de el.

        — Ne-ar incomoda prea mult, doar mai avem un prizonier. Şi apoi, nu e deloc exclus să se înţeleagă amândoi împotriva noastră.

        — Tot am fi patru contra doi.

        — Nu mă gândesc că ne-ar covârşi ca forţă; s-ar putea ivi însă momente grele, situaţii încurcate. Mă rog, nici eu nu sunt setos de sânge. Am putea să-i dăm, de pildă, un cal de povară şi o arma. Consultă-te şi cu Winnetou!

        Indianul stătuse deoparte, urmărind discuţia noastră. Acum se apropie de Holfert şi-l dezlegă.

        — Ridică-te!

        Prizonierul se sculă în picioare. Winnetou întinse arătătorul spre el.

        — Ţi-ai spălat mâinile de sângele victimei?

        — Da, răspunse Holfert smerit.

        — Asta înseamnă că aveai într-adevăr mâinile pătate cu sânge! Or, sângele, ca să-l speli, cere sânge, nu apă! Aşa vrea Manitu şi Marele Spirit al savanei. Vezi ramura aceea chiar pe marginea apei, lângă mal?

        — Da.

        — Du-te şi ad-o încoace! Dacă izbuteşti s-o smulgi de-acolo, rămâi în viaţă, căci ramura e semnul păcii şi-al iertării.

        Noi, ceilalţi, eram întrucâtva surprinşi de acest ciudat procedeu. Holfert se duse până la marginea apei, cam la patru sute de paşi depărtare de noi. Condiţia nu era greu de îndeplinit: ramura se afla foarte aproape de mal. Întinse mâna şi o ajunse. Dar în aceeaşi clipă, Winnetou duse la ochi puşca lui de argint. Focul scapără şi Holfert, lovit la cap, căzu în apă, cu faţa în jos.

        Calm, fără să se grăbească, apaşul îşi încarcă din nou puşca.

        — Omul alb nu s-a întors cu ramura, deci a trebuit să moară! Spiritul savanei e drept milostiv: el nu iartă ca să te ducă la pieire. Ucigaşul alb ar fi fost ucis la rândul lui de comanşi sau de stakemen-i şi leşul lui l-ar fi mâncat coioţii.

        Acestea spuse, Winnetou încalecă şi porni la drum fără altă vorba.

        Îl urmarăm în tăcere, tulburaţi până în adâncul sufletului.

        Comanşii lăsaseră urme peste tot. Era clar că mergeau Ia război; o dovedeau, de altfel şi culorile cu care îşi vopsiseră faţa. Dar se vede că ţintalor era cam departe, altminteri ar fi fost mult mai precauţi.

        Winnetou le cunoştea, desigur, intenţiile, dar era de felul lui un taciturn: nu vorbea decât strictul necesar. Tocmai voiam să mă apropii de el, când răsunară înaintea noastră trei focuri de armă.

        Ne strunirăm numaidecât caii. Winnetou, făcându-ne semn să aşteptăm, porni iarăşi înainte şi cârmi pe lângă un cot al pădurii. Noi stăturăm pe loc. Apaşul descăleca, se furişă printre tufişuri, apoi apăru din nou şi ne chemă printr-un gest al braţului.

        — Comanşii şi două feţe palide, ne informă el în grabă.

        Şi numaidecât se retrase iar în tufiş. Eu, Sam şi Bernard ne luarăm după el, în timp ce Bob rămase cu caii, păzindu-l şi pe Hoblyn.

        Terenul închipuia la un moment dat un fel de tăpşan larg şi de acolo ne izbi o privelişte neaşteptată. Cele două căpetenii ale comanşilor îşi înfipseseră suliţele în pământ şi îşi agăţaseră scuturile în ele. Şedeau şi fumau împreună cu doi albi care se instalaseră unul în dreapta, celălalt în stânga lor. Tuspatru caii păşteau în apropiere. Pe tăpşanul din faţa lor se desfăşura un exerciţiu de luptă, sălbatic şi paşnic în acelaşi timp: comanşii organizaseră unul din acele spectacole prin care obişnuiesc să-şi arate măiestria de călăreţi şi de mânuitori ai armelor. Aflându-se prea departe ca să le putem desluşi feţele, făcui apel la lunetă şi surprins, mă adresai lui Sans-ear:

        — Formidabil! Priveşte, Sam! Cine-i tipul de acolo?

        Sam luă luneta şi o duse la ochi:

        — S'death, Fred Morgan cu fiul său! Cum de s-au întâlnit aici, ce-or fi căutând printre indieni?

        — Uşor de dezlegat, dragul meu: Patrik călărea înaintea noastră, iar tatăl sau venea dinspre Head-Pick, urmărindu-l pe Holfert. Şi s-au întâlnit aici. Cu indienii, după cum ştii, se află în raporturi bune, n-au de ce să se ferească.

        — O fi, dar nu-mi convine deloc.

        — De ce?

        — Cum îi mai scoatem, ca sa zic aşa, din mijlocul roşilor?

        — Sper să nu stea mult timp împreună. Oricum, nu aceasta poate fi intenţia lor. N-au nici un interes să împartă comoara cu indienii.

        — Atunci cel mai bun lucru e să rămânem pe loc şi să nu-i slăbim din ochi.

        — Se pare că aici suntem puşi la adăpost, nu cred ca vreun comanş să vină încoace.

        — Dar Morgan? interveni Bernard. N-o să treacă pe-aici în căutarea lui Holfert?

        — Văzând că nici fiu-său, nici comanşii nu l-au întâlnit, va presupune că acesta a luat-o pe alt drum. Hai să ne punem caii în siguranţa.

        Winnetou aprobă din cap şi eu mă depărtai pentru a lua măsurile cuvenite. Era de prevăzut că popasul nostru va dura câteva ore. Scosei samarele de pe cai şi intrarăm cu toţii mai în adâncul pădurii.

        Dând cu ochii de tăpşanul cu pricina, Hoblyn mi se adresă:

        — Sir, acolo sus. pe dreapta, e drumul spre ascunzătoare.

        — Acolo? Proastă afacere!

        — De ce, Charlie? se vâri în vorbă Sam.

        — Fiindcă n-avem cum ajunge acolo înaintea celor doi Morgan. Îţi dai seama: după plecarea comanşilor, bandiţii vor lua-o imediat încolo.

        — Nu vă faceţi griji, sir! interveni Hoblyn. Drumul acesta nu-l cunoaşte decât capitano şi cu mine. Locotenentul Patrik o ia pe altă parte, către un afluent al lui Rio Pecos.

        — Bine, atunci să urmărim liniştiţi spectacolul comanşilor.

        Războinicii se împărţiseră în două tabere „inamice”. Părea că se înfruntă cât se poate de serios. În lupta corp la corp oamenii se arătau atât de sprinteni şi neosteniţi, încât ar fi cucerit admiraţia oricărui spectator european. Caii lor nu au şei, nici căpăstru obişnuit, ci poartă fixată pe spinare fie o pătură, fie o piele sau rogojină. De ambele laturi o curea solidă, groasă, e petrecută pe grumazul calului, servind de sprijin pentru braţul călăreţului când acesta se apleacă pe o parte sau alta, agăţat numai cu un picior de spinarea bunului său tovarăş. Acest soi de echipament, ca şi exerciţiul îndelungat permit călăreţului să se folosească de calul său ca de o pavăză, având în acelaşi timp destulă libertate de mişcare şi expediind săgeţile sau gloanţele când peste capul, când pe sub burta calului. Războinicii aceştia sunt deosebit de ageri. Dacă e nevoie, aproape că se culcă la pământ fie pe dreapta, fie pe stânga calului şi acţionează cu atâta viteză şi dibăcie, încât ar face cinste celei mai înalte scoli de călărie artistică. Caii au pas atât de regulat, încât arareori glontele sau săgeata lansată de călăreţ nu-şi atinge ţinta. Chiar şi când cade pătura călăreţul îşi «menţine echilibrul, dat fiind că fâşia de piele care îi cuprinde braţul aproape de umăr este fixată de greabănul calului. Un călăreţ destoinic strânge bine gaica şi atunci nu mai are nevoie nici de pătură, nici de şa, în timpul demonstraţiei. Piciorul, încălţat în mocasin se lipeşte, de parcă ar face corp comun cu coapsa calului. Aceşti extraordinari călăreţi sunt în stare să arunce săgeata ori să tragă cu arma de pe spinarea calului, dar şi pe sub gâtul lui, mânuind arcul în poziţia atârnat ca şi din poziţia obişnuită, atât sunt de instruiţi şi exersaţi.

        Toată atenţia noastră era îndreptată spre acest spectacol războinic, plin de ciudăţenii şi frumuseţi, semănând cu o „Phantasia” arabă. Doar o singură dată şi spre norocul nostru, îmi aruncai privirea îndărăt, spre desişul de unde venisem. Şi atunci zării cu spaimă doi călăreţi venind spre noi, pe hotarul pădurii şi cercetând cu atenţie urmele comanşilor. Îi avertizai pe ceilalţi:

        — Have care, atenţie! Călăreţi!

        Îşi întoarseră cu toţii capetele şi Hoblyn exclamă: Capitano cu Conchez!

        — Exact, aşa e! Repede, în pădure! Ştergeţi orice urmă!

        În două minute se făcu totul. Oamenii se retraseră mai în adâncul pădurii, în afară de mine şi de Winnetou, care, rămaşi mai în faţă, îi observam în ascuns pe noii veniţi.

        Călăreţii se apropiau din ce în ce şi desigur că ar fi cârmit spre noi, dacă în acel moment războinicii comanşi n-ar fi scos un urlet ca de fiare sălbatice. Era semnalul lor de luptă. Călăreţii tresăriră, se uitară o clipă pieziş pe după colţul pădurii şi îşi mânară caii către locul unde stătuseră adineaori caii noştri. Atunci ne înfundarăm şi noi în pădure.

        Chiar îndărătul noilor veniţi creşteau doi arţari alăturaţi. Acolo reuşii să ajung şi sa trag cu urechea la discuţia bandiţilor. Stăteam cu tomahawkul pregătit pentru orice eventualitate.

        — Sunt comanşi, vorbi capitano. Prin urmare, n-avem de ce ne teme. Dar trebuie sa dibuim cine sunt cei doi albi.

        — E prea departe, nu le vedem feţele.

        — Poate să-i recunoaştem după îmbrăcăminte. Cel din faţă, nu… nu-l ştiu… Celălalt… eh, drăcie, mi-l acoperă cele două căpetenii!

        — Capitano, ia vedeţi caii ăia patru! E şi un roib printre ei. Nu vi se pare că şaua e cam ciudată?

        — Carajo, ăsta e roibul locotenentului!

        — Cred şi eu. Înseamnă că unul din albi nu poate fi decât locotenentul Patrik.

        — Aşa e! Uite că s-a aplecat. Poarta haina aceea pestriţă. Ce-i de făcut?

        — Dac-aş şti ce intenţii aveţi cu el, poate că mi-ar veni vreo idee.

        — Acum e într-adevăr cazul să-ţi spun. Am îngropat aici cea mai însemnată parte din averea noastră. Nu o puteam ţine dincolo, în Hide-Spot, fiindcă se află printre noi unii oameni care nu-mi inspiră încredere. Locul unde am ascuns comoara nu-l ştie nimeni în afară de mine şi de Patrik care, ciudat lucru, în loc să se întâlnească cu tat-su în tabăra noastră, a preferat să fixeze întâlnirea aici, la Rio Pecos. Asta m-a făcut să îl bănuiesc. Iar faptul că, după ultima lui misiune în Estacado, a venit direct încoace, fără să treacă mai întâi pe la mine, mi-a întărit convingerea că are de gând să ne fure comoara. Cu indienii ăştia cred că s-a întâlnit întâmplător. Acuma, mă întreb cum e mai bine: să-l pedepsim chiar aici, pe loc, sau să ne ţinem de el şi să-l prindem asupra faptului?

        — Cred că a doua cale e mai sigură. Acum n-am putea încă să-i dovedim nimic. Va spune că n-a avut alt scop decât să se întâlnească cu tat-su. Şi pe urmă, cine ştie ce-o să mai facă pentru a-şi atinge ţelul! Suntem numai doi contra doi, iar cu indienii putem să dăm de bucluc. Nu-s oameni de nădejde.

        Era clar că acest Conchez dorea ca şeful să renunţe la planul lui iniţial. Probabil că-l trăgea şi pe el aţa să afle locul ascunzătorii.

        — Ai dreptate, aprobă capitano. Comanşii ăştia Racurroh merg la război, deci nu vor zăbovi aici decât un ceas ori două. Pe urmă, Patrik va pleca şi el; până la ascunzătoare nu mai are mult. Cunosc eu insa un drum şi mai scurt, ca să i-o luăm înainte. Numai de-ar fi încă acolo comoara, că nu pupă el nimic !

        — Cum adică „de-ar fi încă acolo”? Cine s-o fi luat? Doar nimeni altul nu cunoaşte taina!

        — Hm, Sans-ear şi Old Shatterhand ne-au mai jucat o dată renghiul…

        — Ei? Păi cum să fi aflat?

        — Foarte simplu. Eu voiam să-l trimit pe Hoblyn ca să-l urmărească pe locotenent şi am făcut o mare prostie: m-am grăbit să-i descriu locul ascunzătorii şi uite că Hoblyn a dispărut şi de atunci nu-mi iese din gând bănuiala că, pentru a se salva, le-o fi vândut vânătorilor secretul.

        — Hm, în cazul acesta poate c-ar fi mai bine să…

        — Ce vrei să spui?

        — Să ne adresăm comanşilor.

        — Adică, să-i punem în curent cu situaţia şi să le întindem comoara pe tavă?! Nu, asta în nici un caz. De altfel, mai avem timp să chibzuim. După câte văd, roşii şi-au scos sacii cu merinde. Să îmbucăm şi noi ceva. Adu pastrama!

        Mergând spre cai, Conchez m-ar fi zărit, fără îndoială; de aceea mă trăsei repede îndărăt şi dispărui la timp din câmpul lui vizual.

        Întors la tovarăşii mei, le comunicai cele auzite.

        — Dar în legătura cu cei trei „voiajori” care au plecat atunci cu „locotenentul” pe urmele negustorilor, n-ai auzit nimic? întrebă Sam. Unul din ei parcă trebuia să-l însoţească pe Patrik!

        — Nu, n-am auzit. Poate că Patrik i-a ucis ca să aibă mâna liberă. Ei, Sam, ce facem cu ăştia doi?

        — Îi lăsăm să-şi continue drumul, ca să zic aşa. Winnetou însă clatină din cap, arătându-şi dezacordul.

        — Fraţii mei albi să nu uite că au numai câte un singur scalp.

        — Şi cine o să ni-l ia? replică Sam.

        — Şerpii de Racurroh.

        — N-o să le meargă! De altfel, ei se grăbesc la război şi vor pleca de aici cât de curând.

        — Fratele meu alb e un vânător vestit şi un războinic viteaz, dar nu cunoaşte obiceiurile comanşilor. Ei se vor duce în munţi, la mormântul căpeteniei lor Ciu-ga-ciat, adică „Fumul negru”. Aşa fac ei o dată pe an, în ziua când Ciu-ga-ciat a căzut ucis de Winnetou, căpetenia apaşilor.

        Acum înţelegeam, în sfârşit, de ce Winnetou pornise pe urmele lor.

        — Ce are a face?! raţionă cu glas tare Sam. Daca au de făcut asemenea drum, de-abia n-o să le ardă de noi, ca să zic aşa şi nici de bandiţi.

        — Şi eu înclin să rezolv lucrurile fără vărsare de sânge, îl susţinui pe Sam.

        — Fraţii mei albi facă după voia lor, rosti ferm Winnetou. Cruţându-l pe duşman, pe tâlhar şi ucigaş ei vor plăti greşeala cu propriul lor sânge. Apaşul a vorbit. Howgh!

        N-aş fi vrut să-l contrazic; dar numai cu puţin înainte căzuse ucis un om şi mă durea gândul că va fi să mai ucidem unul, fie şi un criminal, fară sa ne aflăm în legitimă apărare.

        Pe când chibzuiam astfel, deodată tabăra comanşilor se umplu de strigăte şi de larmă, care păreau sa se fi dezlănţuit dintr-o pricină neaşteptată. Văzând ca şi capitano cu, însoţitorul său deveniseră foarte atenţi, mă furişai până la liziera pădurii, ca să mă lămuresc despre ce-i vorba.

        Ajunsei într-un loc sigur, de unde puteam să urmăresc situaţia. Comanşii se înghesuiau pe mal, privind la o descoperire a lor, poate un cadavru sau un obiect neobişnuit. Îl împinseră apoi iarăşi în apă, si, făcând roată în jurul căpeteniilor şi al celor doi albi, încălecară şi porniră cu toţii la drum.

        — Ce s-a întâmplat? întrebă Bernard după ce revenii.

        — Au găsit ceva în apă. S-ar putea sa fie cadavrul lui Holfert. În cazul acesta suntem descoperiţi. Winnetou ascultă atent, apoi mă întrebă:

        Crede fratele meu că un hoit poate pluti atât de departe?

        — Uneori da. Apa e iute şi adâncă, malurile netede, cadavrul n-are de ce să se agate; merge slobod la vale.

        Fară să-mi dea vreo replică, Winnetou se sculă de jos şi dispăru în stânga, pe după copaci. Ştiam ce vrea să facă. Mergând în sus, prin pădure, paralel fluviul, voia să coboare apoi în apă şi să înoate până la faţa locului, ca să se convingă ce anume atrăsese atenţia comanşilor.

        Deşi îl ştiam un înotător admirabil, încercarea mi se păru foarte primejdioasă. În primul rând, se putea întâmpla ca şi capitano cu Conchez, mânaţi de aceaşi curiozitate, să se apropie de locul cu pricina.

        În al doilea rând, comanşii puteau să-şi spună că acolo unde se găseşte cadavrul unui om recent omorât, trebuie să se găsească şi autorul faptei. Or, în acest caz, plecarea lor nu era decât simulată şi s-ar fi putut întoarce ca să se convingă de adevăr. Aşa cum într-o campanie militară se cere să nu laşi niciodată înapoia ta un bastion necucerit sau măcar neîmpresurat, tot aşa şi în Vestul sălbatic se cere sa ştii întotdeauna exact pe cine ai în spate. Altminteri e foarte primejdios.

        Distanţa pe care urma Winnetou s-o parcurgă înot, dus şi întors, era de aproximativ o jumătate de milă. Socotind şi cele zece minute de drum pe uscat şi având în vedere calităţile lui de înotător, realizarea planului i-ar fi cerut o jumătate de ceas. Dar nu trecu nici un sfert de oră şi capitano cu însoţitorul său porniră în aceeaşi direcţie. Fireşte că nu-i puteam împiedica.

        Presupunerea mea se împlini: cei doi călăreţi se îndreptau spre fluviu. Trebuia să întreprind ceva, să-l ajut pe Winnetou, care îşi lepădase, desigur, hainele şi armele, păstrând asupra lui cel mult cuţitul Trebuia să acţionez repede şi fără să fiu zărit. Îmi luai puşca.

        — Voi staţi pe loc!

        Şi fără să dau alte lămuriri, ieşii din ascunziş şi alergai într-un suflet pe hotarul pădurii până ajunsei într-un punct de unde se vedea lămurit locul unde „obiectul” misterios fusese împins din nou în apă. Dar tocmai atunci văzui cum capitano îşi duce arma la ochi. Trase, dar nu nimeri. Ştiam cu câtă dibăcie înoată Winnetou sub apă. Nici cinci secunde nu cred, să fi trecut – şi-l zării pe apaş săgetând apa ca peştele, sărind pe mal şi aruncându-se asupra lui capitano. Atunci Conchez îşi ridică repede carabina Nu mai aveam încotro. Mă pregătii sa trag şi să-l rănesc. Iată însă că Winnetou se desprinse de capitano şi se năpusti asupra lui Conchez, exact în clipa când acesta dădu să apese pe trăgaci. Carabina se descarcă în gol, glonţul se pierdu în văzduh. Winnetou îi smulse arma din mână, o prinse ca pe-o măciucă şi tocmai bine se feri printr-un salt de capitano care, revenindu-şi la timp, era gata să-l lovească cu patul puştii.

        Neistovit, apaşul dădu să-i înfrunte pe amândoi deodată, când văzduhul se cutremură de un urlet puternic. Nu mă înşelasem deci nici în privinţa comanşilor: ei se depărtaseră puţin şi auzind împuşcătura, se întorceau acum în mare grabă.

        Înţelegând situaţia, Winnetou îi zbură lui capitano puşca din mână – din fericire era o puşcă simplă, cu o singură ţeava – zvârli carabina hăt-departe în apă şi cu salturi ca de panteră hăituită, o luă la goană în susul malului.

        Ştiam că în acest fel îl putea ţine la respect minimum zece minute pe cel mai rapid alergător.

        Cândva, tânărul apaş mă învăţase şi pe mine să realizez asemenea salturi, care, de fapt, nu mai înseamnă fugă, ci un fel de zbor, prin lansări consecutive având centrul de greutate mereu pe acelaşi picior, folosit şi la bătaia pentru saltul ce urmează; iar când piciorul oboseşte şi începe să tremure, schimbi pe partea cealaltă.

        Într-adevăr, nu-i trebuiră decât vreo zece minute ca să ajungă la hainele sale. De-acolo, inteligent cum era, ştiam că o să mai alerge o bucată de drum până să dispară în pădure şi la adăpostul ei, să se întoarcă iarăşi la noi, pe ocolite.

        Eu o luai într-un suflet îndărăt, spre ascunzişul nostru.

        — Sus, băieţi! S-o ştergem de-aici!

        — All devils! Încotro, ca să zic aşa? făcu Sam. Din partea asta vin comanşii! Şi albii vin cu ei.

        — Norocul nostru! Vor lua-o repede în sus şi-şi vor pierde timpul căutând urmele lui Winnetou. Hai, scoateţi caii la marginea pădurii. Cum vedeţi că au trecut comanşii, mânaţi la galop în josul apei; dar aveţi grijă să călcaţi chiar pe urmele lor, ca să nu le poată deosebi mai târziu pe-ale voastre. Eu rămân să vă acopăr retragerea şi să-l aştept pe Winnetou.

        — Singur? întrebă Sam.

        — Bineînţeles, întării eu, aruncând o privire spre Hoblyn care nici acum nu-mi câştigase încă încrederea. Bernard şi Bob au prea puţină experienţă; îi las în seama ta.

        — Well! Atunci plecăm! Comanşii au şi trecut.

        Într-adevăr, ultimul călăreţ indian tocmai ne depăşea. Acuma eram bine ascunşi de privirile lor, ne acoperea streaşina pădurii. În timp ce Sam ceilalţi se depărtau, mă apucai să şterg cât mai temeinic urmele. Abia sfârşii cu treaba, când un foşnet se auzi printre copaci şi Winnetou apăru în faţa mea

        — Iuf! Şacalii de comanşi caută urmele apaşului. Unde sunt celelalte feţe palide?

        — Au luat-o înainte.

        — Fratele meu ştie să fie înţelept în orice împrejurare. Prietenii lui nu trebuie să ne aştepte prea mult!

        Se îmbrăcă repede cu hainele pe care şi le adusese de la mal şi-şi scoase calul din adăpost. Eu privii încă o dată în susul fluviului, ca să mă încredinţez că suntem în siguranţă, apoi îl întrebai:

        — Ce-a găsit fratele meu roşu în apă?

        — Leşul albului. Winnetou s-a purtat azi în doua rânduri ca un copil neştiutor. A greşit, dar nu se teme. Iar fraţii lui albi îl vor ierta.

        Era o mărturisire pe care Winnetou, atât de mândru şi încrezător în sine, numai mie putea să mi-o facă. Până să-i dau vreo replică, apaşul porni în galop, ca împins de furtună. Abia de-l putui urma calare pe mustangul meu.

        Oamenii noştri se opriseră la un cot, de unde drumul cârmea ladreapta, spre munţi, depărtându-se de cel al comanşilor. Sam descălecase şi se trudea, împreună cu ceilalţi, să învelească cu cârpe copitele cailor. În acest scop, rupserăm câteva pături din cele aduse de la Hide-Spot. Apoi ne continuarăm drumul. Winnetou, ţinându-şi calul de frâu. Venea după noi pe jos, ştergând urmele.

        După ce trecurăm de prima buclă a trecătorii, eu mă oprii şi sării din şa.

        — Bernard, du calul meu de frâu, până vă ajung din urmă.

        — Ce ai de gând? mă întrebă Sam.

        — Vreau să aştept aici, să văd ce intenţii au comanşii.

        — Prea bine. Sunt şi eu curios dacă o sa descopere sau nu şiretlicurile noastre.

        Grupul porni mai departe, în timp ce eu mă strecurai în desiş. Nu trecu decât foarte puţină vreme şi auzii tropot de copite. Se întorceau comanşii. Dar nu toată ceata. Numai jumătate. Unde să fi fost ceilalţi? Îi recunoscui şi pe cei doi Morgan. Capitano şi Conchez lipseau. Indienii veneau la pas, cu privirile aţintite în pământ. Deodată, se opriră pe locul unde stătuserăm noi. Căpetenia, care se afla cu acest detaşament, sări repede de pe cal, se aplecă şi culese ceva de jos, arătându-le şi celorlalţi. Numaidecât terenul fu cercetat cu toată atenţia. Apoi se ţinu o consfătuire, după care cei doi Morgan şi căpetenia se desprinseră de restul trupei şi o luară pe jos prin trecătoare.

        Cei trei se apropiau examinând amănunţit fiecare petic de pământ. Erau clipe de mare primejdie pentru mine. Totuşi, datorita măsurilor pe care le luasem, nu desluşiră nici cel mai mic indiciu al prezenţei noastre. Când trecu pe lângă mine căpetenia, zării în mâna lui semnul care îi stârnise bănuiala. Era un fir de lână desprins de la o pătură pe care o rupsesem pentru a înveli copitele cailor. Aşadar, viaţa noastră atârna literalmente de un fir.

        Mai merseră o bucată, dar negăsind nimic suspect, făcură cale-ntoarsă. Convinşi ca nimeni nu trecuse pe acolo, cei doi Morgan îşi mai dezlegară limbile.

        — N-a fost nimeni pe-aici, vorbi Fred Morgan. Urmele erau ale cailor noştri.

        — Dar cine să fi fost indianul şi cei doi albi care au dispărut? întrebă fiul sau.

        — Aflăm noi în curând. N-au cum să ne scape. Păcat că n-am putut dibui din ce trib face parte indianul. Cum să-l recunoşti aşa, în pielea goală!

        — Oricum, dacă mortul era Holfert, acela despre care mi-ai vorbit, atunci indianul ne-a făcut un bun serviciu.

        — Holfert era! Dar ce căuta indianul tocmai acolo unde poposiserăm atâta vreme? Să fi venit înaintea noastră, sau mai târziu? Cred că…

        Restul discuţiei îmi scăpă. Cei doi Morgan şi căpetenia se depărtară. Din cele auzite, puteam totuşi sa trag concluzia că deocamdată ne aflam în siguranţă şi că ceilalţi doi bandiţi – capitano şi Conchez preferaseră să nu apară în faţa comanşilor, probabil pentru ca să-l poată surprinde pe „locotenent” asupra faptului. Mi se părea însă destul de problematic daca acest capitano şi însoţitorul lui vor izbuti să se sustragă privirii veşnic trezea războinicilor comanşi.

        Acum, tustrei ajunseră din nou grupul indienilor care, la ordinul căpeteniei, cotiră şi dispărură pe după pădure. Eu, realizându-mi astfel scopul, mă luai repede după tovarăşii mei care, între timp, străbătuseră o distanţă serioasă. Îi ajunsei din urma abia după o jumătate de ceas. Winnetou mă privi întrebător şi îi relatai toată istoria.

        — Well, făcu Sam, care se apropiase să asculte. Am reuşit să le jucăm o festă, ca să zic aşa.

        — Comanşii au ochi care nu văd şi urechi care nu aud paşii duşmanului. Fraţii mei albi pot scoate acuma „mocasinii” de pe copitele cailor!

        Le scoaserăm bucuroşi, deoarece caii – cu copitele înfăşurate – biruiau cu greu obstacolele drumului.

        Nu era de loc uşor să urci călare prin acest defileu neumblat, plin de bolovani şi arbori prăbuşiţi de bătrâneţe sau frânţi de furtuni. Cu cât înaintam, cu atât mai sălbatic devenea ţinutul. Până ce, în amurg, ajunserăm sus, pe lanţul de culmi care se înşiră de la nord la sud, paralel cu Sierra. Trecurăm de partea cealaltă şi pe când soarele asfinţea, coborârăm într-un loc foarte prielnic pentru popas.

        Seara şi noaptea se scurseră în linişte. Dimineaţa, o scurtă recunoaştere pe traseul străbătut mă convinse ca nu fuseserăm urmăriţi.

        Ne continuarăm drumul pe un teren ce semăna mult cu cel întâlnit cândva de mine în Colorado. Pădurea se rărea treptat, din pricina climei din ce în ce mai calde şi secetoase. O sumedenie de vaduri adânci şi seci aminteau de apele ce domniseră cândva în acele locuri. Vadurile erau legate între ele; totul semăna cu o plasă şi dacă priveai de pe un mal pe celălalt al unui astfel de vad, constatai că straturile superioare de pământ de pe ambele maluri sunt identice. Urcând pe mal, te aflai dintr-odată pe marginea unei prăpăstii adânci, având un aspect poate mai puţin înfricoşător de cât te-ai fi aşteptat datorită faptului că jos era tot atâta lumină ca şi sus; însă pereţii abrupţi reprezentau un obstacol de netrecut pentru călători.

        Privind cu atenţie relieful acestor vai, se poate deduce uşor că în sezonul ploios ele trebuie să fie complet acoperite cu apă; pe ambele maluri sunt foarte vizibile semnele până unde ajunge nivelul apei în timpul ploii. Pe toată întinderea se văd stânci cu contururi fantastic de pitoreşti, aruncate parcă unele peste altele, încât te îndeamnă să le desenezi, să nu laşi creionul din mână. Mase enorme de granit, piramidale ori cubice, se ridică spre cer; stâlpi şi arcuri gigantice se înşiră ori se suprapun, iar apele au tăiat pe alocuri stranii rotunjiri, s-ar putea spune adevărate ornamente, pe care nici o mână omenească nu le-ar putea imita.

        Vadurile sunt netezite, puţin înclinate la mijloc şi foarte greu accesibile de pe malurile înalte chiar dacă eşti un alpinist încercat. În acelaşi timp, însă, terenul este atât de brăzdat în toate direcţiile încât, înaintând pe malul unui astfel de râu secat, poţi ajunge uşor într-o vale lăturalnică, prin care cobori în albia principală. Această albie principală ţine loc de şosea, dat fiind că de obicei înaintează în acelaşi sens; iar adâncimea ei oferă călătorului avantajul de a nu putea fi zărit de nicăieri, în afară de mal. Există fireşte şi un dezavantaj: nici duşmanul nu poate fi zărit decât în momentul când teloveşti de el.

        Merserăm în direcţia vest, urmând o asemenea albie. Cu cât înaintam mai mult, cu atât adâncimea ei scădea şi tot mai puţine văi lăturalnice o însoţeau. În sfârşit, desluşirăm în faţa noastră culmile împădurite ale lui Sierra Blanca.

        La poalele muntelui dădurăm peste numeroase cursuri de apă, afluenţi ai lui Rio Pecos şi printre acestea identificarăm pârâul care străbătea vâlceaua căutată de noi.

        Ajunserăm acolo târziu după-amiază. Era o vâlcea lungă de aproximativ o milă şi jumătate şi largă cât s-o străbaţi în treizeci de minute. Jur împrejur se înălţau munţii împăduriţi, iar de-a lungul apei, până în inima vâlcelei, se întindea un covor de iarbă grasă, fragedă. Din păcate, nu puteam lăsa caii la păscut: ar fi însemnat să ne trădăm prezenţa.

        — Asta-i vâlceaua? îl întrebai pe Hoblyn, ca să fiu sigur că nu greşesc.

        — Sută-n sută, sir. Uitaţi-vă, sub stejarul acela de sus am poposit cu capitano când am fost prima oară aici.

        — Propun să căutăm un loc de păşune într-o văiugă şi să lăsăm acolo caii, sub paza unuia dintre noi.

        — Sună frumos, cuvântă Sam, dar ce te faci dacă la un moment dat avem nevoie urgentă de cai, ca să zic aşa? Eu, unul, n-o duc pe Tony aşa de departe.

        — Well, atunci să găsim un adăpost potrivit în pădure. Mă duc eu cu Bob în partea asta, iar Winnetou să caute în cealaltă parte. Restul aşteptaţi până venim înapoi!

        Descălecai, îmi luai puşca la umăr şi împreună cu Bob, dispărui în pădure. Aceasta se revărsa parcă, asemenea unei cascade verzi, pe coasta prăvălatică a văii. Datorită arborilor răsturnaţi peste tot şi blocurilor mari de piatră, nu era uşor să ne aducem acolo caii. Exploram astfel pădurea, mergând la o oarecare distanţă unul de celălalt, când, la un moment dat, auzii glasul îngrozit al lui Bob:

        — Massa, venim! Oh, Massa!

        Alergai în direcţia lui şi îl văzui agăţat cu desperare de craca unui fag mărunt.

        — Ce-i cu tine, Bob?

        — Venim, massa! Ajutăm! Ba nu! Nu venim! Fugim şi aducem lume tot, ucidem dihania!

        Nu era nevoie să-l mai întreb la ce anume se referă, deoarece dihania se afla lângă copac. Era un urs. Unul din urşii aceia amabili pe care vânătorul ii numeşte „grizzly”.

        Auzisem şi leul scoţând acel răcnet rostogolit căruia arabii îi spun rad, adică tunet. Ascultasem cu inima cât un purice – chiar dacă mâna nu-şi permitea nici un tremur – glasul înfricoşat al tigrului din Bengal. Dar mormăitul acestui urs – gros, răguşit, demonic, sunând a batjocură – îţi pătrunde toată fiinţa şi oricât de curajos ai fi, parcă-ţi îngheaţă şi sângele în vine şi dinţii în gură.

        Fiara se găsea cam la opt paşi de mine; căscase botul şi se ridicase pe labele dindărăt. Unul din doi – ursul sau eu – avea să piară. Ţintii un ochi al bestiei şi apăsai pe trăgaci. Gât ai clipi, mai trăsei un foc în regiunea inimii.Apoi aruncai puşca, scosei cuţitul şi sărind mai în lături, pregătii lovitura. Ca şi cum cele două gloanţe nici nu l-ar fi atins, ursul venea spre mine, uriaş, ridicat în două labe. Trei, cinci, şase paşi… Tocmai ridicasem cuţitul ca să lovesc – când, deodată, colosul se muie, îşi aplecă labele din faţă, scoase un fel de grohăit sinistru şi stătu aşa nemişcat preţ de un minut. Apoi se prăbuşi ca trăsnit.

        Unul din gloanţe îi găurise capul, celălalt inima. Deci ambele pătrunseseră în plin centru vital. În asemenea condiţii pantera sau jaguarul ar fi căzut ca nişte pisoi. Dar grizzly-ul meu îşi continuase liniştit drumul: încă doi paşi, atât şi m-ar fi strivit!

        — Oh, massa, bun, frumos! se bucură Bob de sus, de pe cracă. Urs mort bine, massa?

        — E mort dea binelea. Poţi să cobori.

        — Sigur mort, massa? Nu mâncăm la Bob?

        — Nici o grijă.

        Pe cât de repede se căţărase pe cracă, pe atât de repede coborî la pământ. Dar de urs se apropie cu mare teamă. De fapt şi eu mă aplecai cu destulă prudenţă ca să-i aplic două lovituri de cuţit între coastele a doua şi a treia.

        — Oh, mare dihania, mai mare ca om! Avem voie şi Bob să mâncăm urs?

        — Desigur. Labele şi şuncile sunt foarte bune.

        — Oh, massa, dam la Bob labe şi şunci! Asta place mult dacă foarte bun.

        — Împărţim carnea între noi şi ai să-ţi primeşti porţia. Deocamdată stai aici că eu mă întorc imediat.

        — Bob stăm aici? Oh, dacă urs face iar viu?

        — Atunci sari din nou pe cracă.

        — Dacă massa plec, mai bine sărim chiar acum. Şi niciuna, nici două, negrul se caţără iarăşi pe cracă. Bietul de el – de fapt, nu era fricos. Înfrunta cu vitejie orice duşman biped. Dar un grizzly încă nu-i ieşise în drum; de aceea nici nu-i luai în nume de rău caraghioasa prudenţă.

        Examinai apoi împrejurimile, pentru a stabili dacă nu aveam cumva de-a face cu o întreagă familie de urşi. Nu găsii însă decât urmele celui doborât. Aşadar, nu mai era primejdie. De altfel, nici nu ramaserăm prea multă vreme singuri. Winnetou şi ceilalţi, auzind împuşcăturile şi neştiind ce anume se întâmplase, alergară cu toţii în ajutorul nostru.

        Toată lumea se miră de neobişnuita mărime a ursului, iar Winnetou îşi muie punga cu „medicamente” în sângele fiarei.

        Fratele meu alb a ochit bine. Sufletul ursului îţi va mulţumi că a fost eliberat fără chinuri ca să ajungă la strămoşii săi, în veşnicele plaiuri ale vânătoarei.

        După credinţa indienilor, fiecare urs cenuşiu poartă în sine câte un suflet de vânător, care îşi ispăşeşte astfel păcatele.

        Winnetou îmi ajută să jupoi ursul şi să aleg carnea cea mai gustoasă. Restul îl acoperirăm cu crengi, pietre, muşchi şi pământ, ca să nu atragă vulturii, a căror năvală ar fi putut să stârnească atenţia şi bănuiala duşmanilor.

        Între timp, Winnetou descoperise de cealaltă parte a vâlcelei un loc potrivit pentru a pune caii la adăpost. Aflându-ne în plină zi, nu ne sfiirăm să aprindem focul şi să frigem labele ursului. Avurăm astfel un prânz copios şi mâncarăm cu poftă.

        Seara, după ce organizarăm schimburile de strajă, ne învelirăm în pături, dându-ne odihnei. Dormirăm netulburaţi toată noaptea şi apoi o bună parte a dimineţii se scurse fără nici un eveniment deosebit.

        La intrarea în vâlcea stabilirăm un post de observaţie. Sam, preluând la un moment dat schimbul, nici nu apuca să se instaleze, că se şi întoarse în fuga mare.

        — Vin! anunţă el.

        — Cine?

        — Asta încă n-o ştiu exact, ca să zic aşa, până nu se apropie.

        — Câţi sunt?

        — Doi călăreţi.

        — Ia să-i vedem!

        Alergai până acolo şi cu ajutorul lunetei, îi recunoscui pe cei doi Morgan. Mai aveau cam un sfert de ceas până să ajungă în vâlcea. Şterserăm cu grija orice semn care le-ar fi putut da de gândit şi având în vedere că eram mai numeroşi decât ei, socotirăm că-i putem întâmpina fără teamă.

        Dădui tocmai să mă întorc împreună cu Sam, când auzii în spatele meu trosnind tufişul. Să fi fost încă un urs? Ascultarăm atenţi, ţinându-ne răsuflarea şi ajunserăm Ia concluzia că e vorba de doua făpturi care se apropiau de noi dinspre munţi.

        — All devils, pe toţi dracii! Cine să fie?

        — Vedem noi. Hai în tufiş!

        Ne ascunserăm bine de tot, pitulaţi pe după crengi şi gata de apărare pentru cazul că ar fi dat peste noi nişte sălbăticiuni. Dar după câteva minute constatarăm că nu e vorba de nici un fel de fiare, ci de doi bărbaţi care veneau cu caii de căpăstru. Şi bărbaţii aceştia nu erau alţii decât capitano şi Conchez. Caii păreau sleiţi de puteri, dar nici călăreţii nu arătau ca după o plimbare de agrement.

        Se opriră nu departe de noi. De acolo aveau o perspectivă largă.

        — În sfârşit! rosti capitano, respirând uşurat. Un drum ca ăsta n-aş mai vrea să fac prea curând. Bine c-am sosit barem la timp; încă n-a fost nimeni pe-aici.

        — De unde ştiţi? se îndoi oarecum Conchez.

        — Ascunzătoarea e neatinsă. Înseamnă că alde Morgan n-au fost. Iar altcineva ce să caute tocmai în locul ăsta sălbatic?

        — S-ar putea, nu zic, să aveţi dreptate. Deci, nu vă mai sinchisiţi de Sans-ear şi Old Shatterhand?

        — Nu, nu mai vin în considerare. Dacă s-ar fi luat după Morgani, atunci s-ar fi izbit de trupa comanşilor.

        — Dar cine să fi fost indianul care înota gol-goluţ în Rio Pecos? Şi mortul?

        — Nu ne priveşte. Bine că suntem asiguraţi. Pavăză ne sunt comanşii care vin din urmă. Nimeni nu poate să treacă de ei.

        — Credeţi că vin într-adevăr?

        Mai mult ca sigur. Pe roşul acela l-au lichidat dacă era vreun duşman de-al lor (ceea ce însă nu cred, pentru că apaşii nu se aventurează acum până aici) şi s-au luat cu siguranţă pe urmele noastre. Din cauza grabei, le-am oferit la urme, de parc-ar fi trecut o cireada de bizoni.

        — Şi dacă ne descoperă aici?

        — Nu-i nimic. Suntem prieteni. Cel mult or să se mire că i-am ocolit, dar îi lămuresc cu. Le spun că locotenentul… dar, ia vezi! Mă las spânzurat dacă unul din călăreţii de colo nu e Patrik!

        — Într-adevăr!

        — Tocmai bine îmi pică-n labă! Îl învăţ eu minte ce înseamnă să-ţi trădezi căpitanul şi camarazii!

        — Sunt singuri! Asta e o dovadă că trupa comanşilor vine într-adevăr încoace, în urma noastră. Dar să vă întreb ceva, capitano: vreţi să scoateţi comoara chiar azi, în prezenţa mea?

        — Fireşte.

        — Şi ce-o să faceţi cu ea?

        — O împărţim.

        — Ce înseamnă asta? O împărţim cu toţii, sau numai cu mine?

        — Cum preferi?

        — Asta e mai uşor de gândit decât de rostit, capitano. Dar ştiind cum stau lucrurile la Hide-Spot, zău că ar fi bine să nu mai dăm pe-acolo. După ce ţi-ai cheltuit anii în osteneli, te cam trage inima spre tihnă şi confort. Or, eu cred că din comoara asta, chiar dacă-mi pică şi mie o parte, veţi putea trăi fără grijă.

        — Vorbeşti ca din carte, Conchez. N-aş putea să nu fiu de acord cu tine. Dar deocamdată, să le dăm o lecţie măgarilor ăstora. Haidem! Uite colo un locşor minunat, chiar lângă comoara după care li se scurg balele.

        Nu cumva capitano viza chiar locul unde se aflau oamenii noştri? În orice caz, apucară amândoi în direcţia respectivă. Sam şi cu mine ne luarăm tiptil după ci. Erau atât de siguri pe situaţie, încât nici nu dădură atenţie urmelor pe care le lăsasem venirii încoace. Ce-i drept, ca să le descopere ar fi fost nevoie de un ochi ager, experimentat.

        Ai noştri sesizară, fireşte, că se apropie cineva, străin şi luară poziţie de apărare. Îmi amintesc şi acum mutrele celor doi onorabili când, depăşind ultimul rând de tufe, dădură cu ochii de indianul pe care îl căinaseră la Rio Pecos. Era cât pe-aci să explodez în râs.

        — Hoblyn! exclamă Conchez, recunoscând pe fostul său tovarăş de crime.

        — Hoblyn? făcu fâstâcit capitano. Hoblyn, pe legea mea! Ce cauţi în Sierra Blanca? Cine sunt oamenii aceştia?

        Mă strecurai în spatele lui şi-l bătui uşurel pe umăr.

        — Cunoştinţe vechi, capitano! Vă aflaţi între cunoscuţi. Poftiţi mai aproape, luaţi loc, simţiţi-vă ca acasă!

        — Cine sunteţi dumneavoastră, señor? întrebă el.

        — Întâi de toate, îngăduiţi-mi să vi-i prezint pe domnii aceştia. Iată-1 pe master Bob, negrul şi prietenul unui anume master Williams, pe care l-aţi cunoscut foarte bine. Acest gentleman alb e domnul Marshall din Louisville, care are câte ceva de vorbit cu alde Morgan, tatăl şi fiul, care la rândul lorumblă să vă fure ouăle din cuib. Acest monsenior indian e Winnetou, despre care aţi mai auzit, desigur şi nu e cazul să adaug amănunte. Iar celălalt gentleman e, ca să zic aşa, Sans-ear. În ce mă priveşte, mie mi se spune uneori Old Shatterhand.

        Pe capitano îl trecură toate năduşelile. Bâlbâi:

        — Să fie cu… cu putinţă?

        — Ba bine că nu! Ei hai, staţi jos, faceţi-vă comod ca şi mine când v-am spionat la Hide-Spot. Am stat atunci chiar în spatele dumneavoastră şi v-am luat pistolul drept amintire. Alaltăieri iarăşi, în timp ce-i supravegheaţi pe comanşi şi vă făceaţi destăinuiri reciproce. Bob, dezarmează-i, te rog, pe aceşti domni şi leagă-i frumos de mâini şi de picioare.

        — Señor!… protestă capitano.

        — Calm, stimabile! Vorbim cu dumneavoastră cum se cuvine să vorbeşti cu nişte stakemen-i. Deci, nu vă osteniţi degeaba. Până să ajungă domnii Morgan în vâlcea, veţi sta amândoi legaţi şi cu căluşul în gură, sau poate… morţi!

        Toate acestea se desfăşurară atât de repede şi neaşteptat, încât capitano şi Conchez nici nu reuşiră să schiţeze măcar un gest de apărare.

        — Ia spune, señor capitano, unde se află ascunzătoarea după care tânjesc cei doi Morgan?

        — Lucrurile de acolo nu vă aparţin!

        — Mă rog, s-ar putea totuşi să ne aparţină. Nu vreau să te oblig să-mi dezvălui secretele, dar am o întrebare la care trebuie să-mi răspunzi: Ce s-au făcut aşa-zişii voiajori care au plecat cu „locotenentul” dumitale şi mai ales negustorii pe care aceştia îi urmăreau?

        — Negustorii… hm, nu ştiu…

        — Well, e clar. Şi voiajorii?

        — Doi dintre ei trebuie să se fi întors la Hide-Spot. Pe al treilea l-a ucis locotenentul în drum. L-am găsit mort.

        — Mi-am închipuit. Acum deschideţi frumos guriţele, să vi le astupam. E o măsură de prevedere, ca nu cumva să ne trădaţi celor doi carajos.

        Tocmai terminasem cu operaţia, când Fred Morgan şi fiul său apărură la intrarea în vâlcea. Se opriră pentru o clipă şi cercetară cu ochii terenul. Apoi Patrik dădu pinteni calului şi porni la trap, urmat de tatăl său. Părea că au de gând să termine totul repede, să nu piardă mult timp. Drept în faţa noastră, cam la douăzeci de paşi, creştea tufăriş de mure. Într-acolo se îndreptară amândoi.

        — Aici, tată!

        — Aici? Bun loc! Nu i-ar trece nimănui prin minte să caute aici o comoară.

        — S-o dezgropăm repede şi să plecăm. Naiba ştie cine or fi fost cei doi albi şi dac-au încăput sau nu pe mâinile comanşilor!…

        Descălecară şi-şi priponiră caii lângă apă. În timp ce animalele se adăpau însetate, bandiţii îngenuncheaseră, puseseră armele deoparte şi începuseră să taie tufărişul cu cuţitele. Scurmară apoi adânc în pământul negru, afânat.

        — Iată! exclamă Patrik după o vreme şi scoase la iveală un balot cusut cu grija într-o piele păroasă de bivol.

        — Asta-i tot?

        — Tot, dar ne ajunge: bancnote, cecuri şi aşa mai departe. Hai să astupăm la loc şi s-o ştergem!

        — Poate mai rămâneţi niţel, ca să zic aşa!

        Le vorbise Sam – în timp ce eu, dintr-un salt, mă aşezai între bandiţi şi armele lor. Ceilalţi duseră puştile la ochi.

        Sam stătea înaintea celor doi Morgan ca un tigru gata să sară asupra prăzii. În primul moment aceştia ramaseră cu gurile căscate, dar, revenindu-şi curând, dădură să apuce armele.

        — Staţi aşa! îi ameninţai cu pistolul. Un pas şi va împuşc!

        — Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă Fred Morgan.

        — Întreabă-l pe fiul dumitale, aşa-zisul master Mercroft.

        — Cu ce drept ne ameninţaţi?

        — Cu acelaşi drept cu care aţi atacat, de pildă, pe master Marshall din Louisville, apoi pe călătorii din tren, sau, cu mult înainte, ferma unui oarecare Sam Hawerfield, aici de faţă. Faceţi-ne, vă rog, plăcere şi culcaţi-vă jos!

        — Preferăm să stăm în picioare!

        — O sa vă culcaţi, totuşi, după ce veţi afla numele noastre. Iată-l aici pe Winnetou, căpetenia apaşilor; iată-1 şi pe Sans-ear, fostul fermier Sam Hawerfield; iar despre mine îţi va fi vorbit desigur fiul dumitale. Număr până la trei. Dacă nu vă culcaţi, adio viaţa! Atenţie: unu… doi…

        Se supuseră amândoi scrâşnind din dinţi de ciuda.

        — Bob, leagă-i!

        — Bob bine legăm, frumos legăm, făgădui negrul şi făcu tot cei stătea în putinţă ca să se ţină de cuvânt.

        Bernard Marshall îi păzise până atunci pe ceilalţi prizonieri. Acum Bob îi luă locul şi tânărul se apropie de noi. Recunoscându-l, Fred Morgan holba ochii cât cepele, ca în faţa unui strigoi.

        — Marshall!

        Acesta îl fulgeră doar cu privirea şi nu rosti nici un cuvânt, dar ochii lui spuneau mai mult decât ar fi spus vorbele. Stăruia în el hotărârea fermă, calma a dreptei răzbunări.

        — Bob, adui şi pe ceilalţi! porunci Sam. Nici noi nu avem chef, ca să zic aşa, să întârziem multă vreme pe aici. Vom proceda scurt şi expeditiv.

        Negrul îi aduse pe capitano şi pe Conchez. Hoblyn veni şi el. Se comportase în orice caz mai corect decât era de aşteptat din partea unui tâlhar.

        — Cine ia cuvântul? întrebă Bernard.

        — Tu, Charlie! fu de părere Sam.

        — Ba nu. Suntem aici toţi cointeresaţi. Numai Winnetou poate fi obiectiv, imparţial. Dânsul e căpetenia preriei. Să i se dea lui cuvântul!

        Ceilalţi căzură de acord, iar apaşul încuviinţă din cap.

        — Căpetenia apaşilor aude vorbind Spiritul savanei. Îi va judeca, deci, cu dreptate pe fiii feţelor palide. Fraţii mei să-şi ia armele în mâini, pentru că numai bărbaţii întregi au dreptul să-i judece pe prizonieri!

        Aceasta e tradiţia indienilor şi ne supuserăm. Winnetou vorbi:

        — Ce nume poartă acest alb?

        — Hoblyn, răspunse Sam.

        — Ce vină are?

        — A fost şi el stakeman.

        — Au văzut fraţii mei ca el să fi ucis pe vreun alb?

        — Nu.

        — A mărturisit de buna voie că e ucigaş?

        — Nu.

        — Pe cine i-a ajutat până acum: pe stakemen-i sau pe fraţii mei?

        — Pe noi.

        — Atunci fraţii mei să-l judece cu inima, nu cu arma. Winnetou doreşte ca acest om să fie liber, dar să nu se mai întoarcă printre stakemen-i!

        Îl aprobarăm cu toţii. Sentinţa apaşului corespundea într-atât propriei mele păreri, încât luai puşca şi cuţitul lui Fred Morgan şi le dădui lui Hoblyn.

        — Poftim! Eşti liber şi ai, prin urmare, dreptul să dispui iarăşi de arme.

        — Mulţumesc, sir ! spuse Hoblyn în culmea bucuriei. Vă asigur că n-am să vă dezamăgesc.

        I se citea pe faţă că-şi va ţine făgăduiala. Winnetou continuă:

        — Cine-i această faţă palidă?

        — Şeful stakemen-ilor.

        — Ajunge atât! Să piară! E cineva de altă părere? Nimeni nu scoase vreun cuvânt. Era deci o confirmare a sentinţei.

        — Şi pe omul acesta cum îl cheamă?

        — Conchez.

        — E un nume pe care-l poartă oamenii vicleni şi făţarnici ai sudului. Ce-a fost, cu ce se ocupă?

        — Stakeman.

        — Şi ce căuta aici? Voia să-i înşele pe propriii lui tovarăşi, să pună mâna de unul singur pe comoară. E un om cu două suflete şi cu două limbi. Să piară!

        Nici acum nu interveni nimeni în apărarea acuzatului. Winnetou adaugă:

        — Dar nu de mâna unui om cinstit să piară, ci de mâna unuia condamnat ca şi el. Cum îl cheamă pe ăstălalt?

        — Patrik.

        — Să fie dezlegat şi să-i arunce pe stakemen-i în apă. Nici o armă să nu se atingă de trupurile lor! Să piară înecaţi!

        Bob îl dezlegă pe Patrik şi sub paza puştilor noastre, acesta execută ordinul cu un zel de care numai criminalii înrăiţi sunt capabili. Se ştia pierdut şi-şi manifesta deschis satisfacţia de-a fi el călăul foştilor săi complici. Aceştia erau atât de strâns legaţi, încât nu puteau să se apere în nici un fel…

        În două minute totul se isprăvi. Patrik se lăsă iarăşi legat. Altă alegere nu avea.

        — Şi acum, cine sunt aceste două feţe palide? întrebă Winnetou, arătând spre cei doi Morgan.

        — Tată şi fiu.

        — Ce vină le găsesc fraţii mei albi?

        — Eu îi învinuiesc de moartea soţiei şi copilului meu, vorbi Sam.

        — Iar eu îl acuz pe bătrânul Morgan pentru tâlhărie şi asasinarea tatălui meu, adăugă Bernard.

        — La rândul meu, îl acuz pe Fred Morgan pentru atacarea unui tren de călători, cu care prilej a omorât pe un slujbaş al Căilor ferate, întregii eu rechizitoriul. Pe fiul său Patrik îl acuz pentru tentativa de omor împotriva mea şi a voastră. Atât ajunge. Restul nu mai contează!

        — Fratele meu alb a vorbit bine: atât ajunge. Să piară! Să fie ucişi de omul negru!

        — Un moment! interveni Sam. Nu sunt de acord. Eu i-am urmărit pe aceşti doi nemernici ani şi ani de-a rândul. Familia mea a fost una din primele lor victime. De aceea nu-i las pe mâna nimănui. Dreptul de a dispune de viaţa lor mi se cuvine mie! Trebuie să adaug cuvenitele crestături pe răboj! Numai atunci Sans-ear va fi mulţumit şi împreuna cu bătrâna lui Tony, îşi va găsi tihna în vreo văgăună din munţi sau undeva, în prerie, unde albesc ciolanele atâtor mii de vânători!

        — Dorinţa fratelui meu e dreaptă. Să-i ia dânsul în primire pe cei doi ucigaşi!

        — Sam, nu-ţi pata mâinile cu sânge, chiar dacă e vorba de ucigaşi, îi şoptii lui Sans-ear. Nu trage cu sânge rece în nişte oameni fără apărare. O asemenea faptă dezonorează şi e păcat.

        Sam, vânătorul dârz, se întunecă la faţă şi tăcu privind în gol. Pentru a-i da timp de gândire, îl luai cu mine pe Bernard şi ne duserăm amândoi la calul lui Fred Morgan. Mai găsirăm prin coburi câteva perle pe care Bernard le recunoscu ca fiind ale sale. Altceva nimic. Îi făcurăm apoi lui Fred Morgan o percheziţie corporală şi descoperirăm, în fine, un pacheţel prins cu o vână de cerb în căptuşeala cămăşii sale de piele de bizon. Conţinea bancnote în valoare considerabilă. Era, de bună seamă, partea răpită lui Holfert. Bernard vârî pacheţelul în buzunar.

        În clipa aceea auzii din direcţia unde staţionau caii noştri un fornăit speriat, care părea al mustangului meu. Mă dusei repede la faţa locului. Calul, cu coama zbârlită şi ochii scânteietori, se smucea să scape de strânsoarea curelei. Fie că se apropia vreun animal, fie că vreun indian pândea prin preajmă. Strigai, dând semnalul de alarmă tovarăşilor mei. Dar, din păcate, oamenii nu mă auziră, deoarece în aceeaşi clipă se înălţă un urlet îngrozitor.

        Dădui fuga până la marginea desişului şi mă uitai printre crengi spre locul nostru de popas. Înspăimântătoare privelişte! Un furnicar de indieni! Trei sau patru inşi tăbărâseră asupra lui Sam, ţinându-l sub genunchi; alţi doi îl prinseseră cu lasso-ul pe Winnetou, culcându-l la pământ; Hoblyn zăcea cu ţeasta sfărâmată, iar pe Bernard nu-l zăream deloc – era împresurat de o mulţime de indieni. Bob, nicăieri.

        Aşadar, comanşii Racurroh îl urmăriseră într-adevăr pe capitano şi în timp ce-i judecam pe criminali, se furişaseră în apropierea noastră şi se năpustiseră apoi atât de repede asupra tovarăşilor mei, încât orice încercare de a-i înfrunta era sortită eşecului. Cum să-i ajut pe oamenii noştri? Ce săîntreprind în astfel de condiţii? Nu-mi rămânea decât să mă salvez pe mine însumi. Puteam să împuşc, ce-i drept, vreo cinci, şase indieni, dar cui i-ar fi folosit? În afară de Hoblyn, ceilalţi prizonieri mai erau în viaţă şi comanşii, după obiceiul lor, aveau să-i ducă acasă şi să-i condamne la moarte prin tortură.

        Mă întorsei deci la mustangul meu, îl dezlegai şi luându-l de căpăstru, pornii în grabă spre creasta muntelui. Să mai salvez pe cineva, nu era timp. Desigur că indienii mă observaseră când am intrat în desiş şi aveau să mă urmărească.

        Urcuşul cu calul pe o pantă atât de abruptă era cât se poate de greu. Dar sus, pe creastă, drumul fiind mai liber, încălecai şi o luai la goană, de parcă toată hoarda de indieni s-ar fi ţinut după mine.

        De cealaltă parte a muntelui, mă lăsai din nou în jos. Nu-mi dădeam nici o osteneală să-mi ascund urma, dimpotrivă, ştiam că o să fie descoperită şi vroiam să-i duc de nas pe următori.

        Astfel, o bună parte de zi am mers fără oprire, mereu spre apus, până am ajuns la un râu, care se potrivea scopurile mele. Apa curgea pe un teren stâncos, în care copitele calului nu lăsau nici o urmă; îndemnai calul să intre în apă şi mersei o bucată de drum împotriva curentului, oprindu-mă într-un loc până unde, după părerea mea, urmăritorii s-ar fi plictisit să continue cursa. Ieşind din apă, înfăşurai copitele calului în nişte bucăţi de pătură şi pornii înapoi, spre punctul de unde îmi începusem fuga.

        Soarele asfinţise când, după un galop de câteva ore, lăsai în urma mea lanţul de înălţimi în spatele cărora se ascundea vâlceaua fatală. Mai departe nu era cazul să cutez în acea zi. Căutai deci în pădure un loc aşternut cu muşchi şi potrivit pentru popas. Din cauza învelitorilor de la picioare, mustangul era atât de obosit, încât nici de păscut nu-i ardea. Dornic de odihna, bravul animal se lungi alături de mine.

        Cât de brusc se schimbase situaţia! Dar nu trebuia să mă las în voia gândurilor sumbre. Numai o acţiune concretă putea să salveze ceva. Or, pentru a fi capabil de acţiune, aveam nevoie în primul rând de odihnă şi somn. Mă încredinţai deci pazei Celui de Sus coborâi pleoapele şi… nu mă trezii decât târziu dimineaţa. Dormisem buştean.

        Sculându-mă, căutai mai întâi un petic de păşune bine camuflat. Îmi legai acolo mustangul şi mă pregătii să fac o recunoaştere pe locul catastrofei din ajun. O astfel de operaţie era, fireşte, plină de riscuri, dar trebuia să mă încumet dacă voiam să fiu de folos tovarăşilor mei. Metru cu metru mă strecuram târâş spre creastă. Pentru o distanţă pe care un pieton mergând la pas ar fi străbătut-o în cel mult zece minute, eu consumai doua ore în cap. Pe urmă, la vale merse mai uşor, deşi cu înzecită prudentă. Dădui tocmai sa trec de un stejar bătrân, când auzii un sunet ciudat:

        — Pst!

        Privii atent în jurul meu, dar nu observai nimic

        — Pst!

        Abia atunci îmi dădui scama că sunetul venea de undeva, de sus. Îmi ridicai ochii.

        — Pst, massa!

        De sus, dintr-un copac, dintr-o uriaşă scorbura, îmi zâmbea fericitBob, cu gura până la urechi, sticlindu-şi dinţii.

        — Aşteptam, massa! Bob venim aproape!

        Urmă un hârâit asemenea celui pe care-l auzi stând în casă pe când homarul curăţă coşul vetrei: apoi joardele de alun înălţate în jurul arborelui foşniră sec.

        — Venim înăuntru, massa, la odaie! mă pofti negrul în şoaptă. Atunci indian nu găsim Bob şi massa!

        Mă căţărai până sus şi mă pomenii într-un interior complet învelit cu crengi de alun.

        — Lack-a-day, măi al dracului, cum ai descoperit asemenea adăpost? Îl întrebai.

        — Văzut un animal cum fugim de Bob, urcam pom şi uităm pe fereastră. Facem şi Bob la fel.

        — Ce animal era?

        — Bob nu ştim. Suntem aşa, mare, cu patru picior, doi ochi şi un coadă.

        Această descriere, pe cât de amănunţită pe atât de, sugestivă, mă făcu să bănuiesc că era vorba de un urs spălător.

        — Când ai ajuns la copacul ăsta?

        — Îndată cum venim roşii.

        — Va să zică, stai ascuns aici de ieri. Ai prins ceva cu urechea? Ai văzut ceva?

        — Bob auzit şi văzut indieni mulţime.

        — Încolo nimic?

        — Asta nu destul?

        — N-au venit comanşii încoace?

        — Fost aici, căutat, dar nu găsit Bob. Apoi aprins foc seara şi fript carne de urs care ai tăiat massa. Mâncat urs al nostru, tâlhari!

        Indignarea bravului Bob era, ce-i drept, foarte întemeiată dar nimic nu mai putea fi schimbat.

        — Spune mai departe!

        — Dimineaţa indieni dus.

        — Aha, s-au dus! Încotro?

        — Nu ştim. Bob n-ai putut mergem după ei, dar văzut mult indieni ieşit afară din vale. De la fereastră vedem tot. Ai fost acolo şi massa Winnetou şi massa Sam şi massa Bern'. Mult funii şi curea legat la ei.

        — Şi pe urmă?

        — Pe urm'? Pe urm' indian căutat încolo, încoace, voit prindem Bob, dar Bob deştept.

        — Câţi mai sunt pe-aici?

        — Câţi nu ştim Bob, dar ştim unde.

        — Ei, unde?

        — Acolo, la urs. Bob vedem de sus prin fereastră.

        Mă uitai la ceea ce Bob numea fereastră. Din scorbură te puteai sălta până acolo. Bob o şi demonstrase. Încercai la rândul meu şi reuşii. Ajuns la deschizătura cu pricina, putui să-mi arunc într-adevăr privirea până spre fundul văii; vedeam panorama cum o vede pasărea din zbor. Lângă trunchiul acelui fag în care Bob se cocoţase de teama ursului, şedea acum ghemuit unindian. Prizonierii erau duşi. Rămăsese acolo numai un grup restrâns de indieni, însărcinaţi, probabil, să ne prindă, pe mine şi pe Bob, dacă ne-am fi întors cumva la locul catastrofei.

        Ce era de făcut? Coborâi din copac.

        — Bob, aşa-i că nu vezi acolo decât un singur indian?

        — Altă parte suntem încă unul şi încă; dar Bob nu ştim loc.

        — Aşteaptă-mă aici!

        — Vrem plecat? Oh, mai bine rămânem massa la Bob!

        — Trebuie să văd cum am putea să-i salvăm pe-ai noştri.

        — Salvăm? Massa salvăm Bern'? Oh, asta frumos, foarte bun! Bob salvăm şi el massa Bern', massa Sam, massa Winnetou!

        — Atunci stai liniştit, să nu te simtă nimeni! Plecai luminat în sinea mea de o mare mulţumire, pentru faptul că mai scăpase unul dintre noi, chiar dacă acesta nu era decât Bob. De altfel, comanşii, trebuie s-o recunosc, procedaseră foarte deştept instalând o santinelă tocmai lângă rămăşiţele ursului. Carnea, nădăjduiau ei, putea să constituie o momeala care să ne ducă la pierzanie.

        Peste un ceas mă aflam de cealaltă parte a văii, la nici trei coţi depărtare de indianul care şedea nemişcat ca o stană de piatră, jucându-şi doar degetele mâinii drepte pe fluieraşul ce-i atârna de gât. Ştiam că sunetul fluierului putea servi ca semnal. Să fi avut vreun consemn în privinţa aceasta?

        Era un războinic tânăr, de vreo optsprezece ani Poate că lua parte pentru prima oară la o campanie. Avea un cap foarte expresiv. Veşmintele sale îngrijite, ca şi arma Iui bogat ornamentată, mă făceau să bănuiesc că era fiu de căpetenie. Să-l omor? Să distrug această viaţă tânără, plină de nădejdi? Nu.

        Mă apropiai lin, lin de tot şi apucându-l cu stânga de gât, îl lovii cu dreapta în aşa fel, ca nu cumva să-i fac vreun rău. Un bărbat în plinătatea vârstei poate nici nu s-ar fi resimţit, dar flăcăiandrul se prăbuşi pe loc. Îi legai apoi mâinile şi picioarele, îi astupai gura cu un căluş şi-l imobilizai de trunchiul unui arbore mascat de tufăriş.

        Dusei apoi la gură fluierul pe care-l luasem de la indian şi scosei un sunet scurt. Aproape în aceeaşi clipă foşni desişul din faţa mea şi un indian mai vârstnic se apropie grăbit. Îl culcai şi pe acesta dintr-o lovitură cu patul puştii, dar fără să-l omor – căci nu aveam alt scop decât să-l fac inofensiv.

        Trebuie că prin preajmă se mai aflau vreo trei sau patru indieni… Era necesar să descopăr locul unde îşi adăpostiseră caii, acţiune legată de mari primejdii. Imitai deci un nechezat de armăsar şi iată că dinspre locul unde apăruse indianul cel vârstnic şi unde stătuseră în ajun caii noştri răsună un răspuns pe mai multe voci.

        De-acum, ce-o da norocul! Îl legai pe indianul vârstnic cu propria lui cingătoare, pe cel tânăr îl aburcai în spate şi la adăpostul arborilor, cotii scurt prin fundul văii spre locul de unde îmi răspunseseră caii. Erau în număr de şase – dovadă că se mai aflau la pândă patru indieni. Aceştia se instalaseră desigur ceva mai departe, către intrare, fapt care-mi dădea putinţa să-mi pregătesc lovitura în mod serios.

        Înainte de toate mă căţărai iarăşi sus, lângă Bob. Negrul, ascuns înscorbura copacului, mă tot aşteptase pândind la „fereastră”. De cum mă zări, coborî mai jos şi-şi iţi capul prin „draperia” de aluniş.

        — Massa, oh, prins indian, omorât indian?

        — Nu e mort. Vreau numai să-l ţinem prizonier. Ce zici, mă ajuţi să-l salvăm pe massa Bernard?

        — Oh, Bob tare vrem salvăm massa Bern'! Cum trebuie facem ?

        — Îl iei pe indian şi-l duci mereu la vale, până dai de un copac uriaş, un hickory. Acolo îl lepezi jos şi mă aştepţi.

        — Aşa facem, massa!

        — Dar să nu-i slobozi cumva legăturile. Dacă se desface, o păţeşti rău de tot!

        — Bob nu vrea păţim!

        — Foarte bine. Hai!

        Atleticul Bob îşi săltă povara pe spate şi porni cu paşi mari în direcţia indicată, dispărând pe după povârniş.

        Eu mă întorsei la caii comanşilor. Era, fireşte, greu ca, de unul singur, să scoţi de-acolo toţi cei şase cai, să-i mâi în sus, spre creastă şi să-i scobori de cealaltă parte. Şi, totuşi, mai bine singur decât cu ajutorul lui Bob – deoarece caii indieni nu se împacă de loc cu mirosul specific al negrilor. De încălecat se mai lasă încălecaţi, dar când negrul îi ia de căpăstru şi merge înaintea lor – nici vorbă să-l urmeze.

        Ceea ce bănuisem se adeverea acum: toate lucrurile – atât cele aduse de noi de la Hide-Spot, cât şi pachetul găsit la cei doi Morgan – erau pierdute. Iată că aurul e într-adevăr deadly dust – praf ucigător! Dintr-o sută de inşi care aleargă şi-l caută prin Vestul sălbatic, nouăzeci sunt sortiţi pieirii. Luciul ispititor şi sunetul vrăjelnic al acestui metal trezesc din adânc forţele întunecimii. Acţiunea lui, spre a fi pozitivă, se cere îngrădită de legi.

        Desfăcui chingile şi legai cu ele caii cap la coada într-un şir lung. Apucai calul din faţă de dârlogi şi-i trăsei pe tusşase după mine în sus, pe povârniş. Uşor nu era. Caii, cam îndărătnici, îmi dădură mult de furcă. Cei patru indieni vor fi fost la mare distanţă, de nu auziră fornăitul şi tropotul animalelor. Ajunsei totuşi cu bine sus, apoi dincolo, la vale. Echipa comanşilor rămăsese deci fără cai; nu mai aveau cum să ajungă şi să anunţe grosul trupei. Totodată, planul lor de a ne prinde – pe mine şi pe Bob – sau de a ne omorî, fusese zădărnicit.

        Negrul şedea, sub copacul acela măreţ supraveghind pe tânărul indian. Aşteptând aşa, de unul singur, cu duşmanul lângă el, trebuie că nu se simţea tocmai bine, căci, la ivirea mea, parcă-i căzu o piatra de pe inimă şi faţa-i neagră se lumină de bucurie.

        — O, frumos venit massa! Indian deschidem ochi cum dracul, facem mârâit, grohăit cum fiară. Dar Bob ai dat palmă una peste bot şi tăcut.

        — Nu trebuie să baţi, Bob, nu-i cavalereşte. Şi apoi, e o jignire pe care indienii o plătesc cu moartea. Dacă tânărul acesta scapă, e din nou liber şi dă cumva de tine, atunci te-ai ars!

        — Negru Bob ars? Oh, massa! Mai bine omorâm acum indian, să nu mai fim liber!

        Îşi trase cuţitul de la brâu şi-l sprijini cu vârful de pieptul comanşului.

        — Stai, Bob, nu te apuca să verşi sânge! Dacă-l lăsăm în viaţă, ne-arputea fi de mare folos. Ajută-mă să-l leg bine pe cal!

        Îi scosei prizonierului căluşul din gură.

        — Fratele meu roşu să răsufle în voie, dar să nu vorbească neîntrebat.

        — Ma-ram vorbeşte când îi place, răspunse tânărul. Şi dacă n-ar vorbi, faţa palidă tot l-ar ucide şi i-ar lua scalpul.

        — Ma-ram va rămâne în viaţă şi-şi va păstra scalpul, căci Old Shatterhand nu-i ucide pe duşmani decât în luptă.

        — Cum, Old Shatterhand? Iuf!

        — Da, da, eu sunt. Ma-ram nu va fi duşmanul, ci fratele meu şi am să-l duc la wigwamul părintesc.

        — Tatăl lui Ma-ram e To-kei-hun, „Taurul cu coarne”, marea căpetenie a comanşilor care-i călăuzeşte pe războinicii Racurroh. El îl va ucide pe Ma-ram pentru că a căzut prizonier în mâinile unui alb.

        — Ar dori fratele meu să fie iarăşi liber? Tânărul mă privi mirat.

        — Poate Old Shatterhand să lase liber pe un războinic, să nu-i ia scalpul, nici viaţa?

        — Dacă tânărul meu frate îmi făgăduieşte că nu va fugi şi că va merge cu mine până la wigwamul lui, atunci îl dezleg numaidecât şi-i dau un cal. Îşi poate lua şi armele care atârnă de oblâncul şeii.

        — Iuf! Old Shatterhand are pumn de fier şi inima bună. El nu seamănă cu celelalte feţe palide. Dar nu cumva limba lui vorbeşte cu două înţelesuri?

        — Eu nu spun decât adevărul. Vrea fratele meu să-mi urmeze cuvântul până vom ajunge înaintea lui To-kei-hun?

        — Ma-ram se învoieşte.

        — Atunci treacă focul păcii din mâna mea într-a ta şi să te mistuie dacă ai să-ţi calci cuvântul.

        Mustangul meu se afla într-un ascunziş prin apropiere. Îl adusei de acolo şi scotocind în cobur, scosei la iveală două ţigări de foi din cele pe care le luasem din vizuina stakemen-ilor. Chibrituri aveam. După cel dezlegai pe indian, aprinsei cele două „havanos” subţirele şi ne apucarăm de fumat cu obişnuitul ritual.

        — Oare albii nu au şi ei un Mare Spirit care să facă argilă pentru calumete? întrebă Ma-ram.

        — Avem şi noi un spirit, chiar mai mare decât celelalte. Avem şi argilă din belşug. Numai că feţele palide trag din pipă doar acasă, în wigwamurile lor. Altminteri, s-au deprins să „bea fumul păcii” din aceste ţigări, care ocupă mai puţin loc decât pipele.

        — Iuf! Şi-karr? Marele Spirit al feţelor palide e înţelept. Aceste şi-karr sunt, într-adevăr, mai uşor de purtat.

        Bob se uita nedumerit cum fumam fără griji tocmai aici, în vecinătatea unor duşmani atât de primejdioşi şi în compania unui indian pe care cu câteva clipe mai înainte hotărâsem să-l leg pe spinarea calului.

        — Massa, vrem şi Bob fumăm la pace! se rugă el.

        — Ia şi tu o ţigară! Dar fumeaz-o pe drum, că nu mai e vreme: plecăm imediat.

        Comanşul îşi căută calul şi încalecă. Din cât învăţasem să-i cunosc pe indieni, nu aveam motive să-l suspectez. După multă osteneală, negrul reuşisă se salte şi el în cele din urmă pe un cal. Pe ceilalţi îi legarăm laolaltă, ca să-i putem trage după noi. În sfârşit, încălecai şi eu pe mustang şi marşul începu.

        Între noi şi nenorocita aceea de vâlcea terenul cobora mereu în pantă. O luarăm pe lângă un greabăn şi făcurăm un ocol pentru a ajunge pe urmele trupei comanşilor. Mâna de indieni rămaşi în vale, fără cai, ne văzu, bineînţeles şi se porni pe un urlet nemaipomenit, care însă nu ne sperie de loc. Ma-ram se stăpâni şi fără să clipească măcar, nu schiţă nici un gest, nici o intenţie de a privi înapoi.

        Ne continuarăm drumul până în amurg, într-o tăcere deplină. Ajunşi la Rio Pecos, aleserăm un loc potrivit pentru popas. Sub şeile cailor luaţi de la indieni găsirăm pastrama din belşug, ceea ce ne scuti de foame şi de osteneala vânatului. De comanşii rămaşi în vâlcea nu aveam ce ne teme: ne depărtasem atât de mult încât nu mai puteau să ne ajungă din urmă în cursul nopţii.

        Ma-ram se lungi imediat şi adormi. Bob şi cu mine făcurăm toată noaptea de strajă cu schimbul. Când miji de ziuă scosei harnaşamentul de pe cei patru cai indieni neutilizaţi şi-i mânai spre apă. Animalele trecură fluviul înot şi dispărură curând dincolo, în pădure. Ma-ram asistase la toate acestea fără să scoată un cuvânt.

        Urmele după care ne orientam acum erau perfect vizibile, dovadă că trupa comanşilor se simţea în siguranţă. Coborâse de-a lungul malului drept al lui Rio Pecos, până la vărsarea lui în Sierra Guadelupa superioară. Aici, spre surpriza mea, urmele se despărţeau. Majoritatea indienilor cotise către munţi, restul îşi continuau drumul pe direcţia iniţiala.

        Descălecai pentru a cerceta urmele. Printre acestea desluşii clar copitele bătrânei Tony. Le cunoşteam atât de bine forma şi dimensiunile, încât era cu neputinţa să mă înşel. Puţin mai încolo dădui de urmele] unei tabere de noapte.

        — Fiii comanşilor s-au dus în munţi, la mormântul marii lor căpetenii? îl întrebai pe Ma-ram.

        — Fratele meu a ghicit.

        — Şi ceilalţi, continuai arătând în direcţia opusă! Au plecat cu prizonierii la wigwamurile voastre?

        — Aşa le-au poruncit cele două căpetenii.

        — Oare au luat cu ei şi comorile feţelor palide?

        — Le-au luat ca să le păstreze, fiindcă nu ştiu care dintre albi e stăpânul lor.

        — Şi unde şi-au ridicat comanşii corturile?

        — În savana ce se întinde până la apa căreia feţele palide îi spun Rio Grande.

        — Adică în savana dintre cei doi munţi?

        — Da.

        — Atunci vom părăsi aceste urme şi ne vom abate spre miazăzi.

        — Fratele meu va face cum crede de cuviinţă, dar să ştie că acolo nu va găsi apă.

        Îl privii stăruitor în ochi.

        — Oare fratele meu a mai văzut vreodată munţi care, învecinaţi cu unmare fluviu, sa fie lipsiţi de apă? Toate râurile îşi scot apa tocmai din adâncul munţilor.

        — Fratele meu va vedea mai târziu cine are dreptate: comanşul sau el.

        — Eu însă ştiu de pe acum de ce comanşul nu vrea s-o apucăm spre munţi.

        — De ce? Fratele meu să mi-o spună şi mie.

        — Fiii comanşilor îi duc pe prizonieri de-a lungul apei care face un mare ocol. Ori eu, dacă o iau drept spre miazăzi, îi ajung din urmă înainte ca ei să fi sosit în wigwamurile lor.

        Indianul tăcu. Îi citisem gândurile.

        Mă apucai apoi să număr urmele copilelor. Erau de şaisprezece ori câte patru; ceea ce însemna că escorta lui Winnetou, Sam şi Bernard era compusă din treisprezece comanşi. Cu siguranţă că prizonierii erau cât se poate de bine legaţi. Astfel, chiar dacă i-aş fi ajuns din urmă, nu i-aş fi putut salva cu forţa. Trebuia găsit un vicleşug.

        Pornirăm deci spre sud cu toată viteza de care erau în stare caii. Drumul se dovedi greu, întortocheat şi obositor. Mie regiunea îmi era necunoscută, iar Ma-ram nu-mi dădea decât sumare indicaţii. Totuşi, o scosei la capăt. Chiar a doua zi dimineaţa, după ce trecusem munţii, văzui preria desfăşurată în adânc şi învecinându-se la stânga cu apele argintii ale lui Rio Pecos. Pădurea coborâse parcă din munţi împreună cu noi, însoţindu-ne încă o bucată bună de drum de-a lungul apei, în savană. Lângă un mic afluent al lui Rio Pecos, dădurăm iarăşi de urmele comanşilor. Aceştia trecuseră pe-acolo în ziua precedentă, cam pe la ora prânzului, pentru ca apoi, pe malul unui pârâiaş învecinat, să se adăpostească un timp de soarele arzător al amiezii.

        Hotărâi şi eu să ne odihnim puţin, dar alesei un loc mai depărtat de apă, mai dosnic, într-un desiş care ne oferea oarecare siguranţă. Această măsura de precauţie se dovedi curând extrem de utilă, căci abia mă aşezasem alături de Ma-ram, că-l şi văzui pe Bob venind în goană dinspre pârâu, unde se dusese la scaldă împreună cu calul său.

        — Oh, massa, strigă el, venim călăreţi! Unu, doi, cinci, şase! Fugim, massa, ori ucidem la călăreţi?

        Alergai spre marginea desişului şi zării într-adevăr şase cai, în două grupuri de câte trei, suind din josul malului. Câte un cal, ultimul din fiecare grup, părea încărcat cu poveri, iar în faţă venea câte un om călare. Nu aveam de-a face, aşadar, decât cu doi vrăjmaşi – aceasta în cazul că indivizii făceau într-adevăr parte dintr-o asemenea categorie; pentru că, de fapt, în ciuda depărtării, îmi dădeam seama că nu sunt indieni, ci albi.

        Iată însă ca, îndărătul lor, veneau în goana mare încă cinci călăreţi care nu puteau fi decât roşii. În cel mult cinci minute aveau să-i întreacă. Totul arăta ca o cursă de urmărire. Ca să desluşesc şi mai bine situaţia, îmi dusei luneta la ochi.

        — Zounds! îmi scăpă fără voie de pe buze, constatând uimit că primii doi nu erau alţii decât Fred Morgan şi fiul său Patrik.

        Să-i omor, sau să-i prind de vii? Nu, nu voiam să-mi mânjesc mâinile cu sângele acestor tâlhari. Îmi pregătii puşca şi stătui în aşteptare. Se apropiau tot mai mult de apă, cu indienii la nici cinci sute de paşi în urmalor. Auzeam de-acum gâfâitul cailor; cât pe-aci să treacă prin faţa mea. Atunci trăsei două focuri la o fracţiune de secundă unul de altul. Ochisem în capetele celor doi cai. Bietele dobitoace se prăbuşiră. Caii de povară, legaţi de cei dintâi şi cuprinşi de spaimă, se smuciră sălbatic, încercând să fugă. Cei doi Morgan zburară cât colo şi se izbiră de pământ. Mă încordai, gata să sar asupra lor.

        — O-hi-hi-hiiii! răsună atunci strigătul de luptă al urmăritorilor, la care se asocie şi glasul lui Ma-ram.

        Şi într-o secundă mă trezii împresurat. Trei tomahawkuri şi două cuţite scânteiau deasupra capului meu.

        — Cha! Staţi! strigă Ma-ram ocrotindu-mă cu trupul lui. Această faţă palidă mi-e prieten!

        Comanşii mă lăsară numaidecât în pace, dar consecinţele atacului lor nu mai puteau fi evitate: cei doi Morgan avură timp să se reculeagă şi să dispară prin desiş, iar caii lor, cabrându-se din răsputeri la strigătul indienilor, rupseră legăturile şi se aruncară orbeşte în apă. Recunoscui din primul moment că erau cei patru cai de povară ai noştri. Supraîncărcaţi, ei se scufundară imediat.

        Patru dintre indieni se năpustiră în căutarea celor doi fugari. Pe al cincilea reuşii să-l opresc.

        — Fratele meu roşu să fie bun şi să-mi spună de ce războinicii comanşi îi urmăresc pe prietenii lor albi?

        — Oamenii albi au gură de şarpe cu limba în doua vârfuri. Peste noapte ne-au ucis straja şi au fugit cu comorile lor.

        — Cu aurul?

        — Şi cu aurul, şi cu hârtiile lor vrăjite, cusute în piele.

        Comanşul ne părăsi şi dădu fuga după camarazii lui. Aşadar, temându-se că nu vor mai primi înapoi valorile din mâna comanşilor, cei doi Morgan hotărâseră să le şterpelească şi s-o ia din loc. Prin „hârtiile vrăjite” trebuia să înţeleg, desigur, bonurile de tezaur şi bancnotele după care umblaserăm noi. Exact în locul unde se scufundară caii, fluviul făcea o buclă şi vârtejul iute ne lua orice nădejde de a mai salva din valuri încărcătura de deadly dust, de „praf ucigător*.

        Ce mai puteam face? Dorinţa de a-mi ajuta prietenii era, fireşte şi mai mare decât aceea de ai prinde pe cei doi tâlhari şi asasini. De altfel, puteam să-i las în grija celor cinci comanşi care-i urmăreau.

        — De ce fratele meu alb a tras în cai şi nu în călăreţi? se interesă Ma-ram. Oare Old Shatterhand nu prea ştie să ochească?

        — De ce nu te-am ucis pe tine când îmi rezemasem vârful cuţitului de pieptul tău? La fel şi acum: m-am mulţumit să dobor numai caii pentru că mai aveam o vorbă cu călăreţii.

        — Old Shatterhand îi poate urmări împreuna cu fraţii mei roşii. Astfel, îi va prinde şi le va spun vorba cuvenită.

        Mai că-mi venea să râd de strădania lui Ma-ram de a mă abate de la urmărirea grupului care escorta prizonierii.

        — Nu mă ţin eu de ei! îl lămurii. Războinicii comanşi sunt înţelepţi şi viteji. Ei vor pune mâna singuri pe albii aceia ticăloşi şi-i vor duce în wigwamurile lor. Ma-ram binevoiască să încalece şi să pornim.

        Cele întâmplate îmi tăiaseră pofta de odihnă, apoi, mai era un motiv ce mă îndemna la drum Escorta prizonierilor fusese alcătuită iniţial din treisprezece călăreţi – acum, însă, cei doi Morgan plus cinci comanşi şi străjerul ucis nu mai intrau în socoteală; rămăseseră deci în escortă numai cinci inşi care ii păzeau pe cei trei prizonieri. În asemenea condiţii era mult mai uşor să-i eliberăm.

        Dădurăm aşadar pinteni cailor. Până spre asfinţit făcurăm o distanţă serioasă şi examinând urmele apreciarăm că mica trupă trebuie sa fi trecut pe acolo abia către prânz. Fuga celor doi Morgan, moartea santinelei, ca şi convingerea că nimeni nu le calcă pe urme – toate acestea îi făcuseră să întârzie destul de mult.

        Deşi Ma-ram ne tot îmbia la odihnă şi-şi rotea ochii în căutarea unui loc de popas, a trebuit, vrând-nevrând, să mai facă aproximativ patru mile engleze, până ce întunericul ne împiedică să mai desluşim vreo urmă. Abia atunci hotărâi să ne oprim. Dar a doua zi o pornirăm iarăşi la drum dis-de-dimineaţă.

        Acum urmele duceau în jos, spre sud, în largul savanei. Treceam ici-colo peste cărări tăiate de bivoli şi urmele după care ne dirijam ne arătau că depărtarea până la călăreţii din faţa noastră se scurtează treptat. Începui să nutresc chiar speranţa de a-l ajunge până la amiază – când un amănunt veni să ma dezamăgească. Şi anume: dădurăm peste un loc bătucit de numeroşi cai, dintre care-cel puţin zece se îndreptau spre sud.

        — Iuf! făcu Ma-ram.

        Apoi tăcu. Dar în ochii lui voit nepăsători se aprinse un licăr de bucurie. Situaţia mi se lămuri numaidecât. Micul grup se întâlnise, desigur, cu o ceată de comanşi sub ocrotirea căreia îşi continuau acum drumul.

        — Cât mai e până la tabăra voastră?

        — Nu e tabără! Comanşii Racurroh şi-au ridicat în savană o aşezare mal întinsă chiar decât oraşele albilor. Dacă fratele meu îşi îndeamnă bine calul, poate să ajungă acolo înainte ca soarele să se culce în ierburile preriei.

        La prânz făcurăm o scurtă haltă, iar spre seară zării într-adevăr nişte dungi negre la orizont. Prin lunetă constatai numaidecât că e vorba de corturi dispuse în şiruri lungi.

        Comanşii se instalaseră aici, pe o mare întindere, în vederea vânătorii de bizoni. Păreau toţi atât de preocupaţi de sosirea grupului cu prizonierii, încât nimeni nu ne aţinu calea. Ajunserăm astfel nestingheriţi chiar în preajma corturilor.

        În sfârşit, îmi strunii mustangul şi-l întrebai pe Ma-ram:

        — Acestea sunt wigwamurile comanşilor?

        — Da.

        — Oare îl găsim aici şi pe To-kei-hun, marea căpetenie?

        — Tatăl lui Ma-ram se află totdeauna lângă copiii lui.

        — Poate fratele meu să-l anunţe că Old Shatterhand vrea să vină la el în ospeţie?

        Tânărul mi privi oarecum mirat, apoi spuse:

        — Şi nu-i e teama lui Old Shatterhand de atâţia duşmani? Doboară el şi bizoni şi urşi, dar fiii comanşilor sunt mulţi ca şi arborii pădurii.

        — Old Shatterhand ucide fiarele, dar nu şi pe fraţii lui roşii. El nu seteme nici de sioux, nici de kiowaş, apaş sau comanş, pentru că e prietenul tuturor bărbaţilor viteji. Glonţul lui nu loveşte decât în ucigaşi, în tâlhari şi trădători. Aşadar, du-te! Eu aştept aici.

        — Dar Ma-ram e prizonier! Dacă Old Shatterhand nu-l mai găseşte pe urmă?

        — Ma-ram e liber, nu-l mai socot prizonier. Doar ne-am împărtăşit împreună din fumul păcii!

        — Iuf!

        Şi dând pinteni calului, tânărul porni la galop. Negrul şi cu mine lăsarăm caii slobozi şi ne aşezarăm în iarbă. Bravul Bob avea o mutră cât se poate de acră.

        — Massa, ce facem indian la Bob dacă mergem acolo?

        — Asta se va vedea.

        — Vedea rău, nu plăcere. Indian frigem Bob la stâlp şi mort de tot.

        — Poate că n-o să fie chiar aşa de rău. Oricum, dacă vrem să-l salvăm pe massa Bernard, trebuie să mergem.

        — Oh, negru Bob vrem salvăm massa Bern'! Bob lăsăm fript, mâncat, numai indian lăsăm liber massa Bern'!

        Îşi însoţise această eroică declaraţie cu o grimasă care, mai mult ca sigur, le-ar fi tăiat indienilor pofta să-l mănânce. Apoi apucă o halcă de pastrama pentru ca, înaintea morţii, să se bucure barem de plăcerile vieţii.

        Nu aşteptarăm prea mult răspunsul la mesajul meu. Peste puţin, un numeros grup de călăreţi, strigând şi agitându-şi armele, veniră către noi, executară o manevră şi ne împresurară din toate părţile, strâns de tot, mai să ne calce sub copitele cailor. Patru căpetenii, venind ventre a terre, îşi struniră caii drept în nasul nostru. Bob se răsturnă pe spate; eu însă rămăsei calm şi neclintit la locul meu.

        — Oh, indian omorât Bob şi massa! se tângui negrul în timp ce-şi înălţa ochii să vadă ce se mai întâmplă.

        — Nici prin gând nu le trece! îl liniştii eu. Ne pun numai la încercare; vor să ştie dacă ni-e teamă sau nu.

        — Încercare? Oh, indian facem cât vrea! Bob curaj, nu temem.

        Se ridică iarăşi în şezut, sforţându-se să pară cât mai fioros cu putinţă. Căpeteniile descălecară. Cel mai în vârstă luă cuvântul.

        — De ce omul alb nu stă în picioare în faţa unor căpetenii ale comanşilor?

        — Omul alb vă arată astfel că sunteţi bineveniţi, îi dădui replica. Rog pe fraţii mei roşii să se aşeze.

        — Căpeteniile comanşilor nu se aşază decât lângă o altă căpetenie. Unde îşi are omul alb wigwamul şi războinicii?

        Atunci apucai hotărât tomahawkul.

        — Un conducător trebuie să fie puternic şi viteaz. Dacă oamenii roşii nu cred că sunt căpetenie, n-au decât să lupte cu mine şi se vor convinge că nu mint!

        — Care este numele omului alb?

        — Toţi vânătorii, ca şi războinicii, fie albi sau roşii, îmi spun Old Shatterhand!

        — Pesemne că omul alb şi-a luat singur acest nume.

        — Căpeteniile comanşilor să se măsoare cu mine dacă vor! Ei cu tomahawkul şi cuţitul, iar eu cu mâna goală. Howgh !

        — Omul alb rosteşte vorbe trufaşe. Să ne arate însă că e într-adevăr curajos pe cât se laudă a fii. Să încalece şi să vină cu războinicii Racurroh!

        — Vom fuma împreună calumetul?

        — Războinicii vor ţine sfat şi se va vedea

        — Bine, merg cu gânduri de pace.

        Urcai în şa. Bob se caţără şi el pe calul său nărăvaş. Părea că nimeni nu-l ia în seamă. Indianul îi dispreţuieşte pe negri mai mult chiar decât unii albi. Pe mine, însă, căpeteniile mă luară la mijloc şi pornirăm cu toţii în galop spre tabără. Trecurăm printre corturi şi oprirăm în faţa unuia mai mare şi mai arătos. Căpeteniile descălecară. Făcui la fel.

        Pe Bob nu-l zăream nicăieri. Eram singur, înconjurat de toată ceata de războinici. Căpetenia care vorbise adineauri puse mâna pe puşca mea.

        — Faţa palidă să ne dea armele!

        — Ba le păstrez! N-am venit încoace ca prizonier, ci de bună voie.

        — Totuşi, omul alb trebuie să ne dea armele până ce războinicii roşii se vor convinge cu ce gânduri a venit.

        — Cum aşa? Oamenii roşii se tem de mine? Dacă îmi cereţi armele, înseamnă că v-aţi speriat.

        Indianul se simţi atins în prestigiul lui de războinic, îşi plimbă privirea întrebătoare către ceilalţi şi înţelegând pesemne că aceştia înclină să-mi lase armele, hotărî:

        — Războinicii comanşilor nu cunosc teama. Omul alb să-şi păstreze armele!

        — Cum îi spune fratelui meu roşu?

        — Old Shatterhand vorbeşte cu To-kei-hun, căpetenia de care tremură toţi duşmanii.

        — Îl rog pe fratele meu To-kei-hun să-mi dea un cort unde să stau până ce căpeteniile vor ţine sfat şi vor socoti să-mi vorbească.

        — Spusa ta e bună. Vei aştepta într-un cort până ce războinicii Racurroh vor hotărî dacă fumăm calumetul sau nu.

        Îmi făcu semn cu mâna şi se depănă. Eu îl urmai cu calul de căpăstru. Dându-se în lături, indienii ne lăsară loc de trecere. Observai cu acest prilej o mulţime de femei, tinere şi bătrâne, zgâindu-se curioase din corturi la omul alb care îndrăznise să pătrundă în peştera leilor. Din fericire, comanşii aceştia nu făceau parte din tribul cu care Winnetou se războise la Mapimi.

        Corturile, sau să le zicem colibele, arătau la fel ca şi la indienii din nord. Erau rodul exclusiv al muncii femeilor, bărbaţii ocupându-se numai cu războiul, cu vânătoarea şi pescuitul şi lăsând toate celelalte corvezi pe umerii sexului „slab”, cum îl numim noi de obicei.

        Femeile sunt acelea care cară piei pentru pereţii corturilor sau colibelor, le întind la soare şi desenează cu o bucală de cărbune forma necesară. Pe urmă pieile sunt tăiate şi prinse în cureluşe subţiri. Se aduc parii împreună cu toate obiectele destinate noii locuinţe. Pe locul ales în acest scop, cu ajutorul unor unelte foarte primitive, se face o groapă rotundă, adâncă de circa două picioare, fixându-se jur-împrejur un numărmai mare sau mai mic de pari, în funcţie de dimensiunea locuinţei. Parii trebuie să aibă cel puţin lungimea egală cu diametrul gropii. Împreunaţi la vârf, ei sunt legaţi cu nuiele de alun sau de salcie. Femeile şi fetele trebuie să se caţere pe pari şi să facă legăturile, susţinându-se numai cu ajutorul picioarelor, ceea ce nu-i deloc o treabă uşoară. Eşafodajul acesta reprezintă scheletul locuinţei. Partea cea mai complicată a construcţiei este însă aşezarea pe schelet a pieilor care atârnă deosebit de greu. Parii verticali sunt sprijiniţi la mijloc cu proptele bifurcate în vârf şi fixate tot cu cureluşe. Astfel, în interior se formează două încăperi concentrice. Amândouă şirurile de pari sunt acoperite cu piei, lăsându-se sus o deschizătură pe unde iese fumul când arde focul în mijlocul cortului. Cele două încăperi pot fi mascate cu piei sau împletituri, după dorinţa proprietarului.

        Cortul în care fusei condus era mic şi pentru moment, neocupat. Îmi pironii calul afară, dădui la o parte cele două piei ce mascau intrarea şi păşii înăuntru fără să mă sinchisesc de căpetenia care nici nu avea intenţia, de fapt, să mă urmeze…

        Nu trecură nici două minute că se ivi în cort o indiană foarte bătrână, cu o legătură de vreascuri în spinare. Lepădă vreascurile şi ieşi, ca să se întoarcă apoi cu un vas de lut, mare şi cam hârbuit. Aprinse focul şi aşeză oala la fiert.

        Eu mă lungisem jos şi o priveam în tăcere. Ştiam că după mentalitatea indienilor mi-aş fi pierdut mult din prestigiu, dacă intram în vorbă cu ea. De altfel, pentru mine era clar că mă aflam aici de fapt sub supraveghere şi că, pe ascuns, ochii gazdelor mă spionau prin nu ştiu ce spărturi nevăzute.

        Mâncarea dădu în clocot şi mirosul mă anunţă că e vorba de carne de vită. Într-adevăr, după vreun ceas, bătrâna îmi aşeză la picioare oala fierbinte şi plecă iar, lăsându-mă să mănânc în toată voia. Ceea ce şi făcui. Mărturisesc că pulpa de bivol îmi plăcu foarte mult; nici zeama n-o găseam de lepădat; doar că vasul nu prea strălucea de curăţenie şi-mi lipsea sarea, de care indienii nu vor să audă.

        La drept vorbind, mă bucuram de un tratament excepţional, iar în ce priveşte vasul, pot paria şi azi că era singurul disponibil din toată tabăra.

        Mă ospătai deci şi întins pe jos cu pătura strânsă sub cap, dădui frâu liber gândurilor. Stând aşa, îl auzii de afară pe mustangul meu, care se ospăta. Va şi zică, gazdele se îngrijiseră şi de cal. în acelaşi timp, auzeam cum doi indieni patrulează neîncetat în jurul cortului. Ceva mai târziu, focul se stinse şi adormit. Mă aflam, desigur, în pragul unor evenimente serioase – şi oboseala nu-mi putea fi de folos. Un foşnet mă trezi în zori. Ridicându-mi pleoapele, o văzui iarăşi pe bătrână aprinzând focul şi aşezând oala la fiert.

        Îşi făcea datoria fără să mă privească, fără să-mi acorde cea mai mică atenţie; ceea ce nu însemna însă nici o jignire la adresa mea.

        Consumai carnea cu aceeaşi poftă ca în ajun, după care hotărâi să ies puţin din cort. Dar numai ce scosei capul afară, că una din străji se şi repezi la mine cu suliţa.

        Această comportare n-o puteam tolera fără să-mi pierd pentru totdeauna autoritatea în ochii comanşilor. Apucai deci suliţa cu amândouă mâinile, aproape de vârf şi împingând repede înainte, o smucii apoi cu atâta putere, încât bietul indian o scăpă din mâini şi căzu lat.

        — Iuf! răcni el, ridicându-se şi smulgându-şi cuţitul de la brâu.

        — Iuf! mă strâmbai, trăgând la rândul meu cuţitul şi aruncând suliţa în cort.

        — Faţa palidă să-mi dea suliţa!

        — Pielea-roşie n-are decât să intre înăuntru şi s-o ia!

        Judecând după mutra lui, invitaţia nu părea să-l ispitească. Dar iată că răsări celălalt străjer.

        — Omul alb să intre în cort! îmi porunci pe un ton categoric.

        Vârful suliţei sale mai că-mi atingea faţa, încât nu putui rezista ispitei de a repeta experimentul de adineauri. Cât ai clipi, căzu şi acest de-al doilea comanş cu nasul în pământ, iar suliţa lui urmă drumul celei dintâi.

        Lucrul acesta li se păru prea de tot; strigară amândoi, alarmând întreaga tabără.

        Exact în dreptul cortului meu se afla un alt cort mult mai arătos şi cu trei scuturi agăţate la intrare. La strigătul paznicilor, perdeaua de piele se dădu la o parte şi un cap oacheş de fată se ivi ca să afle pricina tărăboiului. Doi ochi negri, focoşi, stăruiră o clipă asupra mea. Apoi căpşorul dispăru. Două secunde mai târziu se arătară cele patru căpetenii şi veniră spre noi. La un semn al lui To-kei-hun, străjile se retraseră.

        — Ce caută faţa palidă aici, în faţa cortului?

        — Aud bine? Pesemne că fratele meu vrea să ştie ce caută aici cei doi paznici roşii.

        — Ei fac de strajă pentru ca omului alb să nu i se întâmple nimic. Deci, stai înăuntru!

        — Oare printre războinicii lui To-kei-hun se află oameni răi şi păcătoşi care nu ascultă de poruncile căpeteniei, că se simte nevoia de paznici ca să-i ocrotească pe musafiri? Old Shatterhand se lipseşte de pază! El va zdrobi cu pumnul său ţeasta oricărui mişel şi făţarnic. Fraţii mei să se întoarcă fără grijă la wigwamul lor; vreau să mă plimb puţin. Pe urmă mă întorc şi stăm de vorbă.

        Intrai în cort şi-mi luai armele care, fireşte, nu era cazul să rămână acolo. Dar când să ies din nou, mă pomenii cu o duzină de suliţe îndreptate asupra mea. Eram, deci, prizonier. Să-i înfrunt? Să aleg calea luptei? Nu, îmi veni altă idee. Mă trăsei către fundul cortului şi cu tomahawkul despicai pielea groasă ca să mă strecor afară.

        Ieşii astfel prin dos, în timp ce comanşii păzeau cu străşnicie intrarea. Văzându-mă, îşi holbară mai întâi ochii de uimire. Apoi se stârni un vacarm, de parcă le-ar fi scăpat din lanţuri o sută de urşi. Căpeteniile, care între timp se întorseseră la corturile lor, reveniră într-o goană deloc potrivită cu ţinuta mândră de până atunci. Îşi făceau loc cu coatele printre războinici, alergând să mă prindă.

        Să mă fi opus cu arma? Nu era posibil. M-ar fi omorât şi pe mine şi pe tovarăşii a căror salvare o urmăream. Hotărât, scosei din buzunar luneta şi o îndreptai asupra lor, strigând cât se poate de crunt:

        — Staţi, că vă curăţ pe toţi!

        Se traseră înapoi speriaţi. Ori nu cunoşteau deloc asemenea instrument, ori poate îl mai văzuseră aiurea, dar nu ştiau ce nefaste puteri o fi ascunzând.

        — Ce vrea omul alb? vorbi To-kei-hun. De ce nu şade în wigwamul lui?

        — Old Shatterhand e mare vraci printre oamenii albi, îl lămurii eu. Am să vă dovedesc că pot nimici întregul neam al comanşilor.

        Băgai luneta la loc în buzunar, apucai în schimb carabina Henry şi arătai spre unul din corturile mai depărtate:

        — Oamenii roşii să se uite la prăjina aceea din faţa cortului!

        Dusei arma la ochi şi apăsai pe trăgaci. Glonţul nimeri exact în vârful prăjinii. Un murmur de admiraţie se făcu auzit peste tot. Indienii preţuiesc îndemânarea şi curajul chiar şi al celui mai neîmpăcat duşman al lor.

        Al doilea glonţ nimeri mai jos, la o distanţă de jumătate de ţol, al treilea şi mai jos, la aceeaşi distanţă. Acum murmurul încetă. Indienii, necunoscând decât puşca obişnuită cu două încărcături, rămaseră perplecşi în faţa carabinei mele cu repetiţie. La cel de-al patrulea foc, mulţimea înmărmuri. Apoi, cu al şaselea şi al şaptelea, uluirea comanşilor crescu fără margini şi groaza se desenă pe chipurile lor. Trăsei astfel de nu mai puţin de douăzeci de ori, găurind prăjina în tot atâtea locuri şi mereu la aceeaşi distanţă. Apoi, cu cel mai firesc aer posibil, îmi agăţai carabina de umăr si, pe un ton flegmatic, rostii:

        — Ei, s-au convins bărbaţii roşii că Old Shatterhand e un vraci neîntrecut? Cine va încerca să-i facă vreun rău se va alege cu moartea! Howgh!

        Îmi văzui astfel de drum fără să întâmpin nici o împotrivire. În faţa corturilor înşirate de ambele părţi, femei şi fete se uitau la mine ca la o fiinţă cu puteri supraomeneşti. Puteam să fiu satisfăcut de impresia ce o lăsase scamatoria mea.

        La unul din corturi stătea o strajă, ceea ce mă făcu să bănuiesc că se află un prizonier. Dar cine anume? Să-l întreb pe paznic, să nu-l întreb? Când, deodată, aud un glas cunoscut:

        — Massa, oh, lăsăm negru afară! Indian prins la Bob, vrem tăiem şi mâncăm.

        Cârmii spre intrare, dădui Ia o parte pieile şi-l scosei afara pe Bob. Înspăimântat, străjerul nici nu încercă să se opună, iar în rândurile celorlalţi nu se auzi nici un protest.

        — Te-au închis aici chiar după sosire? îl întrebai pe negru.

        — Da, massa. Luat Bob de la cal şi băgat cert. Aşa stam Bob până acum.

        — Va să zică, nu ştii unde se află massa Bernard?

        — Oh, massa Bern' n-ai văzut, n-ai auzit.

        — Vino ! Ţine-te după mine!

        Trecurăm astfel de câteva corturi, când ne aţinură iarăşi calea cei patru şefi, urmaţi de o suită numeroasă. Ieşiseră prudenţi din dosul corturilor pentru a-mi tăia drumul. Dusei repede mâna la puşcă, dar To-kei-hun îmi făcu semn că nu vine cu gânduri rele. Mă oprii, deci şi-l aşteptai.

        — Încotro se duce fratele alb? Să vină la sfatul căpeteniilor, să stăm de vorbă!

        Până atunci fusesem „omul alb” sau „faţa palidă”. Acum mă transformasem în „fratele alb”. Se vedea deci că le impusesem oarecare respect.

        — Vor fuma fraţii roşii calumetul cu mine?

        — Vom sta mai întâi de vorbă şi dacă spusa ta se va dovedi dreaptă, vei fi privit ca un fiu al comanşilor.

        — Atunci fraţii mei să se întoarcă! Old Shatterhand va veni în urma lor.

        O luarăm iarăşi îndărăt şi trecurăm de cortul meu. Ceva mai încolo, în susul uliţei, o zării pe Tony, bătrână iapă a lui Sam, iar alături, priponiţi unul lângă altul, caii lui Winnetou şi Bernard. Prizonierii însă nu erau acolo; altminteri aş fi văzut afară străjile.

        În cele din urmă, ajunserăm într-un fel de piaţă aproape circulară, înconjurată de mai multe rânduri de indieni. Aici era, desigur, locul tradiţional al sfatului.

        Căpeteniile păşiră în mijloc şi se aşezară. O seamă de războinici, privilegiaţi din cine ştie ce motive, se apropiară şi ei, luând loc în semicerc dinaintea căpeteniilor. Fără să aştept o invitaţie specială, mă aşezai la rândul meu, ba îi făcui semn şi lui Bob să se ghemuiască mai în spate. Atitudinea mea nu le conveni deloc căpeteniilor.

        — De ce omul alb se aşază când e vorba să-l judecăm? întrebă supărat To-kei-hun.

        Făcui un gest de om sigur şi stăpân pe sine:

        — Şi mă rog, oamenii roşii de ce se aşază când e vorba să-i judece Old Shatterhand?

        În ciuda feţei lor ca de piatră, descifrai totuşi că replica mea îi surprinsese.

        — Omul alb are o limbă cam glumeaţă, dar fie, să stea jos. Totuşi, pe negru de ce 1-a scos din cortul lui şi ni-l aduce acum şi la sfat? Nu ştie Old Shatterhand că negrii n-au dreptul să şadă în faţa omului roşu?

        — Omul acesta se află în slujba mea. Când eu îi poruncesc să şadă, atunci se aşază chiar şi în faţa căpeteniilor roşii! Hai, să înceapă sfatul!

        Uram convins că numai cu acest mod impertinent de a mă purta îmi pregăteam oarecum salvarea. Cu cât mai îndrăzneţ mă arătam, fireşte, fără a-i ofensa direct, cu atât mai mult creşteam în ochii lor. O supunere pasivă ar fi echivalat cu moartea.

        To-kei-hun aprinse calumetul şi-l trecu din mână-n mână. Mie nu mi-l oferi. Ceremonia încheiată, căpetenia se sculă şi se porni pe cuvântat. Indienii sunt îndeobşte foarte tăcuţi şi rezervaţi faţă de străini. Dar cu anumite prilejuri ei demonstrează un debit verbal care în nici un caz nu rămâne în urma celui european. Există chiar căpetenii care şi-au cucerit faima prin talentul şi elocinţa lor, asemenea marilor oratori ai lumii antice sau moderne. Limbajul lor colorat, înflorit, aminteşte parcă poezia graiurilor orientale.

        Căpetenia începu cu obişnuita introducere ce se face la judecarea unui alb, de fapt un rechizitoriu adresat întregii rase:

        — Omul alb să asculte! Vorbeşte To-kei-hun, căpetenia comanşilor! Multe ocoluri a făcut soarele din vremea când oamenii roşii erau singurii stăpâni ai pământului dintre cele două ape mari. Ei au ridicat oraşe, au sădit pomi, au vânat bizoni. Ale lor erau şi raza soarelui şi ploaia; ale lor pădurea, muntele şi savanele fără sfârşit. Aveau neveste şi fiice, fraţi şifeciori. Şi erau fericiţi! Dar au venit oamenii cu faţa ca zăpada şi cu sufletul negru ca fumul. Nu erau mulţi la număr şi oamenii roşii i-au găzduit în wigwamurile lor. Dar ei aveau arme necunoscute şi apă de foc; ei au adus alţi zei şi alţi preoţi, au adus trădarea, molima şi moartea. Şi veneau din ce în ce mai mulţi de dincolo de marea apă. Limba lor era vicleană şi cuţitul tăios. Oamenii roşii s-au încrezut în ei, dar au căzut pradă înşelăciunii. Au fost nevoiţi să le dea pământul unde odihnesc părinţii lor; au fost izgoniţi din wigwamurile şi din ţinuturile lor de vânătoare şi la orice împotrivire, erau ucişi fără milă. Pentru a-i doborî, feţele palide au semănat zâzanie între triburile oamenilor roşii, care au prins să se bată între dânşii, murind ca şi coioţii în deşert. Blestem albilor, blestem lor! Cadă asupra lor nenorociri câte stele pe cer şi câtă frunză pe arborii pădurii!

        Un strigăt unanim de aprobare sublinie alocuţiunea şefului al cărui glas tunător răsuna până departe. Apoi To-kei-hun reluă:

        — Şi iată că un astfel de om cu obrajii, palizi a venit încoace, la wigwamurile comanşilor. Culoare de mincinos şi limbă de trădător! Dar războinicii roşii îl vor asculta şi-l vor judeca după dreptate. Vorbească deci!

        Se aşeză la loc. În schimb, îi urmară la cuvânt alte trei căpetenii, rostind fiecare câte un discurs asemănător şi cerându-mi să vorbesc la rândul meu. In timpul discursurilor, eu îmi scosei caietul de schiţe şi încercai să desenez căpeteniile din faţa mea, ca şi mulţimea de războinici şi corturile din jurul pieţei.

        După ce şi al patrulea orator îşi încheie cuvântarea în uralele asistenţei, To-kei-hun mi se adresă arătând cu degetul:

        — Ce tot face omul alb acolo, în timp ce conducătorii comanşilor vorbesc spre a fi ascultaţi?

        Rupsei fila din caiet, mă sculai în picioare şi i-o dădui.

        — Iată, marea căpetenie poate să vadă ce fac!

        — Iuf! exclamă indianul după ce-şi aruncă ochii pe schiţa mea.

        — Iuf! Iuf! Iuf! făcură şi celelalte trei căpetenii văzându-mi opera.

        Iar To-kei-hun adaugă:

        — Mare minune! Omul alb vrăjeşte pe pielea asta albă sufletele comanşilor! Uite, aici e To-kei-hun, aici tustrei fraţii lui, căpeteniile, dincoace războinicii şi corturile! Ce-o fi vrând omul alb?

        — Omul roşu va vedea imediat.

        Îi luai hârtia din mână şi o arătai şi altor războinici din spatele meu; toţi rămaseră uluiţi ca şi căpeteniile lor. Se uitau la schiţa mea ca la o minune. Făcui apoi din ea un cocoloş şi-l băgai pe ţeava carabinei.

        — To-kei-hun, ziceai adineauri că pe această hârtie v-am vrăjit sufletele. Iată-le acum în ţeava. Vrei să le împrăştii în cele patru vânturi pentru ca nimeni dintre voi să nu ajungă vreodată în veşnicele plaiuri ale vânătoarei?

        Efectul acestei farse îmi întrecu aşteptările. Şefii săriră în sus ca arşi. De jur împrejur se ridică un strigăt de groază.

        Văzând ce se întâmplă, mă grăbii să-i liniştesc.

        — Oamenii roşii să se aşeze şi să fumeze cu mine calumetul păcii. Dacă se vor purta cu mine ca fraţii, le voi înapoia sufletele.

        Se aşezară în mare grabă şi To-kei-hun scoase pipa. Îmi veni atunci oidee năstruşnică prin care să-i fac şi mai docili. Unul din şefi purta la haină doi nasturi mari de alamă, socotindu-i, pesemne, podoabe de preţ. Mă apropiai de acesta:

        — Fratele roşu să-mi împrumute podoabele! Am să i le dau repede înapoi.

        Şi, niciuna, nici două, smulsei nasturii, întorcându-mă foarte calm, fără să-i iau în seamă uluirea.

        — Fraţii mei roşii văd aici, între degetele mele, aceste podoabe, câte una în fiecare mână. Acum, băgaţi de scamă!

        Mă prefăcui că le arunc în sus şi le arătai apoi mâinile goale.

        — Fraţii mei să se uite bine! Unde sunt nasturii?

        — Au zburat ! exclamă cu ciudă păgubitul.

        — Da, au zburat departe, spre soare. Fratele meu roşu să tragă după ei şi să-i aducă iar pe pământ!

        — Asta n-o poate nimeni, nici măcar vraciul!

        — Atunci trag eu! Fraţii mei să fie cu luare-aminte ca să vadă când vor cădea podoabele.

        Nu folosii carabina, în care se afla cocoloşul de hârtie, ci puşca mea cea veche, cu două ţevi, gata încărcată. O ridicai de lângă To-kei-hun şi trăsei un foc în sus. Câteva secunde şi se auzi căzând ceva lângă noi. Proprietarul preţioasei podoabe se repezi la locul cu pricina şi cu ajutorul cuţitului, dezgropa din pământ un nasture.

        — Iuf, e al meu!

        Pe când toţi se îmbulzeau să vadă minunea, eu băgai nasturele celălalt pe cea de-a doua ţeava şi trăsei din nou. Indienii stăteau toţi cu ochii în sus. Deodată, Bob strigă, frecându-şi umărul şi ţopăind într-un picior:

        — Oh, massa, nimerim Bob! Puşcat umăr!

        Într-adevăr, cel de-al doilea nasture căzu pe umărul lui şi se rostogoli la pământ. Indianul îl ridică şi pe acesta şi prinzându-şi împreună la piept, făcu o grimasă care să arate clar că de aci încolo nu va mai permite să fie proiectaţi în soare.

        Această şmecherie, dintre cele mai simple, făcu o impresie de necrezut. Aruncasem doi nasturi în soare şi-i adusesem iarăşi pe pământ cu câte un foc de armă! Şi nasturii fuseseră într-adevăr sus, altminteri cum s-ar fi îngropat unul atât de adânc în ţărână şi cum ar fi căzut celălalt drept pe umărul negrului, provocându-i şi o vânătaie respectabilă?! Şefii şedeau gânditori, tăcuţi; nici nu mai ştiau ce să facă, iar războinicii din jur aşteptau intimidaţi desfăşurarea evenimentelor.

        Încercai atunci să risipesc încordarea, ce-i drept, într-un fel destul de riscant. Lângă To-kei-hun se afla calumetul şi punga de oposum în care indienii îşi ţin tutunul amestecat cu foi de cânepă. Ridicai de jos calumetul şi-l umplui. Apoi, luând un aer solemn, cuvântai:

        — Fraţii roşii să se uite la Old Shatterhand, care stă aici, în faţa lor! Văd ei oare la cingătoarea mea vreun scalp de indian, sau măcar un smoc de păr care să-mi împodobească încălţările? Unde e dovada că mi-aş fi pătat vreodată mâinile cu sângele comanşilor? Mă aflam cu prietenii mei în pădure pe când războinicii Racurroh fumau calumetul cu cei doi duşmani ai noştri. Şi totuşi nu m-am atins de ei. Apoi, prinzându-l pe Ma-ram, fiul mareicăpetenii To-kei-hun, nu l-am ucis, ci, înapoindu-i armele, l-am adus încoace, la wigwamul tatălui său. Oare mi-ar fi fost greu să omor şase războinici de-ai voştri? Şi totuşi nu le-am făcut nici un rău, mulţumindu-mă să leg pe unul din ei, pentru ca apoi să poată fi găsit şi eliberat de ai săi! N-aş fi putut oare să-i urmăresc pe războinicii care mergeau în munţi, să semăn moarte printre ei şi să pângăresc mormântul slăvitei voastre căpetenii? N-am tras eu în cei doi albi care v-au răpus straja şi au fugit cu aurul? Nu port eu aici, în ţeava puştii, sufletele voastre şi totuşi nu le spulber în vânt? N-aş fi în stare, credeţi, să arunc în soare toate pungile voastre cu „medicamente” fără să le mai aduc înapoi? Şi totuşi nu fac nimic din toate acestea, pentru că doresc să fiu frate cu comanşii, să fumez cu ei calumetul! Conducătorii voştri sunt viteji şi înţelepţi. Ei urăsc nedreptatea. Dar cel care nu crede ce-am spus va cădea trăsnit de puşca asta cu care eu, Old Shatterhand, trag câte o mie de gloanţe la rând! E timpul deci să fumăm pentru pace!

        Aprinsei pipa – şi suflând fumul spre cer, spre pământ şi în cele patru vânturi, o trecui în mâna lui To-kei-hun. Izbutisem să-l supun voinţei mele. Omul luă calumetul, suflă la rândul lui şase fumuri şi-l dădu mai departe. Ultimul dintre şefi mi-l înapoie şi abia atunci mă aşezai din nou, de data asta chiar în mijlocul lor.

        — Fratele alb ne va întoarce acum sufletele? întrebă îngrijorat unul din şefi.

        Trebuia să răspund cu mult tact diplomatic.

        — Dar mă privesc oare bărbaţii roşii ca pe un fiu al comanşilor?

        — Old Shatterhand e fratele nostru şi e liber. El va primi un cort şi va trăi după pofta inimii lui.

        — Şi ce cort îmi daţi?

        — Old Shatterhand e un mare războinic. El îşi va alege singur cortul.

        — Atunci fraţii mei să mă însoţească! Vreau să mi-l aleg.

        Se ridicară şi pornirăm împreună.

        Luai la rând toate corturile până ajunserăm în faţa unuia păzit de patru străji. Acolo îmi făcui mâinile pâlnie la gură şi imitai urletul coiotului. Numaidecât veni dinăuntru răspunsul aşteptat. Dintr-un salt mă postai la intrare.

        — Old Shatterhand va locui aici!

        Şefii se uitară ca prostiţi unul la altul; nu prevăzură deloc această situaţie.

        — Aici nu se poate.

        — De ce, mă rog?

        — Aici stau duşmanii comanşilor.

        — Care duşmani?

        — Două feţe palide şi un om roşu.

        — Cum îi cheamă?

        — Roşul e Winnetou, căpetenia apaşilor, iar unul dintre albi e Sans-ear, care îi omoară pe indieni.

        Să nu-şi fi dat ei oare seama că făceam parte din acelaşi grup? Ce-i drept, lui Ma-ram nu-i pomenisem nimic. Ar fi putut s-o afle însă de la Patrik Morgan.

        — Old Shatterhand vrea să-i vadă pe prizonieri! Şi, fără să aştept răspuns, intrai în cort. Căpeteniile mă urmară în mare grabă.

        Prizonierii zăceau la pământ, legaţi de mâini şi de picioare, prinşi în acelaşi timp de proptelele cortului, îmi recunoscuseră, fireşte, glasul, dar tăceau cu toţii mâlc. Nimeni nu-şi trăda cu vreun gest bucuria.

        — Dar ce-au făcut aceşti oameni? mă adresai căpeteniilor.

        — Au omorât războinici de-ai noştri.

        — Fratele meu a văzut cu ochii lui cum îi omorau?

        — Au văzut ceilalţi războinici.

        — Atunci vor trebui să aducă dovezi! În orice caz, eu rămân aici, iar oamenii aceştia vor fi musafirii mei!

        Scosei cuţitul şi dădui să tai legăturile care îi imobilizau pe prizonieri, dar unul din capii indienii mă apuca de braţ.

        — Oamenii aceştia trebuie să moară. Fratele alb nu are dreptul să-i socotească musafiri.

        — Şi cine poate să mă oprească?

        — Cele patru căpetenii Racurroh!

        — Poftim, să încerce!

        Mă intercalai între indieni şi prizonierii lor. În afară de cele patru căpetenii, nu mai intrase înăuntru decât negrul Bob.

        — Bob, taie curelele! Începe cu Winnetou! Negrul se apropiase între timp de stăpânul său.

        Dar ordinul era ordin şi pe urma va fi chibzuit şi că Winnetou ne poate fi de mai mare folos decât Bernard.

        — Omul negru să bage cuţitul la loc! izbucnii unul din şefii comanşilor.

        Dar, până una alta, Winnetou se şi eliberase.

        — Iuf! exclamă căpetenia văzându-se neluat în seamă. Şi dădu să se arunce asupra lui Bob, care tocmai se pregătea să taie legăturile lui Sam.

        Îi tăiai calea indianului, dar, sesizându-i intenţia sării repede într-o parte. Totuşi cuţitul lui mi se înfipse sus, în braţ, pentru care îl pocnii numaidecât de căzu ca o bucată de lemn. Nici nu avu timp mai scoată cuţitul din rană. Cu încă o lovitură, scăpai de alt indian, apoi sării în gâtul celui de-al treilea în timp ce Winnetou – deşi cu mâinile umflate – îl apucă de beregată pe To-kei-hun.

        Nu se auzise decât un iuf! şi atât. Străjile stăteau fără grijă afară, în timp ce noi, aici, puneam stăpânire pe cort, iar tuspatru căpeteniile zăceau legate cobză, cu căluşe în gură.

        — Heavens, cerule! Asta înseamnă, ca să zic aşa, ajutor la mare ananghie! se bucură Sam frecându-şi mădularele amorţite. Dragă Charlie, tare sunt curios, ca să zic aşa, cum ai făcut şi ai dres toate astea?

        — Las’ că afli mai târziu. Acum faceţi-vă rost de arme! Luaţi de la şefii ăştia, că au destule.

        La rândul meu, desfăcui punga cu muniţii şi-mi încărcai carabina ca să fiu pregătit pentru orice eventualitate. Între timp, le dădui celorlalţi instrucţiunile necesare, recomandându-le să ucidă pe loc cele patru căpetenii în cazul că vom fi atacaţi. Apoi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ieşii afară. Din respect faţă de căpeteniile lor, străjile se mutaserăla oarecare distanţă. Mai încolo aşteptau o mulţime de comanşi, care se adunaseră din curiozitate. Mă dusei întâi de toate la străjeri.

        — Ştiu războinicii comanşi că Old Shatterhand a devenit frate cu căpeteniile lor?

        Oamenii îşi plecară ochii în pământ. Ceea ce ar fi voit sa însemne: da.

        — Fraţii mei să păzească bine cortul, să nu lase pe nimeni înăuntru până nu vor primi alte porunci din partea căpeteniilor.

        Apoi mă adresai mulţimii:

        — Plecaţi şi chemaţi pe toţi războinicii la sfat! Se Împrăştiară numaidecât, iar eu o luai singur spre locul sfatului. Cine nu e familiarizat cu uzanţele indienilor mi-ar atribui, desigur, un curaj fără seamăn. Aprecierea însă ar fi exagerată. Indianul nu e nicidecum „sălbaticul” drept care trece. El are legile şi datinile lui neclintite. Cine ştie să se folosească de ele nu prea are motive de teama. Şi, în fond, aici totul era, încă de la început, o chestiune de viaţă sau moarte. Mai mult decât viaţa nu-mi puteam risca.

        Pe când mergeam spre locul întrunirii, reuşii să-mi leg rana de la braţ, de altfel neînsemnată. Mă aşezai apoi exact în locul pe care-l ocupasem cu câtva timp înainte. Nu dură decât zece minute şi piaţa se umplu de războinici, în afară de centrul unde şezuseră adineauri războinicii favoriţi. Oriunde în altă; parte un asemenea miting n-ar începe fără forfotă şi gălăgie. Aici însă, printre aşa-zişii sălbatici, nu se auzea o şoaptă. Oamenii veneau solemni şi tăcuţi, îşi alegeau locul şi aşteptau apoi nemişcaţi ca nişte statui.

        Făcui semn celor mai aleşi dintre războinici să se apropie. După ce aceştia se aşezară în semicerc în faţa mea, rostii:

        — Old Shatterhand a devenit frate cu căpeteniile comanşilor. Ştiaţi acest lucru?

        — Ştiam! răspunse un războinic în numele celorlalţi.

        — Prin urmare, trebuie să-şi aleagă un cort pe placul lui şi i-a plăcut cortul unde stau prizonierii! Oare cortul ales i se cuvine ori ba?

        — I se cuvine!

        — Şi totuşi căpeteniile n-au vrut să ţină seama de dreptul lui. Sunt oare căpeteniile comanşilor nişte mincinoşi? Prizonierii au cerut ca Old Shatterhand săi ocrotească. Să le fi respins cererea?

        — Nu!

        — Deci Old Shatterhand i-a luat sub scutul său socotindu-i oaspeţi. Avea el acest drept?

        — Avea şi dreptul şi datoria, întări acelaşi războinic. Dar nu are voie să-i scape de judecată. Poate să-i ocrotească şi să moară laolaltă cu ei.

        — Dar dacă se pune chezaş pentru ei, are voie să-i dezlege?

        — Asta da.

        — Înseamnă că n-a făcut decât ceea ce se cuvine! Totuşi unul din şefii comanşilor a încercat să-l omoare şi l-a rănit la braţ. Ce face un comanş când cineva încearcă să-l ucidă în propriul său cort?

        — Îl omoară el.

        — Şi ce face cu ceilalţi, care dau ajutor ucigaşului?

        — Îi omoară pe toţi!

        — Fraţii mei sunt înţelepţi şi cântăresc lucrurile după dreptate. Cei patru şefi ai comanşilor au vrut să mă omoare. Totuşi eu nu i-am ucis. I-amdoborât cu pumnul şi atâta tot. Acum zac legaţi în cort şi păziţi de oaspeţii mei. Sânge pentru sânge, iertare pentru iertare! În schimbul libertăţii celor care au vrut să mă ucidă, vă cer eliberarea prizonierilor! Fraţii mei să se sfătuiască. Am să aştept aici răspunsul. Dar nu cumva oaspeţii mei să fie tulburaţi! Dacă cineva dintre voi pătrunde în cort, oamenii mei vă vor ucide căpeteniile.

        Nimic pe chipurile lor nu trăda grava impresie pe care cuvintele mele trebuie s-o fi făcut. Eu mă depărtai câţiva paşi, ca să nu asist la dezbateri.

        Războinicii din centru alcătuiau, aşa cum mă aşteptam de altfel, un soi de consiliu ajutător. La un semn ieşiră, din rânduri câţiva bărbaţi, cărora sfetnicii parcă le dădură instrucţiuni spre a fi transmise mulţimii. În sânul războinicilor se produse oarecare animaţie, dar fără să-mi pricinuiască neplăceri. Apoi se desfăşurară discuţii îndelungate, până ce, în sfârşit, trei bărbaţi veniră spre mine şi unul dintre aceştia vorbi:

        — Fratele alb îi ţine prizonieri pe şefii Racurroh ?

        — Da.

        — El trebuie să-i predea războinicilor comanşi pentru judecată.

        — Fraţii mei uită, pesemne, că nu au voie să-şi judece conducătorii decât în cazul că s-ar dovedi laşi în luptă. Căpeteniile comanşilor, încercând să-l ucidă pe Old Shatterhand, se află acum în wigwamul şi în puterea lui. Singur el are dreptul să-i judece.

        — Şi ce are de gând fratele alb?

        — Dacă musafirii mei nu vor fi eliberaţi, am să-i omor pe şefii voştri!

        — Oare Old Shatterhand ştie cine sunt musafirii lui?

        — Desigur.

        — Unul din ei e Sans-ear, cunoscut ucigaş al indienilor.

        — L-au văzut oare fraţii mei omorând vreun comanş?

        — Nu. Dar câinele de Winnetou, care a ucis sute de fii ai comanşilor?!

        — Ştiu cumva fraţii mei că Winnetou ar fi răpus măcar un singur comanş Racurroh?

        — Nu. Dar al treilea?

        — E un om de sus, din miazănoapte, care în viaţa lui nu s-a atins de vreun indian.

        — Dacă fratele alb ne ucide căpeteniile, va pieri şi el, vor pieri şi oaspeţii lui!

        — Fraţii mei glumesc? Cine ar putea să-l omoare pe Old Shatterhand? Nu ţine el în puşcă sufletele comanşilor?

        Oamenii se aflau într-o mare dilemă şi statură mult pe gânduri. Dar nu puteau să-şi lase căpeteniile în voia soartei!

        — Fratele alb să aştepte până venim înapoi!

        Se depărtară şi luară dezbaterea de la capăt. Pe cât îmi dădeam seama, nu erau stăpâniţi de furie împotriva mea. Mă apărasem cu bărbăţie şi le arătasem încredere. A trata cu mine nu însemna, deci, a te umili. După vreo jumătate de oră, cei trei delegaţi se înapoiară.

        — Old Shatterhand şi oaspeţii săi vor fi liberi cât durează o pătrime din drumul soarelui pe cer.

        Aşadar, indienii îşi pregăteau obişnuita lor desfătare. Dându-ne drumul, aveau să ne hăituiască apoi ca pe nişte fiare, salvându-şi în acelaşitimp căpeteniile! Ne ofereau deci un avans de şase ore. Era puţin. Dar dacă porneam exact cu şase ore înainte de asfinţit, termenul se prelungea, practic, până în zori: noaptea, pe întuneric, nu puteau să ne urmărească, în această situaţie, refuzul ar fi fost o greşeală de neiertat. Se cerea totuşi prudenţă.

        — Old Shatterhand se va învoi numai daca oaspeţii lui îşi vor primi înapoi armele.

        — Le vor primi.

        — Şi toate celelalte lucruri? Mă gândeam mai ales Ia valorile pe care le avusese Bernard asupra sa; nu ştiam dacă indienii i le lăsaseră ori ba.

        — Vor primi totul!

        — Oaspeţii mei au fost luaţi prizonieri, deşi nu făcuseră nici un rău comanşilor Racurroh. În schimb, căpeteniile voastre au încercat să mă omoare. Şi acum vreţi să-şi recapete libertatea? Schimbul nu e drept!

        — Ce mai vrea fratele alb?

        — Rana pe care mi-au făcut-o la braţ să fie plătită cu trei cai aleşi de mine! Dau în schimb trei din caii noştri.

        — Fratele alb e viclean ca vulpea; el ştie că bieţii lui căişori sunt istoviţi. Dar împlinească-i-se voia! Când vor putea să iasă căpeteniile din wigwam?

        — Când vom pleca de aici.

        — Dar cum rămâne cu sufletele noastre?

        — N-am să le mai spulber în vânt.

        — Atunci Old Shatterhand să plece când vrea. El e un mare războinic şi un şacal şiret. Căpeteniile vor fi fost cu mintea înceţoşată când au fumat cu el pipa păcii. Howgh!

        Târgul se încheiase. Puteam pleca. Indienii mă lăsară să trec nestingherit şi mă îndreptai agale spre cortul meu. Fireşte că acolo eram aşteptat cu multă nerăbdare. Văzând că intru neînsoţit de nimeni, tovarăşii înţeleseră că lucrurile nu s-au terminat tocmai prost.

        — Ei? sări cel dintâi Bernard. Nu-l răbda inima să mai aştepte.

        — Ţi-au luat cumva diamantele şi hârtiile?

        — Nu. De ce?

        — Fiindcă altminteri ar fi trebuit să le primeşti înapoi. Suntem liberi, pentru un răstimp de şase ore!

        — Liber, massa? se bucură Bob. Oh, liber Bob, liber massa Bern'! Dar puţin şase ore. Vinem indian, iar prindem…

        — Well, făcu Sam, mai mult n-am fi putut să ne dorim. Doar intrasem aici, ca să zic aşa, într-o belea grozavă! Şi Tony? Ce se întâmplă cu Tony?

        — O capeţi înapoi, ca de altfel toate lucrurile ce-ţi aparţin. Şi Winnetou îşi căpătă calul. Ceilalţi însă sunt prea obosiţi; deşi mă doare sufletul, am hotărât să-l înlocuiesc pe mustangul meu; am să aleg trei dintre caii căpeteniilor.

        — High-day, ura! izbucni Sam. Şase ore avans şi cai odihniţi! Asta ajunge, ca să zic aşa, pentru nişte vânători bătrâni ca noi. Doar n-o să alegi nişte gloabe!

        Acum mă apucai în sfârşit sa le povestesc pe scurt cele întâmplate din clipa dramaticei noastre despărţiri. Dar nici nu-mi terminai bine „raportul”,că mă auzii strigat. Ieşti din cort şi mă pomenii cu bătrâna care mă ospătase în două rânduri.

        — Faţa palidă să poftească!

        — Încotro?

        — La Ma-ram.

        Era o invitaţie ciudată. Îmi înştiinţai tovarăşii şi o urmai pe bătrânică până la cortul care-mi servise de adăpost în cursul nopţii. Acolo aşteptau doi cai. Pe unul din ei încălecase Ma-ram.

        — Fratele meu alb să meargă să-şi aleagă caii! Aşadar, asta era! Ieşirăm amândoi în prerie, unde păştea un număr considerabil de animale. Tânărul indian mă conduse la un armăsar murg.

        — Acesta e cel mai bun dintre caii comanşilor! Ma-ram îl are de la tatăl său şi-l dăruieşte lui Old Shatterhand ca răsplată că nu i-a luat scalpul!

        Mă surprinse acest dar preţios, care dovedea mărinimia lui Ma-ram faţă de mine. Având un asemenea cal, nu mai puteam fi ajuns din urmă. Fireşte că acceptai. Apoi mă îngrijii de Bernard şi de Bob, alegându-le doi cai de nădejde.

        La întoarcere, Ma-ram opri în faţa cortului său.

        — Fratele meu alb binevoiască să descalece şi să intre!

        Nu se putea, fireşte sa refuz invitaţia. Tânărul mă introduse în cort şi fui tratat cu „kammas”, un soi de turtă căreia comanşii ştiu să-i dea un gust foarte plăcut. După care îmi luai rămas bun.

        Când ieşii din cort, o văzui iarăşi pe fata cu ochi negri, lucitori, care îmi atrăsese atenţia de dimineaţă, îşi făcea de lucru pe lângă caii noştri. Îmi pregătise nişte merinde şi la apariţia mea, se îmbujora toată.

        — Cine-i această fiică de Racurroh? îl întrebai pe Ma-ram.

        — Este Hil-lah-dih, „Izvorul limpede”, fata căpeteniei To-kei-hun. Te roagă să-i primeşti darul, pentru că l-ai cruţat pe Ma-ram, fratele ei.

        Îi întinsei fetei mâna.

        — Manitu să-ţi dăruiască multă fericire şi multe veri însorite, floare gingaşă a preriei! Ochiul tău e limpede şi fruntea senină. Fie-ţi şi viaţa curata, netulburată de furtuni!

        Încălecai şi mă dusei să prezint prietenilor mei caii aleşi de mine. Toţi se arătară încântaţi, în special de armăsarul meu.

        — Charlie, exclamă Sam, ăsta face aproape cât Tony, numai că a mea are coada mai scurtă şi urechile mai lungi. În sfârşit, totul e în regulă. Pramatiile astea roşii ne-au servit cât se poate de bine. Până-n seară mai avem exact şase ore. Propun să plecăm. Pe urmă să-i vedem dacă mai pun mâna pe noi, ca să zic aşa.

        Ne pregătirăm tot calabalâcul. Apoi dezlegarăm pe cei patru şefi ai comanşilor.

        — Massa, trebuie grăbim! ne îndemnă Bob. Foarte mult trebuie repede grăbim, ca indian să nu prindem iar massa Bern',Sam, Charlie şi Winnetou!

        Cât mai întârziarăm în cort, căpeteniile nici nu se clintiră de la locurile lor. Urcarăm apoi în şa şi… la drum! Uliţa dintre corturi era pustie. Nici picior de indian. Fără îndoială că ne urmăreau cu toţii pe ascuns. Numai la cortul lui To-kei-hun mi se păru că stăruie două perechi de ochi de după perdea. O sută de inimi băteau în aşteptarea momentului când vom fi poateiarăşi prinşi. Aici însă, în acest cort, două inimi ne doreau salvarea…