Chapter 4 IN CALIFORNIA.

        Trecurăm peste Rio Colorado, lăsarăm în urmă ţinutul Pahuta şi speram să atingem curând flancul răsăritean al munţilor Nevada şi să poposim câteva zile lângă lacul Mono. Drumul de la aşezările comanşilor până aici e un drum lung şi greu. Străbaţi savane nesfârşite, munţi uriaşi şi pustietăţi de nisip. Şi oricât de zdraveni ar fi cal şi călăreţ, totuşi eforturile îi fac să se resimtă.

        Dar cine ne determina, de fapt, să batem atâta drum până în California? Întâi de toate Bernard, care voia să-şi găsească acolo fratele; în al doilea rând, presupunerea că cei doi Morgan, după ce şi-au pierdut toată prada la Rio Pecos, se vor fi îndreptat spre ţara aurului. Aveam destule temeiuri să bănuim acest lucru.

        Plecând atunci din satul comanşilor, călărisem fără popas seara şi toată noaptea, încât ajunserăm a doua zi către amiază lângă Sierra Guadelupa superioară. Iapa lui Sam şi calul ciolănos al lui Winnetou rezistau cât se poate de bine, în ciuda uriaşelor greutăţi ale drumului, iar caii primiţi de la comanşi nu ne provocau nici un fel de griji. Trecurăm şi de Guadelupa fără ca nimic să ne dea de bănuit că am fi urmăriţi. Iar când, după câteva zile, traversarăm Rio Grande, orice teamă de comanşi, dispăru.

        La vest de Rio Grande se înşiră către nord, ca o salbă de piscuri, Cordilierii din Sonora, la care ajunserăm fără vreo păţanie deosebită. Aici însă interveni un eveniment important.

        Poposeam la ora prânzului pe coasta unui defileu. Winnetou, cocoţat mai sus, pe o stâncă, supraveghea drumul din faţa şi din urma noastră.

        — Iuf! făcu el deodată pe tonul acela gutural, propriu indienilor.

        Şi, lipindu-se de pământ, coborî târâş până la noi. Bineînţeles că apucarăm numaidecât armele şi sărirăm în picioare.

        — Ce s-a întâmplat? întrebă Marshall.

        — Oameni roşii.

        — Câţi?

        — Atâţia!

        Ne arătă cele cinci degete de la mâna dreaptă şi trei la mâna stângă.

        — Opt? Din ce trib?

        — Winnetou nu i-a putut recunoaşte; nu au nici un semn.

        — Sunt puşi pe război?

        — Nu sunt vopsiţi cu albastru şi roşu, dar poartă arme.

        — Unde se află? Departe de noi?

        — Cam într-un sfert din ceea ce albii numesc o oră vor fi aici. Fraţii mei să se despartă. Sans-ear să vină cu mine, iar Marshall şi omul negru sa meargă pe acelaşi drum şi să se ascundă în dosul stâncilor. Fratele Şarli va rămâne aici lângă calul lui.

        Îi prinse pe ceilalţi patru cai de dârlogi şi-i duse după o stâncă, unde erau bine camuflaţi. Apoi indică locul fiecărui om din grup. Eu rămăseisingur: stăteam pe jumătate întors spre direcţia de unde aveau sa apară necunoscuţii. Puşca mi-o ţineam pregătită.

        Nu trecu bine sfertul de oră, că şi auzii tropot de cai. Făcui de parcă n-aş bănui nimic, dar trăgeam cu coada ochiului spre cei opt călăreţi care, zărindu-mă la rândul lor, se opriră locului. După un scurt schimb de cuvinte, îşi continuară drumul, apropiindu-se de mine. Terenul era atât de pietros, încât trecerea cailor noştri nu lăsase nici un semn. Drept urmare, străinii nu aveau de unde să ştie ca suntem mai mulţi.

        Mă ridicai liniştit, cu puşca în mână. Indienii îşi struniră caii cam la zece paşi de mine. Cel din frunte întrebă:

        — Ce face faţa palidă aici în munţi?

        — Mă odihnesc după atâta drum.

        — De unde vine faţa palidă?

        — De la malul lui Rio Grande.

        — Şi încotro merge?

        — Iuf! exclamă un alt indian înainte ca eu să răspund. Războinicii comanşilor l-au văzut pe omul acesta lângă apa lui Rio Pecos. Era împreună cu Ma-ram, fiul căpeteniei, şi a tras cu puşca după cei doi albi urmăriţi de fraţii mei.

        Aşadar, indianul făcea parte din grupul celor cinci comanşi care mă atacaseră, dându-le, din păcate, răgaz lui Fred Morgan şi fiului său să spele putina. De recunoscut nu-l recunoşteam, pentru că atunci apăruse vopsit în culorile războiului; de altfel, nici timpul nu-mi îngăduise să-i reţin figura.

        — Încotro a plecat atunci faţa palidă cu Ma-ram? mi se adresă iarăşi şeful micului eşalon.

        — La wigwamurile comanşilor.

        — Şi cum de s-a întâlnit omul alb cu Ma-ram?

        — L-am prins în valea aceea unde rămăsese după ce războinicii comanşilor i-au atacat pe Winnetou, pe Sans-ear, pe încă un alb şi pe un negru.

        Auzindu-mi răspunsul, comanşii puseră mâna pe cuţite.

        — Iuf! strigă şeful. L-a luat prizonier pe Ma-ram! Şi cu ceilalţi oameni roşii ce s-a făcut?

        — Nimic rău. Pe unul l-am legat, iar ceilalţi patru nici că au simţit când l-am prins pe fiul căpeteniei şi l-am dus cu mine.

        — Dar Ma-ram, când l-am văzut, nici nu era legat! interveni indianul, care se amestecase şi adineauri în vorbă.

        — L-am lăsat liber, după ce-mi făgăduise ca mă va însoţi liniştit până la wigwamurile comanşilor.

        — Iuf! Şi ce voia omul alb acolo?

        — Să-i eliberez pe Winnetou, căpetenia apaşilor şi pe Sans-ear. Acolo i-am prins pe cei patru şefi Racurroh şi apoi i-am eliberat în schimbul tovarăşilor mei. Ni s-a îngăduit să plecăm împreună. Avem un sfert de zi pentru salvarea noastră.

        — Va să zică prizonierii au scăpat?

        — Fireşte!

        Îmi plăcea să-i scot din sărite, povestindu-le întâmplarea cu toate amănuntele ei.

        — Atunci omul alb trebuie să moară! hotărî şeful grupului şi apucă puşca.

        Era, de fapt, singura de care dispuneau. Ceilalţi aveau numai arcuri şi săgeţi.

        — Oamenii roşii ar pieri înainte de a-şi îndrepta armele asupra mea! Nu mă sperii eu de opt indieni! Dar ştiu ca n-o să vă atingeţi de mine, dacă am sa vă spun că-i puteţi prinde chiar azi pe Winnetou şi pe ceilalţi doi.

        — Iuf! Unde?

        — Aici, pe loc! rostii, arătând spre tovarăşii mei pitulaţi după stânci. Acolo e Winnetou şi Sans-ear, vânătorul de indieni, iar dincolo e încă un alb şi negrul!

        În aceeaşi clipă, de o parte şi de alta răsăriră cei vizaţi, înaintând cu puştile îndreptate asupra călăreţilor, iar eu – dându-mă un pas înapoi – îl luai la ochi pe şef.

        — Oamenii roşii sunt prizonieri! Să descalece imediat! le poruncii.

        Faţă de noi erau cu trei mai mult la număr, dar cele cinci puşti ale noastre ne dădeau superioritate. Văzându-se împresurat, nu-i de mirare că şeful îşi coborî numaidecât puşca şi întrebă:

        — Oare fratele alb nu vede că oamenii roşii nu sunt porniţi pe război?

        — Şi cu toate astea voiau să mă omoare! Eu însă nu râvnesc la sângele fraţilor roşii. Poftim, descălecaţi şi să fumăm pipa păcii.

        Călăreţii cam şovăiau să-mi urmeze invitaţia, se temeau să nu fie vorba de vreun vicleşug.

        — Cum îl cheamă pe fratele meu alb? întrebă şeful.

        — Mi se spune Old Shatterhand.

        — Iuf! Atunci vorbele lui pot fi crezute. Fraţii mei roşii să descalece!

        Pregăti pipa şi se aşeză. Însoţitorii lui făcură la fel. Se apropiară şi ai noştri, luând loc pentru ceremonial. Pipa, umplută şi aprinsă, trecu din mână-n mână. Bernard făcu greşeala de a o întinde lui Winnetou. Acesta refuză.

        — Căpetenia apaşilor şade aici, lângă comanşi, numai pentru că Old Shatterhand vrea să încheie pace cu ei, dar de fumat nu va fuma din calumetul lor. N-au decât să vorbească şi să se înţeleagă cu prietenii mei albi, însă pe urmă, să se ferească din drumul meu, că de nu, vor pieri ca şacalii în deşert!

        Bernard ar fi trebuit să prevadă acest lucru. Comanşii se prefăcură a nu fi auzit cuvintele lui Winnetou. Mă adresai şefului lor.

        — Oamenii roşii i-au urmărit pe cei doi trădători albi?

        — Doar am spus-o şi adineauri.

        — Şi nu i-aţi prins?

        — Nu. Au fugit la duşmanii comanşilor şi a trebuit să ne întoarcem.

        — Cum de-au putut scăpa pe jos, fără cai?

        — Ei au furat caii comanşilor!

        — Cum, n-au comanşii ochi să-i vadă pe tâlhari? N-au urechi să le audă paşii?

        — Fiii comanşilor se adunaseră la mormântul căpeteniei şi, când s-au întors la cai, au găsit straja omorâtă şi doi cai dintre cei mai buni lipsă.

        Aceasta fusese, într-adevăr, pentru Fred Morgan şi fiul său singuraposibilitate de a se salva. Dar ce curaj să te aventurezi – cu urmăritorii în spatele tău – tocmai în munţi, la comanşi şi să le furi caii! Cei doi bandiţi dovedeau, orice s-ar spune, multă cutezanţă şi, ca adversari, nu trebuiau dispreţuiţi. Eram însă hotărât să-i prind chiar dac-ar fi fost sa ocolim pământul. Şi, în vederea acestui scop, întâlnirea cu comanşii era chiar binevenită.

        Indienii nu mai zăboviră mult. Când să plece, îi întrebai:

        — Unde-au văzut fraţii mei roşii ultima oară urmele celor doi albi?

        — La două zile călare de aici. Vrea fratele meu să-i găsească?

        — Da. Şi dacă-i prindem, s-a terminat cu ei!

        — Iuf! Omul alb parc-ar scoate vorbele din inima comanşilor. S-o ia deci călare spre asfinţit. După un ocol al soarelui, va ajunge într-o vale ce se întinde de la miazăzi spre miazănoapte. Ţinându-se mereu pe vale, va găsi un loc unde cei doi albi s-au odihnit şi au aprins focul. Să treacă apoi muntele până la apa ce curge spre apus şi, tot mergând de-a lungul ei, va mai întâlni în două rânduri cenuşa focurilor aprinse de albi. Mai încolo comanşii n-au mers, ci s-au întors, pentru că dăduseră de hotarul unde începe ţinutul navajoşilor.

        — Cât mai era până când fraţii mei au fost nevoiţi sa se întoarcă?

        — Nici jumătate de zi. Războinicii roşii s-ar fi ţinut de ei şi mai încolo, dar se vedeau în vale wigwamurile duşmanilor şi era primejdie de moarte.

        — Războinicii comanşilor pot spune lui To-kei-hun şi celorlalte trei căpetenii că Winnetou, Sans-ear şi Old Shatterhand îi vor prinde pe trădători. Iar Ma-ram să nu-l uite pe Old Shatterhand, după cum nici acesta nu-l va uita!

        — Dar Winnetou, apaşul, nu-i va urmări oare pe războinicii comanşilor?

        — Nu. Deşi li-i duşman, nu se va atinge de ei, pentru că au încheiat pace cu fraţii lui.

        Comanşii săriră pe cai şi plecară. Făcurăm şi noi la fel. Ei duceaţi spre răsărit vestea neaşteptatei întâlniri, iar noi ne îndreptam spre apus, cu nădejdea că-i vom prinde pe cei doi Morgan.

        Indicaţiile primite de la ei se dovediră întru totul exacte. Cum apaşii şi navajoşii trăiau în bună prietenie, puturăm trage cu Winnetou la aceştia din urma. Aflarăm că cei doi bandiţi poposiseră acolo doar câteva ceasuri şi că se interesaseră de drumul cel mai scurt spre Colorado. Pomeniseră şi de lacul Mono. Deşi ne despărţea de ei o distanţă de câteva zile, urmele lor erau încă foarte clare, ceea ce ne întări speranţa că vom putea să le dăm de urmă.

        Ne ţineam aşadar pe lângă Sierra Nevada, călărind întins prin preria semănată cu numeroase urme de bivoli. Doream din toată inima să ne iasă în cale un exemplar şi să-l vânăm. Nu mai mâncasem de mult decât pastrama tare şi, chiar dacă proviziile ne mai ajungeau pe câteva zile, totuşi o fleica sau un muşchiuleţ proaspăt nu ne-ar fi stricat deloc.

        Iată de ce mă abătui niţel din drum. Luându-l cu mine pe Bernard care până atunci nu vânase bizoni, făcurăm un arc pe dreapta, spre un zăvoi cu apă şi verdeaţă multă, unde presupuneam că într-o amiază ca aceasta, dogoritoare, vor veni bizonii în turmă ca sa se scalde şi sa rumege în tihnă.

        Şi într-adevăr, speranţa se împlini. În zare îşi făcură apariţia un grupde patru bizoni. Pornirăm în întâmpinarea lor. Din păcate, vântul bătând din direcţia noastră, animalele ne simţiră imediat. Ne văzurăm siliţi să angajăm caii într-o cursă foarte rapidă. Murgul meu se ţinea formidabil. Zbura de parc-ar fi purtat în spinare un jocheu mărunţel. În schimb, Bernard rămăsese serios în urmă. Agerimea calului mă ispiti să-l supun unei probe a cărei reuşită contează în mod deosebit aici, în Vest. Hotărâi ca, în locul puştii, sa mă folosesc de lasso. Al meu era prevăzut cu un inel prin care laţul lunecă mai uşor decât prin urechiuşa de piele a lasso-urilor indiene.

        Îi ajunsei din urmă pe bizoni, nu departe de un grup de sălcii. Era un taur masiv cu trei bivoliţe. Îmi alesei dintre acestea una cu pielea netedă, lucioasă – ceea ce înseamnă de obicei carne fragedă. O izolai printr-o manevră şi, galopând pe lângă ea, zvârlii lasso-ul. În acele clipe, murgul meu se comportă minunat. Cum auzi şuierul lasso-ului, se şi întoarse fără nici un îndemn şi se propti amarnic, cu trupul încordat şi aplecat înainte. Laţul se strânse de gâtul bivoliţei. Urmă o smucitură puternică, mai-mai să ne răstoarne, dar murgul se ţinu zdravăn de tot, în timp ce la capătul celălalt bivoliţa se prăvăli la pământ. Atunci sării repede din şa şi împlântai cuţitul adânc în grumazul vitei. Murgul îmi urmări din ochi mişcările şi abia când văzu că totul e gata slobozi lasso-ul. Mă apropiai de bravul animal şi-l mângâiai drăgăstos cu palma, iar el – drept recunoştinţă – îşi frecă botul de umărul meu.

        Scosei apoi laţul de la gâtul bivoliţei şi mă pregătii să despic mormanul de carne. Tocmai atunci veni şi Bernard într-un suflet.

        — Am întârziat! regretă el. Mai vânăm?

        — Las' că ne ajunge. Dă-mi o mâna de ajutor! Bernard descălecă, iar eu, întorcând bivoliţa pe partea cealaltă, constatai, surprins, că era însemnată cu fierul roşu.

        — Aoleu, sa ştii că e proprietatea unei estanzia, a unei hacienda sau a unui rancho!

        — Şi aveam oare dreptul s-o vânăm?

        — Da. Fermierii aceştia nu preţuiesc vitele decât pentru pielea lor. Orice trecător poate vâna cât pofteşte, cu condiţia ca pielea vitei să i-o lase proprietarului. Aşa e uzul pe-aici.

        — Atunci va trebui să-i ducem pielea, nu-i aşa?

        — Ba, deloc. Dacă întâlnim prin preajmă vreo gospodărie, n-avem decât să anunţăm unde a rămas pielea. Având în vedere mulţimea de bizoni ce se vânează aici în fiecare an, e practic imposibil ca fermierul să nu doboare din greşeală vreun exemplar al vecinului său. De aceea, la urmă ei schimbă între ei pieile, orientându-se după semnul pe care-l poartă.

        Bivoliţa zăcea la cel mult cinci paşi de sălciile pomenite mai sus. Abia terminai cu explicaţiile, când auzii un şuier ascuţit şi, în aceeaşi clipă, Bernard strigă ca în ghearele morţii. Îmi ridicai repede privirea: tânărul meu prieten se zbătea dus de un lasso aruncat dintre sălcii. Apucai puşca şi mă năpustii în direcţia respectivă, sărind orbeşte peste tufele ce-mi închideau drumul. Un călăreţ în port mexican se depărta la galop, târându-l pe tânărul Marshall după el.

        Aici nu mai încăpea zăbava. Bernard putea sa moară jupuit şi sfâşiat. Dusei arma la ochi, ţintii calul şi trăsei. Acesta mai făcu câţiva paşi şi seprăbuşi. Alergai într-acolo. Călăreţul venise de-a berbeleacul. Când mă văzu, ţâşni în picioare şi, lăsând totul baltă, o zbughi din loc.

        Să-l urmăresc nu era vreme: mă interesa în primul rând Bernard. Lasso-ul îi strânsese braţele atât de tare, încât bietul băiat nu se putea mişca defel. Îl eliberai şi, spre bucuria mea, văzui că era aproape nevătămat. De altfel, se şi ridică imediat în picioare.

        — Extraordinar, Charlie, ce mai lunecuş am tras! vorbi el răsuflând fericit. Ce-o fi vrut individul de la mine?

        — Habar n-am!

        — Dar dumneata de ce ai tras în cal şi nu în călăreţ?

        — Mai întâi, fiindcă omul e totuşi om, în timp ce calul e animal. În al doilea rând, fiindcă moartea călăreţului nu ţi-ar fi folosit la nimic. După cum vezi, lasso-ul e agăţat de şa, deci calul te-ar fi târât mai departe chiar şi în lipsa stăpânului.

        — Exact! Trebuia să mă gândesc şi eu la una ca asta! vorbi Bernard ruşinat, pipăindu-şi mădularele ca să se încredinţeze că e într-adevăr întreg.

        — Acuma, haidem la bivoliţă! Trebuie să ne grăbim. Se pare că nu prea suntem în siguranţă aici.

        — N-aş crede să ne mai pândească vreun necaz. Doar ţinuturile indienilor au rămas departe în urmă.

        — Ba te înşeli. Ne aflăm aici într-o regiune plină de primejdii. Ce-i drept, nu mai avem de-a face cu indios bravos, cum le spun spaniolii, în schimb ne putem pomeni cu tot soiul de tâlhari mexicani de drumul mare şi escroci yankei, care îşi fac de cap pe aceste meleaguri. Ai să-i vezi şi ai să-i auzi în curând.

        Aleserăm carnea cea mai bună, legarăm hartanele de şei şi mânarăm după tovarăşii noştri. Cum aceştia făcuseră între timp un popas, îi ajunserăm repede din urmă. Bob, care observă primul că venim cu vânat proaspăt, ne întâmpină strigând de departe:

        — Oh, massa cu biftec! Nigger Bob ducem după lemn, foc facem. Bob pulpa fript!

        Îl lăsai să facă pe bucătarul, în timp ce eu povestii camarazilor toată aventura. Când carnea se rumeni Bob căscă o gură enormă şi începu să înfulece de-ţi era mai mare dragul. Mă şi miram unde încăpeau atâtea hălci! Era atât de preocupat de această masă regească, încât nici nu dădu atenţie exclamaţiei lui Sam:

        — Behold, ia te uita, nişte călăreţi! Ori sunt numai cai?

        Îmi dusei luneta la ochi:

        — Călăreţi! Trei, cinci, opt… Exact, opt!

        — Ne vor fi văzut oare?

        — Fireşte! Au observat încă de departe fumul.

        — Cine naiba or fi?

        — Judecând după pălăriile largi şi şeile înalte, cred că sunt mexicani.

        — Atunci să ţinem, ca să zic aşa, degetul pe trăgaci! Vizita lor poate fi în legătură cu individul care a fugit, ăla cu lasso-ul.

        Grupul de călăreţi se apropia mereu. În sfârşit, se opriră la oarecare distanţă de noi. Erau mexicani, un fermier şi şapte oameni din serviciul lui – cum se părea. Iar unul din aceştia era chiar individul căruia îi împuşcasemcalul. Oamenii se sfătuiră un timp, apoi se despărţiră în două grupuri şi ne înconjurară.

        — S-ar zice că au chef de discuţie cu noi domnii ăştia, ha-ha-ha! râse Sam într-un fel din care se vedea că e bine dispus. Zău că m-aş ocupa de ei singur-singurel, ca să zic aşa !

        Cercul se strânse treptat, până ce diametrul măsură cel mult douăzeci de lungimi de cal. Apoi conducătorul mai înainta câţiva paşi şi ni se adresă într-un amestec de spaniolă şi engleză, obişnuit prin acele părţi:

        — Cine sunteţi dumneavoastră? Sam se grăbi să răspundă pentru noi:

        — Suntem mormoni din marele oraş de la lacul sărat. Mergem în California ca misionari.

        — Nu-i nici o afacere. N-o să vă alegeţi cu nimic, atâta vă spun! Dar cine e indianul?

        — Nu e indian, ci eschimos din New-Holland. Dacă vedem că nu ne merg afacerile, îl expunem la panoramă contra bani.

        — Şi negrul?

        — Păi, nu e negru! E lawyer, avocat, va sa zică, din Kamciatka. Are de pledat într-un proces la San Francisco.

        Era evident că mexicanul nu se avea tocmai bine cu geografia…

        — Frumoasă familie! rosti el. Trei misionari mormoni, plus un avocat de nu ştiu unde îmi fură o bivoliţă şi încearcă să-l omoare pe vaquero. Las' că vă învăţ eu minte! Vă declar prizonieri! Mă urmaţi la rancho-ul meu!

        Sam se întoarse spre mine şi făcu o mutră de şmecher.

        — Ce zici, Charlie, mergem? Poate găsim la rancho-ul dumnealui nişte mâncărică mai gustoasă decât aici.

        — Să încercăm! Dacă nu e un haciendero cu sute de slugi, ci numai un modest ranchiero, atunci nu prea văd de ce ne-am speria.

        — Well, ne vom distra un pic! se bucura Sam.

        Apoi se adresă din nou mexicanului:

        — Vreţi într-adevăr, señor, să vă daţi atâta osteneală pentru un lucru de nimic?

        — Nu sunt señor! Sunt don, sunt grande! Mă cheamă don Fernando de Venango e Colonna de Molynares de Gajalpa y Rostredo. Băgaţi la cap!

        — High-day, că mare domn mai sunteţi! Înseamnă că trebuie să ne supunem la ordinele dumneavoastră. Sper însă că veţi fi delicat cu noi.

        Nu făcurăm nici un gest de împotrivire. Stinserăm focul şi ne săltarăm pe cai. Bob râdea cu gura până la urechi:

        — Oh, asta frumos! Nigger Bob suntem lawyer din… din… Bob nu mai ştim de unde! La rancho bun mâncare pentru Bob şi băut şi stat frumos casa!

        Furăm încadraţi din toate părţile şi pornirăm toţi într-un galop frumos, specific mexican. În drum avui răgazul să examinez mai atent îmbrăcămintea călăreţilor.

        Mexicanii poartă veşminte de un romantism rar întâlnit în portul altor popoare. Întâi de toate, pălăria joasă cu boruri foarte largi, aşa-numitul sombrero, din pâslă neagră ori cafenie, sau din acea împletitură de pai subţire, pe care şi Europa o cunoaşte din import sub numele de „panama”. Pălăria unui señor, deci a unui domn, fie el haciendero, ranchero, saubandit, e totdeauna îndoită pe o parte în sus, prinsă cu o agrafă de aur sau de alamă, încrustată la rândul ei cu pietre preţioase sau cu sticlă colorată. Agrafa menţine borul pălăriei ridicat şi în acelaşi timp fixează o pană, mai aleasă sau mai de rând, după averea posesorului – dar care nu lipseşte în nici un caz.

        Un fel de jachetă scurtă, fără nasturi, cu mânecile larg răscroite, acoperă bustul. La mâneci, pe spate, pe piept – o bogăţie de ornamente din fir subţire de lână, bumbac sau mătase, din metal ieftin, lucitor sau din aur şi argint.

        Gâtul e înfăşurat într-o basma neagră, lungă, înnodată în faţă. Capetele ei, dac-ar fi lăsate în voie, ar ajunge până mai jos de brâu – dar nu se poartă aşa, ci se aruncă înapoi, peste umeri, ceea ce dă costumului un plus de pitoresc.

        Pantalonii, sunt cu totul originali. Strânşi pe talie şi întinşi pe şolduri, ei se lărgesc treptat, ajungând ca jos să fie de două ori mai largi. Unde mai pui că sunt şi spintecaţi pe partea dinafară, încărcaţi cu trese şi cu broderii late, iar şliţul e tighelit cu mătase de o culoare care distonează cât se poate de viu cu stofa pantalonului.

        Până şi cizmele de lac fin sunt bogat împodobite şi bineînţeles prevăzute cu pinteni uriaşi, de argint sau din oţel frumos lucrat, dacă nu din alamă sau corn. Pintenii aceştia întrec cu mult în mărime pe cei ai cavalerilor împlătoşaţi din evul mediu.,

        „Roata” acestor pinteni, împreună cu, „furca”, ajung până la zece ţoli lungime. Ceea ce la noi se numeşte „rotilă”, având mărimea unui bănuţ, la mexicani arată ca o stea în douăsprezece colţuri, având un diametru de şase ţoli. Greutatea unor astfel de pinteni ajunge la doi pfunzi şi uneori chiar mai mult.

        Mexicanii, care merg aproape numai călare, au caii bine dresaţi, foarte agili şi rezistenţi. În acelaşi timp, mexicanii mânuiesc cu foarte multă pricepere tot felul de arme, de care nu se despart nici noaptea, fiind oricând gata să le folosească.

        Ei mai dovedesc o mare abilitatea în mânuirea unui pistol lung cu ţeava trasă şi în aşa fel construit încât poate fi uşor fixat, pe un pat de armă, transformându-se astfel într-o puşcă cu ţeava scurtă – instrument cu care mexicanul nimereşte ţinta la sigur şi de la o distanţă de o sută cincizeci de paşi. Arma are ghiventuri foarte dese, ceea ce dă glontelui o mişcare de rotaţie rapidă în jurul axei şi îl menţine pe direcţia iniţială. Datorită construcţiei sale arma nu consumă decât puţină pulbere şi reculează destul de slab. Într-o mână experimentată ea reprezintă o adevărată comoară; iar caii sunt atât de bine dresaţi, încât călăreţul poate să tragă asupra duşmanului atât înainte cât şi înapoi, dar nu şi din lături. Totuşi, când calul stă pe loc, arma poate fi folosită în orice direcţie; ajunge să-i arăţi calului arma, ca inteligentul animal să se transforme pentru câteva clipe într-o adevărată statuie de piatră sau bronz.

        O armă aproape mai periculoasă decât cea de foc este lasso-ul. Cu ajutorul lui un bărbat cu experienţă, poate să prindă taurul din goană, pantera neagra în timpul săriturii, omul alergând la atac sau fugind de primejdie. Lasso-ul este o curea lungă de vreo treizeci de coţi, având la capătun laţ. El este lansat către om sau animal din fuga calului şi abia dacă din zece mii de cazuri se ratează o singură dată. Exerciţiile de aruncare a lasso-ului încep din copilărie şi până la urma instrumentul devine parte din omul care-l mânuie: lasso-ul nu ascultă numai de mâna omului, ci şi de gândurile lui; el zboară exact la ţintă, indiferent că e aruncat în joacă, în arenă sau în lupta necruţătoare pentru existenţă.

        Mexicanul călare poartă pe el un poncio, o pătură cu care se poate înveli complet; când o îmbracă el îşi trage capul printr-o deschizătură, astfel că jumătate din pătură îi acoperă spatele, cealaltă jumătate pieptul.

        Dar costumul călăreţului este deosebit de costisitor. Şaua şi căpăstrul poartă tot felul de podoabe de argint, câteodată chiar de aur. Caii bogătaşilor au zăbale din argint greu, iar lănţugurile nu sunt nicidecum goale pe dinăuntru, ci pline şi din aur masiv. O asemenea zăbală costă în jur de cincizeci de escudos, dar poate să ajungă, împreună cu lănţugurile, la suma de cinci sute de escudos de aur.

        Şaua folosită în Mexic este şaua spaniolă, neobişnuit de înaltă, din care – dacă te-ai aşezat cum trebuie – nu mai cazi cu una cu două. Chiar dacă nu e mare meşter, odată aşezat în şa, călăreţul nu mai poate fi trântit decât cu greu. Spătarul îţi cuprinde spinarea până aproape de coaste; în faţă şaua este la fel de înaltă, cu oblânc de bronz, reprezentând de obicei un cap de cal, numărând vreo şase ţoli şi ajungându-ţi până la osul pieptului.

        De la şa până la coadă o piele de talpă apără ca o platoşă crupa şi şoldurile animalului. Pentru călăria de agrement nu e nevoie de o asemenea platoşă, dar pentru drumurile lungi e de obicei scoasă la iveală, în primul rând pentru că are o sumedenie de buzunare şi buzunăraşe, foarte utile. Această platoşă poartă numele caraghios de cala de pato, adică coadă de raţă.

        Scările, adeseori prinse cu lanţ de argint, sunt îndeobşte de lemn; pe vremuri erau chiar nişte ghete de lemn, menite să apere piciorul călăreţului de orice rănire sau vătămare. Ghetele acestea au fost părăsite, s-au păstrat însă scările de lemn, iar pentru ocrotirea piciorului, partea din faţă a scării e prevăzută cu o apărătoare de piele, tapageros, cum o numesc spaniolii, ornată cu împletituri de sârmă. Oamenii foarte bogaţi au scări de fier forjat, cu ornamente preţioase, întru totul asemănătoare celor din vechile armuri. Pentru apărarea călăreţului de intemperii, de ambele părţi ale şeii se află acele armas de pelo, nişte piei grosolane, de capră, aşezate cu partea păroasă în afară şi care se trag pe timp de ploaie peste coapse şi genunchi. De altfel, pieile acestea îl apără pe călăreţ şi de mărăcinii ghimpoşi prin care, eventual, e nevoit să treacă.

        Dar să revin la peripeţiile noastre. După aproape o jumătate de ceas. ne răsări în faţă o clădire, probabil rancho-ul mexicanului. Intrarăm din goană în curtea vastă şi sărirăm de pe cai.

        — Señora Eulalia, señorita Alma! Strigă fermierul înspre clădirea principală. Ia poftiţi încoace să vedeţi pe cine am adus!

        La chemarea lui, cele două făpturi apărură cu atâta grabă, încât, fără să vreau, gândul mă duse la versurile lui Schiller:

        „Şi uşa, deschizându-se lată, Scuipă două doamne deodată”.

        Da, erau señora şi señorita, cum s-ar spune – dar grăjdăriţele dinLüneburg ar fi arătat pe lângă ele ca nişte doamne de elită. Desculţe, cu capul descoperit – nici nu-mi dădeam seama dacă ciudăţenia de câlţi din capul lor era păr sau nu. Fustele le ajungeau doar până la genunchi, iar jegul de pe pulpe, gros, lucios, ar fi putut trece drept carâmb de cizmă. Sus, până la brâu, purtau cămăşi care, cu ani în urmă, trebuie să fi fost albe, dar care păreau să fi servit între timp la curăţatul hornurilor.

        Ţâşniră deci pe uşă şi se zgâiră la noi cu gurile căscate.

        — Pe cine ne-aţi adus, don Fernando de Venango e Colonna? cârâi cea mai în vârstă. Ia te uită ce de treabă pe capul nostru! Cinci deodată, cinci musafiri! Să le dai de mâncare şi de băut… Pe urmă or vrea să şi joace, să fumeze, să doarmă! Asta e prea de tot! Mai bine vă las aici şi fug unde mi-or vedea ochii din rancho-ul ăsta păcătos. Ah, cum de m-am lăsat convinsă, de mi-am părăsit frumosul San José şi…

        — Dar, mămico, uită-te la domnul acela! Seamănă leit cu bunul nostru don Allano! interveni señorita, arătând spre Marshall.

        — N-are decât să-i semene, că tot nu-i el! O repezi mama supărată, văzându-se întreruptă din năvalnicul ei şuvoi de vorbe. Ce-i cu bărbaţii ăştia şi cine să le poarte de grijă? Eu şi iarăşi eu! Frumoasă surpriză, când ai treburi până peste cap cu o gospodărie atât de mare! Eu nu mai ştiu cum s-o scot la capăt şi când colo îmi veniţi cu musafiri, cinci deodată, ce să zic…

        — Dar señora Eulalia, ăştia nu sunt musafiri! o linişti bărbatul.

        — Nu? Atunci ce sunt, stimate don Fernando de Venango e Colonna?

        — Prizonieri, señora Eulalia.

        — Prizonieri? Şi ce-au făcut, stimate don Fernando de Venango de Molynares?

        — Ne-au omorât o bivoliţă şi trei vaqueros, dragă señora Eulalia.

        Era, într-adevăr, pasionant cu câtă neobrăzare înmulţea dumnealui isprăvile noastre.

        — O bivoliţă şi trei vaqueros! Exclamă femeia plesnindu-şi palmele murdare, încât caii, speriaţi, îşi ciuliră urechile. Dar e groaznic! E strigător la cer! I-aţi prins asupra faptului, don Fernando e Colonna de Gajalpa?

        — Nu numai asupra faptului, ci asupra tuturor faptelor, señora Eulalia. Mai întâi au ucis, pe urmă au fript şi au mâncat!

        Doña Eulalia îşi holbă şi mai crunt ochii.

        — Fript şi mâncat? Pe cine? Pe bivoliţă sau pe cei trei vaqueros, stimate don Fernando de Gajalpa y Rostredo?

        — Au început cu bivoliţa, dragă señora Eulalia.

        — Şi pe urmă? Pe urmă ce-au făcut, stimate don Fernando Rostredo y Venango ?

        — Pe urmă? N-au mai avut timp. I-am surprins, arestat şi uite-i aici, señora Eulalia.

        — Arestat şi uite!… O, toată lumea vă ştie de viteaz fără pereche! Dar cine sunt, de fapt, oamenii aceştia, stimate don Fernando de Molynares e Colonna?

        — Albii sunt misionari din oraşul mormonilor şi se duc la San Francisco să convertească poporul din California!

        — Ferească Sfântul! Misionari care fură bivoliţe şi ne omoară slugile ca să le mănânce! Povestiţi mai departe, don Fernando de Rostredo y Venango!

        — Cel smolit, care arată ca un negru, e avocat în… în fine, în Ţara-de-Foc. Merge şi el la San Francisco ca să pună mâna pe o moştenire, señora Eulalia!

        — Va să zică, vrea să pună mâna! O, atunci nu-i de mirare că a pus mâna şi pe bivoliţele noastre şi pe vaqueros! Şi ultimul cine-o fi, stimate don Fernando de Colonna y Gajalpa?

        — Seamănă cu un indio bravo, dar e hotentot din… din Groenlanda. Vrea să-i expună la circ pe misionari ca să adune bani de la curioşi, señora Eulalia!

        — O-o-o! Şi ce-o să faceţi cu ei, scumpe don Fernando de Molynares y Gajalpa e Venango?

        — Am să pun să-i spânzure şi să-i împuşte. Chemaţi toată lumea încoace, señora Eulalia!

        — Ce lume? Păi suntem aici cu toţii, afară de Betty, negresa… uite că vine şi ea!… Dar bine, staţi un pic, văd că nu lipseşte nimeni, deşi ziceaţi că au fost omorâţi trei vaqueros! Cum vine asta, don Fernando e Rostredo de Colonna!

        — Las' ca o descurcăm mai târziu, señora Eulalia. Încuiaţi porţile şi uşile, señores, ca să nu scape cumva prizonierii! Am să-i judec imediat şi cât se poate de aspru.

        Nu exista, de fapt, decât o singură poartă, care fu zăvorită bine de tot – ceea ce însemna că-i şi aveam practic în mână atât pe stimabilul don, cât şi pe señorii lui.

        — Aşa! făcu mexicanul mulţumit. Aduceţi-mi un scaun! Legaţi caii de stâlp, dincolo, inclusiv pe-ai prizonierilor şi să începem judecata.

        Nu protestarăm în nici un fel. De altminteri, prin îndepărtarea cailor ni se crea tocmai bine spaţiul necesar. Nu aveam nici cel mai mic trac înaintea „spectacolului”.

        Dar iată că fură aduse trei scaune în loc de unul. La mijloc se aşeză don Fernando, iar la dreapta şi la stânga lui, señora Eulalia şi señorita Alma în „robele” descrise mai sus. Noi stăteam tuscinci mai la o parte, supravegheaţi de slujitori.

        — În primul rând, să auzim cum vă cheamă, începu don Fernando. Ia spune tu!

        — Bob, răspunse negrul, căruia îi fusese adresată întrebarea.

        — Aha, nume de pungaş! Şi tu?

        — Winnetou.

        — Winnetou! Nume fals! Aparţine, de fapt, celui mai mare şi mai vestit conducător al indienilor. Dar tu?

        — Marshall.

        — Vezi, până şi numele e acelaşi! sări bucuroasă señorita, adresându-se mamei.

        — Nume de yankeu, stabili don Fernando. Indivizii ăştia nu fac doi bani. Şi ţie cum îţi spune?

        — Sans-ear.

        — Iarăşi fals! Adevăratul Sans-ear e un vânător de seamă, cunoscut în lungul şi în latul preriei. E cel mai teribil duşman al roşilor. Şi ultimul?

        — Old Shatterhand.

        — Sunteţi voi tâlhari, dar şi mincinoşi fără pereche! Şi ăsta e nume de furat!

        Atunci făcui un pas înainte şi mă postai chiar lângă ticălosul de vaquero care-l prinsese pe Bernard. Individul merita o lecţie.

        — Nu minţim, rostii hotărât. Vreţi dovezi?

        — Poftim!

        În aceeaşi clipă, pumnul meu căzu ca o măciuca în capul văcarului, care se prăbuşi fără să crâcnească.

        — Ei, ce pumn e ăsta, dacă nu al lui Old Shatterhand?

        — Ah, Alma, îmi vine rău, mă apucă pandaliile, mă loveşte damblaua! izbucni desperată doña Eulalia, desfăcându-şi larg braţele şi căzând la pieptul viteazului don Fernando.

        Acesta dădu să sară de pe scaun, dar nu se putu debarasa de dulcea povară care-l ţinea încleştat. Strigă şi el ca din gură de şarpe, iar señorita Alma îi ţinu isonul.

        Când e călare, mexicanul se arată foarte cutezător şi iute, în schimb, fără cal, e neputincios. Văcarii nu făceau nici ei excepţie de la aceasta regulă. Văzându-ne pe toţi cinci cu armele aţintite asupra lor – după ce-l năucisem pe nevrednicul lor camarad – bieţii oameni nu mai ştiură ce să facă.

        — Să n-aveţi teamă, señores! îi liniştii eu. Nu vi se întâmplă nimic, fireşte, dacă sunteţi oameni de înţeles. Vrem numai să vă atragem atenţia asupra unei mici greşeli. Pe urmă trataţi-ne cum veţi crede mai potrivit.

        Şi, spunând acestea, mă îndreptai spre cele trei scaune şi făcui cea mai adâncă şi respectuoasă reverenţă.

        — Doña Eulalia, îmi place nespus frumuseţea şi ador virtuţile femeii. Vă rog din suflet, alungaţi-vă spaima şi dăruiţi-mi o privire a ochilor dumneavoastră fermecători!

        — A-a-ah!

        Un lung suspin de uşurare şi ochii aceia mici, de scorpie, se întredeschiseră. Femeia se sili să-şi ascundă obrajii galbeni sub o mască languroasă, pudică. De fapt însă, părea mai mult îngrozita.

        — Frumoasă doña, veţi fi auzit, desigur, de acele Cours d'amour din alte vremuri când cea mai admirată dintre doamne ocupa scaunul judecăţii şi toată lumea trebuia să-i împlinească hotărârile. Judecata la care don Fernando vrea să ne supună nu poate fi dreaptă, el însuşi fiind parte în cauză. De aceea îl rugăm să-şi treacă puterea în gingaşele dumneavoastră mâini. Suntem convinşi că astfel sentinţa va lovi în adevăratul vinovat!

        — Doriţi, într-adevăr asta, señor? făcu ea cu un glas fâstâcit, ce părea că se strecoară printre două perii de duşumea.

        — Vorbesc foarte serios, doña Eulalia! E drept că ţinuta noastră nu prea corespunde unui asemenea moment solemn, când avem cinstea de a prezenta omagii unei doamne ca dumneavoastră, dar gândiţi-vă că ne aflăm de luni de zile în Vestul sălbatic. Şi cum bunătatea e cea mai de preţ podoabă a femeii, sperăm să ne ascultaţi dorinţa şi să ne-o împliniţi.

        — Sunteţi oare într-adevăr cei care v-aţi dat adineauri?

        — Bineînţeles.

        — Auziţi, don Fernando de Venango y Gajalpa? Aceşti faimoşi seńoresm-au ales pe mine să judec şi să hotărăsc. Ştiţi că nu permit vreo împotrivire! De acord?

        Don Fernando se acrise la faţă, dar nu îndrăzni s-o înfrunte pe doña lui. Şi, în fond, nici nu găsea că e rău să scape de buclucul în care intrase.

        — Preluaţi funcţia, señora Eulalia! Sunt convins că-i veţi spânzura.

        — După merit, totul după merit, don Fernando de Colonna e Molynares!

        Apoi femeia mi se adresă mie.

        — Aveţi cuvântul, señor! Vorbiţi!

        — Să presupunem, doña Eulalia, că aţi fi un călător flămând şi ostenit şi aţi întâlni în savană o bivoliţă cu a cărei carne v-aţi putea potoli foamea. Aţi fi oare în drept să doborâţi animalul, urmând, fireşte, ca pielea s-o capete proprietarul?

        — Desigur, aşa e uzul la noi.

        — Nu peste tot… dădu să intervină bărbatul, dar doña Eulalia i-o reteză scurt:

        — Vă rog, don Fernando! Eu dispun aici! Nu îngădui să vorbiţi neîntrebat!

        Mexicanul se aşeză la loc, resemnat şi respectuos. De altfel şi atitudinea smerită a văcarilor sublinia faptul că doña Eulalia e suverana fermei.

        — Asta-i toată crima noastră, señora, urmai eu. Deodată, acest vaquero, pe care l-am sancţionat adineauri, îl înhaţă cu lasso-ul pe señor Marshall, târându-l după el. Şi l-ar fi omorât, cu siguranţă, dacă nu-i împuşcam eu calul.

        — Marshall! E un nume drăguţ. Un señor Marshall adică Allano Marshall, a locuit la soră-mea, în San Francisco.

        — Allan Marshall? Nu cumva din Louisville, din Statele Unite? exclamai eu surprins.

        — Chiar aşa? Îl cunoaşteţi?

        — Cum să nu! Acest Allan Marshall, bijutier din Louisville, e frate cu Bernard Marshall aci de faţă.

        — Santa Lauretta! Exact! Era bijutier şi avea un frate pe nume Bernard. Vezi, Alma, inima nu te-a înşelat! Fii binevenit, señor Bernardo. Vino în braţele mele!

        Această explozie de bucurie părea oarecum inexplicabilă şi Bernard – deşi fericit să capete aşa, deodată, veşti despre fratele său – preferă să ducă doar mâna señorei până în dreptul buzelor, renunţând politicos la îmbrăţişare.

        — Am călătorit încoace, vorbi el, cu unicul scop de a-l găsi pe fratele meu. Puteţi să-mi spuneţi unde se află în prezent, stimată doña Eulalia?

        — Alma a fost în vizită la soră-mea. Înainte de întoarcerea ei, señor Marshall tocmai se pregătea să plece la minele de aur. Dar, vă rog, toţi aceştia sunt prieteni de-ai dumneavoastră, señor Bernardo?

        — Toţi! Şi le datorez foarte mult. Ei mi-au redat libertatea şi m-au salvat de la moarte. Señor Old Shatterhand m-a scăpat de la pierzanie sigură, m-a scos din mâinile stakemen-ilor şi ale comanşilor.

        Doña îşi plesni din nou palmele a mirare.

        — Vai-vai! Aţi trăit asemenea aventuri? Señor Bernardo, vă implor să ni le povestiţi şi nouă! Dar cum se face că dumneavoastră sunteţi mormon, iar fratele nu?

        — Nu suntem niciunul mormon, doña Eulalia. N-a fost decât o glumă.

        Femeia se întoarse brusc către soţul ei.

        — Aţi auzit, don Fernando de Venango e Gajalpa, nu sunt nici mormoni, nici tâlhari, nici asasini! I-am achitat! Vor fi oaspeţii noştri şi vor sta la noi cât le va pofti inima. Alma, dă fuga la bucătărie şi adu o sticlă de basilikiulep! Să bem de bun sosit.

        La cuvântul basilikiulep, chipul lui don Fernando se lumină. Probabil că numai la ocazii foarte rare venea domnia-sa în contact cu o asemenea sticlă. Era deci explicabilă satisfacţia pe care, în cele din urmă, prezenţa noastră i-o dădea, prilejuindu-i acest contact îndelung râvnit. Alcoolul era cel mai bun mijloc de a statornici pacea între noi.

        Señorita Alma dădu fuga – mai să-i crape jegul gros de pe pulpe – şi reveni în pas alergător, aducând o sticla pântecoasă şi un pahar de dimensiuni corespunzătoare. Cine cunoaşte otrava asta răspândită aici de americani va fi, desigur, convins că n-am băut mai mult de un strop şi ca doamnele nici nu s-au încumetat s-o ducă la gingaşa lor gură. În ce ne priveşte, ar avea dreptate; femeile însă au dat de duşcă câte un cogeamite pahar, plescăind din limbă de parc-ar fi fost ambrozie. Winnetou nici nu se atinse de băutură, cum făcea, de altfel, întotdeauna când era vorba de „apa de foc”. În schimb, don Fernando îşi tot umplu pahar după pahar până ce energica lui nevastă îi smulse sticla din mâini.

        — Ajunge, don Fernando de Venango e Rostredo y Colonna! Ştiţi că nu mai, avem decât două sticle! Conduceţi-i pe señores în odaie. Noi, doamnele, ne facem mai întâi toaleta şi pe urmă vă pregătim ceva de-ale gurii, că, deh, sunteţi desigur înfometaţi. Hai, Alma! La revedere, señores!

        „Doamnele” dispărură într-o firidă îndărătul căreia se afla, probabil, garderoba sau bucătăria, dacă nu ambele la un loc. Pe noi mexicanul ne conduse în încăperea pe care seniora Eulalia o numise „odaie”, dar căreia în alta parte i ş-ar fi spus probabil „şopron”. Se aflau înăuntru o masă şi câteva bănci grosolane, negeluite pe care ne aşezarăm. Observând că văcarii îşi cam fac de lucru pe lângă caii noştri şi scotocesc prin coburi – ieşii afară ca să pun totul în siguranţă.

        Nu degeaba se spune că cel mai bun vaquero e în acelaşi timp cel mai mare pungaş. Lui Bob îi poruncii să stea de pază la caii ce păşteau lângă poartă, ceea ce îl făcu să se tânguie amar:

        — Massa mâncăm mult, bun, frumos la odaie. De ce nigger Bob să stăm la cai?

        — Pentru că tu eşti mai puternic şi mai curajos decât Winnetou şi Sans-ear, deci n-o să mai am nici o grijă în privinţa cailor.

        — Oh, este drept! Bob suntem tare şi n-avem frică: nu se atingem nimeni de cai!

        Îl împăcai deci cu soarta. Reîntors în „odaie”, îi găsii pe ceilalţi discutând rece şi monosilabic până ce, în sfârşit, apărură şi doamnele. Faţă de cum arătaseră mai înainte erau acum cu totul schimbate. Se gătiseră ca nişte dudui de pe Allameda de Mexico.

        Îmbrăcămintea doamnelor mexicane aminteşte doar pe ici, pe colo moda actuală din Europa. Pălăria şi boneta sunt absolut necunoscute chiar şi celor mai cochete dintre femei. În schimb, niciuna nu se lipseşte de rebozo, un şal lung de patru coţi care, la nevoie, le acoperă şi capul. Când se află în societate, în casă, ele îl poartă de obicei pe umeri, ca la noi. Dar când se duc în vizită pe la prietene sau ies seara la plimbare, îşi trag şalul peste cap, lăsându-şi doar faţa neacoperită. Fiind de regulă subţire şi transparent, rebozo poate fi folosit şi ca văl, îmbrăcând nu numai capul şi umerii, dar şi întregul corp. Rebozo-ul unei mexicane de rang e întotdeauna ţesut de o meşteră indiană. Şi cum aceasta necesită o muncă de cel puţin doi ani, preţul de optzeci de piaştri e, bineînţeles, extrem de mic. Dar sunt şi cazuri când costă de două ori pe atât.

        Învelite în astfel de şaluri îşi făcură acum apariţia gazdele noastre. Îşi spălaseră faţa şi mâinile; se încălţaseră cu ghete şi ciorapi. Dacă nu le-aş fi văzut mai înainte, murdare, în hainele lor de lucru, mi-ar fi făcut acum – îndeosebi fata – o impresie destul de bună.

        Doamnele luară loc la masă pentru a „face onorurile”, lăsând serviciul exclusiv pe seama bătrânei negrese. Ceea ce mă intrigă era faptul că vorbeau necontenit de „señor Allano”. Pesemne că mica señorita Alma se cam îndrăgostise de fercheşul bijutier şi că inima continua să-i ardă de dor.

        Bucatele erau specific mexicane: carne de vită cu orez, scăldată în piper roşu, spaniol, făinoase cu usturoi, legume reci cu ceapă, friptură de berbec înnegrită cu piper obişnuit, pui împănat cu ceapă şi usturoi şi, la urmă, coastă de vită, iarăşi cu ceapă şi usturoi şi cu toate piperurile la un loc. Îmi simţeam gura arsă, gâtlejul fript, înţepat, stomacul argăsit, încât aş fi putut să improvizez şi versuri:

        „Şi totul cu sila în gură-am vârât, Mai-mai să m-apuce plânsul, De parcă tot iadu-l băgasem pe gât, Cu toată drăcimea dintr-însul”.

        În schimb, gingaşele doamne, mai puţin sensibile ca un Old Shatterhand, îşi sporeau plăcerea cu generoase raţii de basilikiulep, după care urmă inevitabila ţigara. Şi pentru ca Bob să nu fie păgubit, unul dintre slujitori îi duse demâncare pe o împletitură veche de pai, împreună cu porţia de basilikiulep servită într-un borcănaş de pomadă. Poate că pe drum alcoolul, amestecându-se cu resturile cosmetice, se va fi transformat într-o licoare parfumată şi tămăduitoare.

        Să pornim din nou la drum în aceeaşi zi nu mai era cazul. Señorita Alma nu se mai dezlipea de lângă Bernard, iar eu – westman nenorocit – îmi ispăşeam curtoazia de adineauri prin stăruitoarea vecinătate a señorei Eulalia. Pe cât de greţoasa – ca să vorbesc pe şleau – se arătase la prima ei apariţie, pe atât de dulce îşi picura acum cuvintele din gură. De la titulatura simplă „Old Shatterhand”, mă avansa la cea de „señor Carlos”, apoi la „don Carlos”. Şi pe când Bernard îşi povestea păţaniile, doamna mă atacă subit cu „bravul şi nobilul Carlos”. În cele din urmă, după ce ne ridicarăm de la masă, îl întrebă pe „dragul ei” Carlos ce suvenir are de gând să-i ducă logodnicei sale în Germania. Fireşte că nu putui minţi în faţa unei atât de abile întrebări şi declarai sincer că nu e cazul să duc vreun suvenir, având în vedere faptul că în registrul stării civile figurez drept celibatar. Pentru a nu o mai reţine de la treburile gospodăriei, mă scuzai şi plecai afară, la Bob.

        Îl găsii culcat pe burtă, agitându-şi mâinile şi picioarele într-un chip cu totul ciudat şi rostogolind pe gură nişte sunete de parcă repeta la un „ankleny” japonez – instrument compus din 24 de ţevi de bambus şi greu de 25 de kilograme – o nouă compoziţie de tip wagnerian.

        — Bob! îl strigai.

        Auzindu-mi glasul, îşi ridică ochii dilataţi.

        — Oh, masa… massa…

        — Ce-i cu tine?

        — Oh, massa-a-a! Bob înghiţit mâncare tot şi foc ardem! Bob ca sobă foc. Ajutăm, massa, să nu murim!

        Erau efectele celor două soiuri de piper, ale cepei şi usturoiului, dar şi ale borcănaşului pe care Bob îl golise. Bietul negru se schimbase la faţă de parcă dădea să moară. Trebuia ajutat.

        — Îţi trebuie o băutură calmantă, că de nu, te-am pierdut de muşteriu! Ce preferi: lapte, apă sau basilikiulep?

        Se ridică şi mă privi cu recunoştinţa.

        — Oh, massa, lapte şi apă ce folosim? Poate rachiu salvăm sărman Bob!

        — Atunci fugi la doña Eulalia şi spune-i că mori dacă nu-ţi mai dă nişte basilikiulep!

        Alergă glonţ şi după un timp se întoarse într-adevăr – nici nu-mi venea să cred ochilor! – cu o jumătate de sticlă de rachiu. Femeia îi dăruise toată poşirca rămasă de la prânz.

        — Miss Eula' n-am vrut dam, dar Bob deştept spunem massa Charlie trimis. Atunci miss Eula' dăm tot „julep” repede.

        — Hai, bea. O să-ţi facă bine.

        Cina o luarăm de asemenea în odaie. Señora se aşezase lângă mine. La un moment dat, îmi suflă la ureche:

        — Don Carlos, vreau să vă dezvălui un secret.

        — Ce anume?

        — Nu aici! După cină veniţi afară, la cei trei platani!

        Un rendez-vous! Nu puteam s-o refuz. Poate avea să-mi comunice un lucru important. În timpul mesei caii fură aduşi în curte, dar poarta rămase deschisă. Ieşii după cină şi mă lungii sub platani. A trebuit să-mi schimb însă repede plăcuta poziţie, fiindcă señora Eulalia nu se lăsă de loc aşteptată.

        — Vă mulţumesc, don Carlos, începu ea. V-am rugat să-mi acordaţi această întâlnire pentru că am să vă împărtăşesc o taină. Aş fi putut s-o spun şi celorlalţi, dar v-am ales pe dumneavoastră, fiindcă…

        — Fiindcă am stat la masă alături şi eram cel mai uşor de convocat. Nu-i aşa, doña Eulalia?

        — Cam aşa. Uitaţi-vă ce-i: señor Bernard spunea că dumneavoastră aţi fi urmărit doi bandiţi. Ei bine, bandiţii au fost aici, în rancho.

        — Ah, când?

        — Au plecat alaltăieri dimineaţă.

        — Încotro?

        — Peste Sierra Nevada, la San Francisco. Am discutat mult cu ei despre señor Allano. Cică vor să-l viziteze.

        Era o informaţie de mare preţ pentru mine şi îmi imaginai numaidecât cum se desfăşuraseră lucrurile. Señora Eulalia, gata oricând să aducă vorba despre Allan, îl pomenise şi în discuţia cu cei doi Morgan. Iar aceştia, după ce s-au informat mai îndeaproape, socotiră că au o bună ocazie de a se răzbuna pe Bernard, jefuindu-l pe fratele său care purta asupră-şi valori considerabile.

        — Sunteţi sigură, doña Eulalia, că erau chiar bandiţii?

        — Da, erau ei. Se potriveşte totul, deşi s-au prezentat sub alte nume.

        — V-au cerut amănunte în legătură cu sora dumneavoastră şi cu señor Allan?

        — Da. A trebuit chiar să le dau un semn de recunoaştere ca să poată dovedi că au fost la noi.

        — Ce fel de semn?

        — O scrisoare pe care cumnatul meu mi-a trimis-o cândva la San José.

        — Trăieşte cumnatul dumneavoastră?

        — Bineînţeles. E patronul hotelului, „Valladolid” din strada Sutter. Îl cheamă Henrico Gonzales.

        — Când a plecat señorita Alma de la ei?

        — Acum trei luni.

        — N-aţi vrea să-mi descrieţi exact pe cei doi indivizi cărora le-aţi dat scrisoarea?

        Femeia îmi făcu descrierea cuvenită. Era limpede că fuseseră într-adevăr Fred Morgan şi fiul său Patrik. Lucrul acesta ar fi putut să mi-l spună şi în timpul mesei, în public, dar ţinând seama de cele comunicate şi de importanţa lor, nu puteam sa fiu supărat pe ea pentru faptul că a preferat o mică plimbare. De aceea îi mulţumii din inimă, după care doña Eulalia se înapoie în casă.

        Când revenii ceva mai târziu în aşa-zisa odaie, toţi mă aşteptau. Tovarăşii mei voiau să se culce. Trebuia rânduită straja în locul lui Bob, căci şi aici, în rancho, se cuvenea să fim vigilenţi. Apoi ne culcarăm, după indicaţiile gazdei.

        Pentru a vă da seama de condiţiile în care am dormit, e bine să ştiţi cât de cât cum arată interiorul unui rancho. Casa n-are, de obicei, decât o singură încăpere de locuit, în speţă aceea pe care señora Eulalia o numea odaie. Acolo vieţuieşte şi doarme patriarhal toată lumea din fermă, laolaltă cu eventualii musafiri. Dar din această lume fac parte adeseori şi vacile cu lapte, caii de călărie, oile, porcii, orătăniile, câinii, pisicile. Podeaua e din lut bine bătătorit, tare ca piatra şi aşternut cu iarbă sau muşchi, adăpost permanent de scorpioni, păianjeni, miriapozi şi alte gângănii. Drept învelitoare se foloseşte pătura de la şa.

        La fel arăta şi acest rancho. Don Fernando de Venango, señora Eulalia, señorita Alma, bătrâna negresă, toţi vaqueros şi, în sfârşit, noi, musafirii, ne lungirăm pe jos, claie peste grămadă, ca în vechile hanuri germane unde, în schimbul a trei pfennigi, te poţi odihni pe o rogojină rezemându-ţi capul de speteaza unui scaun răsturnat. M-aş fi culcat bucuros afară, în aer liber, dar trebuia să-mi îndeplinesc obligaţiile de musafir, pentru a nu jigni gazdele în chipul cel mai grav.

        Dimineaţa pornirăm la drum, însoţiţi de urările prieteneşti ale tuturor. Până şi păcătosul de vaquero, care îmi simţise pumnul, se văzu obligat – pentru a face pe plac señorei Eulalia – să ne ureze călătorie bună.

        Don Fernando de Venango e Colonna de Molynares de Gajalpa y Rostredo ne conduse călare o bună bucată de drum. Către prânz se întoarse acasă. Părea să regrete sincer despărţirea de misionarii mormoni, deşi aceştia îi consumaseră toată rezerva de basilikiulep.

        În urma informaţiei confidenţiale primite de la señora Eulalia, nu mai era nevoie să ne ţinem strict de itinerarul nostru iniţial. Ajunşi la lacul Mono, făcurăm un popas mai scurt decât fusese prevăzut. De altfel, caii noştri se odihniseră aproape o zi întreagă la fermă.

        Coborârăm apoi în marş rapid dincolo de Sierra Nevada, către Stockton şi, în sfârşit, spre San Francisco – ţinta călătoriei noastre.

        Oraşul e situat la capătul unui promontoriu, mărginindu-se la vest cu Oceanul Pacific şi la est cu un golf de o magnifică frumuseţe. Intrarea în golf se află la miază-noapte. Portul e, cred, cel mai frumos şi mai sigur dintre toate porturile lumii şi are o suprafaţă care i-ar îngădui să adăpostească în el flotele tuturor naţiunilor. Pretutindeni domneşte o activitate din cele mai vii, un vălmăşag de nedescris şi un amestec de populaţie de toate culorile imaginabile. Europenilor de tot felul li se adaugă indieni sălbatici sau semicivilizaţi, care îşi aduc aici spre vânzare vânaturile, primind – poate pentru întâia oară de când se ocupa cu acest negoţ – un preţ care nu e chiar derizoriu. Întâlneşti aici şi pe mexicanul plin de sine, îmbrăcat în costumul său pitoresc şi pe şvabul simplu şi pe englezul plicticos şi pe francezul exuberant. Iată-1, în veşmânt alb de bumbac, pe un culi din Indii lângă un biet evreu polonez, umblând să-şi caute norocul în lume; iată-l şi pe domnişorul elegant, spilcuit, din regiunile muntoase ale Americii, lângă tirolezul harnic sau căutătorul de aur bronzat, nepieptănat şi cu o barbă care fi acoperă tot ce se înţelege prin „fizionomie”. Iată-l şi pe mongolul de pe platourile înalte ale Asiei, pe persanul din Asia Mică, pe pakistanez, pe malaiezul din arhipelagul Sunda sau pe chinezul de lângă Jangtze.

        Acesta din urmă, fiul „împărăţiei de mijloc”, reprezintă tipul cel mai pregnant străin al populaţiei de aici. Chinezii par să fie toţi, fără excepţie, făcuţi pe aceeaşi măsura şi croiţi pe acelaşi calapod. Toţi au nasul scurt şi cârn. Maxilarul inferior îl întrece pe cel superior. Toţi au buzele răsfrânte, pomeţii ieşiţi în afară, ochii oblici, tenul galben-verzui închis, fără vreo altă nuanţă pe obraji sau pe frunte.

        Din trăsăturile feţei, care pentru noi par a fi urâte şi inexpresive, nu se poate desluşi nimic, în afară de o anume şiretenie.

        Chinezii sunt oamenii cei mai harnici, cei mai muncitori din San Francisco. Aceste făpturi mici, rotunde, bine hrănite şi în acelaşi timp extraordinar de sprintene, posedă aptitudini rar întâlnite şi o mare pricepere în efectuarea oricărei munci care presupune îndemânare şi răbdare. Sculptează în fildeş sau în lemn, strunjesc metalul, brodează pe pânză, piele, postav şi mătase; tricotează şi ţes, desenează, zugrăvesc, decupează flori de hârtie, confecţionează dantele şi şnururi, combină şi împletesc materiale aparent inflexibile şi produc obiecte rare ce stârnesc admiraţie şi le asigură clientela tuturor colecţionarilor de curiozităţi. Se mai adaugă şi faptul căsunt puţin pretenţioşi şi se mulţumesc cu un câştig minim. E drept ca cer mai întâi nişte preţuri neruşinate, dar toată lumea ştie că cedează apoi la nesfârşit şi că acceptă până la urmă o treime sau chiar un sfert din preţul iniţial. De altfel şi simbria ce o primesc e mai mică decât a albilor; numai că şi aşa, redusă, e totuşi înzecit mai mare decât cea din patria lor. Cheltuind foarte puţin, trăind neînchipuit de modest, ei o scot bine la capăt. Toate micile meşteşuguri se află în mâinile lor, iar femeile se ocupă cu spălatul rufelor, cu gătitul şi cu alte munci gospodăreşti.

        Dar nu numai chinezii sunt activi. Toţi locuitorii oraşului sunt cuprinşi de neastâmpăr. Oamenii nu urmăresc decât un singur ţel: să câştige cât mai repede şi mai mult. Toţi îşi dau seama că timpul înseamnă bani şi ca, ţinându-l în loc pe altul, te păgubeşti şi pe tine. Şi, de fapt, nimeni nu se lasă reţinut şi toată lumea se agită, aleargă fără întrerupere. Fiecare caută să-l ocrotească pe celălalt şi să-şi asigure cale liberă.

        Aşa stau lucrurile în case şi curţi, ca şi pe străzi şi în pieţele oraşului. Americanca palida, înaltă, spaniola cu ochi negri, nemţoaica blondă, franţuzoaica elegantă şi „doamnele” de culoare, toate umblă, plutesc, se agită, se grăbesc încoace şi încolo. Bancherul plin de bani, îmbrăcat în frac cu mănuşi şi joben, duce într-o mână un jambon şi în cealaltă un coş cu zarzavaturi. Fermierul îşi aruncă pe umăr o plasă cu peşti şi astfel îşi petrece ziua de odihnă. Un ofiţer ţine prizonier un clapon îndopat. Un quaker şi-a adăpostit câţiva raci respectabili în poalele hainei transformate în şorţ – şi toţi aceştia se mişcă înainte, înapoi, laolaltă şi printre, fără să se deranjeze.

        Sosirăm cu bine în această capitală a Ţării Aurului şi ne strecurarăm prin furnicarul de oameni până în strada Sutter, la hotelul „Valladolid”. Era, de fapt, un han în stil californian, o clădire din scânduri, cu un singur cat, lungă, aidoma barăcilor efemere care apar la noi cu ocazia serbărilor vânătoreşti.

        Lăsarăm caii în seama horsekeeper-ului, a îngrijitorului, care-i adăposti într-un mic şopron, iar noi intrarăm în restaurantul hotelului. În ciuda dimensiunilor lui uriaşe, localul era atât de plin, încât abia de găsirăm o masă liberă. Un barkeeper, un chelner, se apropie imediat. Comandarăm fiecare după pofta lui, apoi – după ce furăm serviţi – începurăm investigaţiile.

        — Am putea vorbi cu master sau cu señor Henrico Gonzales?

        — Yes, sir! Vreţi să-l chem?

        — Dacă nu te superi.

        Curând, un spaniol înalt şi grav veni la masa noastră şi se prezentă drept señor Henrico.

        — Ne-aţi putea spune dacă un domn Allan Marshall locuieşte la dumneavoastră? îl întrebai.

        — Nu ştiu, señor, nu-l cunosc, nu cunosc pe nimeni, nu mă interesez niciodată de numele oaspeţilor mei. Asta e treaba señorei.

        — Putem vorbi cu dumneaei?

        — Nu ştiu nici asta. Întrebaţi pe una din fete! Şi zicând acestea, se depărta. Părea că se află cu señora cam în aceleaşi raporturi ca señor Fernando de Venango cu sora ei, doña Eulalia. Mă ridicai de la masă,îndreptându-mă spre un anume „punct cardinal” de unde năvălea peste întreg restaurantul un miros îmbietor de friptură. Şi pe acest drum mă întâlnii cu o femeiuşcă mlădioasa, care, cu mâinile încărcate, dădu să se strecoare pe lângă mine. O apucai de braţ.

        — Unde e señora, micuţo? Ochii ei negri mă fulgerară mânioşi.

        — Vous êtes un îne! Sunteţi un măgar!

        Aha, o franţuzoaică! Se smuci indignată şi trecu înainte. Mă apropiai atunci de o alta nimfă care trebăluia într-un colţ.

        — Mademoiselle, sunteţi bună să-mi spuneţi unde o pot găsi pe señora?

        — I am not mademoiselle! Nu sunt mademoiselle! Şi plecă numaidecât. Aşadar, englezoaică sau americană! Dacă trebuia să iau astfel la rând toate naţionalităţile, nu ajungeam nici până seara la señora mea. Observai însă o altă fată care mă tot urmărea din ochi şi… da, într-adevăr, parcă o cunoşteam de undeva! Înfruntând din nou valurile mulţimii, îmi croii drum către ea. Dar până să ajung, fata îşi împreună mâinile a surpriză şi se năpusti spre mine, mai să mă răstoarne.

        — Domnule, vecine, ce-mi văd ochii?! Cât pe-aci să nu vă recunosc cu barba asta, zău aşa!

        — Ei drăcie, tu eşti, Gustel? Gusta lui Eberbach! Ce mare ai crescut! Aproape să nu te recunosc nici eu. Dar cum de-ai ajuns tocmai în California?

        — Puţin după ce v-aţi călătorit a doua oară, am pierdut-o pe biata maică-mea. Într-o zi a trecut pe la noi un agent şi tata s-a lăsat convins să-şi încerce norocul. Acum e sus, la zăcăminte, împreună cu fraţii mei. Cică ar fi acolo aur berechet. Iar eu… eu am rămas aici şi-i aştept. O duc binişor.

        — Mai vorbim noi despre asta, Gustel. Deocamdată, spune-mi unde o găsesc pe señora? Am întrebat şi pe doua colege de-ale tale, dar m-au cam repezit fetele.

        — Nici nu-i de mirare, pentru că Madame, ne-a dat dispoziţii să i se spună. „doña” şi mai ales „doña Elvira”.

        — Bun, am să ţin scama. Dar unde o găsesc?

        — Mă duc să văd. La ce masă staţi?

        — Uite colo, masa a doua.

        — Luaţi loc, îi dau eu de ştire.

        Era iarăşi una din acele întâlniri neaşteptate de care avusesem parte nu rareori. Părinţii noştri erau vecini şi cumetri. Acum, bătrânul tâmplar se afla sus, la zăcămintele de aur. Amândoi feciorii, dintre care cel mai vârstnic îmi fusese coleg de şcoală, se trudeau şi ei să găsească metalul vrăjit. Şi iată că în prima cârciumă din San Francisco dau de Gustel, mezina casei, care pe vremuri îmi juca pe genunchi, îmi zburlea părul şi se bucura şi îşi freca născiorul de obrazul meu! Cine să-şi fi închipuit atunci că ne vom întâlni cândva în California?! Fata se întoarse repede.

        — Señora vă aşteaptă, deşi nu e ora ei de primire.

        — Oră de primire… la o hangiţă?! Gustel ridică din umeri.

        — Ei da, primeşte de două ori pe zi: dimineaţa de la unsprezece la douăsprezece şi după-amiaza de la şase la şapte. Cine vine la alte ore trebuie să aştepte, afară de cazul că prezintă o recomandaţie specială.

        — Îţi mulţumesc, dragă Gustel, zâmbii eu. Nici nu-ţi închipui ce noroc e să dai de o vecină amabila.

        — Nu-i aşa? Haide, poftiţi!

        Totul se petrecea ca şi când aş fi cerut audienţă nu ştiu cărei somităţi politice sau de altă natură. Fata mă conduse într-o mică anticameră şi mă povăţui să aştept până ce va suna clopoţelul dindărătul unei portiere.

        Nostimada începea să mă intereseze, mai ales că trebuii să aştept o jumătate de ceas până să aud semnalul. Intrai şi mă pomenii într-o încăpere cu tot soiul de mobilier şi puzderie de mărunţişuri. O „doña Elvira” nu se putea să nu epateze prin bogăţie! De aceea îşi aranjase astfel odaia, încât să nu rămână nici un colţ de perete gol. Şedea pe o sofa, cu o mână rezemată de o hartă întinsă peste spătar; în poală îi odihnea o chitară, alături o broderie neterminată, iar dinaintea ei – vezi bine, tocmai în faţa geamului – stătea un şevalet. Nici vorbă deci de lumină! Pe şevalet – un carton alb cu două schiţe încă în lucru. Una se străduia să înfăţişeze un chip de motan, dacă nu cumva de bătrână care încă nu şi-a pus pe cap scufiţa de dimineaţă; a doua reprezenta în orice caz un exemplar dintr-o specie zoologică, numai că nu ştiam din cate. Putea să fie şi un caşalot stors, diluat la maximum, ca şi o tenie hipertrofiată prin procedee ştiinţifice.

        Ma înclinai adânc şi cât se poate de smerit. Doamna păru să nu mă observe. Se uita fix în tavan, într-un anume punct care nu-mi spunea nimic. Deodată, smulgându-se parcă dintr-o profundă meditaţie, îşi zvârli capul în lături şi întrebă:

        — Ce distanţă e între pământ şi lună? Întrebarea nu mă surprinse pe cât s-ar crede. Mă aşteptam, de fapt, la vreo trăsnaie. De aceea dădui o replică pe măsura ei.

        — Cincizeci şi două de mii de mile, asta în zi de luni! Sâmbăta seara, numai cincizeci de mii!

        — Just!

        Îşi pironi din nou ochii în tavan. Apoi, repetând gestul de adineauri, întrebă iar:

        — Din ce se produc stafidele?

        — Din struguri.

        — Foarte just!

        Pentru a treia oară îşi înfipse privirea sus, în acelaşi punct de pe tavan, după care mă ferici cu o nouă întrebare:

        — Ce înseamnă poil de chèvre?!

        — E un material de îmbrăcăminte. Preţul: un scud de aur pentru cincisprezece coţi. Dar nu se mai poartă.

        — Just! Şi acum, señor, fiţi binevenit! Augusta m-a rugat să vă acord o audienţă. Eu însă nu-mi prea risipesc favorurile pentru oricine şi oricând. De aceea îl supun pe solicitator unui scurt examen. Dumneavoastră v-am adresat cele mai grele întrebări din diferite domenii ale ştiinţei şi aţi răspuns excepţional, deşi arătaţi mai mult a urs decât a savant. Dar m-a informat Augusta că aţi fi trecut prin multe şcoli şi că aţi cunoaşte toate ţările şi popoarele lumii. Poftim, señor, luaţi loc!

        — Mulţumesc, doña Elvira de Gonzales! făcui cât se poate de modest, aşezându-mă pe marginea unui scaun.

        — Doriţi să vă găzduiesc în casa mea?

        — Desigur, doña Elvira.

        — Se aprobă! Cum constat, sunteţi un bărbat politicos, iar în ce priveşte aspectul, aţi putea să vi-l schimbaţi cu puţină osteneală. Aţi vizitat Spania?

        — Da.

        — Ce părere aveţi de această hartă a Spaniei elaborată de mine?

        Îmi întinse coala. Era o copie realizată cu ajutorul hârtiei de mătase şi încă după un foarte prost original.

        — Extrem de precisă, doña Elvira de Gonzales! Acceptă lauda ca pe un lucru de la sine înţeles.

        — Da, noi, doamnele, ne-am emancipat, în sfârşit. Şi marele nostru triumf îl constituie faptul că am pătruns în profunzimile ştiinţei şi ale artei luând-o chiar înaintea bărbaţilor. Uitaţi-vă la aceste două schiţe! N-au seamăn în ce priveşte grandoarea obiectului. Linie subtilă, nuanţe, reflexe de lumini!… Deşi sunteţi cunoscător, îmi permit să va pun la încercare: ce reprezintă asta de aici?

        Aş fi suferit un eşec lamentabil, dacă însăşi „grandoarea obiectului” nu mi-ar fi venit în ajutor. Declarai deci cu tupeu:

        — Un şarpe marin, fireşte!

        — Just! La drept vorbind, un asemenea exemplar nu 1-a văzut nimeni de aproape, dar daca savantul cercetează spaţii pe care omul nici nu le va străbate vreodată aievea, atunci şi ochiul artistului poate imagina făpturi pe care încă nu le a văzut… Dar aici, în acest desen?

        — E gorila celebrului Du Chailly.

        — Minunat! Sunteţi cel mai cult dintre bărbaţii ce i-am întâlnit vreodată! Până azi nimeni n-a recunoscut atât de repede şarpele marin şi gorila. Vă găsesc demn de orice rang academic.

        Această sublimă recunoaştere a meritelor mele îmi făcea o plăcere aproape identică cu aceea provocată de piperurile şi usturoiul doñei Eulalia. Acum geniala soră îmi atrase atenţia asupra mesei de lângă uşă:

        — Eu îmi conduc totdeauna şi casa, fără să mă ating, bineînţeles, de obiectele materiale ale gospodăriei. Pe masă găsiţi toc şi cerneală. Înscrieţi-vă numele în registru, vă rog!

        Făcui întocmai, după care întrebai cu respect:

        — Să trec şi numele însoţitorilor mei?

        — Nu sunteţi singur?

        — Nu.

        — Cine sunt ceilalţi?

        Începui cu Bob cel credincios şi tuciuriu.

        — Mai întâi servitorul meu. Bob, un negru.

        — Natural. Cineva care recunoaşte de prima clipă şarpele marin nici că se poate să nu aibă servitor. Dar pe ăsta nu-l înregistrăm. Alţii?

        — Winnetou, căpetenia apaşilor.

        Doña Elvira de Gonzales tresări surprinsă.

        — Cum, celebrul Winnetou?

        — Chiar el!

        — Trebuie să-l cunosc personal! Vă rog să mi-l prezentaţi. Înscrieţi-l înregistru.

        — Apoi Sans-ear, care…

        — Vânătorul de indieni?

        — Exact.

        — Notaţi-l, mai încape vorbă! Cum văd, călătoriţi într-o companie cu totul aparte. Mai sunt?…

        — Al patrulea şi ultimul e master Bernard Marshall, bijutier din Louisville, statul Kentucky.

        De data asta, nu-i lipsi mult să sară de pe sofa.

        — Ce vorbiţi? Marshall din Louisville? Bijutier?

        — Da, fratele său, Allan, s-a bucurat de cinstea de a fi găzduit de dumneavoastră, doña Elvira de Gonzales.

        — Ah, va să zică nu m-am înşelat! Treceţi-l repede, señor! Veţi primi cele mai bune locuri. De fapt, hotelul propriu-zis nu are camere, dar voi face ca să vă simţiţi cât se poate de bine. Iar pentru deseară, vă invit pe toţi în sufragerie, la supeu!

        — Încântat, doña Elvira! Vă asigur de toată recunoştinţa mea. Obişnuiesc să-mi public impresiile de călătorie şi nu voi omite să recomand cu multă căldură hotelul „Valladolid”.

        — S-o faceţi, señor, deşi nu-mi prea imaginez făptura dumneavoastră aplecată pe masa de scris. Mai aveţi vreo dorinţă? Vă ascult.

        — Mi-aş permite să cer o informaţie.

        — Vă rog.

        — Allan Marshall nu mai stă la dumneavoastră!

        — Nu. A plecat acum vreo trei luni.

        — Încotro?

        — La minele de la Sacramente.

        — Aţi primit vreo ştire de la el?

        — Da, una singură. Mi-a indicat adresa unde să-i trimit corespondenţa sosită eventual pe numele lui.

        — V-o mai amintiţi?

        — Fără îndoială. E, de fapt, adresa unui bun cunoscut al nostru, master Holfey din Yellow-Water-Ground, un comerciant la care căutătorii de aur se aprovizionează cu de toate.

        — Şi au mai sosit, între timp ceva scrisori pe numele lui Allan Marshall?

        — Doar câteva. I le-am expediat cu prima ocazie. Şi apoi, da, nu demult, au trecut pe-aici doi bărbaţi, prieteni de afaceri cu señor Allan. Aveau de discutat cu el o chestiune importantă. Le-am dat şi lor adresa.

        — Când au plecat?

        — Staţi să-mi amintesc, da, ieri dimineaţă. Erau călare.

        — Un bărbat mai în vârstă şi unul tânăr?

        — Exact. Păreau să fie tată şi fiu. Trecuseră pe la sora mea, care le-a dat o recomandaţie pentru mine.

        — Vorbiţi de ferma lui don Fernando de Venango e Colonna de Molynares de Gajalpa Rostredo?

        — Cum, îl cunoaşteţi?

        — Foarte bine. Ca, de altfel şi pe doña Eulalia, de a cărei ospitalitatene-am bucurat acum câtva timp. Nu i-am cerut însă nici o scrisoare de recomandaţie.

        — Adevărat, señor? Povestiţi, povestiţi!

        Îi relatai întâmplarea, fireşte, fără prea mult exces de sinceritate. Señora mă ascultă cu viu interes, apoi rosti:

        — Vă mulţumesc, señor! Sunteţi cel dintâi german care ştie să se poarte cu o doamnă spaniolă. Mă bucur că ne vom reîntâlni deseară la supeu. Vă înştiinţez din timp. La revedere!

        Făcui o plecăciune extrem de graţioasă, care distona cumplit cu ţinuta mea vestimentară şi mă retrasei de-a-ndăratelea până după uşă. În restaurant, chelneriţele mă măsurară cu priviri pline de respect. Gustel Eberbach se înfăţişă neîntârziat.

        — Zău, domnule vecin, aveţi noroc! Nu s-a mai pomenit să discute cineva atâta timp cu doña. Se vede că i-aţi plăcut tare mult.

        — Dimpotrivă! O liniştii râzând. Dumneaei mă acceptă ca locatar numai cu condiţia să-mi schimb înfăţişarea. Cică arăt ca un urs.

        — Hm! N-a prea exagerat. Las' că vă duc sus, în odaia mea şi vă fac rost de tot ce vă trebuie; brici, apă, săpun.

        — Nu e nevoie. Primim camere în curând.

        — Ba o să mai aşteptaţi destul. Repartiţia se face abia la opt fix, nici un minut mai devreme.

        — După cum mi-a promis doña Elvira, urmează să căpătăm cele mai bune locuri. Unde or fi astea?

        — Toţi clienţii dorm sus, sub acoperiş. Probabil că veţi fi plasaţi în locuri cu o mai bună aerisire.

        În clipa aceea se auzi sunând tare un clopoţel.

        — Dumneaei! recunoscu Gustel semnalul. Mă duc. Trebuie să se fi întâmplat ceva de mă cheamă tocmai acum.

        Fata plecă, iar eu luai loc lângă tovarăşii mei care, deşi prezenţa unui westman sau a unui indian la San Francisco nu produce de obicei nici o senzaţie, atrăseseră totuşi asupra lor privirile întregii clientele. Îndeosebi statura maiestuoasă şi aerul cu totul aparte pe care îl avea Winnetou aţâţaseră curiozitatea tuturor. Şi apoi, lipsa urechilor lui Sam trebuie să fi trezit bănuiala că acesta trecuse prin nenumărate aventuri, care de care mai palpitante.

        — Ia s-auzim! mă iscodi Bernard după ce luai loc.

        — Allan a plecat de trei luni. A scris o singură data de la Yellow-Water-Ground. Scrisorile dumitale i-au fost expediate pe adresa de acolo.

        — Unde-i asta?

        — După câte îmi amintesc, e vorba de o vale de lângă Sacramente, unde s-a găsit cândva foarte mult aur. Se spune că acolo veneau înainte o mulţime de săpători, acum cică s-ar fi mutat mai sus, de-a lungul fluviului.

        — O fi depus oare Allan unele valori la San Francisco?

        — Despre asta n-am discutat.

        — Ar trebui s-o întrebăm pe doña dumitale.

        — Vom avea foarte curând prilejul. Afla că suntem invitaţi la supeu!

        — O, amabil din partea ei! Dar până atunci am să mă interesez la bancă. Poate se ştie ceva de Allan.

        Gustel, tânăra mea vecină din patrie, se apropie din nou.

        — Doña m-a chemat în legătură cu dumneavoastră, raportă ea. Supeul are loc la nouă, iar camerele vi le pot arăta chiar acum.

        — Camere? Parcă era vorba că hotelul n-are camere, că toată lumea doarme în pod…

        — În spate mai e un pavilion cu câteva odăi, dintre care două rezervate pentru eventuale vizite ale rudelor.

        — Acolo a stat, probabil şi señorita Alma.

        — Da, ştiu din auzite. Atunci încă nu mă aflam aici.

        — Nu cumva ştii şi dacă señorita Alma 1-a cunoscut pe un domn Allan Marshall care locuia în hotel?

        — Ba da! S-a făcut mult haz pe chestia asta. Cică señorita s-a ţinut scai de dânsul; abia a scăpat, bietul om. Dar acum poftiţi: cheile sunt la mine.

        O urmarăm până la pavilionul din spate. Cele două odăi destinate nouă s-ar putea spune că erau „elegante” în raport cu restul hotelului. Într-una din ele se instala Winnetou împreună cu Sans-ear, în cealaltă eu şi Bernard, iar bravul Bob avea să doarmă separat.

        Serviabila mea vecină ne ajută să căpătăm o înfăţişare mai civilizată şi astfel, în scurt timp, ne-am putut îngădui să ieşim în oraş. Winnetou însă rămase la hotel. Nu răbda să fie privit ca la circ de mulţimea trecătorilor. Se simţea lezat în mândria lui. Sam preferă şi el să se întindă pe pat.

        — La ce bun plimbarea? bombăni el. De umblat, slavă Domnului, ştiu să umblu. N-am nevoie de antrenament, ca să zic aşa. Case şi oameni am mai văzut, mi se pare. Abia aştept să plecăm din bârlogul ăsta nesigur şi să ne întoarcem în prerie! Altminteri, de plictiseală, îmi cresc urechile la loc şi s-a terminat cu Sans-ear!

        Sam se afla aici numai de câteva sferturi de oră, dar îl şi măcina dorul după savană. Mă întreb ce vor fi îndurând bieţii „sălbatici” când, spre a fi „reeducaţi”, sunt zăbreliţi în celula strâmtă, singuratică a vreunei fortăreţe din Philadelphia sau Auburn – doar pentru faptul că şi-au apărat glia străbună care îi hrăneşte şi păstrează în adâncul ei mormintele celor dragi!

        Ne prezentarăm – eu şi Marshall – la patronul băncii cu care acesta se afla în legături de afaceri. Allan trecuse într-adevăr de câteva ori pe acolo până ce, într-o bună zi, luându-şi în grabă rămas bun, plecă la minele de aur. Prefăcuse toate valorile în numerar ca să cumpere „nuggeţi”. Mai mult nu se ştia.

        După această vizită aproape infructuoasă mai cutreierarăm câtva timp străzile oraşului până când, la un moment dat, Bernard mă trase într-un „store”, un magazin, ticsit cu haine de tot felul. Găseai aici de toate, de la cel mai scump costum mexican până la şorţul ieftin, din pânză de in, al hamalului chinez. Fiecare gen de veşminte îşi avea raionul lui special şi fiecare costum era complet, cu tot dichisul corespunzător.

        Intenţia lui Bernard nu era greu de ghicit. Costumele noastre, deşi foarte trainice, suferiseră atâta în cursul lungilor călătorii, încât arătau sub orice critică. De bărbierit ne bărbierisem, nu-i vorbă – ba ne şi tăiasem reciproc părul – dar îmbrăcămintea arăta într-un hal fără de hal. Ne puserăm deci pe târguieli, cu care prilej constatai că Bernard era un om degust.

        Îşi alese un costum jumătate indian, jumătate vânătoresc, care-i venea destul de bine. Numai că preţul era şi el bine pipărat, pe măsura condiţiilor din San Francisco.

        — Acum treci dumneata, Charlie şi alege-ţi un costum, mă îndemnă el după ce se echipase. Te ajut eu să găseşti ceva potrivit.

        Mă rog, nevoie aveam – şi încă serioasă – dar pentru preţurile de aici nu mă ţinea cureaua. N-am făcut nicicând parte din acel soi nefericit de oameni care, cum întind mâna, se şi trezesc cu un sutar între degete, iar la primul pas dau peste o pungă cu galbeni. Mă număr în schimb printre oamenii demni de invidie care trăiesc cu plăcuta conştiinţă că pot agonisi azi ceea ce le trebuie pentru mâine. Iată de ce nu arătam prea entuziast când Marshall se apucă să-mi aleagă costumul.

        Tânărul meu amic se opri la un echipament alcătuit din următoarele piese: o cămaşă vânătorească din piele de căprioară tăbăcită, albă ca zăpada şi cu broderii roşii, indiene; leggin-uri din spate de cerb cu ciucuri pe margini; surtuc de vânătoare din piele de bivol, dar moale ca pielea de veveriţă; cizme din piele de urs cu carâmbi pe care îi puteam trage mult peste genunchi, cu pingele din cel mai bun material, adică piele de pe coada unui aligator matur; în fine, o căciuliţa de biber cu marginile şi calota din piele de şarpe bine argăsită.

        După exemplul lui Bernard, mă retrasei şi eu într-o cabină, să probez costumul. Când ieşii, dânsul îl şi achitase. Poate ar fi trebuit să protestez cu mai multă tărie, dar, sincer vorbind, nu prea izbutii s-o fac.

        — Lasă, Charlie, stărui el, îţi sunt atât de îndatorat, încât nici acum nu mă consider pe deplin achitat faţă de dumneata. De aceea voi trece lucrurile astea în cont până la socoteala finală.

        Ar fi vrut să-i cumpere şi lui Sam câte ceva, dar l-am sfătuit să n-o facă. Ştiam cât de mult ţine Sam la străvechea lui îmbrăcăminte. Şi apoi, degeaba am fi căutat haine pentru statura lui scundă.

        Când ne întoarserăm la hotel, cea mai mare bucurie în ce priveşte transformarea mea o manifestă Bob.

        — Oh, massa, frumos arătăm! Oh, frumos cum Bob dac-ar căpătăm şi el haină nou cu căciul!

        Mă simţii, fireşte, dator să primesc cu recunoştinţă amabila comparaţie, ştiind bine că negrul îmi adresa astfel, sincer şi generos, supremul compliment.

        Între timp lui Sam îi devenise totuşi odaia prea strimtă. Coborâse în restaurant şi se aşezase singur cuc la o masă. Când ne văzu apărând în uşă, ne făcu semn să venim lângă el.

        — Fiţi atenţi! ne şopti. În spatele meu se desfăşoară o discuţie care ne interesează, ca să zic aşa.

        — Despre cei vorba?

        — Cică se petrec sus, la minele de aur, nişte chestii intolerabile. Mişună pe-acolo puzderie de bravos, dar nu indios, ci albi, cum s-ar părea. Îi pândesc pe căutătorii de aur când aceştia iau drumul spre casa, îi omoară şi nu ştiu ce alte năzbâtii mai fac. Aici e unul care a scăpat, cu chiu cu vai din ghearele lor. Ascultaţi, că tocmai povesteşte!

        La masa din spatele nostru şedeau câţiva inşi ce arătau a fi trecut în viaţă prin multe primejdii şi greutăţi. Unul din ei vorbea ascultat cu încordare.

        — Well, eu sunt din Ohio. Va să zică, am învăţat câte ceva pe apă şi în savane, în munţi şi jos, în văile Vestului. I-am cunoscut şi pe piraţii de pe Mississippi şi pe tâlharii din Woodland, ba uneori m-am şi încăierat cu ei. Ştiu destule fapte pe care altul nici nu le-ar crede posibile. Dar ca asemenea orori să se întâmple pe o şosea atât de circulata şi ziua-n amiaza-mare, asta întrece până şi basmul cu bătrâna gun, puşca aceea cu care trăgeai, cică, în unghi de după colţ.

        — Şi mie parcă tot nu-mi vine sa cred, observă unul dintre comeseni. Doar eraţi cincisprezece inşi contra opt! Ar fi ruşinos dacă s-a întâmplat precum spui!

        — S-ar părea că judeci bine dumneata. Dar sa te fi văzut acolo, la faţa locului! Eram, ce-i drept, cincisprezece inşi, adică şase tropeiros, catârgii şi nouă mineri. Pe catârgii, degeaba, n-ai cum să te bizui. Iar dintre noi ceştilalţi, trei se îmbolnăviseră de friguri; abia dacă se mai ţineau pe catâri, se bălăbăneau de ziceai ce-i aia. Nici pomeneală să tragă cu puşca ori să dea cu cuţitul. Ei, judecaţi acum şi dumneavoastră! Mai eram cincisprezece, ai?

        — Dacă-i pe-aşa, se mai schimbă socoteala. Totuşi e şosea, domnule! Circulaţie mare, călăreţi, pietoni, în orice moment se află pe-aproape oameni care pot alerga în ajutor.

        — Crezi? Şi ce-i împiedică, mă rog, pe bandiţi să aştepte un moment potrivit, când sunt siguri pe situaţie?

        — Ei, hai, povesteşte la rând, cum se cuvine! Dar amănunţit, să ne lămurim şi noi!

        — Bu-un! Găsisem, va să zică, sus, la lacul Piramidelor, un zăcământ cum nu se poate mai bogat. Puteţi să mă credeţi dacă va spun că numai în opt săptămâni adunasem toţi patru câte un chintal de aur de căciula. Mai departe nu mergea: aurul secase şi doi din echipa noastră se îmbolnăviseră; li se umflaseră încheieturile şi aveau febră marc. Vedeţi că nu e floare la ureche să stai toată ziua vârât în apă până la brâu şi să tot clăteşti batea, adică vasul cu pământ aurifer. Am hotărât deci să ne cărăm de-acolo.

        Ne-am întors la Yellow-Water-Ground şi am vândut aurul unui yankeu ce plătea incomparabil mai bine decât porcii de speculanţi care pentru o uncie de aur curat îţi oferă o jumătate de kil de făina proastă sau un sfert de tutun şi mai prost. Şi totuşi yankeul făcea afaceri bune. Îi zicea mi se pare Marshall şi era din Kentucky, sau…

        Auzind acestea, Bernard îşi întoarse repede faţa spre povestitor.

        — Şi mai e acolo?

        — Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Dar vă rog, nu mai puneţi întrebări fără rost! Dacă e să istorisesc lucrurile amănunţit, cum vrea omul ăsta, păi atunci să nu fiu tulburat. Va să zică Marshall, se pare că-i spune Allan Marshall, ne-a cumpărat toată agonisita. Ei, să fi avut atunci minte, o ştergeam numaidecât. Dar nu, socoteam să ne odihnim după atâta tăvăleală, iar bolnavii aveau nevoie de îngrijiri. Şi apoi, nici ocazie bună n-am găsit pentru plecare. Se vorbeau vrute şi nevrute despre nişte atacuri banditeşti, ba se pomeneau chiar numele unor nefericiţi care, după ce au părăsitminele, n-au mai ajuns nicicând la Sacramente sau la San Francisco.

        — Şi era adevărat?

        — Staţi să vedeţi! Am aşteptat aşa câteva săptămâni. Dar viaţa, acolo sus, e a dracului de scumpă şi, în plus, ştiind ca dispunem de bani, o droaie de trişori şi alţi pezevenghi se ţineau de capul nostru, între timp, bolnavii se mai înzdrăveniseră puţin, încât am hotărât să nu mai întârziem şi ne-am întovărăşit cu încă cinci inşi care erau şi ei gata de drum. Număram, va să zică, nouă persoane. Tocmind catârii necesari, ni s-au adăugat şi cei şase tropeiros. Toţi erau înarmaţi cum trebuie, chiar şi catârgiii care păreau, de altfel, că ar fi în stare să se bată cu zece adversari. Am pornit la drum şi totul a mers cum s-ar spune, normal. Doar că ploua într-una, iar febra apăru din nou. Drumul era numai noroi şi băltoace, înaintam anevoie. Abia dacă făceam opt mile pe zi. Nici corturile, noaptea, nu erau în stare să ne apere de potopul cerului. Astfel şi febra bolnavilor creştea mereu, de-am fost nevoiţi până la urmă să-i legăm de şei ca să nu cadă în drum.

        — Urâtă istorie! exclamă unul dintre ascultători. Am trecut şi eu prin asemenea plăceri, ştiu ce înseamnă!

        — Well! Făcusem, care va să zică, vreo două treimi din drum şi spre seară ne-am ales un loc de popas. Am ridicat corturile şi am încins un foc mărişor ca să lumineze împrejurimile. Când, deodată, a răsunat o salvă. Eu tocmai îngenuncheasem lângă un cort ca sa strâng mai bine funia în jurul ţăruşului şi ăsta mi-a fost norocul, de n-am fost zărit. Când m-am ridicat în picioare, catârgiii noştri încălecau, adică voiau s-o şteargă, dar se mişcau aşa de încet, încât ar fi putut încasa nu câte un glonţ, ci câte zece. Am dat să pun mâna pe armă, dar când am văzut ce-am văzut, m-am lăsat păgubaş. Cei opt bandiţi, căci opt erau, ochiseră atât de bine, încât oamenii noştri teferi, pe care salva i-a surprins lucrând pe la corturi în lumina focului, zăceau tuscinci împuşcaţi! Şi chiar atunci, sub ochii mei, bandiţii îi împuşcară şi pe cei trei bolnavi. Eram, deci, singurul supravieţuitor. Ei, ce-aţi fi făcut dumneavoastră în locul meu?

        — Ei! Fir-ar să fie de treabă ! M-aş fi năpustit asupra bandiţilor şi aş fi dat în ei cât m-ar fi ţinut puterile! răspunse unul.

        — Ba nu, interveni altul, eu aş fi împuşcat barem pe câţiva.

        — Frumos, n-am ce zice! făcu ironic povestitorul. Din gură e uşor, dar la o adică, n-aţi fi obţinut mai mult ca mine. Să sar la ei? Păi ce, eram nebun?! Să trag? M-ar fi zdrobit ca pe un nimic! Doar n-aveau nici un interes să rămână vreun martor în viaţa! M-ar fi urmărit până aş fi căzut de oboseală. Şi de scăpat, tot n-aş fi putut să scap decât de unul sau doi.

        — Ei, ce-ai făcut?

        — Banii îi aveam în buzunar, catârul stătea priponit nu departe. Aşa că, în timp ce bandiţii cotrobăiau prin corturi, m-am strecurat până la catâr şi l-am dezlegat. Deodată, însă, am auzit un şuier, apoi tropot de copite şi, ce credeţi că era?

        — Ce?

        — Se întorceau, catârgiii. Ne vânduseră tâlharilor şi veneau să-şi încaseze partea lor. Acum opt şi cu şase făceau la un loc paisprezece. Am încălecat şi am mânat cu desperare. Noroc că aveam un catâr înţelegător, nu se încăpăţâna ca alţii din neamul lui. Am mai auzit, ce-i drept, larmă şiînjurături în urma mea, ba chiar tropot de copite, dar am scăpat mulţumită întunericului.

        — Şi apoi?

        — Ce apoi? Am făcut ce-am făcut ca să ajung la San Francisco şi iată-mă aici viu şi bucuros la un pahar de Porter.

        — N-ai recunoscut pe vreunul din bandiţi?

        — Purtau măşti negre. Numai o dată unul, pesemne şeful lor, voind să-şi vâre degetele în gură ca să fluiere şi-a scos o clipă masca de pe faţă. Dacă l-aş vedea, l-aş recunoaşte imediat. Era un mulatru şi avea pe obrazul drept o cicatrice, probabil tăietură de cuţit.

        — Şi catârgiii?

        — I-aş recunoaşte pe toţi. Dar cât oi trăi nu mă mai întorc în iadul acela unde necuratul fierbe aurul şi-l topeşte ispitind sufletele oamenilor şi ducându-le la pierzanie.

        — Dar pe mulero, pe conducătorul catârgiilor, cum îl chema ? Nu strica să ştii pe nume asemenea pramatii.

        — Îşi spunea Sanchez, dar trebuie că se chema altfel. Cred că majoritatea lor fac parte din hounds, bandele de tâlhari şi ucigaşi care, la San Francisco, ajunseseră să terorizeze toată lumea, iar după ce populaţia i-a izgonit din oraş, s-au apucat să lucreze mână-n mână ca agenţi, tropeiros, muleros şi jefuitori la drumul mare. Bine-ar fi dacă minerii, ca pe vremuri la San Francisco, ar forma un comitet de apărare şi ar prelua urmărirea şi stârpirea bandei, ca să facă, în sfârşit, ordine pe la zăcăminte. Ei, asta-i lot. V-am povestit de-a fir-a-păr întâmplarea.

        — Dac-aţi terminat, îndrăzni din nou Bernard, atunci îngăduiţi-mi să va mai întreb odată în legătură cu Allan Marshall de care aţi pomenit adineauri. Sunt fratele lui.

        — Frate? Într-adevăr, parca-i semănaţi. De fapt, ce vă interesează?

        — Tot ce ştiţi în legătură cu el. Când l-aţi văzut ultima oară?

        — Păi, să tot fie vreo cinci săptămâni.

        — Credeţi că se mai află la Yellow-Water-Ground?

        — Habar n-am. Acolo, la zăcăminte, chiar dacă intenţionezi să stai pe loc, azi eşti aici, mâine cine ştie unde.

        — I-am scris, dar nu mi-a răspuns, deşi a primit scrisorile.

        — În privinţa asta nu fiţi chiar atât de sigur. Gândiţi-vă chiar la povestea mea! Merge poşta de aici până la zăcăminte? Veţi spune că da. Numai că ăsta nu prea e serviciu de poştă. Eu, unul, vă declar că multe scrisori nu ajung niciodată în mâna adresantului. Intri acolo într-un birt şi afli că birtaşul face parte din hounds; cauţi un magazin şi negustorul e hound; joci „monta” să zicem cu trei inşi şi doi din ei, dacă nu chiar toţi, sunt hounds; lucrezi alături de un om, sapi şi asuzi lângă el şi când colo, fie că-ţi jefuieşte toată agonisita, fie că, ştiindu-te prea vânjos şi treaz, te vinde unui bravos ca să-şi asigure măcar o parte din avutul tău, dobândit cu trudă şi sudoare, în administraţia locală sunt hounds, pretutindeni hounds! De ce n-ar fi şi în serviciul poştei, când au tot interesul ca anumite scrisori să nu ajungă la destinatar?

        Erau, fără îndoiala, nişte amănunte puţin îmbucurătoare în legătură cu situaţia ce domnea la zăcămintele de aur.

        — Aveţi, cumva, de gând să-l căutaţi sus pe fratele dumneavoastră?

        — Bineînţeles !

        — Well, atunci vă dau un sfat. Dacă-l urmaţi sau nu, vă priveşte. Există două drumuri care duc către diferitele districte miniere. Unul spre sud, până la aşa-numiţii munţi New-Almaden, unde se găsesc mari cantităţi de mercur şi de crom natural; celălalt, drept spre nord, cu o uşoară abatere spre est, până la vestitele regiuni aurifere de la Sacramento. Ştiţi unde se află Yellow-Water-Ground?

        — Ştiu doar că acolo e o vale laterală a lui Sacramento, atâta tot.

        — Trei sferturi din drum îl faceţi ocolind golful Francisco, pe urma sau traversaţi Rio San Joaqâin, sau o luaţi în sus, spre Sacramento. De aici, urcând mereu, vă puteţi informa la orice trecător sau zăcământ cum şi încotro s-o apucaţi. Dacă nu vă încărcaţi cu prea mult bagaj, călătoria poate să dureze cinci zile. Dar eu, unul, nu v-aş sfătui sa alegeţi acest drum.

        — De ce?

        — În primul rând, pentru că, deşi cel mai comod, nu e şi cel mai scurt. Şi apoi, e foarte primejdios din cauza bandiţilor de care vorbeam. Fireşte că ei atacă în special pe cei care se întorc de la zăcăminte, dar te pomeneşti că le vine pe căciulă să facă şi invers. Şi, pe urmă, nu uitaţi că drumul acesta e, ca să spun aşa, pavat cu dolarii călătorilor pe care îi speculează toţi şi în tot felul. Prin hanuri s-ar zice că e civilizaţie grozavă: vi se prezintă socoteala în scris. Dar e mai uşor s-o citeşti decât să plăteşti. Camera te costă un dolar şi dormi afară, în curte; pentru pat mai scoţi un dolar şi ţi se aşterne un braţ de paie; lumina, un dolar şi te alegi cu luna de pe cer; serviciul alt dolar şi nu se ocupă nimeni de tine, batîr de-ai trage cu puşca; pentru chiuvetă un dolar şi te speli în Sacramento; pentru prosop încă un dolar şi te ştergi cu mâneca. Singurul lucru pe care îl capeţi într-adevăr e socoteala scrisă pe hârtie; mai costă şi ea un dolar! Ei, cum vă place, master Marshall?

        — Hazliu de tot!

        — Cred şi eu. De aceea vă sfătuiesc să apucaţi pe alt drum. Dacă aveţi un cal zdravăn, ajungeţi la Yellow-Water-Ground în patru zile, treceţi golful pe bac, o luaţi de-a dreptul spre San John, cotiţi către est şi daţi de Sacramento. Acolo sunteţi ca şi ajuns la ţintă. Cursuri de apă după care să vă orientaţi există destule.

        — Mulţumesc, sir! Am să vă urmez sfatul.

        — Well ! Şi dacă întâlniţi la Sacramento sau în altă parte un mulatru cu o cicatrice pe obrazul drept, faceţi-l să guste cuţitul sau plumbii dumneavoastră! Veţi săvârşi o faptă bună, vă asigur.

        Între timp, se făcuse de cină şi Gustel veni să ne cheme. Furăm conduşi într-o odaie izolată unde ne aştepta masa, gătită ca pentru nişte nobili spanioli.

        Doña Elvira ne întâmpină singură; hotelierul nu se arătă deloc. Făcui, bineînţeles, prezentările cu toată grandezza, iar dumneaei ne primi ca o regină ce acordă audienţe de favoare. Făcu onorurile mai solemn decât un principe hindus.

        Cum ţinea să ne impună în totul, gazda dirijă dintru început conversaţia către cele mai înalte sfere ale artei şi ştiinţei; dar mai târziu, când, fără a neglija cu nimic formele politeţei, ne arătarăm oarecum sătui deasemenea subiecte, doña îşi îndreptă atenţia către persoanele noastre. Către viaţa şi întâmplările trăite de noi, încât ne văzurăm obligaţi să-i povestim o seamă de aventuri.

        Când ne ridicarăm de la masă, doña Elvira rosti:

        — Señores, sper că v-am dovedit înalta simpatie ce v-o port prin comparaţie cu alţi musafiri şi că veţi avea plăcerea de a rămâne la noi cât mai mult timp.

        — Doña Elvira de Gonzales, cuvântai cu, vă mulţumesc pentru amabilitate. Am fi rămas, într-adevăr, mai mult timp în ospitaliera dumneavoastră casă, acum însă e cu neputinţă. Mâine plecăm într-o mică escapadă.

        — Încotro, señor?

        — Spre Sacramento. Vrem să-l găsim pe Allan şi să vi-l aducem încoace.

        — Foarte frumos, señores! Aprovizionaţi-vă aici cu tot ce vă trebuie pentru drum. Socoteala o facem pe urmă. Şi dacă mai aveţi vreo dorinţă, adresaţi-vă Augustei. Sper că mâine, înainte de plecare, veţi mai trece să-mi uraţi àdios.

        Părăsi odaia în foşnet de mătăsuri. Ieşirăm şi noi şi, după ce văzurăm de cai, ne culcarăm. A doua zi dimineaţa, trecând cu bacul peste apele golfului, coborârăm pe limba de pământ din dreptul oraşului San Francisco.

        Urmarăm exact direcţia indicata de povestitorul din restaurant şi în seara celei de-a treia zile atinserăm munţii de la San John, cotind apoi spre vest. Pe la amiaza următoare intrarăm în valea lui Sacramento. La fiece pas întâlneam semnele acelei febrile munci ce răscolea pământul în căutarea „prafului ucigător”, a cărui strălucire orbeşte ochiul, rătăceşte simţurile şi corupe inima.

        S-a scris şi s-a vorbit atât despre această muncă, încât mă abţin să mai adaug ceva; dar trebuie să subliniez că febra aurului îl subjugă şi pe omul cel mai lucid când se abate prin acest ţinut şi se vede înconjurat de oameni care – adeseori cu obrajii supţi şi cu hainele numai petice – îşi pun în joc sănătatea şi viaţa în nădejdea unei îmbogăţiri rapide pentru ca, îndată ce au dat de „noroc” să-şi risipească şi mai rapid averea trudnic dobândită. De multe ori aceşti oameni muncesc luni de-a rândul irosindu-şi ultimele forţe fără să obţină vreun rezultat mai acătării. Fiecare gest al lor e însoţit de blesteme şi înjurături; fantoma lividă a foamei, a mizeriei şi desperării se apropie de ei; mâna istovită tremură, şovăie şi e gata să renunţe, când, deodată, se iveşte zvonul despre nu ştiu ce zăcământ formidabil, descoperit sau pe cale de a fi descoperit undeva de către cineva. Şi iată-i apucând din nou batea – acel ciur pentru spălat nisipul – şi căzând iarăşi în ghearele cumplitei boli.

        Ajunserăm către seară la Yellow-Water-Ground, o vale îngustă, lungă, prin care şerpuieşte un pârâiaş către Sacramento. Pământul răscolit de la un capăt la celălalt al văii indica limpede fiece exploatare în parte. Bordeie şi corturi erau destule; se vădea însă că epoca de prosperitate a acestui ţinut aurifer trecuse de mult.

        Cam pe la mijlocul văii ne întâmpină o baracă de scânduri întinsă, spaţioasă, la intrarea căreia scria cu cretă: „Store and boardingbouse ofYellow-Water-Ground”, magazinul şi hanul din Yellow-Water-Ground. Proprietarul acestui amestec de hotel, prăvălie şi cârciumă era, fără îndoială, cel mai în măsură să ne dea informaţiile necesare. Lăsarăm deci caii în paza lui Bob şi intrarăm în baracă.

        Mesele şi băncile grosolane, negeluite, erau ocupate în parte de nişte indivizi care ne priviră curios şi provocator.

        — Muşterii noi la săpat! râse unul. Te pomeneşti c-or să aibă mai mult noroc decât noi. Ia vino-ncoa', măi piele-roşie, trage aici o duşcă!

        Winnetou se prefăcu că nu aude. Atunci tipul se ridică de la locul lui, apuca un pahar cu rachiu şi se apropie încruntat.

        — Măi păcătosule, tu nu ştii că cea mai mare ofensă pentru un om ca mine e să-i refuzi băutura! Te întreb: bei şi faci cinste la rândul tău?

        — Războinicul roşu nu bea apă de foc, dar prin aceasta nu vrea să-l jignească pe omul alb.

        — Atunci du-te dracului!

        Străinul îi zvârâi paharul cu rachiu în obraz, trase cuţitul şi dădu să i-l înfigă în piept, dar în aceeaşi clipă se clătină pe picioare şi se prăbuşi gemând. Doar Winnetou avea şi el cuţit! Îl ţinea acum în mină, cu lama curată, strălucitoare. Nu-i trebuise decât o zecime de secundă ca să-l împlânte în inima agresorului.

        Imediat săriră şi ceilalţi de la locurile lor. Le scânteiau cuţitele în mâini. Noi însă duserăm repede puştile la ochi. Până şi Bob, care apăruse întâmplător, se propti în cadrul uşii ţinând degetul pe trăgaci.

        — Stop! porunci atunci, hangiul. Staţi liniştiţi! Chestia nu vă priveşte pe voi. N-a fost decât o răfuială între Jim şi indian. Gata, s-a terminat! Rell, scoate mortul!

        Oamenii se aşezară. În orice caz, replica noastră îi temperase nu mai puţin decât vorbele hangiului. Din spatele bufetului se ivi barmanul, săltă mortul pe un umăr şi-l duse afară. Prin uşă văzui cum aruncă leşul într-o groapă şi o astupă cu pământ. Nenorocitul acela de Jim venise şi el în căutarea aurului, dar îşi căutase parcă dinadins sfârşitul. Cine ştie câte scene de acest fel se vor fi petrecut acolo!

        Ne aşezarăm şi noi la o altă masă.

        — Ce beţi, domnilor? se interesă birtaşul.

        — Bere, hotărî Bernard.

        — Porter sau Ale?

        — Ce-i mai bun.

        — Atunci luaţi Ale, domnii mei! E bere Burton veritabilă, Burton din Staffordshire.

        Eram curios să încerc băutura asta, care, cică, ajungea în Sacramento venind tocmai din Anglia, de la cea mai vestită fabrică de bere. Cârciumarul ne aduse cinci sticle, din care una i-o dusei afară lui Bob. Negrul îşi vârî gura sticlei până în gâtlej, gata parcă s-o înghită cu totul, şi-o goli dintr-o suflare. Dar instantaneu dădu ochii peste cap şi, căscând gura până la urechi, scoase un strigăt de naufragiat ce se iveşte pentru ultima oară la suprafaţa apei.

        — Ce-ai păţit? îl întrebai bănuind că şi-o fi zgâriat gâtlejul cu sticla.

        — Massa, oh, massa, murim Bob, otravă bem!

        — Otravă? E Ale englezesc!

        — Ale? Nu, asta nu Ale! Bob ştim. Bob băut Ale. Asta otravă. Bob simţim şoricioaică, mătrăgun!…

        Bietul negru, deşi obişnuit cu tot felul de poşirci, nu reuşise să suporte lichidul băut, darămite un om cu gust rafinat!

        Revenii în baracă tocmai când birtaşul întrebă:

        — Aveţi cu ce plăti, domnilor?

        Bernard făcu o mină de ofensat şi băgă mâna în buzunar.

        — O clipa, master Bernard! interveni Sam. Eu plătesc. Cât face?

        — Trei dolari sticla, total cincisprezece dolari.

        — Ieftin, domnule, mai ales că ne daţi şi sticlele. Ori nu?

        — Ba da.

        — Ba păstraţi-le dumneavoastră. Oameni ca noi, care ştiu unde se găseşte aurul cu grămada, ca să zic aşa, n-au ce face cu nişte biete cioburi de sticlă. Aduceţi un cântar!

        — Plătiţi în aur?

        — Păi cum?

        Sam îşi desfăcu punga şi scoase câţiva nuggeţi din care unul cât oul de porumbiţă.

        — Măi-măi, unde le-aţi găsit? se minună birtaşul.

        — Am eu un locşor!

        — Unde?

        — Pe undeva, prin America. Memoria mi-e cam slabă, ca să zic aşa. Nu-mi amintesc de numele localităţii decât atunci când îmi mai trebuie ceva aur.

        Omul înghiţi în sec. Ochii îi scânteiară de lăcomie, când Sam puse pe cântar un bob de aur pentru care mai încasă şi rest. De fapt, birtaşul îl evaluase la un preţ foarte scăzut şi nici cântarul nu excela prin onestitate. Sam însă vârî banii în buzunar cu aerul unui ins căruia puţin îi pasă de o uncie în plus sau în minus. Fără s-o bănuim, el purta în punga lui o avere frumuşică. Şi eu îmi amintii cum, la prima noastră întâlnire, omul îmi declarase că ştie în munţi destul aur pentru ca, la o adică, să-l pricopsească pe un bun amic.

        Gustarăm, în sfârşit şi noi din bere. Dac-am fi picat atunci direct din savană, poate că am fi izbutit s-o dăm pe gât; aşa însă, după ce ne dreseserăm la hotelul „Valladolid” al ospitalierei doña Elvira, poşirca era imposibil de înghiţit. Fără îndoială că birtaşul prepara el însuşi acel Ale din cine ştie ce chimicale şi buruieni, ca să-l vândă apoi cu trei dolari sticla, încă una din multele dovezi că acolo cel ce caută aur nu-i întotdeauna şi cel care-l găseşte.

        De altfel, birtaşul nu părea demobilizat de replica ce i-o dăduse Sam. Se aşeză la masa noastră şi continuă să-l tragă de limbă.

        — Departe o fi locşorul acela, sir?

        — Care locşor? Eu cunosc vreo patru sau cinci.

        — Patru sau cinci? Nu se poate! Altminteri, ce-aţi căuta în nenorocitul ăsta de Yellow-Water-Ground, unde aurul aproape că a secat!

        — N-aveţi decât să nu credeţi, vă priveşte personal, ca să zic aşa.

        — Şi vă aprovizionaţi de-acolo, de fiecare dată, cu cât aveţi trebuinţă?

        — Bineînţeles.

        — Ce lipsă de prevedere! Ce vă faceţi dacă, în absenţa dumneavoastră, vin alţii şi vă şterpelesc toată averea pe care aţi fi putut-o pune în siguranţă?

        — Asta nu se întâmplă, master ale-man.

        — V-aş cumpăra eu unul din zăcăminte, sir!

        — N-aţi avea cu ce. Ori vă simţiţi cumva în stare să plătiţi cu dolari sau cu cecuri vreo cincizeci-şaizeci de chintale de aur?

        — Vai-vai, chiar aşa de mult? Asta n-ar merge decât cu un asociat, dacă nu cu doi sau trei. De pildă unul ca Allan Marshall, care a venit încoace cu câteva mii de dolari şi a plecat cu o avere serioasă de tot. Ştia omul meserie!

        — Cum adică, ştia meserie?

        — Cum vă spun. Avea el şi un ajutor de care s-a despărţit mai apoi, pentru că l-a prins furând. Ei şi asta mi-a povestit totul. Cică praful şi boabele mici le-a schimbat pe bani jos, la Sacramento, iar nuggeţii mari i-a îngropat sub cortul lui. Pe urmă a şters-o fără ca nimeni să ştie când şi încotro.

        — Avea şi cai sau alte dobitoace?

        — N-avea decât un cal. Chiar alaltăieri au fost pe-aici nişte oameni de l-au căutat.

        — A! Cine?

        — Doi albi şi un mulatru. Mi-au cerut unele informaţii. Nu cumva îl ştiţi şi dumneavoastră?

        — Mda, puţin. Am fi vrut să-l întâlnim şi noi, dacă se poate. Şi încotro au plecat ăia trei?

        — S-au dus să caute locul unde fusese cortul lui Marshall. Pe urmă au revenit şi s-au apucat să studieze o hârtie pe care au găsit-o probabil acolo. După cât am dibuit eu, e vorba de o hartă sau un plan.

        — Şi apoi?

        — M-au întrebat cam pe unde vine valea Short-Rivulet. Le-am dat amănuntele necesare, le-am arătat drumul şi au plecat iar.

        — Cam greu să nimerească numai după o simplă descriere.

        — Cunoaşteţi regiunea aceea?

        — Am fost cândva pe-acolo. N-aţi putea să ne arătaţi şi nouă unde se afla cortul lui Marshall?

        — Nu departe, uitaţi-vă: la dreapta, pe coastă, lângă mărăciniş. Acolo veţi observa imediat urme de foc.

        — Şi cum îi zice ajutorului de care s-a descotorosit?

        — Fred Buller. Cum cobori în vale, al doilea zăcământ pe stânga.

        Îi făcui semn lui Bernard şi părăsirăm împreună baraca. O luarăm de-a lungul pârâului până la zăcământul ca pricina, unde găsirăm la lucru, vârâţi în apă, doi inşi.

        — Good-day, bună ziua, domnilor! Se află aici un master pe nume Buller? întrebai.

        — Eu sunt, răspunse unul.

        — Aveţi cumva timp să-mi daţi câteva lămuriri?

        — Poate, dacă rentează. Aici, la noi, orice minut înseamnă bani.

        — Cât pretindeţi pentru zece minute?

        — Trei dolari.

        — Poftim! interveni Marshall şi-i întinse suma.

        — Mulţumesc, sir. S-ar părea că sunteţi nişte gentlemeni generoşi.

        — Şi s-ar putea să mai profitaţi binişor, cu condiţia să răspundeţi sincer la câteva întrebări! Căutai eu să-l ispitesc.

        — Well, sir. S-auzim!

        Omului îi juca viclenia în ochi. De unde să-l apuc? Mă hotărâi să fac şi eu o data pe şmecherul.

        — Vreţi să ne retragem un pic?

        — Pe toţi dracii, sir! Mi se pare că sunteţi cam bine înarmaţi!

        Aha, individul nu se avea tocmai bine cu propria conştiinţă!

        — Arme bune pentru duşmani, bani buni pentru prieteni, îl liniştii eu. Veniţi?

        — Haide!

        Ieşi din apă şi veni cu noi mai la o parte.

        — Alaltăieri au fost pe-aici trei vizitatori. Adevărat?

        — Au fost.

        — Doi albi şi un mulatru.

        — Da. Şi?

        — Albii erau tată şi fiu?

        — Da. Iar mulatrul e o cunoştinţă comună.

        Nu ştiu cum de-mi veni ideea să afirm fără şovăială:

        — Pe mulatru îl cunosc. Are o tăietură de cuţit pe obrazul drept.

        — Exact, îl cunoaşteţi va să zică pe Cap… nu-i aşa… pe sir Shelley? Unde l-aţi întâlnit?

        — Am fost în legături de afaceri. Încotro a plecat?

        — Asta n-o ştiu, sir !

        Se vedea pe el că spune adevărul.

        — Şi ce căutau oamenii aceia la dumneavoastră? continuai să-l descos.

        — Sir, mă tem că au trecut cele zece minute.

        — Încă nu. Dar vă spun eu ce căutau: îi interesează fostul dumneavoastră patron, master Marshall. De altfel, ca să ducem discuţia până la capăt, veţi mai primi încă cinci dolari!

        Bernard scoase suma din buzunar şi i-o întinse.

        — Mulţumesc, sir, văd că am de-a face cu altfel de oameni decât Shelley sau Morganii ăia. Sunt gata să vă dau informaţii mai exacte decât cele pe care i le-am furnizat dumnealui. Dacă aţi fost cu el în legătură de afaceri, atunci ştiţi cât de hapsân poate fi. Va să zică… adică un camarad din Sid…

        Se opri brusc, parcă speriat de ceea ce urma să rostească.

        — Sidney-Coves, îl ajutai eu. Curaj, dom'le! Nu e nimic nou pentru mine.

        — Ştiţi şi asta? Ei, atunci veţi fi ştiind şi cât preţuiesc uneori micile servicii. Încotro au luat-o nu ştiu, dar până să plece au cotrobăit multă vreme dincolo, unde fusese cortul. Au găsit o hârtie. Mă rog, dacă sir Shelley s-ar fi purtat cu mine altfel, atunci s-ar fi ales şi cu alte documente.

        — Şi cum ar trebui să ne purtăm cu dumneavoastră ca să le primimnoi?

        Buller râse neruşinat şi răspunse:

        — Ca şi până acum!

        Aşadar, dolari! Individul era un pungaş şi jumătate.

        — Despre ce fel de hârtii e vorba? Mă interesai.

        — Scrisori.

        — Ale cui şi către cine?

        — Zău, sir, cum să v-o spun aşa, fără?…

        — Ei, cât pretinzi?

        — O sută de dolari.

        — Bună afacere! Sustragi scrisorile patronului, ca să le vinzi „căpitanului” de bandiţi şi, cum acesta nu-ţi oferă preţul cerut, le ascunzi, gândindu-te că ceea ce poate fi de folos lui sir Shelley n-are ce să-ţi strice nici dumitale. Ascultă însă ce-ţi spun: s-ar putea ca hârtiile acelea să nu-ţi fie de nici un folos. Cincizeci de dolari primeşti?

        Nu făcusem decât să exprim o bănuială născută din simpla confruntare a celor auzite până atunci; dar după expresia ochilor lui Buller, îmi dădui seama că nimerisem în plin. Şi, într-adevăr, individul se grăbi să accepte oferta:

        — Acum sunt convins că-l cunoaşteţi pe căpitan, prea le ştiţi pe toate! Hai, să nu mai fac greutăţi. Primesc cincizeci.

        — Unde sunt hârtiile?

        — Veniţi în coliba noastră.

        Făcurăm o bucată de drum înapoi până la ceea ce Buller numea „coliba noastră”: patru pereţi de lut, iar drept acoperiş – o pătură de cai găurită peste tot. În cele patru colţuri câte o nişă, servind probabil de ascunzătoare. Buller vârî mâna într-una din ele şi scoase o boccea veche, îndesată cu diverse lucruri. O desfăcu şi-mi întinse două scrisori. Dar când dădui să le apuc, îşi retrase repede mâna.

        — Un moment, sir. Banii înainte!

        — Nu înainte de a vedea măcar adresele de pe plic.

        — Bine! Eu vi le ţin sub ochi şi dumneavoastră citiţi.

        Ni le arătă şi le cercetarăm amândoi în acelaşi timp.

        — În regulă. Dă-i banii, Bernard!

        Scrisorile erau adresate bătrânului Marshall, bijutierul – Allan neştiind că tatăl său fusese ucis. Bernard scoase banii, deşi i se părea cel puţin straniu ca un furt care-i provocase grave prejudicii să-l mai şi coste pe deasupra atât de mult. Buller, satisfăcut, băgă banii în buzunar şi dădu să înnoade bocceaua la loc. Deodată, observarăm amândoi un mic obiect lucitor şi Bernard puse imediat mâna pe el. Era un ceas cu frumoase capace de aur.

        — Ce-aveţi cu el? protestă Buller.

        — Vreau să văd cât e ora, răspunse Marshall.

        — Nu e întors, zise individul şi întinse repede mâna. Daţi-l încoace, sir!

        — Stai! intervenii eu apucându-l de braţ. Chiar şi neîntors, tot ar putea să arate dacă nu cumva ţi-a sunat dumitale ceasul!

        — E al lui Allan! exclamă Bernard.

        — Zău? Cum de-a ajuns la dumneata, stimabile? mă adresai lui Buller.

        — Ce treabă aveţi? se răsti acesta, încercând să se desfacă din strânsoarea mea.

        — Păi, uite că ne interesează: acest gentleman e frate cu proprietarul ceasului! Prin urmare, fii bun şi lămureşte-ne cum ai ajuns în stăpânirea unui lucru aparţinând lui Allan Marshall?

        Omul se simţi strâns cu uşa.

        — Mi l-a dăruit, răspunse el cam şovăielnic.

        — Minţi! replică Bernard. Uită-te la pietrele astea Charlie! Cine face cadou slujitorului său un ceas de trei sute de dolari?

        — Well, mai caută, Bernard! Eu îl ţin deocamdată pe acest domn.

        Îi încleştasem lui Buller ambele braţe. Dădea să se smulgă, dar în zadar.

        — Adică, cine sunteţi dumneavoastră?! se răsti el. Cu ce drept îmi faceţi percheziţie? Am să strig după ajutor şi veţi fi linşaţi!

        — Lasă-te de glume şi vezi ca master Lynch să nu se ocupe de persoana dumitale. Dacă strigi, să ştii că-ţi astup gura!

        Cu stânga îi imobilizasem braţele şi dreapta i-o vârâsem sub bărbie. Omul înţelese că nu-i nimic de făcut şi că trebuie să se supună.

        — N-am mai găsit nimic, mă informă în cele din urmă Bernard.

        — Ei, vedeţi? Daţi-mi ceasul şi lăsaţi-mă în pace! se rugă Buller.

        — Încet, nu te grăbi! Te mai ţin până luăm o hotărâre. Bernard, dumneata ce părere ai?

        — Ceasul a fost furat, răspunse acesta.

        — Bineînţeles.

        — Trebuie, deci, să-l restituie.

        — Natural.

        — Dar cum să-l pedepsim?

        — Eu zic să fim indulgenţi. Linşarea n-ar avea nici un rost. Ca pedeapsă, să ne dea gratuit scrisorile şi ceasul.

        — Păi, cum?…

        — Foarte simplu. Îi luăm înapoi dolarii: cincizeci plus cinci, plus trei. Asta înseamnă că-l tratăm cât se poate de blând. Bagă-i mâna în buzunar, eu îl ţin!

        Cu toată rezistenţa opusă de Buller, îi luarăm banii înapoi, după care îi dădui drumul. Cum se văzu liber, escrocul o zbughi afară şi fugind de-a lungul pârâului, se refugie în han.

        Noi ne luarăm încet după el şi încă de departe furăm întâmpinaţi de strigăte mânioase. Grăbirăm paşii. Caii stăteau în faţa intrării, dar Bob nicăieri. Intrarăm repede în local şi ne pomenirăm în plină arenă de luptă. Într-un colţ, Winnetou îl strângea de gât pe Buller, iar cu cealaltă mână îi altoia pe cei din jur cu patul puştii. Alături, Sans-ear se apăra, împotriva câtorva inşi care-l împresuraseră. În alt ungher, Bob, care în încăierare îşi pierduse puşca, rezista voiniceşte numai cu pumnul şi cuţitul.

        Cum aflarăm mai târziu, Buller îi mobilizase pe oameni împotriva mea şi a lui Bernard, dar Sam le-o luase înainte. Aceştia, îndârjiţi de păţania lui Jim şi susţinuţi de cârciumar care vedea că nu e rost să facă vreo afacere, i-ar fi măcelărit pe tustrei dacă nu apăream noi la timp.

        Winnetou şi Sam se mai puteau descurca o vreme; trebuia să-l ajutăm în primul rând pe Bob.

        — Să tragem numai în caz extrem, Bernard! Loveşte cu patul puştii!

        Acestea zise, mă aruncai în luptă şi, în mai puţin de un minut, negrul – din nou liber şi cu arma în mină – se repezea asupra duşmanilor ca un tigru scăpat din cuşcă. Spre norocul nostru, agresorii nu aveau arme de foc.

        — Hei, Charlie! îl auzii pe Sam. Să le mai dăm dracului de puşti şi să izbim, ca să zic aşa, cu tomahawkurile! Dar nu cu tăişul, bre !

        Făcurăm întocmai. Acum nu mai era luptă, ci o adevărată comedie. Cum îi izbirăm pe câţiva în cap, toată gaşca năvăli pe uşă afară. Nici două minute nu trecuseră de la sosirea noastră şi iată-ne faţă-n faţă numai cu birtaşul şi cu Buller.

        — E adevărat, Charlie, că i-ai luat ăstuia ceasul şi banii? mă întrebă Sam.

        — Poveşti! Dânsul 1-a furat pa Allan, i-a sustras scrisorile şi ceasul.

        — Şi nu l-aţi pedepsit ? Dar asta e altă treabă! Fapt e că i-a aţâţat pe gândacii ăştia care scurmă prin aur.

        — Doar n-ai de gând să-i scurtezi zilele, Sam!

        — Nici nu merită, măgarul ! Ia ţine-l, Winnetou! Apaşul îl ţinea pe Buller ca în cleşte, încât acesta nici nu se putea mişca. Sam scoase cuţitul şi ţinti pe îndelete. O fulgerare scurtă, un ţipăt – şi Buller se pomeni cu vârful nasului tăiat.

        — Aşa, şmechere! Ca să ţii minte că nu prea merge să linşezi westmen-i ca noi! Cum îţi bagi nasul în asemenea treburi, ca să zic aşa, cum te trezeşti cu el lipsă. Ei, să trecem şi la domnul cârciumar. Ia poftim, puişor, să vedem cu cât îţi prisoseşte nasul!

        Prea puţin încântat de amabila invitaţie, cârciumarul nu îndrăzni să se apropie decât un pas.

        — Gentlemeni, vorbi el milog, doar n-o să-mi plătiţi astfel ospitalitatea!

        — Aşa îi zici dumneata, ospitalitate, când pretinzi trei dolari pentru o sticlă de leşie?

        — Vă restitui banii, domnilor!

        — Păstrează-i şi să-ţi fie de cap! Cine să mai prepare bere Porter şi Ale, dacă-ţi scurtăm noi zilele? Şi acum, oameni buni, să plecăm de-aici! Te pomeneşti că gândacii ar dori să ni se urce iar pe ceafă, ca să zic aşa.

        Bob însă nu prea era dispus să plece.

        — Massa Sam vrem plecăm? Oh, de ce plecăm şi nu pedepsim birtaş pentru otravă dat şi aur luat? Nigger Bob arătăm la el!

        Apucă una din sticle şi i-o întinse birtaşului.

        — Bem asta la stomac! Repede, dacă nu, Bob puşcam mort!

        Negustorul se văzu nevoit să ia sticla şi să bea tot conţinutul. Dar Bob îi mai întinse una.

        — Mai bem!

        Înspăimântat, omul bău astfel cinci sticle la rând strâmbându-se ca o biată paiaţă de circ.

        — Aşa, acum băut birtaş cinci ori trei dolari şi avem la burtă mult frumos piatră vânătă !

        Încheiasem în sfârşit toate socotelile. Winnetou îi dădu drumul luiBuller care, strâns până atunci de beregată, tăcuse mâlc – pentru ca acum sa se pornească pe un urlet grozav. Ieşirăm afară şi, sărind în şa, o luarăm din loc. Era şi timpul, deoarece clienţii alungaţi din cârciumă începuseră să se adune iar, înarmaţi cu puşti. Din fericire, încă nu veniseră decât prea puţini şi ajunserăm la Sacramento în bună pace.

        — Unde-o fi Short-Rivulet? întrebă Bernard.

        — Deocamdată să mergem în susul apei, răspunse Sam.

        Merserăm astfel în trap susţinut, punându-ne la adăpost de orice primejdie din partea eventualilor urmăritori.

        — Acum hai să ne oprim! propuse Bernard. Vreau să citesc scrisorile.

        Descălecarăm. Bernard desfăcu plicurile şi citi.

        — Da. Sunt ultimele două scrisori trimise de Allan, constată el. Se plânge că nu i-am răspuns, iar în asta din urmă e un pasaj foarte important pentru noi. Iată:

        „… de altfel, afacerile îmi merg aici mai bine decât mă aşteptam. Praful şi grăunţele de aur le-am trimis prin oameni siguri la Sacramento şi chiar la San Francisco, unde obţin preţuri mult mai ridicate în raport cu cele pe care le plătesc eu. În felul acesta mi-am dublat capitalul. Acum, însă plec din Yellow-Water-Ground, deoarece n-a mai rămas aur nici pe sfert cât era la început şi afară de asta, drumul a devenit atât de nesigur, încât nu mai pot risca nici un transport. După unele semne bănuiesc chiar că nişte bravos vor să-mi calce cortul. De aceea trebuie să dispar de aici subit, fără să las nici o urmă, pentru ca bandiţii să nu se ţină de capul meu. Aşadar, îmi iau nuggeţii, peste o sută de funzi şi plec spre valea Short-Rivulet, unde am fost descoperite zăcăminte foarte bogate şi unde sper să realizez într-o lună cât aici în patru. Apoi, peste Lynn, mă îndrept spre portul Humboldt, unde nu se poate să nu găsesc un vapor care sa mă readucă la San Francisco… „

        — Aşadar, chestia cu Short-Rivulet se confirmă, spuse Sam. Nu-ţi pare curios, Charlie? Cei doi Morgan o ştiau şi pe-asta. Dar cum de-au aflat?

        — Păi, din hârtiile pe care le-au găsit sub cortul lui Allan; trebuie să fi dat acolo de nişte indicaţii.

        — Posibil, întări Bernard. Uite aici încă un pasaj care poate să ne lămurească. Ascultaţi!

        „… mai ales că nu-mi trebuiesc prea mulţi însoţitori. Nici de călăuză n-am nevoie. Mi-am întocmit, după cele mai noi hărţi, o schiţă de itinerar, după care mă pot deplasa în toată siguranţa… „

        — Să fi pierdut cumva schiţa, sau s-o fi aruncat din nebăgare de seamă? Meditai cu cu glas tare.

        — Tot ce se poate, consimţi Sam. Westman nu era şi nu prea învăţase, ca să zic aşa, că viaţa depinde uneori de cele mai neînsemnate lucruri. Iar dacă, a ajuns totuşi la ţintă, mă întreb cum se va fi descurcând cu indienii snake, adică şerpi, care-şi au acolo sus, către Lewis-South Fork, terenurile de vânătoare?

        — Sunt mai periculoşi decât comanşii? se interesă îngrijorat Bernard.

        — Toţi sunt la fel: generoşi cu prietenii şi necruţători cu duşmanii. În ce ne priveşte, n-avem motive să ne temem de ei. Am stat acolo destulă vreme. Orice snake îl ştie pe Sans-ear; dacă nu personal, atunci măcar din auzite.

        — Snake? interveni Winnetou. Căpetenia apaşilor îi cunoaşte şi e frate cu Shoshones, aşa le spunem noi celor din tribul Snake. Războinicii lor sunt viteji şi credincioşi. Ei vor fi bucuroşi să-l revadă pe Winnetou care a fumat cu ei în câteva rânduri calumetul.

        Eram aşadar de două ori asiguraţi. Atât Winnetou cât şi Sam cunoşteau pe aceşti indieni, ca şi ţinutul unde se află Short-Rivulet. Amândoi aveau să ne călăuzească deci mai departe.

        Regiunea din faţa noastră era în întregime muntoasă. Părăsisem valea lui Sacramento şi ne îndreptam acum spre munţii San Jose. Drum dificil – în schimb cel mai direct şi mai scurt. Ceea ce ne dădea speranţa ca, eventual, să putem trece înaintea celor doi bandiţi. Aceştia beneficiau de un avans de două zile, dar apucaseră, desigur, pe un drum mai lung, altminteri am fi dat de urmele lor.

        De la munţii San Jose cotirăm spre nord-est şi, la o săptămână de la plecarea noastră din Yellow-Water-Ground, atinserăm un impunător masiv care, având un diametru de peste cincisprezece mile, se înălţa printre semenii sai ca un con uriaş, teşit. La poale cresc păduri dese, cu frunziş bogat, iar sus codri de conifere, străvechi şi nepătrunşi. Acolo sus, în centrul podişului, se află un lac căruia, datorită apelor sale întunecate şi peisajului sumbru din jur, i se spune black-eye, adică Ochiul-negru. În lacul acesta se varsă, venind dinspre vest, apele lui Short-Rivulet.

        Cum se face că acolo sus erau zăcăminte de aur? Nu puteau fi opera vânturilor. Mai degrabă erau de origine tectonica. Forţele din adânc, concomitent cu formarea acestui enorm masiv, vor fi scos la suprafaţă uriaşe comori de aur ale pământului. Aşa se explică de ce, în locul nisipului aurifer, se aflau acolo adevărate vine şi vetre compacte de aur, permiţând o exploatare mai vastă chiar decât cea din faimoasa vale Sacramento.

        Urcând în munţi, dădurăm la început peste un peisaj atât de sălbatic, încât aproape că ne pierdurăm curajul de a înfrunta vălmăşagul acela de stânci şi copaci. Dar, treptat, haosul se destrămă, se limpezi, până ce ajunserăm în sfârşit într-un fel de catedrală enormă, a cărei cupolă de frunziş părea că se reazemă pe mii şi mii de coloane, la distanţă de doisprezece şi chiar mai mulţi coţi una de alta şi atât de groasă fiecare, încât nici trei oameni la un loc n-ar fi putut s-o cuprindă cu braţele.

        Într-un asemenea codru secular te simţi ca şi copilul care calcă pentru întâia oară sub bolta unui dom copleşitor prin măreţia sa… Totul vibrează de jur împrejur, iar inima îţi creşte în piept şi se umple de smerenie…

        Urcând călare, încet, fără popas, ajunserăm în cele din urmă pe podiş. Aici ne puturăm deplasa mai uşor şi mai repede, încât atinserăm spre seară ţărmul sudic al lacului, care ne întâmpină cu apele sale adânci, încremenite şi licărind enigmatic. Jos, în vale, soarele apusese, dar aici, sus, amurgul abia îşi revărsa primele umbre. Ni se oferea deci posibilitatea să mai cercetăm o parte a ţărmului la lumina zilei.

        — Continuăm drumul? întrebă Marshall, dornic să-şi revadă cât mai curând fratele.

        — Fraţii mei să poposească aici, ne sfătui Winnetou, în felul său scurt şi categoric.

        — Well, se învoi Sam. Ia te uită ce strat de muşchi pe jos, pentruodihna oaselor! Apă şi iarbă se găsesc berechet. Dacă găsim şi un loc ferit, acum, cât mai e lumină, atunci ne-am putea permite să încingem un focşor indian şi să punem la fript curcanul sălbatic vânat de Bob.

        Într-adevăr, Bob doborâse pentru întâia oară în viaţa lui un vânat ca lumea şi se fudulea grozav cu curcanul lui; îşi dovedise astfel incontestabil aportul la existenţa întregului grup.

        Găsirăm într-adevăr un loc ferit cum îl dorea Sam şi ne instalarăm acolo. Peste puţin, focul ardea şi Bob jumulea de zor pasărea aceea specific nord-americană. Între timp, întunericul coborî din plin şi se făcu noapte neagră ca smoala. Flacăra nestatornică a focului transforma parcă arborii în nişte fiinţe groteşti. În cele din urmă, Bob reuşi să frigă curcanul şi ne ospătarăm excelent. Dormirăm apoi adânc până dimineaţa.

        Reluându-ne drumul, atinserăm curând valea lui Short-Rivulet – un curs de apă modest, după cum îl arată şi numele: „Râuleţul scurt”. Alimentat cu zgârcenie de nişte afluenţi prizăriţi ce coboară de pe marile înălţimi din jur, râul seacă probabil complet în timpul verii.

        Acolo dădurăm peste corturi sfâşiate, pământ răscolit, bordeie dărâmate şi, peste tot, semne ale unei teribile ciocniri.

        Nu încăpea îndoială: căutătorii de aur fuseseră atacaţi de bandiţi. Cadavre însă nu erau nicăieri.

        După multe căutări, descoperirăm departe, printre copaci, un cort mai arătos. Era şi acesta sfâşiat, zdrenţuit. Nici o urmă, nici cel mai mic obiect nu trăda identitatea fostului stăpân.

        Uşor de înţeles cât de amărât era Bernard, care venise încoace convins că-şi va regăsi fratele.

        — Aici a stat Allan, spuse el.

        Era o deducţie conformă cu realitatea. Ocolirăm călare valea împresurată de păduri şi deterăm peste urmele bandiţilor: duceau spre povârnişul vestic al masivului muntos.

        — Allan intenţiona să treacă de aici peste Lynn către portul Humboldt, comentă Bernard amintindu-şi rândurile respective din scrisoare. Se vede că s-au luat după el.

        — Desigur, dar numai în cazul că a plecat teafăr de aici, explicai eu. Faptul că nu vedem nici un mort încă nu înseamnă că oamenii au reuşit să scape. Eu unul cred că morţii au fost aruncaţi în lac.

        În adânc, sub apele lui Black-eye, zăceau probabil cadavrele celor ce visaseră bogăţii, satisfacţii, fericire. Aurul, sinistrul demon, i-a smuls din visurile lor şi i-a năruit în neant.

        — Şi cine să fi fost criminalii? întrebă Bernard, cuprins de revoltă.

        — Mulatrul şi cei doi Morgan, ticăloşii aceia care ne-au scăpat din mâini, în ciuda stăruinţei noastre de a-i face inofensivi.

        — Acum nu mai scapă, ne asigură Sans-ear. Eu, Sam Hawerfield, am să mă răfuiesc cu dumnealor. Eu personal. Avem o veche socoteală.

        — Atunci haidem, să ne continuă drumul! Urmele nu se întipăriseră destul de adânc ca să le putem desluşi pe toate, îngrămădite cum erau. Dar mai încolo, prin pădure, se vede că grupul se răzleţise şi numărarăm astfel urmele a douăzeci de animale. Cercetându-le atent pe parcursul drumului, ajunserăm la concluzia că era vorba de şaisprezece cai şi patru catâri depovară. Catârii lăsaseră urme mai adânci, ceea ce făcu să-i putem recunoaşte cu uşurinţă. Apoi, îndărătnici ca tot neamul lor, se mai şi opriseră din loc în loc. Aşadar, bandiţii nu aveau posibilitatea să se deplaseze cu viteza noastră. De aci şi speranţa ce o nutream de a-i ajunge din urmă înainte ca ei să-l prindă pe Allan.

        După-amiaza dădurăm de locul unde netrebnicii îşi instalaseră prima lor tabără de noapte. Mai merserăm o bucată până se întunecă de tot, apoi ne odihnirăm câteva ore. Când miji de ziuă, pornirăm iar şi încă înainte de prânz descoperirăm cel de-al doilea loc de popas al bandiţilor. Recuperasem aşadar o zi întreagă din avansul lor.

        Nădăjduiam să atingem seara Sacramento-de-Sus, care curge dinspre Shasta şi să-i ajungem pe bandiţi chiar a doua zi. Ne lovirăm însă de un obstacol foarte neplăcut; la un moment dat, urmele se despărţeau. Sacramento descrie aici un arc întins şi noi ne aflam tocmai la jumătatea lui. Aici urmele a patru catâri şi a şase cai se abăteau spre stânga, tăind arcul, în timp ce restul se menţinea pe direcţia iniţială.

        — Fir-ar al dracului, nu e bine! Rosti Sam cu năduf. Să fie oare o manevră premeditată, sau numai o întâmplare, ca să zic aşa?

        — În raport cu noi, e o simplă întâmplare, observai cu.

        — De ce s-or fi despărţit? întrebă Bernard.

        — E uşor de ghicit. Catârii încărcaţi cu prada de la Black-eye îi împiedică pe bandiţi să ajungă mai repede la ţintă; de aceea au trimis caravana cu poveri înainte, în timp ce ceilalţi gonesc după Allan. După ce aceştia din urmă îl vor jefui de toată agonisita, se vor întâlni, probabil, cu toţii la Sacramento, într-un anume loc.

        — Well, atunci lăsăm catârii să-şi vadă de drum, ca să zic aşa şi tragem o goană pe urmele ăstorlalţi. Şi aşa Tony a mea e cam supărată că ne mişcăm în pas de melc.

        — Frumos pas de melc, n-am ce spune! Dar să ştii, Sam, că mai avem ceva de stabilit: cu care din cei doi Morgan ţi-ai pus în gând să te răfuieşti personal?

        — Zounds, asta-i acum! Mă mir cum mai întrebi. Cu amândoi, fireşte!

        — Hm! Asta nu prea e posibil.

        — De ce?

        — Păi, catârii sunt încărcaţi cu aur. Dacă Fred Morgan a luat-o pe urmele lui Allan, atunci cui să-i fi încredinţat transportul aurului?

        — Cui?

        — Normal că lui Patrik, fiu-său.

        — Just. Atunci ce facem?

        — Pe care din doi îl preferi?

        — Pe bătrân.

        — Păi, vezi? Atunci o luăm drept înainte! Trecurăm în timpul prevăzut peste Sacramento şi făcurăm dincolo un popas. Dimineaţa ne reluarăm drumul, orientându-ne după urmele care continuau să se vadă clar. Pe la prânz ajunserăm în câmp deschis. Aici urmele erau foarte proaspete. Călăreţii se aflau la cel mult cinci mile înaintea noastră.

        Acum dădurăm pinteni cailor pentru un ultim efort. Trebuia să ne apropiem de bandiţi în aşa fel, încât noaptea să ne putem strecura la tabăralor. Eram cu toţii stăpâniţi de nervozitate; doar nu mai lipsea mult până să ne răfuim cu ticăloşii aceştia pe care-i urmăream de atâta vreme fără rezultat. Murgul meu zbura înaintea tuturor; la un pas de mine alerga calul lui Winnetou. Dar deodată – ce-o mai fi şi asta? O grămadă de urme! De la cel puţin o sută de cai! Pământul păstra semne de bătălie şi pe frunza lată a unei buruieni descoperirăm pete de sânge.

        Examinarăm în amănunt locul. Spre stânga, în câmp deschis, duceau urmele a trei cai, în timp ce mulţimea celorlalţi o luase drept înainte.

        Fără zăbavă, pornirăm pe acest din urmă drum. Călăreţii din faţa noastră erau fără îndoială indieni. Cum Allan avusese un avans destul de mic, nu era de loc exclus să fi căzut în mâinile lor. Galoparăm astfel cel mult o milă şi iată că, înaintea noastră, răsăriră corturile unei tabere indiene.

        — Shoshones! exclamă Winnetou.

        — Da, da, „şerpii”! întări Sam şi fără nici o ezitare mânarăm caii spre tabără.

        Acolo, în jurul unei căpetenii, se strânseseră roată peste o sută de războinici. Observând apariţia noastră, puseră cu toţii mâna pe puşti şi tomahawkuri.

        — Ko-tu-ho! strigă Winnetou repezindu-se călare de parc-ar fi vrut să-l zdrobească pe şef.

        Dar nu! Apaşul îşi struni calul exact la un pas de acesta.

        Căpetenia nici nu clipi barem din ochi. Senin, îi întinse mâna.

        — Winnetou, căpetenia apaşilor! Ce bucurie pentru războinicii shoshones şi pentru căpetenia Ko-tu-ho! Mult a tânjit „Fulgerul nimicitor” după viteazul său frate!

        — Dar pe Sans-ear oare nu-l recunoaşte căpetenia războinicilor shoshones? întrebă Sam anunţându-şi prezenţa.

        — Ko-tu-ho îi recunoaşte pe toţi prietenii şi fraţii săi. Bine-aţi venit în wigwamurile noastre!

        În clipa aceea răsună un strigăt sfâşietor. Întorsei capul şi-l văzui pe Bernard îngenunchind şi aplecându-se peste trupul cuiva. Mă repezii la el. Acolo, lângă un cort, zăcea un alb împuşcat în piept. Şi mortul semăna cu Bernard… înţelesei totul…

        Se apropiară şi ceilalţi. Îngenunchiat, Bernard îşi sărută fratele pe frunte, pe obraz, îi mângâie părul răvăşit şi-l ţinu cuprins pe după gât. Apoi se ridică în picioare.

        — Cine l-a ucis?

        Căpetenia veni mai aproape şi răspunse:

        — Ko-tu-ho i-a trimis pe războinicii săi să-şi mai pună caii la încercare. Deodată, au răsărit trei albi urmăriţi de alţi paisprezece din neamul lor. Când trei inşi sunt fugăriţi de paisprezece, înseamnă că aceştia din urmă nu sunt oameni cumsecade şi curajoşi. De aceea războinicii roşii au alegat în autorul celor dintâi. Dar urmăritorii au tras şi l-au rănit pe omul acesta. Atunci războinicii roşii au prins unsprezece din ei şi i-au făcut prizonieri. Trei însă au scăpat. Omul rănit şi-a dat apoi sufletul, iar cei doi însoţitori ai lui se odihnesc în wigwam, pe rogojini.

        — Trebuie să-i văd imediat! Acesta mi-e frate. Adică e fiul tatălui meu, completă Bernard, gândindu-se la sensul mai larg pe care indienii îl daucuvântului „frate”.

        — Fratele meu alb a venit împreună cu Winnetou şi cu Sans-ear, prietenii shoshonilor. De aceea Ko-tu-ho îi va împlini dorinţa. Să mă urmeze!

        Furăm conduşi într-un cort spaţios unde zăceau prizonierii, legaţi la mâini şi la picioare. Mulatrul cu cicatricea pe obrazul drept era printre ei. Cei doi Morgan, însă, lipseau.

        — Ce au de gând să facă fraţii mei roşii cu aceşti albi? îl întrebai pe Ko-tu-ho.

        — Oare fratele meu îi cunoaşte?

        — Da, îi cunosc. Sunt bandiţi şi au pe suflet moartea multor oameni.

        — Atunci să-i judece fraţii mei albi.

        Mă înţelesei din ochi cu ceilalţi, apoi rostii:

        — Ar merita să-i omorâm, dar cum noi nu avem timp de judecată, îi lăsăm în seama războinicilor roşii.

        — Fratele meu face bine ce face !

        — Unde sunt cei doi albi care au venit împreună cu victima?

        — Poftim după mine!

        Ne introduse într-un alt cort, în care găsirăm doi oameni dormind. Erau îmbrăcaţi ca nişte tropeiros. Îi trezirăm din somn. Din răspunsurile lor, nu aflarăm decât că fuseseră năimiţi de Allan ca însoţitori. Încolo, nu ştiau nimic. Ne întoarserăm deci la căpătâiul mortului.

        Bernard trecuse în ultimele luni prin grele încercări, care îi căliseră trupul şi sufletul. Totuşi mâinile îi tremurau când se apucă să cerceteze bagajele fratelui său. Le desfăcu şi privi înduioşat lucrurile atât de cunoscute. Iar când deschise carnetul cu însemnări şi revăzu scrisul atât de familiar şi de drag, nu se putu reţine şi sărutând filele, izbucni într-un hohot de plâns. Stăteam lângă el şi de compasiune, lacrimile îmi şiroiau pe obraz.

        Indienii erau şi ei de faţă şi ochii lui Ko-tu-ho trădau dispreţ pentru slăbiciunea noastră. Winnetou, care observase aceasta, îi vorbi:

        — Căpetenia shoshonilor să nu creadă că aceşti bărbaţi sunt slabi ca muierile. Fratele mortului s-a bătut fără teamă cu stakemen-ii şi cu comanşii; cât despre celălalt, desigur că vei fi auzit multe: îi zice Old Shatterhand.

        Un murmur străbătu rândurile indienilor. Căpetenia se apropie de noi şi ne întinse mâna.

        — Aceasta zi va fi sărbătorită în toate wigwam-urile. Îi vom găzdui pe fraţii albi, îi vom ospăta cu vânat, vom fuma cu ei calumetul şi le vom arăta jocul războinicilor.

        — Oamenii albi, vorbii eu, sunt bucuroşi să petreacă aci ca oaspeţi ai fraţilor roşii, dar nu acum, ci la întoarcere. Vă vom lăsa trupul şi avutul fratelui nostru ucis şi vom pleca deîndată pe urmele ucigaşilor.

        — Chiar aşa! întări Bernard. Să rămână aici bietul Allan şi slujitorii săi, iar noi plecăm imediat. Nu trebuie să pierd nici un minut. Cine mai vine?

        — Toţi, fără excepţie, îl asigurai eu.

        Winnetou şi Sam se şi pregăteau să încalece. Ko-tu-ho dădu alor săi un ordin şi numaidecât i se aduse un splendid cal indian, gata înşăuat.

        — Ko-tu-ho merge şi el cu fraţii lui. Avutul mortului va fi păstrat înwigwamul căpeteniei, iar femeile vor cânta şi-l vor jeli!

        Astfel se încheie scurta noastră vizită la vitejii snakes. Şi grupul nostru se întări cu încă o forţă capabilă să ne ajute la prinderea bandiţilor. Urmele acestora se vedeau clar; ne despărţea o distanţă de aproximativ două ore. Caii, parcă înţelegând situaţia, zburau ca vântul peste şesul întins. Dacă terenul ar fi fost pietros, desigur că ar fi sărit scântei în urma noastră. Numai roibul lui Bob dădea semne de oboseală, dar negrul îl îndemna de zor, obligându-l să ţină pas cu ceilalţi.

        — Ho, hi, hi-i-i! făcea Bob. Fuga cal, fugim cal! Bob trebuiem prindem ucigaşi lui massa Allan!

        Galopam vijelios.

        După-amiaza trecea şi noi trebuia să-i ajungem pe fugari până la căderea întunericului. Călătorirăm astfel peste trei ore, după care descălecarăm pentru a cerceta mai îndeaproape urmele. Acestea se vedeau foarte bine, deşi câmpul tot era un covor de iarbă deasă şi măruntă. Firele călcate nu-şi reveniseră încă la normal. Deci bandiţii se aflau la cel mult o milă înaintea noastră.

        Mă foloseam acum de lunetă ca să scrutez din timp în timp depărtarea. Şi, într-adevăr, la un moment dat descoperii trei puncte care se deplasau încet.

        — Iată-i!

        — Halo-o-o, pe ei! strigă Bernard şi-şi grăbi calul.

        — Stai niţel! îl domolii eu. Aşa nu iese nimic. Trebuie să-i împresurăm. Eu şi căpetenia Ko-tu-ho avem caii cei mai rezistenţi. Va să zică, eu o iau la dreapta, dânsul la stânga. În douăzeci de minute îi ajungem pe bandiţi din ambele laturi, fără ca ei să observe, trecem înaintea lor, iar voi veniţi peste ei din spate.

        — Iuf! făcu căpetenia shoshonilor şi, ca împins de un resort, ţâşni în direcţia ce-i indicasem.

        Eu o luai în ocol spre dreapta.

        După vreo zece minute nu-i mai puteam zări pe ai noştri, cu toate că nici ei nu stăteau pe loc. Trebuia să fi ajuns de-acum în poziţie paralelă cu cei pe care îi urmăream. În ciuda eforturilor din ultimele zile, armăsarul meu nu dădea semne de oboseală. Nici spumă în jurul gurii, nici cea mai mică urmă de transpiraţie pe pielea lui netedă. Gonea cu atâta supleţe şi elasticitate încât ai fi zis că e de cauciuc.

        După vreo cincisprezece minute de galop întins, cotii mai spre stânga şi după alte cinci minute îi şi zării prin lunetă pe cei trei bandiţi care rămăseseră în urmă, ca şi pe Ko-tu-ho, care le ieşise şi el înainte, deşi nu chiar în dreptul meu. Indianul se îndrepta acum spre fugari. Eu la fel.

        Ieşindu-le astfel în drum, fireşte că furăm curând observaţi. Bandiţii îşi aruncară privirea îndărăt şi se văzură ameninţaţi şi din spate de restul grupului nostru. Nu le mai rămânea decât o singură alternativă: să spargă împresurarea. Se avântară deci în direcţia lui Ko-tu-ho.

        — Acu-i acu', murgule, ţin'te bine!

        Scoţând un chiot ascuţit – semnal din care caii indieni înţeleg că trebuie să-şi încordeze toată puterea şi să alerge cu maximum de viteză -~ mă ridicai vertical în scări ca să-i uşurez animalului povara şi respiraţia.Felul acesta de călărie se practică în cazuri extreme ca, de pildă, atunci când savana incendiată îşi rostogoleşte flăcările în spatele călăreţului.

        Deodată, unul din bandiţi, în care recunoscui imediat pe Fred Morgan, îşi struni calul şi duse puşca la ochi. În clipa când arma scapără, Ko-tu-ho – ca lovit de trăsnet – căzu odată cu calul. Crezui că fusese lovit fie omul, fie calul de sub el – dar mă înşelam. Cât ai clipi, căpetenia era din nou în şa şi avântându-şi tomahawkul, se năpusti asupra celor trei bandiţi. Era unul din trucurile pentru care indienii îşi dresează caii ani de-a rândul. Calul, la un anume semn, se culcă fulgerător la pământ şi glonţul trece pe deasupra.

        Indianul tocmai îl lovise cu securea pe unul din bandiţi, când mă repezii şi eu la Fred Morgan. Trebuia să-l prind de viu. Nici nu-mi păsa de faptul că-şi îndreptase asupră-mi arma în care mai avea un glonţ. El trase, dar, din pricina calului care n-avea astâmpăr, glonţul devie şi-mi trecu prin mânecă surtucului.

        — Hei! strigai eu. Aici Old Shatterhand!

        Lasso-ul meu şuieră prin aer, murgul se cabră, apoi alergă îndărăt, până simţii o zdruncinătură serioasă, dar nici pe departe atât de tare ca în cazul cu bivoliţa stimabilului don Fernando de Venango e Colonna de Molynares de Gajalpa y Rostredo. Îmi întorsei privirea. Laţul îi cuprinsese pieptul şi braţele. Astfel, Fred Morgan, răsturnat de pe cal, venea după mine măturând pământul cu trupul sau. Între timp, Sam şi ceilalţi doi ajunseră şi ei la faţa locului. Cel de-al treilea tâlhar trase asupra lui Bernard, dar în aceeaşi clipă căzu împuşcat de Sam şi lovit de tomahawkul lui Winnetou.

        În sfârşit, pusesem mâna pe Fred Morgan! Era buimac din cauza căzăturii de pe cal. Sării din şa, desfăcui lasso-ul meu şi-l legai pe bandit cu propriul său lasso. Se apropiară şi ceilalţi camarazi, privind la captura ce o făcusem. Bob descălecă cel dintâi şi trase cuţitul:

        — Oh, aici suntem nigger Bob şi cuţit! Tăiem încet până dat ochii peste cap afurisit tâlhar şi ucigaş!

        — Stop! îl opri Sam, prinzându-l de mâna. Pe asta îl năşesc eu!

        — Ceilalţi doi au murit? întrebai.

        — S-a terminat cu ei! răspunse Bernard. Atunci văzui ca sângerează din şoldul drept.

        — Eşti rănit?

        — O zgârietură.

        — Nici asta nu-i bună. Mai avem cale lungă de bătut. Trebuie să ajungem din urmă şi convoiul de catâri. Ce facem cu Morgan?

        — Eu i-s stăpânul! mai sublinie odată Sam. Aici nu hotărăsc decât eu. Master Bernard şi Bob îl vor duce în tabăra shoshonilor şi-l vor păzi cu străşnicie până ne întoarcem. După cum văd, Bernard e rănit şi pe urmă are să se ocupe, ca să zic aşa, de bietul frate-său. Să rămână deci Bob cu el. Noi, ăştialalţi patru suntem destui ca să o scoatem la capăt cu cei şase însoţitori ai convoiului.

        — Planul e bun, facem aşa!

        Morgan fu legat cu grijă pe calul său. Bernard şi Bob îl luară la mijloc şi porniră înapoi către tabăra shoshonilor. Noi însă mai ramaserăm pe loc, ca să dăm cailor un scurt răgaz de odihnă şi să-i lăsăm să pască.

        — Prea mult timp de zăbavă nu avem, judecai eu. Trebuie să folosim lumina zilei ca să ajungem cât mai departe.

        — Încotro au de gând fraţii mei? se interesă Ko-tu-ho.

        — Către râul Sacramento, între munţii de la San John şi San José, îl lămuri Sam.

        — Atunci să nu-şi facă nici o grijă. Căpetenia shoshonilor cunoaşte drumul ca-n palmă. Lăsaţi caii să pască liniştiţi. Putem călători şi noaptea.

        — Prea l-am expediat repede pe Morgan îşi aminti Sam. Ar fi trebuit să-l luăm mai întâi la întrebări.

        — Pentru ce?

        — Poate aflam câte ceva.

        — Las' c-o facem mai târziu sau, la drept vorbind, nici nu va fi nevoie. Crimele lui sunt mai mult decât dovedite.

        — Poate aflam încotro a trimis convoiul cu catâri şi unde avea să aibă loc întâlnirea cu restul bandei.

        — Pshaw! Crezi că ne-ar fi spus adevărul?

        — Probabil.

        — Ba nicidecum! Doar n-o să ni-l ofere plocon pe fiul său cu pradă cu tot, mai ales acum când ştie că e iremediabil pierdut.

        — Fratele Şarli are dreptate! întări Winnetou. De altfel, ochii vânătorilor roşii şi albi sunt destul de ageri ca să descopere urmele catârilor.

        Cam aşa era, deşi n-ar fi stricat să cunoaştem dinainte locul: am fi putut opera repede, câştigând timp.

        — Pe cine vor să prindă fraţii mei? întrebă Ko-tu-ho, contrar obiceiului la indieni de a nu-şi manifesta niciodată curiozitatea în faţa străinilor. Aici se afla între oameni consideraţi de acelaşi rang cu el, ceea ce-l făcu să se abată de la discreţia pe care ar fi păstrat-o în altă împrejurare.

        — Îi căutăm pe fârtaţii bandiţilor pe care i-aţi prins.

        — Câţi la număr?

        — Şase.

        — Pe ăştia îi poate birui chiar şi unul singur dintre fraţii mei. Îi găsim noi şi-i aducem lângă ceilalţi.

        Până spre seară caii noştri se întremară atât de bine, încât îi puteam supune la noi eforturi. Pornirăm deci la drum călăuziţi de căpetenia shoshonilor. Seara şi noaptea toată Ko-tu-ho călări în fruntea grupului cu o siguranţă care dovedea pe deplin faptul că ştie drumul ca-n palmă. Şesul rămase mult în urmă. Acuma ba urcam pante muntoase, ba tăiam vâlcele, mici savane sau păduri. După un scurt popas în zori, ne continuarăm drumul în aceeaşi direcţie, până ce răsări în faţa noastră valea lui Sacramento.

        O străbăturăm şi pe aceasta mergând în josul apei. Drept în faţă, unde o vale lăturalnică se desfăşura către munţi, dădurăm peste o casă de lut cu acoperiş de scândură şi purtând la intrare inscripţia „Hotel”. Probabil că negustorul găsise aici un vad cât se poate de bun, deoarece în faţa casei staţionau mulţime de căruţe, precum şi cai de călărie sau de povară. Ne-încăpând pesemne în local, numeroşi muşterii şedeau în jurul meselor înşirate afară.

        — Ce ar fi să ne apropiem şi să luăm ceva informaţii? propuse Sam.

        — Mai ai încă ceva nuggeţi pentru licoarea faimosului Burton dinStaffordshire? îl întrebai râzând.

        — Se mai găsesc.

        — Atunci, hai!

        — Dar să nu intrăm. Mergem numai până acolo, dacă eşti de acord. Ştii doar că nimic nu mă atrage mai mult ca o gură de aer proaspăt, ca să zic aşa.

        Ne îndreptarăm spre „hotel”, priponirăm caii şi ne aşezarăm într-un fel de colivie de lemn, deasupra căreia trona inscripţia „Veranda”.

        — Domnii doresc să bea? se interesă chelnerul apropiindu-se grăbit.

        — Bere. Cât costă?

        Bravul Sam devenise mai prudent după lecţia ce-o primise la Yellow-Water-Ground.

        — Porter sau Ale, jumătate de dolar.

        — Bine, adu Porter!

        Chelnerul aduse patru sticle şi Sam, deşi îl vedea grăbit, încerca să-l descoasă. Dar eu îl oprii printr-un semn discret. Întâmplător, îmi aruncasem ochii prin deschizătura dinspre drum a „Verandei”.

        Dinspre valea aceea lăturalnică se apropiau şase călăreţi, dintre care doi duceau de căpestre patru catâri, iar cel din fruntea convoiului nu era altul decât Patrik Morgan. Opriră lângă „Hotel”, priponiră animalele, apoi luară loc afară la o masă, chiar sub ferestruica prin care îi urmăream. Mai mult nici că ne-am fi putut dori!

        Dar de ce catârii nu erau încărcaţi? Cu siguranţă că bandiţii ascunseseră undeva prăzile şi se duceau acum la întâlnirea convenită cu fraţii lor.

        Comandară brandy şi se porniră pe taifas. Noi, de sus, auzeam fiece cuvânt.

        — Oare o să-i găsim în curând pe tatăl dumitale şi pe căpitan? întrebă unul, adresându-se lui Patrik.

        — Aşa cred, răspunse acesta. Doar aveau posibilitatea să mâie mai repede ca noi. Trebuie să fi terminat uşor cu Marshall. Ştiţi că nu avea decât doi însoţitori…

        — Măi, ce uşuratic! Să cari asemenea comoară numai cu trei inşi!

        — Ce vrei, ne-a făcut un serviciu! Uşuratic cred că a fost dintotdeauna, altfel nu ar fi aruncat la Yellow-Water-Ground schiţa cu itinerarul. Dar stai, asta ce dracu' o fi?

        — Ce?

        — Vezi caii ăia patru?

        — Trei sunt într-adevăr splendizi. În schimb ultimul, ce să zic, e o piesă rară. Mă întreb ce om cu scaun la cap ar încăleca o asemenea caricatură!

        Auzind aceste vorbe, Sam strânse pumnii furios.

        — Las' că-ţi arăt eu caricatură de o să-ţi meargă fulgii! bombăni el.

        — Da-da, chibzui Patrik, n-ai spus rău. E, într-adevăr, o piesă rara. Cu tot aspectul lui caraghios, e unul din cei mai buni cai din Vestul sălbatic. Ştiţi al cui e?

        — Ei?

        — Al lui Sans-ear!

        — Ptiu, trăsni-l-ar! Auzisem şi eu c-ar călări un fel de ţap.

        — Va să zică Sans-ear e aici. Hai să bem repede! Ne-am mai întâlnit odată şi nu-mi convine să fiu recunoscut.

        — Degeaba, puiule! sâsâi Sam printre dinţi.

        Cei şase se ridicară de la masă, încălecară şi porniră în josul văii.

        — Vezi, pe ăştia îi căutăm, îl făcui atent pe Ko-tu-ho. Amândoi fraţii mei roşii să le iasă înainte, iar Sam şi cu mine le vom cădea în spate. Aşa îi prindem la mijloc.

        — Iuf! făcu căpetenia shoshonilor, se ridică de la masă şi ieşi ca să încalece.

        Winnetou sări şi el în şa. Sam achită costul berei care de astă dată nu fusese chiar atât de proastă şi pornirăm călare după cei şase bandiţi, având grijă să nu ne simtă.

        Solul devenea din ce în ce mai pustiu, mai monoton. La un moment dat nu mai era nici un tufiş, nici un cot după care să ne ascundem. Atunci dădurăm frâu liber cailor şi-i ajunserăm din urmă pe bandiţi înainte ca ei să-şi dea seama ce se întâmplă. Iar dincolo, la câţiva paşi în faţa lor, răsăriră dintr-odată Winnetou şi Ko-tu-ho.

        — Good-day, bună ziua, master Mercroft! salută Sam. Caii ăştia sunt de furat? I-aţi luat de la comanşi?

        — 's death! blestemă banditul şi duse mâna la puşca, dar se prăbuşi de pe cal înainte de a apăsa pe trăgaci.

        Cei doi indieni răsăriră, cum spuneam, la câţiva paşi în faţa bandiţilor şi lasso-ul lui Winnetou se încolăci ca un şarpe în jurul umerilor lui Patrik. Într-o clipă, ceilalţi cinci tâlhari o şterseră care încotro. Sam şi Ko-tu-ho traseră după ei şi dădură săi urmărească.

        — Staţi! le strigai eu. Bine că l-am prins pe cel mai important!

        Dar ei nu mă ascultară. Mai traseră două focuri, ultimul fiind al lui Ko-tu-ho.

        — Ce v-a apucat? îl certai pe Sam. Urmele lor ne-ar fi dus cu siguranţă la locul întâlnirii şi apoi la ascunzătoarea unde şi-au adăpostit prăzile.

        — Las' că ne spune Morgan unde le-au ascuns. —- Va căuta să păstreze secretul.

        Şi, într-adevăr, foarte curând se dovedi că avusesem dreptate. În ciuda ameninţărilor, Patrik refuză să răspundă la întrebări. Aurul, care făcuse atâtea victime omeneşti, era pierdut. Deadly dust, praf ucigător!

        Îl legarăm fedeleş, cum făcuserăm şi cu tatăl lui, îl urcarăm pe cal şi, pentru a ocoli „hotelul”, traversarăm Sacramento, care în acel loc era puţin adânc. Astfel ajunserăm în munţi nestânjeniţi de nimeni.

        Nici în cursul lungii noastre deplasări nu puturăm stoarce măcar un cuvânt din gura lui Patrik. Tăcea ca un mut. Abia când intrarăm în tabăra shoshonilor şi-l văzu pe Bernard ieşindu-ne în întâmpinare, banditul înjura furios. Îl duserăm în cortul unde se aflau ceilalţi prizonieri împreună cu tatăl său.

        — Master Morgan, mă adresai acestuia, vi-l prezint pe fiul dumneavoastră căruia desigur că i-aţi dus dorul.

        Fred Morgan mă privi cu ochi turbaţi, dar nu răspunse nimic. Era spre seară; judecata trebuia deci amânată pentru a doua zi. Ca oaspeţi aicăpeteniei, luarăm cina în cortul lui şi fumarăm calumetul. Apoi ne retraserăm fiecare în adăpostul ce-i fusese destinat.

        Ultimele zile sfârşiseră prin a mă obosi, încât adormii buştean, lucru posibil aici în tabără, dar nu şi în prerie. Visam, sau lucrurile se petreceau aievea? Se făcea că lupt cu nişte făpturi crâncene, nemiloase, care mă încolţeau din toate părţile. Loveam ca turbat în jurul meu şi totuşi duşmanii se înmulţeau într-una ca scuipaţi din teribile muşuroaie subpământene. Sudoarea îmi şiroia pe frunte, simţeam că se apropie ceasul din urmă şi mă încercau pentru prima oară spaimele morţii. Visam, desigur – dar atât de autentic părea totul, atât de fioros, încât sării din somn ca nebun. Şi iată că de afară veneau o larmă şi un huiet îngrozitoare.

        Pe jumătate dezbrăcat, apucai armele şi ieşii din cort. Prizonierii îşi desfăcuseră (niciodată n-am aflat cum) legăturile şi fugiseră din cortul lor încercând să suprime străjile. Noroc că acestea erau destul de numeroase.

        Din toate părţile alergau acum indienii, parcă turnaţi în bronz. Care venea cu cuţitul, care cu securea sau cu puşca. Apăru şi Winnetou, rotindu-şi ochii peste acest spectacol desfăşurat la lumina focului.

        — Încercuiţi tabăra! tună el sfâşiind larma din jur şi, cât ai clipi, vreo şaizeci-optzeci de indieni se furişară printre corturi.

        Îmi dădeam seama că participarea mea la această operaţie nu era necesară. Prizonierii nu aveau arme de foc; totodată, indienii erau de zece ori mai mulţi ca număr. Când şi glasul lui Sam răzbătu până la mine, mă liniştii pe deplin. Şi într-adevăr, nu dură mai mult de zece minute, că şi auzii răcnind a moarte pe ultimul bandit răpus. Îl recunoscui: era Fred Morgan. Cuţitul lui Sam îşi făcuse datoria.

        Acum autorul isprăvii se întorcea agale dintre corturi.

        — Charlie! De ce-ai stat deoparte?

        — Mi-am zis că sunteţi destui.

        — Chiar aşa. Însă dacă nu mă aflam eu în faţa cortului bandiţilor, mare minune să nu ne fi scăpat, ca să zic aşa. Mă culcasem chiar lângă cort şi, la un moment dat, numai ce aud nişte zgomote. Bineînţeles că am atras imediat atenţia străjilor.

        — A fugit totuşi careva?

        — Niciunul. I-am numărat. Dar, la drept vorbind, eu îmi imaginasem răfuiala cu Morgan într-alt chip.

        Se aşeză turceşte lângă mine şi crestă pe răbojul puştii ultimele două semne atât de râvnite.

        — Aşa. De-acum i-am răzbunat pe-ai mei, dragă Charlie. Pot să mor oricând, nu-mi mai pasă. Azi, ' mâine, tot un drac!…

        Se îndepărtă cu paşi înceţi şi se strecură în cortul lui.

        A doua zi avu loc ceremonia înmormântării lui Allan Marshall. În lipsa coşciugului, fu înfăşurat în piei de bivol. Shoshonii zidiră din piatră un fel de ţarc în care fu culcat mortul. Apoi, tot din piatră, înălţară o piramidă, iar eu îi aşezai în vârf o cruce de lemn. Bernard mă rugă să ţin o scurtă cuvântare la mormânt. Ceea ce făcui cu adâncă emoţie…

        Ceremonia încheiata, indienii snake nu-i mai dădură lui Bernard răgazul ca să se lase în voia durerii. O săptămână întreagă ne văzurăm de vânătoare, asistarăm la exerciţii de luptă şi la tot soiul de distracţii, încâttimpul trecu pe nesimţite. Apoi luarăm drumul îndărăt spre San Francisco.