Chapter 5 BANDIŢII DE LA LINIA FERATA

        „Senatul şi Camera Reprezentanţilor din Statele Unite hotărăsc:

        1. Regiunea situată în teritoriile Montana şi Wyoming, aproape de izvoarele lui Yellowstone-River, este prin prezenta exceptată de la orice luare în posesie, colonizare sau vânzare în cadrul legilor Statelor Unite şi se declară parc naţional public sau loc de amuzament pentru cetăţeni. Oricine, nerespectând dispoziţiile de faţă, se va stabili acolo sau va lua în posesie vreo parte din acest ţinut, va fi considerat contravenient la această lege şi expulzat.

        2. Parcul este pus sub controlul exclusiv al Secretarului Afacerilor Interne, a cărui primă sarcină va fi să elaboreze cât mai curând posibil instrucţiunile şi dispoziţiile pe care le va considera necesare pentru paza şi întreţinerea parcului.”

        Căzându-mi sub ochi textul acestei legi, mă bucurai din toată inima. Iată cu câtă generozitate Congresul Statelor Unite punea la dispoziţia populaţiei această minune a naturii, mult prea valoroasă pentru a se îngădui specularea ei de nişte indivizi lacomi de câştig.

        Mii şi mii de oameni vor fi citit acest text fără să bănuiască măcar ce anume le-a fost oferit. Mulţi, foarte mulţi vor fi zâmbit, probabil, aflând că guvernul Statelor Unite rezervă un parc de 9500 kilometri pătraţi, o regiune sălbatică, inaccesibilă, situată tocmai în Munţii Stâncoşi, pentru odihna şi distracţia cetăţenilor. Viitorul însă avea să demonstreze – a şi demonstrat, de altfel – că acest act constituie unul din acelea pe care, mai târziu, milioane de oameni le binecuvântează.

        Parcul acesta, de fapt, nu are pereche în lume. Primele ştiri fabuloase despre acest ţinut i-au parvenit în 1856 generalului Warren, care se simţi îndemnat să organizeze o expediţie. Aceasta însă nu-şi atinse ţinta. Abia după un deceniu au izbutit alţii să înlăture oarecum vălul şi să ofere oamenilor o imagine a nebănuitului belşug de minuni ale naturii din acest colţ de lume. În vara lui 1871, profesorul Hayden a pătruns acolo cu succes şi rapoartele lui, deşi succinte şi rezervate, au impresionat profund Congresul, determinându-l să ia măsuri pentru apărarea acestor imense avuţii de mâna hrăpăreaţă a speculanţilor.

        Dincolo de preriile vestice, mult în spatele masivului muntos Blanckhill, se înalţă giganţii Munţilor Stâncoşi. S-ar părea că aici nu a lucrat mâna, ci pumnul Creatorului. Unde vor fi fiind ciclopii care au durat asemenea cetăţi? Unde titanii care au urcat asemenea poveri până hăt, deasupra norilor? Care meşter le-a încununat culmile cu zăpezi şi gheţuri nepieritoare? Nicăieri nu există o mai impunătoare şi mai copleşitoare îngrămădire de „minuni” ca în acel loc.

        Şi după acele ziduri uriaşe, fierbe, clocoteşte, se zbuciumă străfundul pământului, năzuind spre afara. Atunci coaja subţire se băşică, aburi încinşi de pucioasă ţâşnesc din adânc şi, detunând ca o salvă de artilerie, gheizeriienormi şi fierbinţi năvălesc în văzduhul tremurător. Forţe vulcanice şi tectonice ascunse înfruntă puterile ce se află la lumina zilei. Din minut în minut, lumea subterană îşi cască gura enormă pentru a scuipa focul adâncurilor şi pentru a înghiţi lumea de sus, cu toate făpturile ei.

        Aici orice pas e legat de primejdia morţii. Piciorul poate să se înfunde în scoarţa înşelătoare, cataracta învăluită în aburi îl poate înghiţi pe drumeţul ostenit, stâncă scobită dedesupt se poate prăbuşi odată cu omul în abis. Dar acest ţinut năprasnic de primejdios va găzdui cândva miile de pelerini veniţi să-şi aline suferinţa la izvoarele sale fierbinţi şi în aerul său ozonat. Şi toi atunci se vor descoperi, probabil, acele grote şi văgăuni fermecate unde avariţia singurătăţii a strâns şi îngrămădit în cursul vremii indescriptibile comori…

        O oarecare chestiune de afaceri mă chemase la Hamburg unde dădui peste o cunoştinţă la vederea căreia toate amintirile înviară parcă din trecutul lor. Era un cetăţean originar din Saint-Louis cu care vânasem nu odată prin mlaştinile de lângă Mississippi. Bogat, chiar foarte bogat, acesta se oferi să-mi plătească drumul dacă i-aş face plăcerea să-l însoţesc până la Saint-Louis. Simţii numaidecât cum mă cuprinde iarăşi irezistibila chemare a preriei şi căzui de acord. Expediai o depeşă acasă, cerându-le alor mei să-mi trimită de urgenţă armele şi întreg echipamentul. La numai cinci zile de la revederea noastră, pluteam amândoi în blânda legănare a Elbei. Ne îndreptam spre ocean.

        Ajunşi în America, hoinărirăm câteva săptămâni prin pădurile din josul fluviului Missouri. Apoi prietenul trebui să se întoarcă, pe când eu o luai în sus, către Omaha City, pentru ca de acolo să-mi continui călătoria spre vest, pe marea linie Pacific.

        Aveam motivele mele să mă folosesc de această rută. Cunoscusem Munţii Stâncoşi de la izvoarele râului Fraser până la trecătoarea Hell Gate, de la Nordpark până jos, în deşertul Mapimi – dar ţinutul dintre pasul Hell Gate şi Nordpark, aşadar o porţiune de peste şase grade latitudine, îmi rămăsese încă străin. Şi tocmai acolo se întâlnesc cele mai interesante imagini ale acestui superb colţ de lume: cei trei Tetoni, munţii Windriver, pasul South şi mai ales izvoarele lui Yellowstone, Fluviului Şarpe şi Columbia.

        În afară de unii indieni sau de câte un vânător rătăcit, nimeni nu se abătuse pe acolo şi mă ispitea pur şi simplu perspectiva de a cuceri acele locuri neprimitoare care, după credinţa pieilor-roşii, erau bântuite de spiritul cel rău.

        Fireşte că lucrul e mai uşor de povestit decât era de realizat. Câte pregătiri, care de care mai complicate, se cer, de pildă, pentru escaladarea Alpilor. Şi ce înseamnă, de fapt, o astfel de excursie în raport cu performanţa westman-ului singuratic, neajutorat de nimeni, bizuindu-se doar pe sine şi pe arma lui şi expunându-se unor primejdii cu totul necunoscute blajinului turist european! Dar tocmai primejdiile acestea îl atrag şi-l farmecă.

        Are muşchi de fier şi tendoane de oţel. Corpul său nu cunoaşte epuizarea din cauza efortului şi a lipsurilor. Simţurile i s-au ascuţit şi dezvoltat prin exerciţii neîntrerupte ajutându-i să găsească o cale de ieşire chiar din cele mai grele situaţii. Tocmai de aceea un westman refuză sătrăiască în ţinuturi civilizate, unde nu-şi poate fructifica talentul. El este mereu atras de savana sălbatică, de munţii cu prăpăstii abrupte; şi cu cât primejdiile sunt mai mari, cu atât se simte mai la largul său, cu atât îi creşte curajul şi încrederea în propriile forţe.

        În ce mă priveşte, eram gata să întreprind o asemenea încercare. Un singur lucru îmi lipsea – deşi problema nu era imposibil de rezolvat. Ca să mă pot aventura în the dark and bloody grounds, în acele tărâmuri de întuneric şi sânge, îmi trebuia un cal bun, de nădejde. Dar lipsa unui asemenea cal nu mă prea îngrijora. La Omaha vândui armăsarul bătrân ce mă adusese până acolo şi luai trenul, ferm convins că, de îndată ce va fi nevoie, voi găsi şi calul potrivit.

        Pe atunci, linia ferată mai era pe-alocuri provizorie; ici şi colo echipe de lucrători construiau poduri ori viaducte, sau reparau porţiuni de terasament. Când nu se aflau în preajma unor colonii, care pe-atunci răsăreau din pământ ca ciupercile, lucrătorii feroviari îşi ridicau barăci şi corturi, organizându-şi tabere întărite şi apărate împotriva indienilor care vedeau în construcţia de căi ferate o încălcare a dreptului lor strămoşesc şi se străduiau să împiedice sau măcar să îngreuieze şi să întârzie realizarea lor.

        Dar existau pe acolo şi alţi vrăjmaşi, mai teribili decât pieile-roşii. Mişunau prin prerie mulţime de inşi fără căpătâi, recrutaţi dintre elementele izgonite din ţările civilizate, făpturi sfârşite, nemaiaşteptând de la viaţă decât ceea ce ar fi putut dobândi în Vestul sălbatic prin jaf şi omor. Aceşti indivizi, organizaţi în bande de criminali, erau mai periculoşi decât cele mai crunte hoarde de indieni. Atacurile lor vizau mai ales tinerele colonii şi aşezările provizorii ale feroviarilor. Nu e deci de mirare că aceste tabere erau întărite şi că muncitorii umblau înarmaţi chiar şi în timpul lucrului.

        Datorită atacurilor pe care le dezlănţuiau asupra taberelor de feroviari şi a transporturilor de materiale – cu care prilej smulgeau şine şi traverse ca să provoace oprirea trenului – păcătoşii aceştia fuseseră denumiţi railtroublers. Ştiind că toţi ochii sunt aţintiţi asupra lor, ei nu atacau decât în grupuri mari şi puternice. De altfel, îşi agonisiseră atâta ură din partea oamenilor cinstiţi, încât orice railtroubler prins putea să-şi ia rămas bun de la viaţă. Asemenea nelegiuiţi care ucideau fără alegere, fără să ţină seama de vârstă sau de sex, nu se puteau aştepta la nici o milă.

        Era într-o duminică după-amiază când trenul nostru porni din Omaha. Printre călători nu era nimeni care să-mi trezească mai mult decât în treacăt interesul. Abia a doua zi se urcă la Fremont un bărbat a cărui înfăţişare îmi atrase din prima clipă atenţia. Omul se aşeză chiar în faţa mea, încât avui prilejul să-l examinez de aproape.

        Înfăţişarea lui era de un asemenea comic, încât orice om neavizat şi-ar fi stăpânit cu greu râsul. Eu însă, deprins cu astfel de apariţii, mă păstrai serios. Omul era scund şi gras să-l dai de-a rostogolul. Purta pe el o bluză de oaie cu partea miţoasa în afară. De fapt, blana se jerpelise toată de-a lungul vremii; ici şi colo mai răsărea câte un smoc, asemenea unei oaze pe întinderea pustie a Saharei. Cândva, se prea poate să fi fost pe măsura stăpânului, dar intemperiile, ploaia, zăpada, căldura o chirciseră în aşa hal, încât nu-i mai ajungea nici până la genunchi. De încheiat nu se mai puteaîncheia ca lumea, iar mânecile se terminau pe la coate. Sub aşa-zisa blană apărea o flanelă roşie şi un pantalon de piele, pe vremuri negru, acum însă tăvălit în toate culorile curcubeului şi făcând impresia că ar servi de la caz la caz drept prosop, faţă de masă sau batistă. Mai jos se iveau gleznele goale, învineţite de frig, apoi nişte ghetoaie vechi, menite să ţină o veşnicie, confecţionate dintr-o pereche de cizme de toval şi prevăzute cu tălpi duble amarnic ţintuite, capabile să strivească un crocodil. Omul purta o pălărie care nu-şi pierduse numai forma, ci şi o parte din boruri. În jurul acelei regiuni a trupului care, cu ani înainte, trebuie sa se fi numit talie, dar care între timp luase nişte proporţii gigantice, se înfăşură un şal gros, vechi, total decolorat, în care odihneau un strămoşesc pistol de călăraş şi un cuţit de vânătoare. Lângă aceste arme atârnau două pungi – una pentru plumbi, alta pentru tutun – o oglinjoară din acelea ce se vând cu zece pfennigi la târgurile nemţeşti, o ploscă cu învelitoare şi patru „potcoave-patent”, care se trag ca o încălţăminte pe piciorul calului şi se fixează cu şuruburi în copită. Mai purta omul la brâu şi o cutie de metal al cărei conţinut îmi era deocamdată necunoscut. Aflai abia mai târziu că e vorba de un serviciu complet de bărbierit, ceea ce în prerie mi se părea cu totul de prisos.

        Dar ceea ce mă amuza într-adevăr erau obrajii lui raşi ca în palmă. Parcă ieşise chiar atunci de la bărbier, între obrajii aceştia trandafirii, bucălaţi, revărsaţi în rotunjimi gata să plesnească, nasul mic şi cârn abia de-şi puncta prezenţa, iar privirile ochilor căprui şi neastâmpăraţi cu greu îşi croiau o potecă spre larg. De după buzele-i mai mult decât pline se iţeau două şiruri de dinţi orbitor de albi, dar care, din păcate, deşteptau bănuiala de a nu fi tocmai originali. Pe partea stânga a bărbiei îi atârna o excrescenţă ca un castravete care, deşi părea să nu-l jeneze nicicum, sporea şi mai mult, comicul întregii sale făpturi.

        Şedea aşa şi ţinea strâns între picioarele-i boante de elefant puşca străveche, semănând aproape leit cu flinta bătrânului meu Sam Hawkens. De altfel omul îmi amintea de Hawkens mai mult decât de Sans-ear.

        După ce se aşeză, adresându-mi un simplu „good-day, sir” păru să nu se mai sinchisească de mine. Abia după vreun ceas îmi ceru voie să-şi aprindă pipa, ceea ce îmi atrase în special luarea aminte, căci vânătorului adevărat prea puţin îi pasă dacă deranjează sau nu pe vecin.

        — Fumaţi după pofta inimii, master! îl îndemnai. De altfel, am să vă ţin de urât. Poate încercaţi un trabuc dintr-ale mele?…

        — Mulţumesc, sir! Ţigările de foi nu prea sunt de nasul meu. Prefer pipa.

        Purta la gât, legată cu şnur, după obiceiul vânătorilor de prerie, o lulea scurtă şi înnegrită de fumul anilor. Şi-o îndesă cu tutun, iar eu mă grăbii să i-o aprind. Dar omul refuză clin cap, vârî mâna în buzunar şi-şi scoase cremenea şi amnarul – acel „punk” cum i se zice în prerie.

        — Chibritul nu e bun în savană, ţinu el să-mi explice. Invenţie de salon! Prea te-nvaţă cu răsfăţ!

        Astfel se încheie scurta noastră convorbire şi omul nu dădu de loc semne că ar avea chef de vreo vorbă în plus. Fuma o buruiană al cărei miros amintea frunza de nuc şi îşi dirija toată atenţia către peisajul de afară.

        Ajungând în staţia North Platte, punct de întâlnire North şi SouthPlatte River, călătorul rotofei coborî pentru un moment, făcându-şi de lucru la vagonul din faţă. Observai că în acel vagon se afla un cal, de bună seamă al tovarăşului meu de călătorie.

        După ce-şi reluă locul în compartiment şi trenul se puse în mişcare, omul căzu din nou în tăcerea lui. Abia după amiază când oprirăm la Cheyenne, la poalele lui Black Hill, mi se adresă:

        — Luaţi aici trenul de Colorado către Denver?

        — Nu.

        — Well, atunci rămânem împreună.

        — Mergeţi până departe cu Pacificul? mă interesai la rândul meu.

        — Hm! Da sau nu, după cum m-o tăia capul. Dar dumneavoastră?

        — Până la Ogden City.

        — Aha, vă interesează oraşul mormonilor?

        — Şi asta, dar pe urmă vreau să urc în munţii Windriver şi pe Tetoni.

        Omul mă cântări din ochi neîncrezător.

        — Sus? Asta n-o poate decât un westman tare ca oţelul. Sunteţi cumva în grup?

        — Nu, singur.

        De astă dată ochii lui ca două gămălii mă priviră cu un zâmbet.

        — Singur spuneaţi? Şi vreţi să ajungeţi la cei trei Tetoni, printre siucşi şi urşi cenuşii? Pshaw! Aţi auzit vreodată ce-i aia un sioux sau grizzly?

        — Cred că da.

        — Zău, zău! Îmi daţi voie să vă întreb ce profesie aveţi?

        — Writer, scriitor, sir!

        — Aşa, scrieţi cărţi, va să zică?

        — Da, scriu.

        Se porni pe râs de-i săltară toate cărnurile. Ca şi altădată lui Sans-ear, i se părea şi lui nespus de caraghios ca tocmai un scriitor să se aventureze singur singurel în cea mai periculoasă regiune a Munţilor Stâncoşi.

        — Bine! făcu el. Înseamnă că vreţi să scrieţi o carte despre cei trei Tetoni, preaonorate master. Nu-i aşa?

        — Poate.

        — Şi aţi răsfoit probabil vreun album cu poze de indieni şi de urşi?

        — Fireşte, îl asigurai cât se poate de serios.

        — Şi credeţi că veţi face faţă, dacă nu greşesc?

        — Fără-îndoială.

        — Şi aveţi, pesemne şi o flintă în învelitoarea aia?

        — Exact.

        — Atunci vă dau un sfat, sir! Coborâţi la prima staţie şi ştergeţi-o acasă! Sunteţi, ce-i drept, un vlăjgan şi jumătate, totuşi cred că nu ştiţi doborî o veveriţă, darămite ursul! V-aţi ameţit cu lecturi şi ar fi păcat ca, la tinereţea dumneavoastră, să vă lovească damblaua din cauza vreunui pisoi sălbatic. L-aţi citit, probabil, pe Cooper?

        — Am bănuit. Şi aţi ascultat poveşti despre faimoşii eroi ai preriei?

        — Desigur, făcui cu toată naivitatea.

        — Despre Winnetou, Old Firehand, Old Shatterhand, despre Walker bondocul şi Hilbers lunganul?

        — Da, da, despre toţi, confirmai eu.

        Grăsunul nici nu bănuia că mă distrez cel puţin la fel ca dânsul.

        — Deh, urmă el, asemenea cărţi şi istorii te dau gata, te molipsesc. Totul pare cât se poate de frumos şi uşor. Îngăduiţi-mi totuşi, master, să vă exprim sincera mea compătimire. Winnetou. de pildă, căpetenia apaşilor, e în stare să lupte cu o mie de diavoli; Old Firehand nimereşte dintr-un foc până şi un ţânţar din mijlocul roiului; iar Old Shatterhand, ce să zic, loveşte totdeauna în plin: dintr-un pumn îl face zob pe cel mai al dracului indian. Dacă vreunul din aceştia mi-ar spune că vrea să urce pe Tetoni, încă m-aş gândi că e foarte riscant, dar la urma urmei, nu chiar imposibil. Însă dumneavoastră… autor de cărţi… Pshaw! Unde vă e calul?

        — N-am cal.

        Când mai auzi şi asta, grăsunul izbucni într-un râs homeric.

        — Cu-u-um? N-aveţi cal şi vreţi sa urcaţi la Tetoni? Aţi înnebunit de-a binelea, sir?

        — Nu cred. Chiar dacă nu-l am deocamdată, pot să-mi cumpăr sau să prind unul.

        — Aha! Şi unde?

        — Unde-mi convine.

        — Adică, vreţi să-l prindeţi cu mâinile dumneavoastră?

        — De ce nu!

        — Asta-i bună! Văd eu că aveţi un lasso pe umeri; însă cu ăsta, sir, nu prindeţi nici muşte, darămite mustangi!

        — De ce?

        — Păi, uitaţi-vă de ce: pentru că sunteţi ceea ce la dumneavoastră, în lumea veche, se cheamă vânător de duminică.

        — Şi ce vă face să mă consideraţi astfel?

        — Răspunsul e foarte simplu: sunteţi mult prea îngrijit şi curat. Priviţi un vânător adevărat şi faceţi comparaţie! Ce-i cu cizmele astea nou-nouţe, lustruite ca oglinda? Dar cu jambierele astea din cea mai fină piele de elan? Cămaşa e cusută cu meşteşug de o femeie indiană, pălăria v-a costat cel puţin doisprezece dolari, iar cuţitul şi pistolul nici gând să fi atins vreodată pe cineva. Ştiţi să trageţi cu arma, sir ?

        — Da, niţeluş. La un concurs am câştigat chiar titlul de rege al ţintaşilor, făcui eu dându-mi oarecari aere.

        — Rege al ţintaşilor? Nu cumva sunteţi german?

        — Aţi ghicit.

        — Da-da-da! Va să zică, sunteţi german. Aţi tras, nu-i aşa, într-o pasăre de lemn şi v-au şi proclamat rege al ţintaşilor! Aşa sunt nemţii. E drept că şi Old Shatterhand cică ar fi neamţ, dar asta e o excepţie, domnule. În sfârşit, daţi-mi voie să vă rog ceva! Căraţi-vă acasă cât mai curând. Altfel aici vă putrezesc oasele!

        — Vedem noi!… Dar pe unde va fi umblând Old Shatterhand de care îmi tot pomeniţi?

        — Cine să ştie?! Când am urcat ultima oară sus, la Fox-Ridge, l-am întâlnit pe faimosul Sans-ear, cu care Old Shatterhand se însoţise o bucată de vreme. Zicea că ar fi plecat din nou în Africa, prin tâmpita aia de Sahara, unde se bate, probabil, cu indienii aceia supranumiţi arabi. Apropo, sper că ştiţi de ce-i spune „Shatterhand”? Fiindcă îşi doboară adversarul dintr-unpumn. Nu odată a făcut-o. Ci uitaţi-vă la mânuţele dumneavoastră! Gingaşe, albe, ca de domnişoară! Se vede imediat că ştiţi să umblaţi doar cu hârtia şi cu pana de gâscă. De aceea, repet sfatul, sir: duceţi-vă acasă, în Germania. Vestul sălbatic nu e pentru cuconaşi.

        Şi cu aceasta încheie discuţia, iar eu nu-mi dădui de loc osteneala să o reiau. Într-o singura privinţă îi dădeam dreptate: vorbisem, într-adevăr, cu Sans-ear despre intenţia de a pleca mai târziu în Sahara.

        Trecurăm de staţia Sherman. Apoi se înseră. Prima gară de care dădurăm cu ochii a doua zi era Rawlins. Dincolo, în spatele acestei localităţi, se întinde un ţinut muntos, arid, aproape pustiu, a cărui unică vegetaţie constă din tufe de artemisia. E un enorm bazin fară viaţă, fără apă, o Sahara a munţilor, lipsita însă de orice oază. Curând ochii încep să te doară din cauza albului obsedant, orbitor, solul fiind îmbibat cu materii alcaline. Apoi deşertul se schimbă treptat într-o imensitate sumbră, apăsătoare, datorita povârnişurilor golaşe, râpelor de piatră şi pereţilor abrupţi, mâncaţi, sfâşiaţi de vânturi, de trăsnete şi ploi.

        În această regiune dezolantă se află staţia „Pârâul-amar”, deşi nici pomeneală nu e de pârâu, apa fiind adusă de la o distanţă de şaptezeci de mile. Şi totuşi se va naşte şi aici cândva o viaţă activă, poate chiar deosebit de efervescentă, stimulată de nesecatele rezerve de cărbuni ale acestei pustietăţi.

        Ne continuarăm călătoria trecând prin staţiile Carbon şi Green-River, ultima situată la 846 de mile vest de Omaha. Tristeţea peisajului dispăru; vegetaţia intra din nou în drepturile ei; şiragul de munţi se colora din ce în ce mai viu. Lăsarăm tocmai în urmă o vâlcea superbă, după care începea şesul întins, larg, odihnitor – când, deodată, şuierul ascuţit al locomotivei, repetat la scurte intervale, ne atrase atenţia asupra unui pericol iminent. Sărirăm cu toţii de la locurile noastre, frânele scrâşniră lung, roţile la fel, trenul se opri şi iată-ne coborând în grabă din vagon.

        Jos, ne aştepta o privelişte de coşmar. Un tren cu lucrători şi provizii fusese obiectul unui atac banditesc. Atacul trebuie să se fi produs în timpul nopţii. Railtroublers-ii demontaseră şinele şi trenul a deraiat şi s-a prăbuşit de pe terasamentul foarte înalt. Ce-a mai fost nu e greu de ghicit. N-a mai rămas decât scheletul de fier al trenului. După ce-au prădat totul, bandiţii au dat foc garniturii, vagon cu vagon. În mormanul de cenuşă găsirăm rămăşiţele multor oameni care fie că au murit la prăbuşirea trenului, fie că au fost omorâţi de bandiţi. Părea că nimeni n-a scăpat cu viaţă.

        Noroc că ne aflam în plin şes şi că perspectiva largă îi îngăduise mecanicului să observe din timp pericolul; altfel, ne-am fi prăbuşit şi noi de pe terasament. Locomotiva se oprise la câţiva paşi de locul catastrofei.

        Neliniştea de care fură cuprinşi călătorii şi personalul trenului era fără margini şi este aproape imposibil să redau cuvintele tari, interjecţiile care se încrucişau de jur-împrejur. Unii se apucară să scormonească prin cenuşa fierbinte, doar-doar să mai salveze ceva. Trudă zadarnică! Nu mai era nimic de făcut decât să se constate situaţia şi, cu uneltele de care dispune orice tren american, să se procedeze la repararea liniei. Cât priveşte crima săvârşită, şeful trenului declară că n-are altceva de făcut decât să raporteze la prima staţie. Restul, deci şi urmărirea criminalilor, rămânea în sarcinaunui comitet care avea să se formeze acolo imediat.

        În timp ce pasagerii mai scormoneau zadarnic prin dărâmături, găsii că cel mai bun lucru ce-mi rămâne de făcut e să cercetez urmele lăsate de bandiţi. Terenul era întins, crescut cu iarbă şi presărat pe alocuri cu tufe.

        Mă întorsei o bună bucată de drum pe linia ferată, apoi, mă deplasai într-un semicerc, a cărui bază o forma rambleul. În felul acesta, dacă eram cât de cât atent, nu-mi putea scăpa nimic.

        La vreo trei sute de paşi de locul catastrofei, iarba era strivită, ca şi cum ar fi stat pe ea un mare număr de oameni. Urmele, încă vizibile, mă dirijară spre un alt loc, unde staţionaseră caii. Examinai cu grijă terenul ca să stabilesc numărul şi felul acestora, apoi îmi continuai cercetările.

        Lângă linie mă întâlnii cu grăsunul din compartiment care, se vede treaba, pornise şi el în control pe partea stânga a terasamentului. Mă privi mirat.

        — Dumneavoastră, sir? Ce căutaţi aici?

        — Ceea ce orice westman ar căuta într-o asemenea situaţie: mă interesează urmele railtroublers-ilor.

        — Ia te uită! Veţi găsi pe dracu'! Ăştia s-au grăbit să şteargă totul. Eu unul n-am descoperit nimic. Şi mă întreb ce-ar putea sa descopere un greenhorn?

        — S-ar putea ca greenhorn-ul să aibă ochi mai buni ca dumneavoastră, îl înţepai zâmbind. De ce căutaţi, de pildă urmele tocmai acolo, pe stânga? Vă pretindeţi vechi cunoscător al savanei şi nu sesizaţi că dincoace, pe dreapta, terenul e mai potrivit pentru instalarea unei tabere şi pentru camuflaj? Pai, dincolo nu e o tufă barem!

        — Hm, nu e rău, spuse el, privindu-mă cu oarecare surprindere. Uite că şi un scriitor poate avea uneori idei. Şi aţi găsit ceva?

        — Da.

        — Ce anume?

        — Tabăra lor a fost aici, în spatele corcoduşilor, iar caii au staţionat dincolo, după aluniş.

        — Aha! Ia să văd şi eu. Că dumneavoastră n-aveţi cum să descurcaţi urmele şi să stabiliţi numărul cailor.

        — Ba le-am descurcat, au fost douăzeci şi şase de cai.

        Mă măsură din nou, încă şi mai surprins, clar şi bănuitor.

        — Douăzeci şi şase? Din ce aţi dedus?

        — Vă asigur că nu din poziţia norilor, master! Este vorba de opt cai potcoviţi şi optsprezece nepotcoviţi. Iar călăreţii: douăzeci şi trei albi şi trei indieni. Conducătorul trupei e un alb care şchioapătă de piciorul drept şi călăreşte un armăsar roib, un mustang. Şeful indian care se află cu ei posedă un armăsar murg şi e probabil sioux din neamul ogellallaşilor.

        De nedescris mutra ce o făcu de astă dată grăsunul. Mă privi îndelung, cu ochişorii căscaţi, de parcă i-ar fi răsărit dinainte o vedenie.

        — All devils! exclamă el în cele din urmă. Ce aiureală-i asta, sir?

        — Mergeţi şi controlaţi! făcui nepăsător.

        — Dar de unde naiba ştiţi câţi anume sunt albi şi câţi roşii? Cum adică, să citiţi care cal e murg şi care negru, care călăreţ şchioapătă şi cărui trib aparţin indienii?

        — V-am poftit să controlaţi şi apoi se va vedea cine are ochi mai buni: greenhorn-ul sau dumneavoastră, westman experimentat:

        — Well, veniţi cu mine! Auzi, un greenhorn să ghicească cine au fost bandiţii!

        Îl urmai la oarecare distanţă, încet şi râzând în sinea mea.

        Până să ajung şi eu la locul respectiv, grăsunul se şi scufundase în studierea urmelor. Timp de vreo zece minute le cercetă cu cea mai mare atenţie. În sfârşit, veni spre mine şi rosti:

        — Pe cuvântul meu că aveţi dreptate! Douăzeci şi şase în cap, dintre care optsprezece nepotcoviţi. Dar, în rest, mi-aţi înşirat braşoave. Da, într-adevăr, au poposit aici şi apoi au plecat în aceeaşi direcţie. Mai mult nu se vede nimic.

        — Atunci poftim, sir, să vă arăt ce braşoave poate să înşire un greenhorn!

        — Well, sunt curios! acceptă el sigur pe sine.

        — Uitaţi-vă bine la urmele cailor. Trei dintre aceştia au stat izolaţi şi priponiţi nu în faţă, ci curmeziş: erau deci cai indieni.

        Grăsunul se îndoi din şale ca să măsoare exact distanţa dintre copite. Pământul fiind umed, un ochi experimentat putea să recunoască urmele destul de uşor.

        — By God, pe Dumnezeul meu, aşa-i! rosti el uluit. E vorba de trei cai indieni.

        — Poftim acum la băltoacă. Aici indienii s-au spălat pe faţă, apoi s-au vopsit în culorile războiului. Vopselele se prepară cu grăsime de urs. Iată şi cerculeţele astea întipărite în noroi: aici au stat borcanele cu vopsea. Fiind cald, grăsimea s-a topit şi a picurat pe jos. Uite o mică pată roşie, una neagră, alte două albastre!

        — Exact, pe legea mea!

        — Ei, nu sunt negrul, roşul şi albastrul culorile ogellallaşilor?

        Se mulţumi să aprobe din cap. Dar faţa lui, scăldată de admiraţie, spunea tot ceea ce gura nu izbutea să articuleze. Continuai:

        — Haidem mai departe! Chiar de la început trupa s-a oprit lângă băltoacă. Asta se vede după urmele pline cu apă. Doi călăreţi s-au desprins venind mai în faţă, restul au stat respectuoşi în spatele lor. Înseamnă că aceştia doi erau şefii; s-au dus să recunoască locul. Uitaţi-vă la urmele cailor: unul potcovit, celălalt nu. Al doilea, după cum vedeţi şi-a înfundat copitele dinapoi mai adânc decât pe cele dinainte, dovadă că purta în spinare un indian. În schimb, primul călăreţ era un alb: calul său potcovit călca mai apăsat cu picioarele din faţă. Cunoaşteţi, probabil, diferenţa dintre felul de a călări al indienilor şi al albilor?

        — Sir, aş vrea numai să ştiu de unde…

        — Bun, îi tăiai vorba, să continuam! La şase paşi mai încolo, caii s-au luat la harţă şi s-au încolţit reciproc. Or, după atâta drum obositor, numai armăsarii mai au chef să se ia la bătaie. Aţi înţeles?

        — Dar cine vă spune că s-au bătut şi s-au muşcat, ai?

        — Mai întâi, poziţia copitelor. Calul indianului a sărit asupra celuilalt. E limpede, nu? Şi pe urmă, uitaţi-vă la firele astea de par ce le ţin în palma.

        Le-am găsit adineauri, până a veni dumneavoastră. Patru fire cafeniismulse de calul indianului din coama colegului său. Dar mai încolo am găsit şi aceste două fire negre de la coadă. După poziţia copitelor văd totul foarte exact: calul indianului l-a prins pe celălalt de coamă, dar stăpânul l-a pus la respect mânându-l înainte. Atunci celălalt, rămânând în urmă, l-a ciupit de coadă şi, după câţiva paşi, a lăsat să-i scape firele din bot. Calul indianului e, prin urmare, murg, iar al albului roib. Veniţi mai departe! Aici, albul a descălecat şi s-a urcat pe rambleu. Urma se mai vede în nisip. Observaţi că un picior călca mai apăsat decât celalalt. Va să zică, unul şchioapătă. De altfel, călăreţii s-au dovedit cât se poate de imprudenţi. Nu şi-au dat nici cea mai mică osteneală să şteargă urmele. Şi în această privinţă sunt două ipoteze.

        — Anume?

        — Fie că erau grăbiţi să se distanţeze cât mai mult de eventualii urmăritori, lucru de care însă mă îndoiesc, având în vedere starea de oboseală a cailor vizibilă după urme; fie că prin apropiere se afla o trupă mai numeroasă ca a lor, pe al cărei sprijin se bizuiau, ştiindu-se, deci, în siguranţă. Aceasta a doua ipoteză mi se pare mai plauzibilă, mai ales că trei indieni izolaţi nu s-ar fi asociat cu atâţia albi fără să aibă acoperire. Presupun deci că mai încolo, la nord, sunt numeroşi ogellallaşi către care s-au îndreptat cei douăzeci şi trei de railtroublers-i.

        Acum era pur şi simplu amuzant să vezi cu ce ochi mă măsura grăsunul.

        — Omule! exclamă el, în sfârşit. De fapt, cine sunteţi dumneavoastră?

        — Păi v-am spus.

        — Pshaw ! Nu sunteţi nici greenhorn, nici scriitor, deşi cam aşa arătaţi, echipat şi lustruit ca de sărbătoare. Cu înfăţişarea asta de sclivisit s-ar părea că nu sunteţi bun decât să jucaţi roluri de westmen-i pe scenă. Şi, totuşi, dintr-o sută de westmen-i adevăraţi abia dacă se găseşte unul care să descifreze urmele cu atâta iscusinţă. Păi, mă credeam şi eu un cineva în domeniul ăsta şi acuma văd că nici nu încape comparaţie între noi.

        — Şi totuşi sunt scriitor. Am cutreierat, ce-i drept, pe vremuri, bătrâna prerie în lung şi-n lat. Aşa se face că mă pricep binişor în citirea urmelor.

        — Şi chiar aveţi intenţia să urcaţi pe munţi, pe Windriver?

        — Desigur.

        — Ei bine, sir, pentru aşa ceva, iertaţi-mă că vorbesc deschis, nu vă cred destul de priceput. Nu ajunge să citeşti urmele.

        — Şi de ce credeţi că nu m-aş pricepe?

        — La un asemenea drum primejdios nu porneşti pe fie ce-o fi. Înainte de toate, se cere să ai un cal bun. Înţelegeţi?

        — Îmi fac eu rost.

        — De unde?

        — Ei, în orice staţie se găseşte vreun cal de vânzare, fie şi o mârţoagă de ham. Şi odată călare, prind eu un exemplar pe placul meu din vreo turmă de mustangi sălbatici.

        — Dumneavoastră? Păi sunteţi călăreţ de mare clasă? Ştiţi să îmblânziţi mustangul? Şi credeţi că-l găsiţi acolo sus?

        — Uitaţi, pesemne, că acum e anotimpul când bizonii şi mustangii migrează spre nord. Sunt convins că până în Tetoni întâlnesc o herghelie.

        — Hm! Va să zică, sunteţi şi călăreţ. Dar cum staţi cu tragerea la ţintă?

        — Vreţi să mă supuneţi la examen, sir? îl întrebai râzând.

        — Cam aşa, răspunse el serios. Am eu o intenţie.

        — Aş putea să aflu care anume?

        — Mai târziu! Până una alta, vreau să văd cum trageţi. Aduceţi puşca!

        Acest scurt intermezzo mă înveselea. I-aş fi putut dezvălui pur şi simplu faptul că mă numesc Old Shatterhand, dar preferam s-o trec sub tăcere.

        Mă dusei deci la vagon ca să-mi aduc armele înfăşurate în învelitoare. Pasagerii, bănuind despre ce e vorba, se strânseră imediat în jurul meu. Aşa sunt americanii, în special cei din Vest: nu scapă nici o ocazie să asiste la un exerciţiu de tir.

        Desfăcui învelitoarea. Grăsunul, care mă asista, făcu ochii mari exclamând:

        — Behold! O carabină Henry! Câte focuri?

        — Douăzeci şi cinci.

        — Mult! Grozavă armă! Pentru asta, domnule, vă invidiez.

        — Prefer, totuşi, cealaltă puşcă, rostii calm, scoţând la iveală doborâtorul de urşi.

        — Pshaw! O plesnitoare de rând. Numai lustru-i de ea, vorbi cu dispreţ grăsunul. Mai multe parale face o puşcă de Kentucky, acoperită de rugină, sau bătrâna asta cu care mă ajut de obicei.

        — N-aţi vrea să vedeţi inscripţia, sir? îl ispitii, arătându-i numele lui Henry gravat pe puşcă.

        Omul aruncă o privire şi exclamă surprins:

        — Scuzaţi, sir, asta-i cu totul altceva. Asemenea puşti sunt o raritate în ziua de azi. Mi s-a spus ca Old Shatterhand ar deţine una. Dar cum de-a ajuns în mâinile dumneavoastră un exemplar atât de preţios? Nu cumva inscripţia e contrafăcută? Hm, da, chiar aşa trebuie să fie, mai ales că puşca nici nu prea pare să fi fost folosită ca lumea.

        — Să încercăm. Daţi-mi o ţintă, sir !

        — Păi, încărcaţi-o mai întâi!

        — Ei, aş! E încărcată gata.

        — Well, atunci ochiţi păsărica de colo, din tufiş.

        — E prea departe, interveni unul dintre pasagerii strânşi în jurul nostru.

        — Să vedem, răspunsei flegmatic, punându-mi tacticos ochelarii ce-i purtam legaţi cu şnur.

        Dolofanul izbucni într-un hohot de râs.

        — Ha-ha-ha-ha! Ochelari! Ia te uită ce-i trăsneşte prin cap unui scriitor: se duce în savană ca să vâneze cu ţvicărul pe nas! Ha-ha-ha-ha!

        Râdeau cu toţii. Eu, însă, mă făcui foarte serios:

        — Ce-aţi găsit de râs, domnilor? După ce stai treizeci de ani cu ochii în cărţi, te mai lasă niţel vederea. E un fenomen cât se poate de normal. Şi apoi, cred că e preferabil să nimereşti ţinta cu ajutorul ochelarilor decât s-o ratezi fără.

        — Foarte just, sir! se veseli grăsunul. Dar ia să vă atace prinsurprindere nişte indieni! Până să vă ştergeţi ochelarii şi să vi-i aşezaţi pe nas, v-ar jupui ţeasta de vreo zece ori. Vedeţi, nici măcar pasărea n-aţi apucat s-o loviţi: a şi zburat în altă parte!

        — Atunci să mai căutăm o ţintă, făcui la fel de serios şi de calm.

        Pasărea stătuse pe o cracă la vreo două sute de paşi depărtare; ar fi fost deci o ţintă cât se poate de obişnuită. Auzii însă în sus, în văzduh, o ciocârlie şi-mi ridicai ochii spre ea.

        — Vedeţi ciocârlia, domnilor? O dau jos.

        — Imposibil, lăsaţi-vă păgubaş! Vorbi bondocul. O să găuriţi cerul şi atâta tot. Asemenea treabă n-o izbuteşte nici Sans-ear sau Old Firehand.

        — Mă rog, nu strică o încercare. Dusei puşca la ochi şi trăsei.

        — A fost şi nu mai e! râse iarăşi grăsunul. S-a speriat niţel şi-a zburat!

        — Da? Atunci urcaţi pe terasament ca să vedeţi la ce sunt buni ochelarii mei. Ciocârlia a căzut cam la optzeci de paşi de aici.

        Arătai în direcţia respectivă şi câţiva pasageri, dând fuga până acolo, aduseră într-adevăr pasărea moartă. O nimerisem în plin. Grăsunul se uită când la pasăre, când la mine, apoi exclamă:

        — A reuşit, zău c-a reuşit! Şi nu cu alice, cu glonţ!

        — Păi cum, aţi trage dumneavoastră cu alice la o asemenea distanţă, sir ? îl întrebai. Pentru un westman adevărat ar fi pur şi simplu ruşinos. Cu alice las' să tragă copiii sau vânătorii de stârvuri.

        — Domnule, dar aţi izbutit o performanţă, cum n-am mai văzut în viaţa mea! se minună sincer rotofeiul. Să fie o întâmplare, sau…

        — Mai daţi-mi o ţintă!

        — Lăsaţi, sir, că vă cred. Se pare că v-aţi cam bătut joc de mine. Dar nu-i nimic. Ia veniţi un pic!

        Mă trase la o parte până într-un loc unde urmele cailor erau foarte clare. Scoase din buzunar o bucată de hârtie tăiată în formă de copită şi o aplică pe una din urme.

        — Well, aceeaşi măsură! rosti el îngândurat. Sir, vreau să vă întreb ceva: sunteţi absolut stăpân pe timpul dumneavoastră? Ţineţi neapărat să urcaţi chiar acum pe Tetoni, sau aţi fi dispus să vă abateţi în altă direcţie?

        — Pot să fac orice.

        — Well ! Atunci ascultaţi: îl ştiţi cumva, după nume, pe Fred Walker-cel-gras?

        — Da. Cică ar fi un westman de seamă, unul din cei mai iscusiţi cercetaşi ai munţilor. Se zice că ar vorbi câteva dialecte indiene.

        — Ei bine, sir, iată-mă: eu sunt Fred Walker!

        — Ar fi trebuit să-mi închipui. Permiteţi să va strâng mâna! Mă bucur nespus că ne-am întâlnit.

        — Vă bucură într-adevăr? Atunci e cazul să ne cunoaştem mai îndeaproape. Aflaţi, de exemplu, ca aş avea o vorbuliţă de discutat cu un anume Haller. Acesta era în ultima vreme capul unor tâlhari de codru şi hoţi de cai, ca să nu vorbim de ce mai are pe conştiinţă din anii trecuţi. Acum a pătruns cu banda lui în Vest şi eu îi calc pe urme. Hârtia asta e tăiată exact pe măsura copitelor dinapoi ale calului său. Şi uite că se potriveşte. Or, având în vedere faptul că Haller e şchiop de piciorul drept, simt că el e şeful railtroublers-ilor de aici.

        — Haller? Şi mai cum?

        — Sam, Samuel. Dar îşi ia mereu alte nume.

        — Samuel Haller? Pai de asta am mai auzit. Nu cumva e vorba de contabilul lui Rellow, marele petrolist? Cel care a dispărut într-o zi uşurându-l pe patron de o serioasă suma de bani?

        — Exact. L-a convins pe casier sa golească seiful şi s-o şteargă împreuna cu el. Apoi l-a împuşcat. Urmărit de poliţie, a mai ucis şi doi sergenţi în momentul când erau să-l prindă. Au pus mâna pe el la New Orleans, când dădea să se îmbarce, dar a reuşit să scape şi atunci, omorându-l pe paznicul închisorii. Pe urmă a fugit în Vest. Altceva nu avea ce să mai facă: i se confiscase toată averea adunată prin jaf. De atunci o ţine numai în fărădelegi şi ar fi timpul să-l punem în sfârşit cu botul pe labe.

        — Vreţi să-l prindeţi?

        — Trebuie să-l prind, mort sau viu.

        — Aveţi o răfuială personală cu el? Coborî o clipă privirea şi apoi răspunse:

        — Nu-mi place subiectul, sir. Poate am să vă istorisesc mai târziu, după ce ne vom fi cunoscut în de-aproape, ceea ce, de altfel, sper că se va întâmpla. E o ciudată coincidenţă că m-am suit tocmai în acest tren. Şi, totuşi, în ce priveşte urma lui Haller, aş fi căutat-o mult şi bine dacă nu eraţi dumneavoastră, să-mi atrageţi atenţia. Că şeful bandei de aici şchiopătează şi călăreşte pe un armăsar roib, astea nu le-aş fi ghicit niciodată. Or, aceste detalii sunt de cel mai mare preţ. Eu unul mă lipsesc de tren şi plec în urmărirea lui Haller. Mă însoţiţi sir ?

        — Eu? Un greenhorn ? zâmbii cu tâlc.

        — Pshaw! Nu trebuie să mi-o luaţi în nume de rău. Înfăţişarea dumneavoastră aduce a bărbat de salon, nicidecum a westman. De când lumea n-am văzut om să-şi aşeze ţvicărul pe nas în plină prerie ca să împuşte pasărea din zbor. Şi uite că m-am înşelat. Vă cer scuze. Hai să ne lămurim, sir: veniţi cu mine?

        — Hm! N-ar fi mai bine să vă alăturaţi oamenilor care vor sosi din staţiile învecinate ca s-o ia pe urmele bandei?

        — Nu. Mie să nu-mi vorbiţi de asemenea urmăriri, în cazul nostru un singur westman face mai mult decât un întreg popor de gură-cască. Pe de alta parte, vă spun deschis şi vă avertizez că nu e de loc lipsit de primejdii să te ţii după aceşti bandiţi. Viaţa îţi atârnă de un fir de păr. Dar pentru un om ca dumneavoastră care, după cum văd, caută aventura, prilejul e cât se poate de atrăgător.

        — Asta e adevărat. Numai că mie nu-mi place să mă amestec în treburile altora. Acest Samuel Haller mi-e cu totul indiferent. Şi pe urmă, nici nu ştiu dacă tocmai eu sunt omul potrivit pentru dumneavoastră.

        Ochişorii lui îmi aruncară o privire isteaţă.

        — Poate vreţi să spuneţi invers, că eu n-aş fi omul potrivit? Oricum, în privinţa dumneavoastră să nu vă faceţi griji. Walker-cel-gras nu se întovărăşeşte tam-nesam cu primul ins ce-i iese în cale. Vă asigur că nu. Mie îmi place să umblu singur şi dacă-mi iau odată un tovarăş de drum, apoi acela cred că-i om de nădejde, nu târâie-brâu. Limpede?

        — Aici ne asemănăm amândoi. Şi eu prefer să mă descurc cu propriileforţe. Nu poţi să fii niciodată destul de precaut în alegerea unui tovarăş. Dai de câte unul cu înfăţişare de om onest, te culci, seara lângă el şi dimineaţa, vorba ceea, te trezeşti mort, în timp ce dumnealui pleacă vesel mai departe.

        — Zounds! Mă luaţi cumva drept un astfel de ticălos, sir ?

        — Nicidecum! Ştiu că sunteţi un om de treabă, v-o citesc în ochi. Ba chiar mai mult: faceţi parte din tagma agenţilor secreţi şi acolo ticăloşii n-au ce căuta.

        Grăsunul tresări şi făcu feţe-feţe.

        — Sir! exclamă el. Ce vă trece prin cap?

        — Fiţi calm, master Walker! E drept că nu aduceţi nici pe departe cu tipul poliţistului, dar poate că tocmai de aceea sunteţi apreciat ca detectiv. M-aţi, luat drept un naiv şi un credul. Eu, însă, v-am recunoscut imediat. Pe viitor să fiţi mai prudent. Dacă s-ar răspândi ştirea că Walker-cel-gras e de fapt un agent al poliţiei trimis în Vest ca să-i facă inofensivi pe anumiţi „gentlemeni”, apoi vi s-ar înfunda cât de curând.

        — Sunteţi complet greşit, sir, încercă el să nege.

        — Nu vă mai ascundeţi după deget. Propunerea dumneavoastră mă atrage şi v-aş însoţi bucuros ca să le tăiem ghearele acestor railtroublers. Nu primejdia mă reţine. În fond aici, în prerie, unul ca noi nu e nicăieri sigur pe viaţa lui. Dacă ezit, e doar pentru faptul că vă jucaţi cu mine de-a v-aţi-ascunselea. Întovărăşindu-mă cu cineva trebuie să ştiu cine şi ce fel e omul.

        Privi o vreme în pământ, îngândurat. Apoi îşi înălţă capul şi rosti ferm:

        — Bine, sir, am să vă pun la curent în legătură cu persoana mea. Nu ştiu cum, dar în ciuda faptului că arătaţi ca un erou de operetă, reuşiţi să inspiraţi încredere chiar şi unui westman sadea. V-am tot studiat în tren şi mărturisesc că-mi place felul dumneavoastră de a fi. Eu unul sunt de obicei cam ursuz, dar în compania dumneavoastră m-aş simţi bine. De aceea vreau să vă vorbesc deschis. Da, fac parte din corpul de detectivi particulari ai doctorului Sumter din Saint-Louis. Misiunea mea e să cutreier codrii străvechi în urmărirea răufăcătorilor. Bineînţeles că nu duc o viaţă uşoară. Lucrez însă cu pasiune şi cu zel. De ce? Asta v-o spun cu altă ocazie, când va fi vreme de taifas. E o poveste tragică. Şi acum, sir, mă însoţiţi?

        — Da, master Walker! Iată mâna. Să fim tovarăşi devotaţi şi să împărţim pe din două toate necazurile şi primejdiile.

        Omul se lumină la chip, bătu palma şi întări:

        — Aţi vorbit frumos, sir! Vă mulţumesc. Sper să ne împăcăm ca fraţii. Şi mai lăsaţi-o încolo cu „master Walker”! Spuneţi-mi Fred. Scurt şi cuprinzător. Voi şti că de mine-i vorba. Dumneavoastră cum vă spune?

        Îi spusei numele meu de acasă şi adăugai:

        — Spune-mi simplu Charlie, atât. Ei şi acum… Iată că linia a fost reparată. Lumea o să se urce în tren.

        — Bine, mă duc s-o scot afară pe Victory. Să nu te sperii la vederea ei. Arată de zici ce-i aia, dar e o iapă cu mari calităţi. Mă poartă în spinare de doisprezece ani şi n-aş da-o pe cel mai nobil cal de curse. Ai lăsat ceva în vagon?

        — Nu. Stai puţin, Fred: să le spunem oare oamenilor ce scop urmărim?

        — Nimic! Cu cât se va şti mai puţin despre noi, cu atâta vom fi mai însiguranţă.

        Se duse la primul vagon în care călătorea iapa şi rugă să i se deschidă. Configuraţia terenului nu permitea de loc debarcarea unui cal, nici vreo instalaţie mecanică nu exista. Dar lucrurile se desfăşurară în chip cu totul neaşteptat.

        — Victory, come on!

        La îndemnul lui Fred, iapa îşi iţi mai întâi capul, cercetă terenul dedesubt, medita o clipă cu ambele urechi aduse pe spate şi dintr-un salt acrobatic, ateriza pe terasament. Toţi cei de faţă izbucniră în aplauze. Iapa, ca şi când ar fi înţeles că ea e obiectul admiraţiei, îşi flutură a mulţumire coada şi necheză politicos.

        Aparent, calul acesta nu-şi justifica de loc numele de „Victory”, adică izbândă. Era un roib sfrijit, cu picioare de cocostârc şi numărând pe puţin douăzeci de ani. Timpul mai că-i mâncase toată coama, iar din coadă abia de-i lăsase câteva fire. La urechi semăna cu un iepure uriaş. Şi, totuşi, animalul îmi impuse respect, mai ales când îl văzui zvârlind şi dând să-l muşte pe un pasager ce se apropiase prea mult. După cum veţi fi remarcat, Victory părea o copie fidelă a bătrânei Tony, iapa lui Sans-ear. Acum aştepta cu şaua în spinare şi frământând zăbalele între dinţi.

        Fără să spună o vorbă, Fred încalecă şi calul sări de pe terasament. De altfel, pasagerii nici nu se mai sinchisiră de persoana noastră. Nu aveau nimic comun cu noi şi puţin le păsa că părăseam trenul.

        Ajuns jos, Walker mi se adresă:

        — Vezi, Charlie, ce bine-ar fi fost să ai şi dumneata un cal?

        — Las' că-mi fac eu rost cât de repede. Îl prind cu ajutorul iepei dumitale.

        — Nu zău? Poate că ţi-l prind eu, că Victory, s-o ştii de la mine, nu te rabdă nicicum în spinare. Sunt singurul călăreţ pe care-l accepta.

        — Asta rămâne de văzut.

        — Te asigur că nu exagerez. Altminteri, ţi-ar fi şi dumitale mai uşor, am călări cu schimbul. Aşa însă, eşti osândit să mergi pe jos până întâlnim o herghelie de mustangi. Proastă afacere! O să ne mişcăm încet de tot. Pierdem timpul de pomană! Ei, uite că urcă lumea, pleacă trenul.

        Într-adevăr, locomotiva strănută bufnind aburii afară şi trenul, urnindu-se greoi, porni spre vest. După câteva clipe dispăru din ochii noştri.

        — Atârnă-ţi puşca aia mare de şa! mă îndemnă Walker.

        — Mulţumesc, Fred. Un vânător adevărat nu se desparte nicicând de arma lui. Haidem!

        — Am s-o ţin la pas.

        — Las-o să meargă cum îi place. Eu ştiu să alerg, sunt rezistent.

        — Well, bine, să mergem!

        Aruncai pătura pe spate, luai cele două puşti pe umăr şi, mergând alături de călăreţ, pornii în urmărirea bandiţilor.

        Lăsaseră o urmă atât de clară încât se vedea fără nici un efort. Ducea aproape exact spre nord şi am mers aşa fără oprire până către prânz, când ne-am oprit să mâncăm ceva şi să dăm puţin răgaz calului. Mâncare nu prea aveam, pentru că nu ne trecuse prin gând să cerem celor din tren. Atâta timp cât omul savanei dispune de puşcă şi muniţii, nu suferă de foame. Şi înaceastă privinţă eram bine aprovizionaţi. Centura mea de piele, în care nici apa nu putea să pătrundă, conţinea destule cartuşe, încât nu trebuia să-mi fac griji.

        Înaintând astfel pe urmele bandiţilor, ajunserăm după-amiază într-o regiune deluroasă şi destul de bogat împădurită. Drumul urca în pantă pe lângă un râuleţ cu malul în parte nisipos, în parte acoperit de iarbă fragedă în care copitele cailor se imprimaseră foarte clar. Aici împuşcai după-amiază un urs spălător, gras, dolofan, care ne făgăduia o cină bogată. Apoi, la lăsarea nopţii, poposirăm într-o mică peşteră, bine ascunsă de desiş. Fără teamă de a fi observaţi, aprinserăm focul şi puserăm carnea la fript. Simţindu-ne în cea mai deplină siguranţă, renunţarăm la gardă şi, după ce Fred se îngriji de calul său, ne aşternurăm somnului.

        În zori plecarăm iar la drum, pentru ca după-amiază să dăm de locul unde bandiţii făcuseră popas cu o noapte în urmă. Încinseseră acolo câteva focuri, de parcă nici nu le-ar fi păsat de vreo urmărire. Către seară călăream prin prerie paralel cu pârâul amintit. Bandiţii se aflau la aproximativ o zi călare înaintea noastră şi nimic nu vădea prezenţa vreunui alt călăreţ. Ajunşi la un cot de pădure, voiam tocmai să-l depăşim, când deodată, tresărirăm amândoi. Înaintea noastră un indian cârmea de după cot. Venea călare pe un murg şi ducea de frâu încă un cal încărcat cu poveri.

        Cum ne zări, cum alunecă fulgerător la pământ, pitulându-se îndărătul calului şi aţintindu-şi puşca spre noi. Totul se petrecu atât de repede, încât nu-l văzurăm decât o clipită.

        La rândul lui, Fred sărise cu aceeaşi iuţeală din şa, adăpostindu-se în spatele lui Victory. Eu însă o zbughii şi mă ascunsei în dosul unui fag uriaş. Chiar atunci fulgeră puşca indianului şi glonţul, şuierând, pătrunse în trunchiul fagului. O zecime de secundă mai devreme şi m-ar fi nimerit. Omul îşi dăduse probabil seama că eram mai primejdios decât Fred pentru că, la adăpostul copacilor, puteam să mă strecor şi să-l împuşc pe la spate.

        Ei bine, până în momentul când auzii împuşcătura îmi ţinusem arma gata de ripostă; acuma însă o lăsai în jos. De ce?

        Orice westman ştie că puştile îşi au fiecare glasul ei aparte. Desigur, nu e uşor să identifici în acest fel două puşti diferite, dar viaţa în prerie îţi ascute până într-atât simţurile, încât, după ce ai auzit de mai multe ori aceeaşi armă, îi desluşeşti glasul dintr-o sută. Aşa se face că unii vânători, după ani de despărţire, se recunosc imediat numai după sunetul puştilor.

        Şi tot aşa se petrecură lucrurile acum. Arma indianului îmi era cât se poate de cunoscută şi n-o uitam nicicând. De multă vreme nu-i mai auzisem timbrul ascuţit şi sonor, dar îl recunoscui într-o fracţiune de secundă. Era puşca lui Winnetou, vestitul conducător al apaşilor, dascălul şi prietenul meu în cele mai grele împrejurări ale vieţii, pe când înfruntam sălbăticia codrilor şi a savanei. Dar să fi fost chiar el, sau poate puşca lui încăpuse în alte mâini? Pitulat pe după copac, strigai în idiomul apaşilor:

        — Toselkita, shi shtece – nu trage, sunt prietenul tau!

        — To tiatsa tà ti. Ni peniyil – nu te cunosc. Ieşi la vedere.

        — Ni Winnetou, natan shis inté – eşti Winnetou, căpetenia apaşilor? Întrebai ca să mă asigur că nu greşesc.

        — Ha-au – eu sunt! veni răspunsul.

        Îmi părăsii în grabă adăpostul şi alergai spre Winnetou.

        — Şarli! exclamă el în culmea bucuriei.

        Îşi desfăcu larg braţele şi mă strânse la pieptul lui.

        — Şarli, şi steke, şi ntva-vă – Şarli, prietenul meu, fratele meu ! rosti el lăcrimând de fericire. şi inta ni inta, şi ici ni ici – ochiul meu e ochiul tău, inima mea e inima ta.

        Mişcat de această absolut neaşteptată revedere, mă pomenii şi eu cu ochii scăldaţi în lacrimi. Nu mi-aş fi putut dori mai mare noroc decât să-l întâlnesc aici pe bunul meu prieten. Winnetou mă privi îndelung şi cu dragoste, mă mai îmbrăţişă de câteva ori, până ce-şi aminti că nu eram singuri.

        — Ti ti ute – cine e omul acesta? se interesă el, arătând spre Walker.

        — Aguan ute nşo, şi steke ni steke – e un om bun, mi-e prieten, aşadar ţi-e prieten şi ţie.

        — Ni tenlyé aguan – cum îl cheamă?

        — The thick Walker – Walker-cel-gras, îi comunicai porecla englezească a lui Fred.

        Winnetou îi întinse mâna şi-l salută în felul său:

        — Prietenul fratelui meu mi-e prieten şi mie! Cât pe ce să ne omorâm unii pe alţii. Noroc că Şarli m-a recunoscut după glasul puştii, cum de altfel l-aş fi recunoscut şi eu. Ce caută fraţii mei aici?

        — Umblăm după nişte răufăcători ale căror urme se văd jos în iarbă.

        — Le-am descoperit abia nu demult. Eu vin de la răsărit şi m-am ţinut mereu lângă apă. Ce fel de oameni sunt aceia?

        — Nişte albi şi câţiva ogellallaşi.

        Winnetou încruntă sprâncenele. Îşi sprijini mâna pe tomahawkul sclipitor atârnat la brâu şi rosti:

        — Fiii ogellallaşilor sunt ca broaştele râioase. Cum vor ieşi la lumină am să-i strivesc. Se poate să merg şi eu cu fratele meu, Şarli, să-i văd pe ogellallaşi?

        Nici că aş fi visat o propunere mai plăcută. Winnetou printre noi făcea cât douăzeci de westmen-i Bănuisem eu că, după o atât de lungă despărţire, nu mă va părăsi imediat, totuşi gestul lui atât de spontan dovedea că însăşi acţiunea noastră îl interesează, îi răspunsei:

        — Marea căpetenie a apaşilor ne-a ieşit în drum ca raza soarelui în dimineţile reci. Tomahawkurile noastre să se unească.

        — Mâna şi viaţa mea vor fi una cu ale voastre. Howgh!

        În ce-l priveşte pe grăsanul de Fred, i se citea pe faţă cât de mult îl covârşise apariţia lui Winnetou. De altfel, oricine în locul lui ar fi fost la fel de impresionat. Winnetou era într-adevăr un indian splendid, la care orice westman s-ar fi uitat cu încântare.

        Nu avea o statură prea înaltă şi masivă, dar tocmai formele suple şi totodată extraordinar de bărbăteşti ale corpului precum şi agilitatea mişcărilor ar fi cucerit pe cel mai experimentat şi puternic vânător.

        Era îmbrăcat şi înarmat ca pe vremea când ne întâlnisem, La Rio Pecos, ca să ne despărţim apoi la tribul indienilor-şarpe. Aşa cum stătea în faţa noastră, aşa îl văzusem întotdeauna: curat, îngrijit în toată înfăţişarea lui, având un aer cavaleresc, poruncitor, un bărbat din cap până în picioare,un erou.

        Ceea ce îl surprindea îndeosebi pe Walker era faptul că indianul acesta strălucea pur şi simplu de curăţenie, că pe hainele lui în zadar ai fi căutat o pată cât de mică. Ochişorii lui Fred se plimbau atât de curioşi de la mine la Winnetou şi invers, încât nu-mi fu greu să ghicesc paralela ce o trăgea intre noi.

        — Fraţii mei să ia loc, să fumăm pipa păcii! ne invită apaşul.

        Se aşeză în iarbă, băgă mâna în cingătoare şi, scoţând dintr-o pungă tutun amestecat cu frunze de cânepă sălbatică, îşi umplu pipa împodobită cu pene. Ne aşezarăm şi noi alături. Ceremonia cu calumetul era inevitabilă, ea pecetluind legământul nostru, fără de care Winnetou nici nu s-ar fi interesat măcar de planul ce-l urmăream.

        După ce dădu foc pipei, se ridică şi suflă o gură de fum spre cer şi una spre pământ. Se înclină apoi către cele patru puncte cardinale, suflând de fiecare dată câte un fum. După care se aşeză la loc şi-mi întinse pipa.

        — Marele Spirit îmi ascultă jurământul: fraţii mei sunt una cu mine şi eu sunt una cu ei. Suntem prieteni!

        Luând calumetul, mă ridicai în picioare, suflai cele şase fumuri şi rostii:

        — Marele Manitu, căruia ne închinăm, stăpâneşte pământul şi stelele. El e părintele meu ca şi al tău. Suntem fraţi şi ne vom ajuta la orice greutate. Pipa păcii a înnoit legământul nostru!

        Îi trecui pipa lui Fred care, ca şi noi, suflă câte un fum în cele şase direcţii. Apoi jură:

        — Ochii mei îl văd pe vestitul Winnetou, pe cel mai de seamă conducător al mescalerilor, mimbrenilor şi apaşilor. Trăgând din pipa lui, mă leg să-i fiu frate. Prietenii lui sunt şi prietenii mei, duşmanii lui sunt şi duşmanii mei. Fie ca legământul nostru să dureze veşnic.

        Luând iarăşi loc, îi restituii apaşului pipa din care acesta continuă apoi să fumeze. Datina împlinită, ne puteam aşeza la sfat.

        — Dragul meu frate Şarli binevoiască a-mi spune prin câte a trecut de când ne-am văzut ultima oară şi cum de-a ajuns pe urmele ogellallaşilor, mă pofti Winnetou.

        Îi satisfăcui dorinţa relatându-i totul foarte pe scurt. Amănuntele întâmplărilor trăite între timp puteam să i le povestesc mai târziu. Încheind, îl rugai la rândul meu:

        — Şi acum, fratele Winnetou să-mi spună şi mie ce-a mai făcut de la despărţirea noastră. Cum de umblă atât de departe de wigwamul strămoşilor săi, tocmai aici, pe meleagurile unde vânează siucşii?

        Winnetou trase îndelung şi gânditor din calumet, apoi vorbi:

        — Furtuna prăvăleşte la pământ apa norilor, iar soarele o înalţă iarăşi spre cer. Aşa se întâmplă şi cu viaţa omului. Zilele vin şi trec. Ce să spună Winnetou despre zorii care s-au dus? O căpetenie a siucşilor-dakota m-a jignit. L-am urmărit pe nemernic şi i-am luat scalpul. Atunci oamenii lui s-au luat după mine. Eu însă am şters toate urmele, m-am furişat înapoi în wigwamurile lor şi mi-am luat de acolo semnele izbânzii. Iată, le-am încărcat chiar pe calul căpeteniei!

        În puţine şi modeste cuvinte, Winnetou ne relata de fapt o acţiunedintre cele mai temerare, pentru istorisirea căreia un altul ar fi consumat ore întregi. Dar aşa îi era felul. Îl urmărise pe duşman luni de-a rândul, din sud, de la malul lui Rio Grande până sus la Milk-River, în nordul Statelor Unite; străbătuse păduri virgine şi prerii nemărginite până să-l ajungă pe vrăjmaş şi să-l doboare în luptă; cutezase apoi să intre chiar în tabăra inamică şi să smulgă de acolo preţioasele trofee. Realizase un tur de forţă de care numai un om ca dânsul era capabil. Şi totuşi cu câtă discreţie vorbea!

        — Fraţii mei, trecu el la alt subiect, vor să-i urmărească pe ogellallaşi şi pe oamenii albi numiţi, railtroublers. Pentru asta e nevoie de cai buni. N-ai dori, frate Şarli, sa te urci pe calul acesta al siucsului-dakota? E dresat de minune, iar tu l-ai stăpâni mai bine ca oricare altă faţă palidă.

        Winnetou îmi mai dăduse cândva un mustang admirabil, îmi venea deci greu să accept şi acest dar.

        — Cu îngăduinţa fratelui meu am să prind mai bine un mustang. Calul siucsului trebuie să ducă povara.

        Clătină din cap şi rosti stăruitor:

        — De ce uiţi, dragă Şarli, că tot ce-i al meu e şi al tău? De ce să-ţi iroseşti timpul cu prinderea unui cal şi pe deasupra să te mai şi zărească ogellallaşii? Crezi că Winnetou va căra după sine povara asta când e vorba să-i urmărească pe duşmani? El o va îngropa şi calul va fi liber. Howgh!

        Nu era cazul să mă mai opun. Acceptai darul. De altfel, calul îmi cucerise dintru început admiraţia. Era negru ca pana corbului, bine legat, zvelt şi totuşi puternic, vânjos. Numai gândul că ai să-l încaleci îţi provoca o adevărată plăcere. Coama deasă îi atârna până la piept, coada mai că atingea pământul. Nările îi scânteiau de roşeaţă, fapt foarte preţuit la indieni. Iar în ochii lui mari, focoşi, se citea totuşi un fel de calm şi cumpătare care anunţau că te poţi bizui pe cl, cu condiţia să fii călăreţ priceput.

        — Dar şaua? observă Fred. Doar n-ai să încaleci pe samar!

        — Asta-i floare la ureche, ripostai eu. N-ai văzut cum transforma indienii samarul în şa sau cum westman-ul îndemânatic îşi încropeşte la iuţeală o şa destul de bună din pielea vreunui vânat abia răpus? Rabdă până mâine şi ai să mă invidiez!

        Apaşul încuviinţă din cap şi zise:

        — Nu departe de aici, lângă apă, Winnetou a văzut urme proaspete de lup. E un lup mare de tot. Până în seară îi vom lua pielea şi coastele şi o sa meşterim o şa cumsecade. Au fraţii mei merinde?

        La răspunsul meu afirmativ, Winnetou continua:

        — Atunci veniţi! Punem mâna pe lup şi ne căutăm apoi un loc de popas. Acolo am să îngrop lucrurile luate de la siucşii-dakota, iar mâine în zori pornim pe urmele bandiţilor. Nemernicii aceştia au sfărâmat carele trase de calul de foc, au jefuit, au ars şi au ucis pe mulţi dintre fraţii lor albi. Marele Spirit e supărat pe faptele lor şi o să ni-i dea pe mână. După legile savanei, asemenea mişei trebuie omorâţi.

        Astfel părăsirăm acest loc al revederii noastre pe cât de neprevăzute, pe atât de fericite.

        Curând găsirăm vizuina lupului şi-l împuşcarăm. Era din acel soi de lupi cărora indienii le spun coioţi. După puţin, aşezaţi lângă foc, neapucarăm să confecţionăm şaua.

        Dimineaţa Winnetou îşi îngropa trofeele constând din arme indiene şi pungi cu „medicamente”. Însemnarăm locul ca să-l putem găsi mai târziu şi pornirăm pe urmele bandiţilor. Aceştia ar fi făcut, desigur, mult haz aflând că trei inşi, mari şi laţi, se aventurau să înfrunte liota lor atât de numeroasă…