Karl May — Winnetou — Chapter 6 HELLDORF-SETTLEMENT.

Chapter 6 HELLDORF-SETTLEMENT.

Chiar dintru început „corbul” meu se arătă a fi un cal minunat. Orice alt călăreţ, neiniţiat în dresura indiană, ar fi fost zvârlit imediat din şa. Pe mine însă calul mă respectă din prima clipă, ceea ce făcu să cresc totodată în stima grăsanului de Fred. Acesta mă iscodea din când în când cu priviri ciudate, îi dăduse de gândit probabil simpatia ce-mi arăta Winnetou. În mintea lui această caldă prietenie dintre gloriosul apaş şi un vânător oarecare luase proporţiile unui mister.

Victory, bătrâna iapă a lui Fred, se ţinea şi ea bine, încât înaintam într-un tempo destul de rapid. Către prânz, ajunserăm la ultimul loc de popas al bandiţilor. Nu ne mai despărţea de ei decât o jumătate de zi.

Aici urmele se abăteau de la râuleţul amintit către o vale prin care curgea un alt pârâu. Din ce în ce mai atent, Winnetou scruta mereu pădurea prelinsă de pe înălţimile laterale până în inima văii. În cele din urmă opri şi, cum eu călăream îndărătul lui, mi se adresă, întorcând capul:

— Iuf! Ce crede fratele meu Şarli despre drumul acesta?

— Duce în sus, pe creastă.

— Şi apoi?

— S-ar putea ca dincolo, după povârniş, bandiţii sa fi ajuns la ţinta lor.

— Ce ţintă?

— Păşunile ogellallaşilor.

Winnetou aprobă printr-o mişcare scurtă a capului şi rosti:

— Fratele meu Şarli vede şi acum ca vulturul şi simte ca vulpea. Aşa e cum a spus!

Îşi îndemnă calul şi porni prevăzător înainte.

— N-am înţeles. Ce-i cu păşunile ogellallaşilor? se interesă Fred.

— Ţi-am mai spus eu că trei indieni nu se întovărăşesc în mod normal cu o întreagă bandă de albi. În Vestul sălbatic indienii sunt incomparabil mai mulţi decât albii şi nu văd de ce în acest caz raportul s-ar inversa.

— Pshaw ! Nu pricep, Charlie.

— Omule, cei trei ogellallaşi au fost trimişi să-i călăuzească şi să-i supravegheze pe bandiţi. Asta e.

— Cum adică? Cine i-a trimis?

— Nu mi-o lua în nume de rău, dragă Fred, dar astăzi rolurile par să se fi schimbat. S-ar cădea să te fac eu greenhorn.

— Na-na!

— Crezi că vreo douăzeci şi, ceva de păcătoşi pot juca aici cum le placefără să-i dibuiască indienii?

— Desigur că nu.

— Şi atunci, ce le rămâne de făcut?

— Hm, da! Să se pună sub protecţia pieilor-roşii.

— Exact. Şi pieile-roşii îi vor ajuta din pura generozitate?

— Ba nu. Vor cere plată.

— Ce fel?

— O parte din pradă, fireşte.

— Bun. Acum înţelegi ce discutam adineauri cu Winnetou?

— Ah, va să zică asta e! Bandiţii au jefuit trenul, iar cei trei ogellallaşi îi însoţesc şi-i conduc la ai lor ca să-şi achite datoria.

— Da sau nu. Sigur e însă un lucru: onorabilii noştri fraţi albi se vor întâlni în curând cu o mare trupă de ogellallaşi. Ţi-am mai spus-o asta când ne aflam la calea ferată. Şi mai departe: crezi că roşii şi albii s-au unit numai de florile mărului?

— În nici un caz!

— Sunt de aceeaşi părere. Fii sigur că pun la cale o nouă mârşăvie, mai ales că ultima le-a reuşit atât de bine.

— Mă întreb ce planuri vor mai fi având?

— Bănuiesc eu ceva.

— Aş! De unde să ştii ce urmăresc nişte oameni pe care nici nu i-ai văzut la faţă? Ca să fiu sincer, Charlie, azi-dimineaţă ai reuşit să creşti oarecum în ochii mei, dar ca să te cred şi proroc ar fi prea mult!

— Vom vedea. În orice caz, eu am trăit destul printre indieni şi le cunosc obiceiul. Ascultă: Ştii care-i cea mai bună metodă ca să ghiceşti intenţiile cuiva?

— Ei?

— Te transpui exact în caracterul şi-n situaţia lui. Vrei să mă fac forte şi să dezleg taina ce ne interesează?

— Aş fi tare curios.

— Bine. Cui crezi că a raportat mai întâi şeful trenului nostru despre catastrofa constatată pe traseu?

— Celei mai apropiate staţii, desigur.

— Aşadar, de acolo vor fi fost trimişi oameni ca să cerceteze împrejurările în care s-a întâmplat catastrofă şi să-i urmărească pe făptaşi. Nu?

— Fără îndoială.

— Dar în felul acesta, oamenii plecând, staţia rămâne fără apărare şi un atac asupra ei n-ar prezenta prea multe riscuri.

— Egad! Aşa e! Acuma ghicesc şi eu ce-ţi umblă prin cap.

— Ei, după cum ştii, gările au aici încă un caracter provizoriu. Să ne întrebăm deci care anume staţie poate dispune de atâţia oameni încât să alcătuiască un detaşament. Pe mine mă duce gândul la Echo-Cannon.

— Se poate, Charlie. În orice caz, bandiţii vor fi bănuind că staţia a rămas fără apărare.

— Judecând după faptul că sunt porniţi pe război, putem trage concluzia că siucşii nu vor sta de loc cu mâinile în sân. Aproape sigur că vor ataca staţia Echo-Cannon. Dar ia uitaţi-vă, am ajuns la izvoarele pârâului.De acum încolo urcăm pieptiş; nu mai e timp de palavre.

Urcam pe sub arbori uriaşi. Terenul accidentat ne solicita multă atenţie. Sus, se făcea un podiş. De aci ne lăsarăm iar în vale, către un curs de apă ce călătorea spre est.

Acolo poposiseră bandiţii la prânz, cotind apoi odată cu pârâul către miazănoapte.

Trecurăm câteva râpe şi văiugi. Urmele, din ce în ce mai proaspete, ne îndemnau la mare vigilenţă.

În sfârşit, către seara, după ce atinserăm greabănul unei culmi şi eram gata să coborâm de cealaltă parte, Winnetou – care călărea în frunte – trase brusc de frâu.

— Iuf! făcu el, repezindu-şi braţul înainte. Ne strunirăm şi noi caii, privind în direcţia respectivă.

La dreapta noastră jos de tot, se întindea o mică păşune pe care o puteai înconjura în cel mult o oră. Păşune lină, bogată în ierburi dese. Se înălţau acolo o mulţime de corturi indiene. Printre corturi domnea o vie animaţie. Caii păşteau în voie, deşeuaţi. Sumedenie de oameni trebăluiau peste tot. Scheletele câtorva bivoli odihneau la o margine a taberei, iar pe funiile întinse atârnau hartane de carne pusă la uscat.

— Ogellallaşi! constată Fred.

— Ei, vezi ca am avut dreptate?

— Treizeci şi două de corturi! preciza el. Winnetou măsură atent valea şi adăugă:

— Naki gutesnontin nagoiva – două sute de războinici.

— Dar mai sunt şi albi pe-aici – observai eu. Ia să numărăm caii; aşa ne lămurim mai precis.

Puteam cuprinde cu ochii întreaga tabără. Erau două sute cinci cai. Dacă ogellallaşii ar fi avut de gând să plece de aici la vânătoare, atunci şi-ar fi pregătit desigur mai serioase provizii de carne. Şi apoi, n-ar fi ales tocmai acest ţinut destul de sărac în bizoni. Era vorba deci de altceva şi anume o operaţie de război. Dovadă şi scuturile. La vânătoare scutul mai mult te împiedică decât te ajută.

Oarecum izolat de celelalte se înălţa un cort mai mare, cu pene de vultur prinse în vârf, ceea ce însemna că aparţine căpeteniilor.

— Ce crede fratele meu Şarli? mă consultă Winnetou. Oare broaştele astea vor mai zăbovi mult aici?

— Cred că nu.

— Şi din ce deduci asta, Charlie? se interesă Fred. E o problemă ce nu se rezolvă cât ai bate din palme şi în acelaşi timp, e mult prea serioasă ca s-o tratăm aşa uşurel.

— Uită-te la scheletele bivolilor şi ai să găseşti răspunsul, dragă Fred!

— Şi ce-i cu ele?

— Ciolanele sunt albe, va să zică au stat la soare pe puţin patru-cinci zile. Înseamnă că şi carnea trebuie să se fi uscat binişor. Nu-i aşa?

— Fireşte.

— Deci, pieile-roşii sunt gata de drum. Ori crezi că se vor mai întinde la câte o partidă de şah sau de dame?

— Mă cam iei peste picior, stimate sir! Eu însă n-am vrut decât să tepun la încercare. Aha, uite că a ieşit unul din cort! Cine să fie?

Winnetou îşi vârî mâna în buzunar şi scoase… un ochean. În mâinile unui indian instrumentul acesta era într-adevăr o raritate. Fred îl privi surprins. Şeful apaşilor îşi cumpărase ocheanul cu ocazia; vizitelor sale prin oraşele din est. Îl regla şi se apucă să-l studieze pe indianul care ieşise din cort. Apoi mi-l întinse mie. O umbră de scârbă şi mânie trecu pe chipul său.

— Mincinosul şi trădătorul de Ko-it-se! scrâşni el. Winnetou îi va crăpa ţeasta cu tomahawkul.

Prin lentilele ocheanului îl examinai cu mare interes pe ogellallah. Ko-it-se înseamnă gură-de-foc. Omul acesta era cunoscut în întreaga savană şi în regiunile de munte drept un bun orator, războinic extrem de curajos şi duşman neîmpăcat al albilor. O înfruntare cu el nu era lucru de şagă.

Trecând ocheanul lui Walker, îi spusei:

— Fred, n-ar strica să ne ascundem. Acolo se văd cu mult mai mulţi cai decât oameni; probabil că unii vor fi stând prin corturi, dar nu e de loc exclus ca alţii să patruleze în afara taberei.

— Fraţii mei să mai aştepte, interveni apaşul. Winnetou va căuta un ascunziş potrivit.

Dispăru printre copaci şi se întoarse abia după un răstimp destul de lung. Apoi ne conduse mai într-o parte, pe spinarea muntelui, până într-un desiş extrem de încâlcit prin care ne strecurarăm cu chiu, cu vai. Dincolo era destul loc pentru oameni şi cai. Legarăm animalele, în timp ce Winnetou se înapoia ca să şteargă urmele trecerii noastre.

Aici, în iarba răcoroasă, stăturăm până seara foarte atenţi la cel mai mic zgomot şi gata în orice clipă să alergăm la caii noştri, dac-ar fi dat semne de nelinişte. Mai târziu, ocrotit de întuneric, Winnetou se strecură din desiş şi constată că jos ogellallaşii aprinseseră câteva focuri.

— Ăstora nu le pasă de nimic, comentă Fred ascultând ştirea adusă de Winnetou. De-ar bănui cât de aproape suntem!

— Bănuiesc ei, desigur, că sunt urmăriţi, îi explicai eu. Dar deocamdată se ştiu în siguranţă, pentru că detaşamentul de feroviari încă nu putea să ajungă aici. Eu presupun că vor pleca în zori. Ar trebui să-i spionăm.

— Merge Winnetou, se oferi numaidecât apaşuL

— Bine, te însoţesc. Fred, tu rămâi la cai. Puştile le lăsăm aici, n-ar face decât să ne stingherească. Tomahawkul şi cuţitul ajung. La o adică, avem şi pistoalele.

Grăsunul de Fred se declară imediat de acord să rămână la cai. Deşi curajos din fire, prefera să nu se expună decât în caz extrem. Oricum, era riscant să cobori în vale şi să-i spionezi pe ogellallaşi. Dacă te prindeau, însemna ca ţi-ai încheiat socotelile cu viaţa.

Mai erau trei sau patru zile până la crai-nou. Pe cerul înnorat nu licărea nici o stea. Prielnic timp pentru acţiunea noastră! Ne furişarăm pe dibuite până în locul unde stătusem la pândă toată după-amiaza.

— Winnetou o ia la dreapta şi fratele Şarli la stânga! îmi şopti apaşul.

Fără alt cuvânt, dispăru în bezna pădurii.

Eu, urmându-i sfatul, mă furişai pe stânga povârnişului. Pitindu-mă mereu după tufe şi copaci, ajunsei neauzit până-n vale. Focurile de tabără seînălţau înaintea ochilor mei. Prinsei cuţitul de vânătoare între dinţi, mă lungii pe burtă şi pornii încet, târâş, către cortul căpeteniei, înălţat la vreo două sute de paşi. Focul din faţa cortului nu-şi arunca lumina spre mine.

Nu puteam înainta decât centimetru cu centimetru. Vântul îmi bătea în faţă. Deci nu trebuia să-mi fie teamă de cai, care încep să fornăie, de obicei când se apropie cineva străin. În această privinţă pe Winnetou îl aşteptau greutăţi mult mai mari decât pe mine.

Cam într-o jumătate de oră izbutii să parcurg cei două sute de paşi până la cortul căpeteniei, ajungând numai la vreo opt coţi distanţă de oamenii care şedeau lângă foc. Discutau foarte însufleţit în limba engleză. Încumetându-mă să ridic puţin capul, observai că erau cinci albi şi trei indieni.

Roşii şedeau liniştiţi. Numai un alb îşi permite să trăncănească cu glas tare lângă focul de tabără; prevăzător, indianul discuta mai mult prin semne decât prin cuvinte. De altfel şi focul ardea cu flacără mare, nu înăbuşit ca la indieni.

Unul dintre albi, o namilă bărboasă, avea pe frunte o cicatrice ca de la o tăietură de cuţit. În gaşca lui părea o persoană de autoritate, al cărei cuvânt se cere respectat. Pitit în umbră, ascultai discuţia.

— Cât e până la Echo-Cannon? întrebă unul.

— Cam vreo sută de mile, răspunse omul cu cicatricea. Trei zile de trap uşor.

— Şi dacă greşim, dacă, de pildă, oamenii au rămas în staţie şi nu s-au luat după noi?

Lunganul cel bărbos râse pe un ton superior.

— Prostii! E sigur că vin! Doar am făcut aşa fel ca să le sară urmele în ochi. Şi apoi, atacul asupra trenului s-a soldat cu vreo treizeci de morţi şi cu pradă bogată. N-or să înghită ei hapul fără a încerca măcar să ne-o plătească!

— În acest caz, avem şanse, se băgă în vorbă un al treilea. Rollins, ia spune, câţi oameni lucrează la Echo-Cannon?

— Vreo sută cincizeci, toţi înarmaţi, răspunse cel interpelat. Dar să nu uităm că există acolo câteva magazine şi baruri bine aprovizionate. Iar administraţia dispune de o casă de bani frumos garnisită! Am auzit că păstrează în ea suma destinată investiţiilor pe linia Green-River – Promontory, deci o distanţă de peste două sute treizeci de mile. Plăcută sumă, pe cât s-ar părea!

— High-day! Bravo, îmi place! Şi crezi că o să-i ducem de nas?

— Fără îndoială. Mâine după-amiază vor ajunge aici. Noi, însă, plecăm încă din zorii zilei. Mergem o bucată spre nord, apoi ne răzleţim în câteva direcţii încât n-or să mai ştie cum şi încotro. După aceea, fiecare grup şterge cu grijă urmele şi ne întâlnim cu toţii jos, la Greenfork. De acolo, ferindu-ne de locurile deschise, intrăm frumos în Echo-Cannon. Tot drumul ne va lua vreo patru zile.

— Zici să trimitem cercetaşi înainte?

— Se înţelege. Cercetaşii vor pleca mâine direct la Echo-Cannon şi ne vor aştepta lângă Painterhill. Va să zică, s-a hotărât. Chiar dacă feroviarii au rămas toţi la Cannon, încă nu trebuie să ne facem griji. Suntem superiori canumăr. Până să apuce ei armele, îi lichidăm.

N-aş fi putut găsi un moment mai prielnic ca să-i spionez. Ceea ce aflasem aici întrecea cu mult aşteptările mele. Să fi stat încă acolo? Nu avea nici un rost. Mai mult decât atât nu-mi trebuia. Pe de altă parte, primejdia mă pândea la cea mai mică neatenţie. Mă retrasei deci cu mare băgare de seamă.

Mergeam aplecat şi de-a-ndăratelea, ştergând cu grijă orice urmă care ar fi putut să fie descoperită a doua zi. Era un lucru extrem de anevoios, fiindcă trebuia să pipăi fiecare fir de iarbă şi pierdui astfel aproape o oră până să ajung iar la pădure şi să mă pun la adăpost.

Făcându-mi mâinile pâlnie Ia gură, imitai orăcăitul broaştei. Convenisem cu Winnetou acest semnal ca să ştie când să se retragă. Eram sigur că-l va auzi şi-i va da urmare. Indienilor acest semnal nu putea să le pară suspect, având în vedere că acolo, în ierburile umede, prezenţa broaştelor era firească şi seara era normal ca glasul lor să se facă auzit.

Considerai necesar să dau semnalul. Winnetou se afla în bătaia vântului şi putea fi uşor descoperit. Aflasem destul şi era bine să-l înştiinţez că scopul nostru fusese atins.

Mai trebuii să şterg urmele în timp ce urcam povârnişul. În sfârşit, ajunsei cu bine la desişul nostru.

— Cum a fost? se interesă Fred.

— Mai rabdă până se întoarce Winnetou.

— De ce? Ard de curiozitate!

— N-ai decât să arzi! Doar palavragiii macină mereu din gură. Mie nu-mi convine să repet acelaşi lucru de două ori.

Fred trebui să se resemneze şi să aştepte răbdător, până când Winnetou apăru într-un târziu şi se aşeză lângă mine

— Fratele meu Şarli m-a chemat? întrebă acesta.

— Da.

— Pesemne că fratele meu a avut noroc?

— Am avut. Dar Winnetou a aflat ceva?

— Nimic. Am pierdut mult timp până să trec de caii lor şi când să ajung la foc, se auzi orăcăitul broaştei. Am mai întârziat apoi cu ştersul urmelor, de au răsărit şi stelele pe cer. Fratele meu ce a aflat?

— Tot ce ne trebuie.

— Fratele meu alb are întotdeauna noroc când vrea să-l asculte pe duşman în taină. Povesteşte, te rog.

Le povestii cele auzite, drept care Fred mă felicită.

— Aşadar, presupunerile dumitale, Charlie, s-au adeverit! Chestia cu atacul de la Echo-Cannon ai ghicit-o excepţional de bine.

— Nici nu era greu.

— Şi cum arată lunganul acela? Zici că are o tăietură pe frunte?

— Da.

— Şi e bărbos?

— Exact.

— Înainte nu purta barbă. Dar nu mă îndoiesc că-i el. Cu tăietura s-a ales când cu atacul asupra unei ferme, jos, la Leawenworth. Şi cum îşi spune?

— Rollins.

— Da, da, să ţinem minte. Îşi schimbă numele pentru a patra cară. Şi acum? Nu văd cum l-am scoate azi de-acolo.

— E imposibil. Şi apoi, nu ne interesează numai el. Parcă ceilalţi sunt mai breji?! Îţi mărturisesc, dragă Fred, că, pe cât mi-a stat în putinţă, m-am ferit întotdeauna să ucid vreun semen al meu. Sângele omului e cea mai preţioasă licoare din lume. Am preferat să îndur multe până a mă hotărî să trag în adversar şi atunci numai ca să mă apăr. Şi chiar într-un asemenea caz m-am străduit să-l scot din luptă fără să-l omor…

— Măi, făcu grăsunul, parc-ai fi Old Shatterhand! Nici dânsul nu ucide indieni decât în caz de forţă majoră. Când e vorba de vânat, nimereşte fiara drept în ochi, dar când are de-a face cu oameni, ba zdrobeşte un picior, ba un braţ, ba le repede câte un pumn de-i năuceşte pentru câteva ceasuri!

— Iuf! se miră Winnetou ascultându-l pe Fred. Abia acum îşi dădea seama că grăsunul nu mă ştie de Old Shatterhand.

Mă prefăcui că n-am auzit exclamaţia şi reluai:

— Totuşi, nu mi-aş îngădui vreodată să-l fac scăpat pe un bandit sau chiar o întreagă haită de asemenea fiare. Ar fi să ajung complicele lor şi să-i las pe oamenii cinstiţi în voia criminalilor. Acum, judecind situaţia, e imposibil să-l scoatem de acolo pe acest Haller care-şi zise Rollins. Aş fi putut, desigur, să-l împuşc. Dar crede-mă, eu nu procedez ca ucigaşii de rând şi, în afară de asta, judecând isprăvile lui, o moarte fulgerătoare ar fi cea mai uşoară dintre sancţiuni. Prefer să-l prindem împreună cu toată banda. Şi asta nu se poate realiza decât dacă-i lăsăm să se deplaseze la Cannon.

— Şi noi ce facem?

— Mai întrebi? Căutăm să ajungem înaintea lor şi-i prevenim pe oamenii din staţie.

— Well! Aşa mai zic şi eu. Poate izbutim să-i prindem pe toţi de vii. N-or fi însă prea mulţi?

— Păi, dac-am putut să-i urmărim numai noi trei fără să ne fie frică, nu văd de ce ne-am teme la Echo-Cannon, unde vom avea, desigur şi ajutorul localnicilor?!

— Mulţi nu cred să fie. Majoritatea vor fi plecaţi pe urmele bandei.

— Avem noi grijă să-i vestim şi să-i întoarcem din drum.

— Cum să-i vestim?

— Ieşim în drumul lor şi fixam un bilet pe trunchiul unui copac.

— Şi or să se ia după informaţiile scrise pe bilet? N-or să creadă că e vorba de un vicleşug al bandiţilor?

— Nu se poate să nu fi auzit de la personalul trenului nostru că doi dintre călători au coborât. Şi apoi, or să ne vadă urmele. Iar răvaşul am să-l scriu aşa fel, încât să nu încapă nici o îndoială. Am să-i sfătuiesc să evite trecerea prin Greenfork şi Painterhill, primul fiind locul de adunare al grupurilor de ogellallaşi după ce se vor fi împrăştiat în scop de manevră, iar al doilea locul unde urmează a se instala cercetaşii. Aceştia nu trebuie în nici un caz să-i observe pe feroviari când vor reveni în staţie. De aceea am să recomand să se întoarcă la Echo-Cannon dinspre sud.

— Iuf! exclamă nerăbdător Winnetou. Să plecăm repede!

— Chiar acum?! se miră Fred.

— Răsăritul soarelui să ne apuce departe de aici.

— Şi dacă mâine bandiţii ne descoperă urmele ?

— Câinii de ogellallaşi vor pleca numaidecât spre miazănoapte şi nimeni n-o să mai urce încoace. Howgh!

Se ridică şi plecă să-şi dezlege calul. Scoaserăm şi noi caii din desiş şi o luarăm înapoi pe drumul care ne adusese până acolo. Fireşte că de odihnă nu putea să mai fie vorba în acea noapte. Era la fel de întuneric ca şi înainte şi numai unui westman putea să-i treacă prin gând să se ţină de o urmă pe un teren atât de dificil, în pădure. Un călăreţ european ar fi coborât din şa pentru a-şi duce calul de dârlogi; omul obişnuit cu pădurea ştie că animalul vede mai bine decât el. Acum se dovedi marea pricepere a lui Winnetou. Fără să stea măcar odată la îndoială în privinţa direcţiei ce trebuia urmată, ne călăuzea peste ape şi stânci, peste orice obstacol. Murgul meu se comporta excelent, iar în ce-o priveşte pe bătrâna Victory, chiar dacă uneori mai fornăia nemulţumită, totuşi ţinea pasul cu noi.

Până în zori, ne depărtarăm cu vreo nouă-zece mile de ogellallaşi şi acum puteam lăsa caii să alerge în voie. Merserăm o bucată drept spre sud şi ne oprirăm într-un loc potrivit. Pe o foaie de carnet aşternui cu creionul mesajul nostru şi cu ajutorul unui beţişor fixai hârtia de trunchiul unui copac, astfel ca să atragă atenţia trecătorului care ar veni dinspre sud. Cârmirăm apoi la dreapta, în direcţia sud-vest.

Către prânz trecurăm de Greenfork, însă departe de punctul unde urmau să se întâlnească grupele ogellallaşilor. Aceştia erau obligaţi sa se ferească de orice teren deschis, trebuiau să meargă mereu prin pădure, făcând multe ocoluri. Noi puteam urma o linie cât mai dreaptă şi nu oprirăm caii până ce soarele nu ajunse la asfinţit.

Făcusem în cursul zilei peste patruzeci de mile engleze şi era de mirare că Victory nu rămânea deloc în urmă. Treceam printre două şiruri de munţi foarte apropiate şi tocmai eram preocupaţi să ne găsim un loc de popas. Atunci, deodată, munţii începură să se retragă şi ne pomenirăm într-o vâlcea destul de întinsă, adăpostind la mijlocul ei un lac modest, alimentat de un pârâu ce venea dinspre răsărit şi-şi continua cursul spre apus.

Ne oprirăm surprinşi, dar nu atât de apariţia vâlcelei, cât de cu totul altceva. Sus, pe colina din faţă, despădurită, se întindeau ogoare cultivate, iar jos păşteau cai, cornute mari, capre şi oi. La poale se înşirau cinci clădiri spaţioase de lemn şi altele mărunte semănând cu casele noastre ţărăneşti şi străjuite de silueta unui mic lăcaş de închinăciune cu o cruce în vârf.

Lângă capelă, un grup de oameni se tot uita către apus, unde soarele, atingând parcă apele pârâului, le dăruia cu fermecate culori. Oamenii păreau să nu ne observe. Un clopot răsună limpede şi chemător în duioasa pace a amurgului…

— Ti, ti – ce e asta? întrebă Winnetou.

— Un settlement – aşezare omenească, fireşte, îl lămuri Fred.

— Iuf! Winnetou vede că e o aşezare. Dar glasul?

— E clopotul care cheamă la slujba de seară.

— Iuf! se miră apaşul…

După ce se stinseră ultimele vibraţii ale clopotului, urcă în văzduh uncântec pe patru voci. Îl ascultai fascinat de melodie, dar mai ales de textul lui… Erau propriile mele versuri! Cum de ajunseseră aici, în sălbăticia Munţilor Stâncoşi?…

Se întâmplase la Chicago, cu ani în urmă; un amic, dirijor de profesie, mă rugase să scriu un text de trei strofe pentru un Ave Măria compus de el. Bineînţeles că-i împlinisem dorinţa şi, mai târziu, ascultându-i lucrarea la un concert, îmi dădui seama că omul realizase o adevărată capodoperă. Auditoriul îl răsplăti cu aplauze entuziaste, iar bucata fu reluată de două ori.

Şi iată ca mă întâlnesc din nou cu compoziţia prietenului meu într-un loc unde nu m-aş fi aşteptat să descopăr nici picior de indian, darămite un dublu cvartet vocal!

Sfârşindu-se cântecul, luai puşca de pe umăr, trăsei două focuri consumând încărcătura ambelor ţevi şi dădui pinteni calului. Mă repezii în vale ca vântul, traversai apa şi mă îndreptai spre colonie, fără sa întorc măcar capul ca să văd dacă şi ceilalţi doi mă urmează.

Împuşcăturile cu ecoul lor prelung puseseră în mişcare colonia. Oamenii îngrijoraţi apăruseră în pragurile caselor, căutând să se dumerească cine şi de ce trăsese. Constatând, în sfârşit, că e vorba de un alb îmbrăcat destul de onorabil, se potoliră şi mă întâmpinară curioşi.

În faţa primei case de la margine stătea o bătrânică, simplă şi curata la port. Întreaga ei înfăţişare sugera hărnicie şi pe chipul ei încadrat de un păr alb ca neaua stăruia un zâmbet paşnic şi senin.

— Good evening, grand-mother – bună seara, bunicuţo! Nu te speria! Suntem vânători de la munte, oameni civilizaţi. Ne îngădui să descălecăm?

Bătrâna încuviinţă, zâmbind cu blândeţe.

— Welcome, sir! Bine-aţi venit, domnule! Pe oamenii cinstiţi îi primim întotdeauna cu plăcere. Uite că se întoarce şi moşneagul meu, împreună cu Willy! Poate să vă dea o mână de ajutor.

Coriştii, tulburaţi de împuşcăturile mele, coborau în grabă spre casele lor. În frunte, un bătrân robust şi un flăcău mândru, voinic, urmaţi de alţi şase, unii mai tineri, alţii mai vârstnici, precum şi de nişte băieţaşi – toţi în portul sobru şi trainic al muntenilor, între timp se apropiaseră persoanele pe care le zărisem pe lângă celelalte clădiri. Bătrânul îmi strânse dreapta şi îmi vorbi amical.

— Bine-aţi venit, sir, în Helldorf-Settlement! Ne bucură să mai vedem din când în când şi altă lume. Poftim, descălecaţi!

Sării de pe cal şi vorbii la rândul meu.

— Thank you, sir! Va mulţumesc, domnule! Nimic nu te bucură mai mult în viaţă decât o faţă de om limpede şi prietenoasă. Suntem trei călăreţi osteniţi. Am putea să ne odihnim aici peste noapte?

— Cum de nu! Pentru oameni de treabă se mai găseşte câte un locşor.

Vorbisem până acum în englezeşte. Deodată însă, unul dintre tineri, care mă tot studiase atent, ieşi mai în faţă şi se adresă bătrânului:

— Moş Hillmann, ai putea vorbi cu acest domn şi germana. Ura! Ia ghici cu cine ai onoarea!

Bătrânul Hilmann mă privi nedumerit şi întrebă:

— Vreun compatriot, cumva? îl cunoşti?

— Desigur. M-am tot căznit să-mi aduc aminte. Nu-i aşa, domnule, căsunteţi autorul versurilor pe care le-am cântat adineauri?

Acum era rândul meu să mă mir.

— Într-adevăr! Dar de unde mă cunoaşteţi?

— De la Chicago. Am fost membru al societăţii corale condusă de domnul Balding, cel care a compus Ave Maria pe versurile dumneavoastră. Vă amintiţi de concertul în care a fost executat pentru prima oară? Eu eram pe-atunci tenor doi; acuma am trecut la prim-bas. Mi s-a îngroşat vocea.

— E german… îl cunoaşte Bill… Da, da! E poet… Cel care a scris Ave Maria.

Ascultam comentariile celor din jur – bărbaţi, femei, băieţi, fete. O, câte mâini întinse, câte glasuri repetând acelaşi, bun-venit! Erau clipe de adâncă, răscolitoare emoţie, cum rareori ţi-e dat să trăieşti.

Între timp se apropiară Winnetou şi Fred Walker. La ivirea celui dintâi, oamenii se arătară cam tulburaţi, dar avui grijă să le risipesc imediat temerile.

— Faceţi cunoştinţă cu Fred Walker, vânător de prerie! Iar acesta e Winnetou, marele conducător al apaşilor, de care în nici un caz nu trebuie să vă speriaţi.

— Winnetou? Cum aşa? se minună bătrânul Hillmann. De nenumărate ori am auzit povestindu-se de el ! Numai laudă şi preţuire peste tot! Ei, la asta nu mă aşteptam! Ne onoraţi, domnule. Numele lui Winnetou se bucură de o faimă ce întrece pe a multor prinţi şi regenţi de pe la noi.

Îşi descoperi capul încărunţit şi, adresându-se lui Winnetou, îi întinse mâna:

— I am your servant, sir – sluga dumneavoastră, domnule!

Mărturisesc că acest gest plin de stimă şi supunere faţă de indian mi se păru oarecum comic şi exagerat. Dar simţeam că e sincer şi din toată inima. Winnetou, care înţelegea şi vorbea bine engleza, dădu prietenos din cap, strânse mâna bătrânului şi rosti:

— Winnetou is your friend. He loves the whites if they are good – Winnetou e prietenul vostru. El îi iubeşte pe oamenii albi când aceştia sunt de treabă.

Se stârni apoi o dispută amicală între membrii coloniei. Problema era: Cine să ne găzduiască? Hillmann puse capăt disputei hotărând:

— Domnii au descins la mine. Va să zică, e limpede: rămân aici! Şi pentru ca dumneavoastră, ceilalţi, sa nu ieşiţi în pagubă, poftiţi cu toţii la mine deseară. După aceea, însă, lăsaţi-i în pace, că-s obosiţi.

Oamenii acceptară. Caii fură adăpostiţi în grajd, iar noi păşirăm pragul casei. Înăuntru ne primi tânăra şi frumoasa soţie a lui Willy, fiul lui Hillmann. Furăm înconjuraţi cu toată atenţia şi pe când serveau gustarea dinaintea cinei ce se anunţa un adevărat festin, aflarăm multe şi mărunte în legătură cu viaţa acestei modeste aşezări…

Oamenii veniseră de prin munţii bavarezi, unde multă lume se ocupă cu şlefuitul pietrelor. Se instalaseră mai întâi la Chicago, muncind laolaltă şi cu sârguinţă ca să adune bani pentru achiziţionarea unei ferme. Erau cinci familii unite într-un acelaşi ţel. Dar când veni clipa să-şi aleagă un loc pentru colonie, lucrurile începură să se încurce. Auziseră ei din gura unui bătrân westman despre măreţia munţilor Tetoni şi despre avuţiile de acoloîncă neexplorate. Omul îi asigurase cu jurământ că acolo, sus, vor găsi mari zăcăminte de calcedonie, de opali, agate, cornalină şi alte pietre semipreţioase. Hillmann, care era şlefuitor de meserie, se entuziasma imediat. Îi convinse şi pe ceilalţi şi astfel hotărâră să plece în Tetoni. Numai că oamenii erau destul de prevăzători ca să nu-şi pună chiar toată speranţa în pietrele de acolo şi se apucară să caute prin preajma munţilor un teren de fermă, gândind să-şi întemeieze mai întâi colonia şi abia pe urmă, după ce se vor fi gospodărit, să înceapă cu exploatarea zăcămintelor. Hillmann cu încă doi bărbaţi se duseră în cercetare şi descoperiră această vâlcea minunată, cu lacul ei limpede şi îmbietor. Terenul se potrivea tocmai bine pentru ce aveau de gând. Fiind anunţaţi, sosiră apoi şi ceilalţi, iar acum – după trei ani de munca fără preget – oamenii îşi îngăduiau, în sfârşit, prima lor zi de odihnă şi sărbătoare.

— Şi aţi fost vreodată sus, pe Tetoni? întrebai cu.

— Willy al meu şi Bill Meinert, băiatul care vă cunoaşte din Chicago, au încercat să urce odată până sus. Asta a fost în toamna trecută. Dar s-au oprit lângă lacul lui John Gray. Mai încolo, cică, e sălbăticie grozavă şi urcuşul foarte greu. De aceea s-au lăsat păgubaşi.

— Vina lor, observai. Nu prea sunt westmen-i.

— Ba cred că suntem, domnule, se apără Willy.

— Nu vă supăraţi, dar rămân la părerea mea. Chiar după ce ai defrişat timp de trei ani un ţinut sălbatic, încă nu te poţi numi westman. Abia dacă eşti colonist.

Dumneavoastră voiaţi să urcaţi spre Tetoni în linie dreaptă, ceea ce n-ar încerca nici un westman, pentru simplul motiv că nu se poate. Nici acum cinci sute de ani n-aţi fi reuşit, darămite acum, când pădurile s-au îndesit şi au crescut uriaşe. Cum să treci codrii aceştia virgini, populaţi numai cu lupi şi urşi, plini de râpe şi văgăuni, unde n-ai de ce să-ţi reazimi piciorul? Cum să te strecori prin defileurile acelea strâmbe şi întunecate ca noaptea, unde la tot pasul te poate pândi de după stânci vreun indian? Trebuia s-o luaţi mai întâi spre Salt-River sau John Grays-River. Amândouă se varsă nu departe unul de altul în Snake-River. De acolo, apucând-o în susul râului, aţi fi lăsat în stânga Snake-River Mountains, apoi Teton Pass Mountains, pe urmă trecătoarea Teton şi, în fine, aţi fi atins lanţul muntos al Tetonilor care se înşiră pe vreo cincizeci de mile engleze. Dar numai în doi o asemenea expediţie nu prea are şanse de reuşită. Ceva pietre n-aţi găsit?

— Câteva bucăţi de calcedonie şi atât.

— Ia să le văd! Winnetou cunoaşte fiecare palmă de loc din Munţii Stâncoşi. Vreau să mă consult cu el.

Ştiind că indienii se feresc să discute de faţă cu albii despre aur şi celelalte comori ale Vestului, mă adresai lui Winnetou în graiul apaşilor, deşi nici aşa nu eram convins că îmi va da vreo informaţie.

— Oare fratele meu Şarli umblă după aur şi pietre scumpe? Mi-o întoarse el, măsurându-mă cu ochii săi negri şi gravi.

Îi explicai despre ce e vorba, iar el – după ce privi câteva clipe în gol – îşi înălţă fruntea către cei de faţă, întrebând:

— Oare oamenii albi îmi vor împlini o dorinţă, mie, căpetenia apaşilor?

— Ce dorinţă?

— Să mai cânte odată cântecul ce l-am auzit la sosirea noastră. Dacă-mi făgăduiesc, atunci am să le spun unde se află pietrele.

Eram de-a dreptul uluit. Făcuse oare acest cântec o atât de profundă impresie asupra lui, încât în schimbul unei repetări să se declare gata a dezvălui secretul munţilor?

— Bine, vor cânta, îl asigurai eu.

— Atunci să caute în munţii Ventra şi vor găsi multe grăunţe de aur. Iar în valea râului Beaverdam, ce se varsă dinspre miazăzi în lacul Yellowstone, sunt multe pietre din acelea la care râvnesc albii.

În timp ce traduceam aceste informaţii şi le explicam coloniştilor poziţia geografică a punctelor indicate de Winnetou, îşi făcură apariţia primii musafiri şi discuţia noastră încetă.

Casa se umplu treptat şi petrecurăm o seară cum nu mai apucasem aici, în Vest. Oamenii ţineau minte toate cântecele îngânate cândva în patrie sau, mai târziu, la Chicago. Le şi plăcea, de altfel, să cânte şi înjghebară imediat un cor aproape perfect. Însuşi bătrânul Hillmann slobozi o frumoasă voce de bas. Astfel, printre discuţii, ne delectarăm cu cântece populare şi cu piese vocale pe patru voci.

Apaşul asculta în tăcere. La un moment dat mă întrebă:

— Şi cum rămâne cu făgăduiala?

Îi amintii lui Hillmann de promisiunea făcută şi, la un semn, toată lumea intonă Ave Măria. Dar încă la primul vers apaşul întinse mâna şi-i opri:

— Nu! În casă nu sună bine. Winnetou vrea să audă cum coboară cântecul de sus, de pe colină.

— Are dreptate, aprobă Bill Meinert. Sună mai frumos sub cerul liber. Haidem afară!

Coriştii urcară pe colină, iar noi ceilalţi ramaserăm jos, la poalele ei. Winnetou stătu câtva timp alături de mine, dar dispăru curând. Lin şi armonios, cântecul se revărsa în noapte…

Îl ascultam tăcuţi şi smeriţi. Întunericul ne învăluia pe toţi – cântăreţi şi auditori – şi melodia parcă venea din înaltul cerului. Compozitorul nu născocise modulaţii şi efecte savante, nu apelase la repetări şi dezvoltări artificiale ale temei, nu-şi înecase motivul în preţiozităţi. Era o melodie frumoasă, simplă, de cântec bisericesc. Dar tocmai această simplă şi firească succesiune armonică era de natură să mişte adânc inimile noastre.

Mai ramaserăm încă multă vreme tăcuţi la poalele colinei şi reintrarăm în casă abia după înapoierea coriştilor. Winnetou însă lipsea. Trecu un ceas sau poate mai mult, fără ca el să apară. Aflându-ne într-un ţinut atât de sălbatic şi străin, mă temeam să nu i se fi întâmplat ceva. De aceea îmi luai puşca şi ieşii să-l caut, lăsându-le vorbă celorlalţi să nu mă urmeze decât dacă vor auzi un foc de armă. Cam bănuiam eu ce-l reţine pe apaş în singurătate.

Mergând în direcţia unde dispăruse Winnetou, ajunsei la malul lacului. O stâncă lucie, asemenea unei lespezi, ieşea din apa întunecată. Acolo şedea apaşul nemişcat ca o statuie. Mă apropiai cu paşi uşori şi mă aşezai lângă el.

Se scurse apoi un foarte lung răstimp. Winnetou nu se clinti măcar.Abia într-un târziu îşi ridică alene un braţ şi, plimbându-l roată pe zarea lacului, vorbi ca obsedat de un gând:

— Ti pa-pu ji itci – lacul acesta seamănă cu inima mea.

Nu răspunsei nimic şi el se adânci iar în tăcere. Apoi, după o lungă pauză, rosti:

— Nci-nha Manitou njo, Ji aguan t'enese – Marele Spirit e bun. Îl iubesc.

Ştiam că orice replică i-ar fi tulburat şirul gândurilor. De aceea continuat să tac. El însă reluă:

— Fratele meu Şarli e viteaz în luptă şi înţelept la sfat. Sufletele noastre se înrudesc. Dar când voi ajunge cândva în veşnicele plaiuri ale vânătoarei, n-am să-l mai văd.

Iată gândul care-l mâhnea. Era şi aceasta o dovadă a prieteniei ce mi-o purta de atâta vreme. De data asta găsii de cuviinţă să vorbesc şi eu.

— Winnetou e stăpânul inimii mele şi sufletul lui trăieşte în faptele ce le săvârşesc. Dar nici eu n-am să-l mai văd când voi ajunge în împărăţia cerurilor.

— Unde sunt cerurile fratelui meu?

— Şi unde sunt plaiurile veşnice ale vânătoarei?

— Manitu domneşte în lumea toată şi în toate stelele! Rosti el apăsat…

— Şi de ce Marele Manitu nu le-a dat fiilor săi roşii decât sălbăticia savanei, a munţilor şi a fiarelor. De ce îi aruncă pe unii împotriva celorlalţi ca să se sfâşie între ei făgăduindu-le pentru după moarte plaiurile acelea întunecate unde să se măcelărească din nou? Vracii vă spun că în veşnicile plaiuri ale vânătoarei indienii vor stârpi toate sufletele albilor. Oare Winnetou, dac-ar fi să ne întâlnim acolo, mi-ar stârpi şi mie sufletul, mie, Şarli, prietenul său?

— Iuf! exclamă apaşul hotărât. Winnetou ar apăra sufletul fratelui său împotriva tuturor oamenilor roşii. Howgh!

— Atunci să chibzuiască fratele meu dacă nu cumva vracii voştri vă mint.

El tăcu, iar eu mă ferii să mai adaug ceva ca să nu stric efectul spuselor mele.

Ne cunoşteam de ani. Împărţeam între noi frăţeşte atât bucuriile cât şi suferinţele. Ne ajutam reciproc cu abnegaţie şi curaj. Dar întotdeauna i-am respectat dorinţa exprimată încă de mult de a nu discuta de religie. În această chestiune nu-l contraziceam cu nici un cuvânt. Ştiam că preţuieşte acest fel de a mă purta. De aceea spusele de acum trebuie să-l fi mişcat cu deosebire.

După ce stătu puţin pe gânduri, Winnetou rosti:

— De ce nu sunt toţi oamenii albi ca fratele meu Şarli?…

— De ce nu sunt toţi oamenii roşii ca fratele meu Winnetou? îi întorsei eu întrebarea. Există oameni buni şi răi peste tot, printre albi şi printre roşii…

— Fratele meu Şarli a rostit cuvinte care nu mor, încheie în cele din urmă apaşul ridicându-se de jos…

Ne înapoiarăm la gazdele noastre care între timp începuseră să se îngrijoreze de absenţa noastră. Discutarăm apoi despre railtroublers şiogellallaşi. Eu îi sfătuii să-şi fortifice aşezarea care de fapt era un post înaintat, iar ei, însuşindu-şi ideea, hotărâră să ia grabnice măsuri în acest sens. Era limpede că până atunci colonia fusese cruţată numai datorită poziţiei ei excepţionale, în afara razei de acţiune a indienilor şi a bandiţilor. Ajungea însă ca un singur indian să o descopere, pentru ca traiul paşnic să ia sfârşit. Cei paisprezece bărbaţi ai coloniei erau într-adevăr bine înarmaţi şi dispuneau de suficientă muniţie; în plus, femeile şi copiii mai măricei arătau mult curaj ca şi îndemânare în mânuirea armelor. Dar ce contează toate acestea în faţa unei hoarde dezlănţuite numărând poate sute de inşi! Eu unul aş fi ridicat casele nu pe terenul acesta deschis, ci chiar pe marginea lacului, asigurându-mă astfel ca nu voi putea fi atacat decât dinspre uscat.

Drumul pe care urmau să se deplaseze bandiţii trecea în orice caz la mare depărtare de aici şi totuşi le recomandai coloniştilor să fie vigilenţi.

Era târziu noaptea când, după plecarea vecinilor, ne aşternurăm în sfârşit somnului. Ne odihnirăm în paturile comode ale familiei Hillmann, puse ospitalier la dispoziţia noastră şi părăsirăm dimineaţa pe oamenii aceştia de omenie, nu înainte de a le promite o nouă vizită dacă am mai trece cumva prin apropiere…

Caii noştri îşi reveniseră după oboseala din ajun. Alergau acum de mai mare dragul. Locuitorii din colonia Helldorf-Settlement, denumită astfel după satul lor bavarez de unde erau de origine, fuseseră nu o dată la Echo-Cannon şi ca atare ne indicară drumul cel mai scurt. Având în vedere viteza cu care călăream, era de presupus că vom ajunge acolo cam spre seară…

După-amiază contururile munţilor se accentuară tot mai mult. Trecurăm printr-un labirint minunat de defileuri strâmte, întortocheate, până ce, către seară, de pe o înălţime povârnită zărirăm în faţa noastră Echo-Cannon, cu linia ferată şi cu paşnica aşezare muncitorească pe care ne grăbeam să o salvăm de la pieire.