Chapter 4 DE DOUĂ ORI ÎN GHEARELE MORŢII.

        Comportarea kiowaşilor, deşi nu-i puteam socoti duşmani declaraţi, ne îngrijora totuşi. Am hotărât aşadar ca, după culcare, să facem de gardă câte unul pe schimb, din oră-n oră, până dimineaţa. Indienii nu trecură cu vederea măsurile noastre de precauţie şi, fireşte, se cam supărară, devenind şi mai puţin prietenoşi.

        Spre revărsatul zorilor, furăm treziţi de către omul nostru de gardă.

        Kiowaşii căutau urmele prizonierilor evadaţi, pe care în cursul nopţii nu le putuseră descoperi. În sfârşit, le găsiră; urmele duceau spre locul unde apaşii îşi lăsaseră caii înainte de atac, punându-i, fireşte, sub supravegherea unor paznici. Inciu-Ciuna şi Winnetou dispăruseră acum împreună cu paznicii; plecaseră călare. Restul cailor rămase pe loc.

        Aflând cum stau lucrurile, Sam Hawkens făcu una din mutrele lui de şmecher şi mă întrebă:

        — Aţi putea să ghiciţi, sir, de ce căpeteniile apaşilor au procedat astfel?

        — Da. Ghicitoarea nu e deloc grea.

        — Oho, sir! Un greenhorn ca dumneavoastră să nu-şi închipuie că tam-nisam, din pură întâmplare, va găsi răspunsul just. Ca să te descurci cu întrebarea mea se cere experienţă.

        — Am experienţă.

        — Dumneavoastră aveţi experienţă?! Haida-de! Aş fi curios să ştiu de unde aţi luat-o. Poate că-mi lămuriţi şi mie chestiunea.

        — Şi de ce n-aş lămuri-o? Experienţa de care vorbesc am luat-o din cărţi.

        — Cărţi şi iarăşi cărţi! Nu zic, se mai întâmplă să ai noroc şi să te alegi cu câte ceva folositor din ele, dar asta nu înseamnă că ai sorbit înţelepciunea cu linguroiul. Vă dovedesc eu imediat că n-aveţi habar de nimic şi că sunteţi clei. Aşadar: de ce ambii şefi evadaţi şi-au luat numai caii lor, lăsându-i pe ceilalţi priponiţi?

        — Au făcut-o spre binele prizonierilor rămaşi aici.

        — Aha! Şi cum vine asta?

        — Vor avea şi ei nevoie de cai.

        — Credeţi? Şi cam în ce fel s-ar putea folosi nişte oameni captivi de caii lor?

        Întrebările sale nu-mi jigneau orgoliul; aşa era Sam. I-am răspuns foarte calm:

        — Sunt plauzibile două ipoteze. Fie că şefii evadaţi se vor întoarce curând cu forţe suficiente, bine înarmaţi, pentru a-şi elibera întregul detaşament şi, în acest caz, ce rost ar fi avut să care după ei animalele? Ca să le aducă înapoi? Fie că războinicii kiowaşi nu vor întârzia aci până la sosirea apaşilor, grăbindu-se să plece împreună cu prizonierii. În cazul acesta, situaţia prizonierilor ar fi uşurată datorită cailor; n-ar fi nevoiţi să facă drumul pe jos. Pe lângă că deplasarea pe cai va fi mai puţin dificilă, apare şi speranţa ca, în drum către satele kiowaşilor, să fie eliberaţi de-ai lor. Altminteri, fără cai, n-ar fi exclus ca domnii kiowaşi să-i ucidă chiar aici, la repezeală, ca să se descotorosească de ei.

        — Hm! Nu-i chiar atât de proastă brodeala pe cât m-aş fi aşteptat de la o specie ca dumneavoastră. Aţi omis însă o a treia ipoteză. E posibil ca şi aşa, cu toată prezenţa cailor, prizonierii să fie ucişi.

        — Nu, asta nu e posibil!

        — Măi-măi! Cum îndrăzniţi, stimate sir, să infirmaţi o ipoteză emisă de creierul lui Sam Hawkens?

        — Fiindcă Sam Hawkens pare să fi uitat că mă găsesc şi eu aici.

        — Zău? Adică sunteţi şi dumneavoastră aici? Chiar de-adevăratelea?Consideraţi, pesemne, că preaonorata dumneavoastră prezenţă e ceva cu totul deosebit, ceva care zguduie mapamondul!

        — Vreau să spun că, atâta timp cât mă găsesc aici şi pot să mişc barem un deget în apărarea lor, prizonierii nu vor fi ucişi.

        — Serios? Păi atunci sunteţi un individ colosal, hi-hi-hi-hi! Kiowaşii numără două sute de bărbaţi şi dumneavoastră singurel, pe deasupra şi greenhorn, îi împiedicaţi să procedeze după pofta lor?

        — Sper că n-am să fiu singur.

        — Nu? Şi pe cine mai contaţi?

        — Pe dumneata; pe Dick Stone şi Will Parker. Am cea mai mare încredere în voi; sunt convins că vă veţi opune cu toată energia unui asemenea masacru.

        — Aha! Prin urmare aveţi încredere în noi! Primiţi, vă rog, toată recunoştinţa mea. Nu e un fleac să te bucuri de încrederea unui astfel de om. Bineînţeles că sunt grozav de onorat, dacă nu mă-nşel!

        — Ascultă, Sam, nu mi-e de glumă şi n-am poftă să mă las antrenat în zeflemele. Când e în joc viaţa atâtor oameni, gluma încetează.

        Mă fulgeră cu ochişorii lui ironici şireţi, apoi zise:

        — Thunder-storm! Va să zică o luaţi în serios? Şi, în cazul ăsta, fireşte că trebuie să devin mai grav. Dar sunt curios, cum înţelegeţi dumneavoastră să vă realizaţi intenţia? Pe alţii nu ne putem bizui; n-am fi decât patru înşi care să înfrunte, eventual, două sute de kiowaşi.

        Credeţi că vom scăpa cu faţa curată?

        — Nici nu mă interesează dacă şi cum vom scăpa. Ceea ce ştiu e că nu voi îngădui ca, în prezenţa mea, să se comită o crimă monstruoasă.

        — Şi totuşi se va comite; cu singura deosebire că printre cei plecaţi în lumea de apoi veţi fi şi dumneavoastră. Sau, poate, vă puneţi nădejdea în noua poreclă: Old Shatterhand? Credeţi probabil că veţi lichida cu pumnul două sute de războinici indieni?

        — Prostii! Nu eu mi-am dat porecla; pe de altă parte ştiu bine că numai noi, patru înşi, nu ne putem bate cu două sute de adversari.

        Dar crezi că e neapărat nevoie să folosim forţa? Stratagema e adeseori mai eficace.

        — Aşa? Aţi cules-o şi pe asta din lecturi?

        — Da.

        — Mi-am închipuit. Altfel cum aţi fi ajuns un flăcăuaş atât de deştept! Tare-aş vrea să văd şi eu odată cum o faceţi pe şmecherul, cam ce mutră veţi fi având. Vă asigur că, în cazul dat, nu veţi obţine nimic cu şmecheria dumneavoastră. Kiowaşii îşi vor face mendrele fără să ia în seamă dacă arătăm mai severi sau mai şireţi.

        — Bine! Văd că nu e nici o nădejde în voi; atunci mă simt obligat să acţionez singur.

        — Pentru numele lui Dumnezeu, sir, lăsaţi năzbâtiile! Nu care cumva să lucraţi de unul singur; vă atrag atenţia să ne urmaţi întru toate.

        Nu vreau să spun că n-aş fi de partea apaşilor dacă i-ar ameninţa vreo primejdie, însă nu mi-e în obicei să mă reped cu capul în zid.

        Aflaţi de la mine că zidul e totdeauna mai tare în raport cu scăfârlia.

        — Nici mie nu-mi trece prin gând să vreau imposibilul. Acuma încă nuştim ce au hotărât kiowaşii în legătură cu prizonierii lor, deci nu trebuie să ne spargem capul de pomană. Mai târziu însă, dacă vom fi nevoiţi să trecem la acţiune, vom găsi şi metoda potrivită.

        — Se poate; numai că un om serios nu trebuie să mizeze pe inspiraţia momentului. De fapt, întâmplările imprevizibile nici nu mă interesează deocamdată. Avem însă de-a face cu o problemă foarte precisă: cum procedăm în cazul că apaşii urmează a fi ucişi?

        — Pur şi simplu nu permitem.

        — Asta nu spune nimic, e zero. Nu permitem… Exprimaţi-vă mai clar!

        — Ne opunem categoric.

        — N-ar avea nici un efect.

        — Atunci îl oblig pe Tangua să se supună voinţei mele.

        — Şi cum?

        — Dau cu el de pământ şi-i ţin cuţitul la gât, dacă altminteri nu se poate.

        — Şi-l înjunghiaţi?

        — Dacă nu se supune, da!

        — All devils, pe toţi dracii, sunteţi turbat de-a binelea! Se burzului Sam. Zău că aţi fi în stare!…

        — Te asigur că am s-o şi fac.

        — Asta e… asta e…

        Tăcu. Mai întâi speriat, apoi îngrijorat, făcu feţe-feţe până se decise, în sfârşit:

        — Aflaţi că ideea nu-i de lepădat. Să-i pui lui Tangua cuţitul la gât este, în cazul de faţă, singura metodă ca să obţii ceea ce vrei. Uite că şi un greenhorn poate avea uneori, ca să spun aşa, o mică idee! Pe asta o reţinem.

        Ar mai fi continuat, însă Bancroft se apropiase de noi, cerându-mi să trec la lucru. Inginerul avea dreptate. Nu trebuia să pierdem nici o singură oră dacă voiam să terminăm lucrările înainte de sosirea lui Inciu-Ciuna şi Winnetou cu trupa lor.

        Desfăşurarăm o activitate intensă şi încordată până la ceasul prânzului. Atunci Sam Hawkens se apropie de mine şi-mi zise:

        — Îmi pare rău că trebuie să vă tulbur, sir, dar kiowaşii par să aibă un oarecare plan în legătură cu prizonierii.

        — Un oarecare plan? Asta-i foarte vag. Ştii cumva ce au de gând?

        — Presupun, dacă nu mă-nşel. Se pare că-i vor pune la stâlpul torturii şi-i vor ucide.

        — Când? Chiar acum, sau mai târziu?

        — Acuşica, de bună seamă; altminteri nu mă grăbeam să vă anunţ.

        S-au luat măsuri din care trag concluzia că apaşii urmează a fi chinuiţi.

        Şi, după toate semnele, tortura va începe foarte curând.

        — Asta trebuie zădărnicit! Unde-i Tangua?

        — Printre oamenii săi.

        — Să-l scoatem de acolo, să-l ademenim. Preiei sarcina, Sam?

        — O preiau, dar cum o scot la capăt?

        Aruncai o privire îndărăt şi scrutai terenul. Kiowaşii nu se mai aflau pe locul unde poposiserăm în ajun. Urmaseră şi ei traseul nostru şi îşiimprovizaseră o tabără la liziera unei pădurici. Rattler şi oamenii lui se găseau tot acolo; Sam Hawkens se învârtise în preajma lor, îi spionase, în vreme ce Parker şi Stone rămăseseră în preajma mea. Între mine şi tabăra kiowaşilor se afla un desiş de tufe tocmai potrivit pentru realizarea planului: eram ferit de ochii kiowaşilor. Îi dădui lui Sam soluţia:

        — Îl anunţi pe Tangua că vreau să-i comunic ceva, dar nu pot părăsi lucrul. Atunci va veni.

        — Sper. Dar dacă-şi ia însoţitori?

        — Îi las în seama dumitale, a lui Parker şi Stone; de Tangua mă ocup eu. Pregătiţi curele, ca să-i legăm. Totul trebuie făcut la iuţeală şi, pe cât posibil, fără nici un zgomot.

        — Nu ştiu dacă planul dumneavoastră e fără cusur, dar fie cum doriţi, pentru că altul mai bun nu-mi vine în minte. Ne riscăm viaţa, nu-i vorbă; dar având în vedere că n-am chef deocamdată să mor, cred că vom scăpa ieftin, ca să zic aşa, cu vânătăi la ochi, hi-hi-hi-hi!

        Chicotind mai mult în sinea lui, cum îi era felul, Sam se depărta.

        Deşi stimaţii mei colegi nu se găseau la prea mare distanţă de mine, totuşi nu ne-au putut auzi discuţia. Nici nu mă gândeam să-i pun la curent cu planul meu; eram convins că mi-ar pune beţe-n roate. Ţineau mai mult la propria lor viaţă decât la salvarea prizonierilor.

        Eram pe deplin conştient de miza ce-o puneam în joc. Să-i previn pe Dick Stone şi pe Will Parker de primejdia la care urmează să-i expun? Sau să acţionez fără a-i informa în prealabil? M-am decis să-i întreb dacă nu preferă să rămână în afara jocului. Dar Stone îmi răspunse:

        — Ce idee, sir! Ne luaţi drept nişte mişei care îşi părăsesc prietenul la ananghie? Ceea ce plănuiţi e o ispravă demnă de un westman adevărat; vom participa cu plăcere. Nu-i aşa, bătrâne Will?

        — Da! Încuviinţă Parker. Sunt curios dacă noi ăştia patru izbutim să ţinem piept celor două sute de indieni. Parcă-i şi văd cum se reped la noi şi urlă neputincioşi.

        Lucram liniştit şi trăgeam numai din când în când cu coada ochiului ca să văd ce se petrece îndărătul meu; deodată, aud glasul lui Stone:

        — Fiţi gata, sir! Sosesc!

        Ridicai capul; Sam se întorcea împreună cu Tangua. Din păcate, îl însoţeau încă trei kiowaşi.

        — Fiecare ia în primire câte unul, hotărâi. Şeful rămâne pe seama mea. Îi strângeţi de beregată ca să nu ţipe; dar nu vă grăbiţi, aşteptaţi până încep eu!

        Cu pasul rar pornii în întâmpinarea lui Tangua, urmat de Stone şi de Parker. Socotii în aşa fel, încât să ne întâlnim tocmai acolo unde tufărişul ne ferea cel mai bine de ochii celorlalţi kiowaşi. Tangua era încruntat. Mi se adresă cu duşmănie:

        — Faţa palidă numită Old Shatterhand m-a chemat încoace. Ai uitat că eu sunt căpetenia kiowaşilor?

        — Nu, n-am uitat, i-am răspuns scurt.

        — Nu trebuia să mă chemi la tine, ci să vii tu. Dar îţi iert nesocotinţa pentru că eşti de puţin timp în ţara asta şi mai ai de învăţat buna purtare. Ce vrei să-mi spui? Dar fii scurt, că n-am vreme!

        — Ce treburi grozave te aşteaptă?

        — Câinii de apaşi vor fi făcuţi să urle.

        — Când?

        — Chiar acum.

        — De ce vă grăbiţi? Credeam c-o să-i duceţi la wigwamurile, la colibele voastre şi acolo, în faţa cinstitelor voastre squaw, a nevestelor şi sub ochii copiilor voştri îi veţi supune la cazne şi-i veţi ucide.

        — Aşa aveam de gând, dar ne-am fi încurcat treburile războiului.

        De aceea îi omorâm chiar azi.

        — Să n-o faci, te rog!

        — N-ai de ce mă ruga! Se răsti el.

        — Oare n-ai voi să vorbeşti cuviincios ca şi mine? Ţi-am adresat numai o rugăminte. Dac-aş fi încercat să-ţi poruncesc, ai fi avut, poate, motive să-mi răspunzi grosolan.

        — Din partea ta nu primesc nici porunci, nici rugăminţi. Doar n-am să-mi schimb hotărârea de dragul unei feţe palide!

        — Poate ţi-o schimbi totuşi! Cine ţi-a dat dreptul să ucizi prizonierii? Nu vreau să-ţi aud răspunsul; îl cunosc dinainte şi n-o să ne certăm din pricina asta; dar e o deosebire între a ucide pe cineva fără a-i provoca suferinţe şi între a-l supune la o moarte chinuitoare. Cât ne aflăm noi aici, nu vom îngădui să se petreacă aşa ceva.

        Tangua îşi înălţă capul şi spuse cu dispreţ:

        — Nu veţi îngădui? Dar ce-ţi închipui că eşti? O broască râioasă care încearcă să-l înfrunte pe ursul Munţilor Stâncoşi, asta eşti! Prizonierii îmi aparţin şi fac cu ei ce-mi place.

        — Numai cu ajutorul nostru i-aţi prins; avem asupra lor aceleaşi drepturi ca şi voi! Vă cerem, aşadar, să-i lăsaţi în viaţă!

        — Cere ce pofteşti, câine alb! Eu scuip pe vorba ta!

        Scuipă cu scârbă la picioarele mele şi dădu să plece. Dar pumnul meu îl fulgeră atât de năprasnic, încât se prăvăli pe moment. Avea totuşi ţeasta dură; nu-l ameţisem de tot; mai încercă să se ridice. A trebuit să mă aplec asupra lui şi să-i mai aplic o lovitură; între timp, i-am scăpat din atenţie pe colegii mei.

        Când mă ridicai, Sam Hawkens tocmai îngenunchea lângă un indian, strângându-l de gât. Stone şi Parker se luptau cu alt kiowaş; al treilea, însă, o luase la goană, strigând cât îl ţinea gura.

        Sării în ajutorul lui Sam. După ce l-am legat cobză pe indian, făcându-l inofensiv, observai că Dick şi Will terminaseră şi ei treaba lor.

        — N-aţi lucrat cu prea mult cap, îi mustrai eu. De ce l-aţi scăpat pe-al treilea?

        — Stone şi cu mine ne-am repezit amândoi la acelaşi ins, răspunse Parker. Am pierdut astfel vreo două secunde, timp în care păcătosul a reuşit să fugă.

        — Nu face nimic, ne consolă Sam. Atâta doar că răfuiala va începe mai curând. Să nu ne batem capul cu asta. În două-trei minute kiowaşii vor fi aici. Să folosim răgazul ca să creăm o zonă liberă între noi şi ei.

        Îl legarăm la repezeală şi pe Tangua. Cei trei experţi priviseră spectacolul, îngheţaţi de spaimă, iar inginerul-şef, după o clipă debuimăceală, alergă spre noi, strigând indignat:

        — Ce-aţi făcut, nebunilor? Ce-aveţi cu indienii? Or să ne omoare pe toţi!

        — Chiar aşa, sir, o păţiţi fără doar şi poate, dacă nu intraţi imediat în acţiune alături de noi, îl avertiză Sam. Chemaţi-vă oamenii şi veniţi aici. Vă ocrotim noi.

        — Voi să ne ocrotiţi?! Asta-i prea de tot…

        — Tăcere! I-o tăie Sam. Ştim foarte bine ce-avem de făcut. Dacă nu vă ţineţi de noi, sunteţi pierduţi! Aşadar, repede!

        Înşfăcarăm pe cei trei indieni legaţi şi-i cărarăm o bucată de drum până în preria deschisă; acolo îi culcarăm pe pământ. Bancroft şi cei trei experţi veniră după noi. Ne-am ales o haltă provizorie chiar în câmp deschis; eram astfel în mai bună siguranţă decât pe un teren imposibil de stăpânit cu privirea.

        — Cine va trata cu kiowaşii după ce sosesc? Poate eu?

        — Nu, sir, protestă Sam. Asta e treaba mea; dumneavoastră încă nu cunoaşteţi bine talmeş-balmeşul indiano-englez. Dar să-mi staţi în ajutor la momentul potrivit; vă prefaceţi că acuşi-acuşi băgaţi cuţitul în pieptul lui Tangua.

        Nu termină bine vorba că şi auzirăm ţipetele furioase ale kiowaşilor şi, după câteva momente, apărură lângă tufărişul care ne slujise de perdea. Goneau sărind peste tufe şi se apropiau de noi. Cum însă nu toţi fugeau cu aceeaşi viteză, grămada se răsfira şi oamenii înaintau oarecum izolaţi unul de altul. Faptul acesta ne convenea: o masă compactă ar fi fost mai greu s-o ţinem în loc.

        Bravul Sam le ieşi înainte, făcându-le semn cu mâinile ca să se oprească. Îl auzeam strigându-le ceva, dar nu înţelegeam ce. Intervenţia lui Sam nu avu de îndată efectul aşteptat; el repetă strigătul de câteva ori, până ce kiowaşii din faţă se opriră, imitaţi apoi şi de ceilalţi. Sam le vorbea, arătând mereu spre noi. Îi rugai atunci pe Stone şi Parker să-l ridice pe Tangua în picioare, iar eu luai poziţia în faţa lui, ca şi când l-aş ameninţa cu cuţitul. Indienii scoaseră un ţipăt de spaimă.

        Sam le vorbea în continuare; deodată, unul din ei, pesemne un ajutor al căpeteniei, ieşi din rânduri şi, alături de Sam, veni cu paşi demni spre noi. Când ajunse în dreptul nostru, Sam îi arătă pe cei trei kiowaşi legaţi şi-i spuse:

        — Vezi că ţi-am spus adevărul adevărat. Ei se află cu totul în puterea noastră.

        Kiowaşul, care nu-şi ascundea tulburarea, îi privi lung pe cei trei prizonieri şi răspunse:

        — Războinicii aceia doi mai trăiesc, dar căpetenia pare să fi murit.

        — Nu e mort. L-a doborât pumnul lui Old Shatterhand. Acum zace în nesimţire. Dar îşi revine el. Aşteaptă deci lângă noi, aici. Când Tangua se va trezi şi îşi va descleşta limba, vom ţine sfat. Dar bagă de seamă, nu cumva să ridice vreun kiowaş arma împotriva noastră, pentru că atunci cuţitul lui Old Shatterhand îi va găuri inima lui Tangua.

        Fii sigur de asta.

        — Cum de ridicaţi mâna împotriva noastră, care vă suntem prieteni?

        — Prieteni? Nici tu nu crezi în vorbele tale.

        — Ba cred. N-am fumat oare cu voi pipa păcii?

        — Am fumat, însă nu mai credem într-o astfel de pace.

        — De ce?

        — Oare datina kiowaşilor spune ca să-i jigniţi pe prietenii şi fraţii voştri?

        — Nu.

        — Ei, Tangua l-a jignit pe Old Shatterhand, aşa că nu vă putem socoti fraţi. Uite că începe să se mişte!

        Tangua, pe care Stone şi Parker îl culcaseră între timp iarăşi la pământ, începu, într-adevăr, să se agite. După puţin, deschise ochii şi se uită pe rând la fiecare din noi, ca şi cum ar fi încercat să-şi amintească cele petrecute. Apoi, revenindu-şi pe deplin, strigă:

        — Uf, uf, Old Shatterhand m-a doborât! Cine m-a legat?

        — Eu! Mă grăbii să răspund.

        — Să mi se desfacă legăturile! Poruncesc!

        — Adineauri n-ai vrut să-mi asculţi rugămintea. Iată că acum nu ascult eu de poruncile tale. N-ai nici un drept să ne ordoni!

        Ochii i se opriră mânioşi asupra mea. Scrâşni:

        — Taci, băieţandrule, că de nu, te strivesc!

        — Tăcerea ţi-ar prii mai degrabă ţie decât mie. M-ai jignit, de aceea te-am culcat la pământ. Old Shatterhand nu lasă nepedepsit pe nimeni, dacă-l face de broască râioasă şi de câine alb. Cată să te potoleşti şi să te porţi cuviincios, altminteri poate să-ţi meargă şi mai rău.

        — Vă cer să mă sloboziţi! Dacă nu, atunci războinicii mei vă vor strivi, vă vor şterge de pe faţa pământului!

        — Atunci ai să mori tu primul. Fii atent: acolo se află oamenii tăi; dacă vreunul face un singur pas spre noi, îţi găuresc inima cu cuţitul.

        Am zis! Howgh!

        Rezemai vârful cuţitului de pieptul său. Trebuia să recunoască, în sfârşit, că se afla la discreţia noastră şi că, la nevoie, îmi voi pune în aplicare avertismentul.

        Urmă o pauză, în răstimpul căreia Tangua îşi roti năprasnic ochii, de parc-ar fi voit să ne înghită; în sfârşit, se sili să-şi stăpânească furia şi întrebă cu glas mai temperat:

        — Şi acum, ce vreţi de la mine?

        — Nimic peste ceea ce te-am rugat adineauri: să nu-i omorâţi pe apaşi la stâlpul chinurilor.

        — Poate vreţi să nu-i ucidem deloc?

        — Mai pe urmă puteţi face cu ei ce doriţi, dar câtă vreme ne aflăm aici, laolaltă, să nu-i atingeţi cu nimic!

        Tăcu iarăşi un răstimp. Deşi vopsit în culorile războiului, i se citeau totuşi pe faţă şi mânia şi ura şi cruzimea şi neputinţa. Mă aşteptam ca dialogul nostru să mai dureze mult timp; de aceea, nu mică mi-a fost mirarea auzindu-l:

        — Fie după dorinţa ta. Voi merge chiar şi mai departe, dacă primeşti propunerea pe care am să ţi-o fac.

        — Ce propunere?

        — Mai întâi, află că nu-mi pasă de cuţitul tău. Nu vei îndrăzni să mă atingi, pentru că războinicii mei te-ar sfâşia pe loc. Oricât de voinici aţi fi, nu vă puteţi pune cu două sute de duşmani. De aceea, îmi vine să şi râd de ameninţările tale. Te-aş putea refuza fără nici o teamă:

        Tot nu mi-ai face nimic. Şi totuşi, câinii de apaşi n-or să piară la stâlpul chinurilor. Mai mult: îţi făgăduiesc chiar să nu-i ucid în nici un fel dacă te prinzi să lupţi pentru ei pe viaţă şi pe moarte.

        — Să lupt?! Cu cine?

        — Cu un războinic pe care-l voi alege eu.

        — Cu ce armă?

        — Numai cu cuţitul. Dacă te doboară el, apaşii vor pieri; dacă-l ucizi tu, apaşii vor rămâne în viaţă.

        — Şi atunci îi eliberezi?

        Bănuiam că nutreşte un gând ascuns. Mă considera, probabil, cel mai periculos dintre albii de faţă şi plănuia să mă facă inofensiv. Era doar limpede că va alege un meşter în mânuirea cuţitului. Totuşi, fără a sta mult pe gânduri, i-am răspuns:

        — Sunt gata. Stabilim condiţiile, fumăm pipa jurământului, după care lupta poate să înceapă numaidecât.

        — Ce mai e şi asta? Interveni Sam Hawkens. Nu pot admite nici în ruptul capului să vă angajaţi într-o asemenea luptă, sir! E o prostie!

        — Nu e nici o prostie, dragă Sam.

        — Cea mai teribilă din câte există! O luptă dreaptă şi cinstită presupune ca şansele să fie egale, ceea ce nu e cazul.

        — Ba este!

        — Ba deloc! Aţi mai luptat vreodată cu cuţitul, pe viaţă şi pe moarte?

        — Nu.

        — Păi vedeţi! Adversarul va fi, desigur, un neîntrecut mânuitor al cuţitului. Şi apoi, gândiţi-vă la urmările luptei. Dacă veţi fi ucis, vor muri şi apaşii. În schimb, dacă-l învingeţi pe adversar, moare careva?

        Nimeni!

        — Ai dreptate, însă apaşii vor fi salvaţi de la moarte şi eliberaţi.

        — Şi credeţi că aşa va fi?

        — Desigur. Fumăm calumetul, deci jurăm.

        — Să-i creadă dracu' jurămintele viclene! Şi chiar dac-ar fi sincer, ce alta sunteţi dumneavoastră decât un greenhorn şi…

        — Mai slăbeşte-mă cu greenhorn-ul dumitale, dragă Sam! Îl oprii din vorbă. Ai mai avut ocazia să constaţi că acest greenhorn ştie ce face…

        Mă mai contrazise totuşi o bucată de timp. Dick Stone şi Will Parker mă sfătuiau, la rândul lor, să renunţ. Dar am rămas neclintit în hotărârea mea. În cele din urmă, Sam strigă supărat:

        — Ei bine, fie ce-o fi! Din partea mea, n-aveţi decât să vă daţi cu capul de toţi pereţii! Nu mă mai opun. Dar voi fi atent ca lupta să se desfăşoare cinstit; vai de acela care-ar încerca să vă tragă sau să ne tragă pe sfoară! Îl trăsnesc cu Liddy a mea şi mi ţi-l arunc bucăţele până-n nori, să rămână agăţat în vecii vecilor, dacă nu mă-nşel!

        Convenirăm apoi următoarele: lupta se va da pe un teren apropiat, neacoperit de iarbă; se va desena în nisip semnul 8, adică o figură din douăcercuri suprapuse; adversarii vor ocupa fiecare câte un cerc din care nu au voie să iasă în timpul luptei; nu se admite nici o cruţare; unul din doi trebuie să moară, iar cel căzut nu va fi răzbunat de-ai săi. Celelalte condiţii ale luptei, ca şi consecinţele ei, au fost stabilite fără multă greutate.

        După ce ne-am pus de acord, Tangua fu dezlegat şi fumarăm calumetul. I-am eliberat apoi pe însoţitorii săi; se întoarseră împreună la trupa lor pentru a-i informa pe războinici despre cele convenite.

        Inginerul-şef şi ceilalţi trei experţi mă cam luară la rost, însă nu le dădui atenţie. Nici Sam, Dick şi Will nu mă aprobau, dar cel puţin nu se certau cu mine. Hawkens îmi spuse cu îngrijorare:

        — Aţi fi avut ceva mai bun de făcut decât să intraţi în ciorba asta, sir Am spus întotdeauna şi repet: sunteţi un om uşuratic, extraordinar de uşuratic! Ce-o să câştigaţi dacă vă ucide, hai? Răspundeţi, vă rog!

        — Ce-o să câştig? Fireşte, moartea şi nimic mai mult.

        — Şi nimic mai mult? Mai faceţi şi glume proaste pe deasupra.

        Moartea e tot ce se poate întâmpla cuiva, căci după moarte nu ţi se mai întâmplă nimic.

        — Ba da!

        — De pildă, ce?

        — Înmormântarea.

        — Tacă-vă gura, stimate sir! Dacă, pe lângă toate supărările mele, nu mai ştiţi altceva decât să mă enervaţi, atunci regret profund că mi-am irosit dragostea pentru o fiinţă nevrednică.

        — Eşti, într-adevăr, necăjit, dragă Sam?

        — Cum naiba să nu fiu? Şi mai daţi-le naibii de întrebări idioate!

        Aproape sigur că veţi fi şters dintre cei vii, absolut şters! Şi-atunci ce-mi rămâne de făcut la bătrâneţele mele? Ei, ce-am să mă fac? Îmi trebuie şi mie un greenhorn cu care să mă cert când şi când. Ce-o să se întâmple cu mine? Cu cine mă mai iau la harţă dacă veţi fi înjunghiat?

        — Găseşti un alt greenhorn.

        — Uşor de spus. Nu mai găsesc eu cât oi trăi un greenhorn atât de perfect şi de incorigibil. Dar un lucru vă declar, sir: dacă vi se întâmplă o nenorocire, apoi kiowaşii ăştia n-au să mă uite cât or trăi! Mă reped în mijlocul lor ca un Uhland turbat şi…

        — Roland, dragă Sam, Roland îl cheamă! Îl corectai.

        — Mi-e indiferent dacă voi fi un Uhland sau un Roland turbat; principalul e că nu permit să fiţi înjunghiat. Şi, afară de asta, cum rămâne cu generozitatea dumneavoastră, sir? După câte ştiu, aveţi inima bună şi nu vă place să măcelăriţi oamenii. Nu cumva vă bate gândul să-l cruţaţi pe individ?

        — Hm, hm!

        — Hm, hm? Aici nu e vorba de nici un hm-hm, ci de viaţă şi moarte, Sir!

        — Ce-ar fi să-l rănesc şi atât?

        — Doar aţi auzit că asta nu contează.

        — Mă gândesc să-l vatăm aşa fel, încât să nu mai poată continua lupta.

        — Contează la fel de puţin. Înseamnă că nu l-aţi ucis şi trebuie săreluaţi lupta cu alt adversar. Aţi înţeles doar că aici numai moartea rezolvă problema. Unul din voi trebuie să moară. Trebuie! Dacă izbutiţi să-l scoateţi pe adversar din luptă, trebuie să-i daţi lovitura de graţie, să-l ucideţi; altminteri, totul n-are nici o valoare. Să nu vă mustre cugetul pentru atâta lucru! Dacă vreţi să ajungeţi un westman întreg, atunci cuţitul va mai avea să guste din carne omenească. Nu uitaţi că toţi kiowaşii ăştia sunt nişte mişei şi tâlhari, că ei sunt vinovaţi pentru tot ce se întâmplă acum, că totul porneşte de la tentativa lor de a fura caii apaşilor. Ucigând un ticălos, veţi salva vieţile atâtor apaşi cumsecade; cruţându-l, sunteţi pierdut. Ţineţi minte toate acestea, dacă nu mă-nşel! Spuneţi-mi acum, cu deplină sinceritate: vreţi să vă aruncaţi în luptă ca un adevărat westman, care nu leşină de frică şi nici de milă când vede curgând o picătură de sânge? Făgăduiţi-mi, ca să mă liniştesc!

        — Dacă asemenea făgăduială te poate linişti, atunci fii sigur că n-am să-l cruţ, pentru că nici dânsul n-o să mă trateze mai blând. În felul acesta, voi salva de la moarte o mulţime de vieţi omeneşti. De fapt, e un duel. Dincolo, în lumea veche, cavalerii cei mai semeţi se înfruntă pentru te miri ce. Aici e în joc mult mai mult. Iar adversarul meu nu e cavaler, ci bandit şi ucigaş. Te asigur, deci, că nu voi umbla cu mănuşi, nici cu scrupule deşarte.

        — Perfect! Iată o vorbă care-mi place; acum privesc lucrurile cu mai mult calm; şi totuşi, mă simt ca şi când propriul meu fiu ar fi dus la tăiere. Mai degrabă m-aş bate eu în locul dumneavoastră. Îmi permiteţi, sir?

        — Nu, bunul meu Sam. Mai întâi, ca să fiu sincer, cred că e mai bine să piară un greenhorn decât un westman destoinic cum eşti dumneata şi al doilea…

        — Încă o dată, sir, ţineţi-vă pliscul! Nu se face gaură-n cer dacă moare un hodorog bătrân ca mine. Dar un om atât de tânăr…

        — Ei, acuma ţine-ţi dumneata gura! L-am întrerupt, la rândul meu.

        Va să zică, în al doilea rând, ar fi cu totul dezonorant şi laş să mă retrag şi să cedez locul altcuiva. De altfel, Tangua nici n-ar admite schimbul; pe mine mă vizează.

        — Păi tocmai asta nu-mi place! A pus ochii tocmai pe dumneavoastră. Vreau să sper că barca lui o s-o ia razna în pofida vâslaşului.

        Atenţie: iată-i că sosesc!

        Indienii se apropiau fără grabă. Nu erau toţi două sute: o parte rămăseseră să-i păzească pe apaşi. Tangua îşi conduse războinicii prin faţa noastră, până la terenul de luptă. Ajunşi acolo, se rânduiră în trei sferturi de cerc, al patrulea sfert urmând să fie ocupat de albi; ceea ce şi făcurăm. Din rândurile pieilor-roşii se desprinse un bărbat cu trupul de-a dreptul herculean şi lepădă toate armele ce le avea asupra lui, păstrând numai cuţitul. Apoi se dezbrăcă până la brâu, dezvelindu-şi bustul. Cine i-ar fi văzut musculatura, desigur că m-ar fi deplâns. Tangua îl conduse până în mijlocul rondoului format de indieni şi rosti cu glas puternic, în care suna siguranţa victoriei:

        — Acesta este Metan-Acva (Cuţit-Fulger), cel mai voinic luptător din tribul Kiowa. Nimeni n-a reuşit până astăzi să scape de cuţitul lui; sub lovitura lui, duşmanul se prăbuşeşte ca trăsnit. Iată omul care va lupta cu Old Shatterhand, faţa palidă.

        — AU devils îmi şopti Sam. Ăsta e un adevărat Goliat! Ascultaţi ce vă spun, dragul meu sir, s-a zis cu dumneavoastră!

        — Pshaw!

        — Nu vorbiţi prostii! Scoateţi-vă gărgăunii din cap! Există o singură metodă care vă poate înlesni victoria.

        — Care?

        — Nu vă lăsaţi antrenat într-o luptă mai îndelungată; provocaţi un deznodământ rapid; altminteri, obosiţi şi… gata! Cum staţi cu pulsul?

        Mă apucă de încheietura mâinii şi-mi numără pulsaţiile. Zise apoi:

        — Har Domnului, nu mai mult de şaizeci. Aşadar, pulsul e în regulă.

        Nu sunteţi tulburat? Nu vă e deloc frică?

        — Asta ar mai lipsi! Tulburarea şi frica într-un moment când viaţa depinde de sângele rece şi de ochiul calm! Numele acestui uriaş e la fel de grăitor ca şi statura lui. Acum îmi explic de ce Tangua mi-a propus să lupt cu cuţitul pentru salvarea apaşilor: pentru că omul lui e atât de voinic şi neînvins în mânuirea cuţitului. Dar vom vedea dacă este într-adevăr imbatabil.

        În timp ce schimbam în şoaptă aceste vorbe, mă dezbrăcai şi eu până la brâu. E drept că o astfel de clauză nu fusese prevăzută, dar nu voiam să dau impresia că rămân îmbrăcat, pentru ca haina să-mi ţie de scut, fie el cât de iluzoriu. Am predat lui Sam doborâtorul de urşi şi pistolul, apoi am păşit în mijlocul cercului. Bunul, bătrânul meu Hawkens! Îi auzeam bătăile inimii. In schimb, eu nu simţeam pic de teamă. Încrederea în forţele tale, iată cea dintâi condiţie în faţa primejdiei.

        Cu mânerul unui tomahawk fu desenat în nisip un opt mare, după care căpetenia ne invită să ne ocupăm locurile. Cuţit-Fulger mă cântări cu o privire plină de dispreţ şi rosti cu voce tare:

        — Slăbănogul cu faţa albă tremură de frică. Să vedem, va avea curajul să intre în acest rotocol?

        Nu sfârşi bine vorba, că mă şi aflai într-unul din cercuri şi anume în cel dinspre miazăzi. L-am ales pe acesta pentru că aveam astfel soarele în spate, în timp ce adversarul îl avea în faţă şi razele îi stânjeneau vederea. Accept că n-am procedat întru totul cinstit, dar îi datoram o replică pentru că mă batjocorise afirmând că aş tremura de frică. Ar fi fost ridicol ca, din gentileţe, să-i cedez locul mai convenabil. Repet că era vorba de viaţă şi de moarte. E într-adevăr groaznic să ucizi un om, dar în situaţia dată, orice menajament putea să-mi fie fatal. Eram, deci, ferm hotărât să-l ucid pe acest Samson. În pofida numelui şi a staturii sale impunătoare, îmi păstrasem sângele rece; nu aveam motive să mă simt în inferioritate, deşi nu mai practicasem o asemenea luptă.

        — Uite că îndrăzneşte! Îşi râse el iarăşi de mine. Cuţitul meu îl va lovi în plin. Marele Spirit i-a luat minţile şi mi-l dă în seamă!

        La indieni, asemenea prologuri sunt uzuale. Dac-aş fi tăcut, m-ar fi socotit drept laş; de aceea i-am răspuns:

        — Lupţi numai cu gura, dar eu aştept cu cuţitul pregătit. Ocupă-ţi locul, dacă nu te temi!

        Atunci se repezi dintr-un salt în celălalt cerc şi strigă furios:

        — Eu să mă tem? Eu, Metan-Acva? Auzit-aţi, războinici ai neamuluiKiowa? Am să-l dau gata din prima lovitură pe câinele ăsta alb!

        — Ba te curăţ eu din prima lovitură! Mai bine taci! Ar trebui să-ţi zică nu Metan-Acva, ci Avat-Ya, adică Gură-Mare.

        — Avat-Ya, Avat-Ya! Javră împuţită, mai ai curajul să mă batjocoreşti?! Ei bine, vulturii să-ţi mănânce măruntaiele!

        Această ultimă ameninţare era extrem de nesocotită: făcuse o mare greşeală, atrăgându-mi, de fapt, atenţia asupra modului în care avea să-şi folosească arma. Eram avertizat: nu avea să-mi ţintească inima, ci-şi pregătea cuţitul ca să-mi spintece burta printr-o lovitură de jos în sus.

        Stăteam faţă-n faţă atât de aproape, încât ar fi fost suficient să ne aplecăm puţin, ca să ne atingem cu vârful cuţitului. Indianul îşi înfipse privirea în ochii mei. Braţul drept îi atârna în jos; ţinea cuţitul în aşa fel, încât mânerul se proptea în degetul mic, iar lama, cu tăişul în sus, se strecura între degetul arătător şi cel gros. Prin urmare, presupunerea mea era justă: îşi pusese în gând să mă spintece jos şi să-mi rupă pântecele; altminteri, dac-ar fi voit să lovească de sus, ar fi ţinut cuţitul invers.

        Acum ştiam direcţia loviturii, dar principalul era să prevăd momentul. Pe acesta i-l puteam ghici în privire. Cunoşteam acea tresărire a ochilor, efemeră, dar specifică în asemenea ocazii. Coborâi pleoapele pentru a-i da iluzia că se află în siguranţă şi-l observai printre gene, cu mare atenţie.

        — Împinge odată, câine! Mă provocă el.

        — Nu te mai răţoi, mucosule, ci dă-i drumul! I-am răspuns.

        Era o insultă gravă, care impunea fie o replică usturătoare, fie chiar atacul. Indianul alese calea din urmă. O dilatare de-o clipă a. pupilelor sale mă preveni; kiowaşul îşi repezi fulgerător braţul drept în care ţinea cuţitul şi încercă să-mi spintece burta. Dac-aş fi scontat o lovitură în sens invers, adică de sus, aş fi fost iremediabil pierdut; aşa însă, am parat lovitura şi, în aceeaşi clipă, i-am înfipt cuţitul meu în antebraţ, rănindu-l.

        — Câine râios! Urlă el, smulgându-şi braţul; de spaimă şi durere scăpă din mână cuţitul.

        — Lasă vorba şi luptă! I-am strigat, ridicându-mi iarăşi braţul şi…

        Lama cuţitului meu îi lunecă în inimă până la prăsele.

        Am scos-o numaidecât. Lovitura fusese atât de adâncă şi precisă, încât un şuvoi de sânge, gros cât degetul, mă izbi drept în obraz.

        Uriaşul se bălăbăni câteva momente, încercă să strige, neizbutind să scoată decât un geamăt surd şi se prăbuşi fără suflare la pământ.

        Urlete înfricoşate se ridicară din rândurile kiowaşilor. Doar Tangua, căpetenia, rămase tăcut. Se apropie, se plecă asupra adversarului meu, îi pipăi rănile, se ridică apoi şi mă privi cu o expresie pe care n-am s-o uit niciodată. Era într-însa un amestec de furie, oroare, teamă, admiraţie şi descumpănire. Dădu să se depărteze în tăcere. Dar eu îl strigai:

        — Vezi că mă aflu în cercul meu! În schimb, Metan-Acva 1-a părăsit pe-al său şi zace dincolo. Cine-a învins?

        — Tu! Răspunse el mânios şi plecă. Dar nu făcu decât cinci-şase paşi, că se şi întoarse şuierându-mi printre dinţi: Eşti un fiu al Spiritului negru şi necurat. Vraciul nostru o să-ţi dezlege farmecele şi atunci nu ne mai scapi: te jupuim de piele.

        — Fă ce pofteşti cu vraciul tău! Deocamdată, împlineşte-ţi cuvântuldat!

        — Care cuvânt? Întrebă el în batjocură.

        — Că nu-i veţi ucide pe apaşi!

        — Nu-i vom ucide. Ce-am spus, rămâne spus.

        — Şi vor fi liberi?

        — Da, vor fi liberi. Tangua, căpetenia kiowaşilor, îşi ţine cu sfinţenie cuvântul.

        — Atunci mă duc împreună cu prietenii mei ca să-i dezlegăm pe prizonieri.

        — Asta o fac eu, când va sosi vremea.

        — Păi, vremea a şi sosit. Am învins!

        — Taci! Am stabilit noi oare vreun termen pentru eliberarea lor?

        — N-am stabilit nici un termen, dar se înţelege de la sine că…

        — Taci! Se răsti el iarăşi la mine. Termenul îl hotărăsc eu. Nu-i ucidem pe câinii de apaşi. Nu. Dar cine ne-ar socoate vinovaţi pe noi, dacă dânşii ar pieri din lipsă de hrană şi de apă? Ce vină aş avea, dacă ar crăpa cu toţii de foame şi de sete înainte de a fi eliberaţi?

        — Canalie! Îi strigai în obraz.

        — Câine, dacă mai sufli o vorbă, te…

        Voia să-şi continue ameninţarea, dar se opri şi se uită speriat în ochii mei; expresia lor nu prezicea nimic bun. Ii completai eu, în schimb, fraza întreruptă:

        — te zdrobesc cu pumnul, ticălosule, mincinosule neruşinat!

        Se feri câţiva paşi îndărăt, scoase cuţitul şi răcni:

        — Las' că nu te mai apropii de mine cu pumnul tău! Îndrăzneşte şi te spintec fără milă!

        — Astea le-am mai auzit şi de la Cuţit-Fulger şi iată-l colea, mort. Ai s-o păţeşti şi tu la fel. În ce priveşte soarta apaşilor, am să discut cu fraţii mei albi. Să nu te atingi de un fir de păr din capul lor, că s-a zis cu tine şi cu toţi kiowaşii tăi! Ştii doar că vă putem arunca pe toţi în aer!

        Rostind acestea, mă dusei la Sam care, din cauza tămbălăului ce-l făceau kiowaşii, nu putuse auzi disputa dintre mine şi Tangua.

        Omuleţul sări în întâmpinarea mea, mă strânse în braţe şi exclamă cu entuziasm:

        — Bine-aţi venit, bine-aţi venit, sir Vă întâmpin cu acest salut ca pe unul care s-a întors din împărăţia morţii. Omule, prietene, odorule, tinere şi greenhorn drag, ce creatură mai sunteţi! N-a văzut individul în viaţa lui bizoni şi mi ţi-l răpune pe cel mai vânjos din toată cireada! N-a întâlnit nici în somn vreun grizzly şi când colo îl înjunghie ca pe un mieluşel! Nu i-a ieşit vreodată un mustang în cale şi-mi înhaţă cu lasso-ul tocmai pe nobila mea Mary! Iar acuma, colac peste pupăză, se propteşte în faţa celui mai voinic şi mai abil cuţitar kiowaş şi, dintr-o lovitură, îi străpunge inima fără să piardă în schimb nici un strop de sânge! Măi Dick, Will, ia veniţi încoace şi uitaţi-vă la ucenicul ăsta! Ce să facem cu el?

        — Îl înaintăm calfă, zâmbi Stone.

        — Calfă? Ce vrei să spui?

        — A dovedit şi de astă dată că nu mai e greenhorn; a terminat cu ucenicia. Să-l promovăm calfă. Mai încolo s-ar putea să ajungă şi meşter.

        — Adică să nu mai fie greenhorn? Să-l ridicăm în rang? Măi, dacă deschizi şi tu o dată gura, cel puţin nu-mi veni cu bazaconii! Individul e un greenhorn get-beget, altminteri cum s-ar fi încumetat să lupte cu indianul acela uriaş şi dibaci? Numai că oamenii uşuratici au noroc, după cum ţăranii cei mai proşti recoltează cartofii cei mai mari.

        Aşa e şi cu individul de faţă: prost, uşuratic, greenhorn! Că mai trăieşte, nu e nicidecum meritul lui, ci al prostiei de care e în stare, dacă nu mă-nşel. Când a pornit lupta, mi-a stat inima în loc. Abia dacă mai răsuflăm; toate gândurile îmi fugeau la testamentul acestui greenhorn.

        Ei şi veni lovitura şi indianul se prăbuşi! În sfârşit, ce mai calea-valea, am învins! Viaţa şi libertatea apaşilor sunt asigurate.

        — Te cam înşeli, Sam! Intervenii eu, deloc supărat pentru tratamentul ce-mi aplica.

        — Mă-nşel? Cum asta?

        — În cuvântul ce ni l-a dat, Tangua şi-a lăsat o portiţă deschisă şi se foloseşte acum de ea.

        — Bănuiam eu că umblă cu viclenii! Despre ce portiţă e vorba?

        I-am reprodus cuvintele lui Tangua. Era atât de indignat, încât porni glonţ către şeful kiowaşilor ca să-l tragă la răspundere. Mă folosii de răgaz ca să mă îmbrac şi să-mi reiau armele.

        Kiowaşii nu se îndoiseră o clipă că faimosul lor Cuţit-Fulger mă va da gata. Deznodământul atât de surprinzător îi umpluse de umilinţă, dar şi de furie. S-ar fi năpustit asupra noastră, dacă gestul nu le-ar fi fost interzis; fusese doar convenit, chiar şi consfinţit prin fumatul pipei, că luptătorul înfrânt nu va fi răzbunat de ai săi. Legământul îi mobiliza. Se gândeau, în tot cazul, să născocească un alt pretext împotriva noastră. Deocamdată, nu se grăbeau, căci erau siguri de noi. Îşi stăpâneau până una-alta ciuda, având, de altminteri, destulă treabă şi bătaie de cap cu mortul. Tangua se afla printre ei şi intervenţia lui Sam Hawkens fireşte că nu găsi urechi prea atente şi binevoitoare. Se întoarse morocănos şi ne vesti:

        — Individul, ce mai, nu vrea să-şi ţină cuvântul. Şi-a pus probabil în gând să-i ucidă pe prizonieri prin înfometare. Şi asta, după opinia lui, nu înseamnă a ucide. Noi însă avem ochii deschişi, dacă nu mă-nşel şi o să le tragem clapa, hi-hi-hi-hi!

        — Numai dacă nu ne-o trag ei nouă! Observai. E foarte greu să-i aperi pe alţii când tu însuţi ai nevoie de apărare.

        — Mi se pare, sir, că vă cam sperie roşii ăştia!

        — Pshawl Ştii doar că nu sunt mai fricos ca tine.

        — Ştiu, dar e o deosebire: atunci când eu devin prudent, dumneavoastră vă repeziţi ca taurul în pânza roşie, iar când curajul e într-adevăr necesar, vă apucă temerile. Aşa e orice greenhorn. De fapt, cum vedeţi cele întâmplate?

        — Ce anume?

        — Lupta aceea cu cuţitul.

        — Cred că ai motive să fii mulţumit.

        — Lăsaţi asta. Mă refer la unele mustrări.

        — Mustrări? Din partea cui? Poate a dumitale?

        — Cerule, dar greu mai pricepeţi! Spuneţi-mi sincer, sir, v-aţi aflatvreodată pe eşafod, dincolo, în lumea veche, în calitate de ucigaş?

        — Nu cred. Cel puţin nu-mi amintesc! Am răspuns în doi peri.

        — Va să zică n-aţi ucis niciodată un om?

        — Nu.

        — Aţi săvârşit deci astăzi primul omor. Şi, mă rog, în ce stare psihică vă aflaţi? Asta mă interesează.

        — Hm! Nu chiar plăcută. Prevăd că n-o să-mi fie uşor să mă găsesc şi altă dată în postura de a ucide. Ceea ce simt acuma seamănă mult a mustrare de conştiinţă.

        — Nu vă necăjiţi şi alungaţi din cap prostiile! Aici vi se poate întâmpla oricând ca, în pofida dorinţei, să fiţi nevoit a ucide pentru a vă salva propria viaţă. Într-un asemenea caz, trebuie… heavens, o, ceruri, uite că se iveşte cazul! Exclamă el, pe neaşteptate. Iată-i pe apaşi! Sosesc! O să curgă sânge, nu glumă. Pregătiţi-vă de bătălie, domnii mei!

        Într-adevăr, din direcţia unde se aflau prizonierii şi paznicii lor, răsună acel „Hiiiiiiih!” strident şi prelung, strigătul de luptă al apaşilor.

        Inciu-Ciuna şi Winnetou, împotriva oricăror aşteptări, se şi înapoiaseră. Apaşii năvăliră în tabăra kiowaşilor. Cei care se aflau printre noi ciuliră speriaţi urechile; apoi Tangua strigă din toate puterile:

        — Duşmanii s-au năpustit asupra fraţilor noştri! Iute, să le venim în ajutor!

        Dădu să se repeadă, dar Sam i se aşeză în drum:

        — Nu vă duceţi acolo! Rămâneţi aici. Suntem împresuraţi cu toţii.

        Doar nu-ţi închipui că cei doi şefi ai apaşilor sunt atât de proşti, încât să atace numai santinelele, fără să ştie cum şi unde vă aflaţi? Într-o clipă…

        Vorbi repede, precipitat, însă nu putu sfârşi fraza, deoarece jur-împrejur se ridică iarăşi acel strigăt de luptă care pătrundea până-n măduva oaselor. E drept că, după cum am mai spus, ne găseam în largul preriei, dar peste tot creşteau tufişuri la adăpostul cărora apaşii se strecuraseră neobservaţi. Luaţi de treburile noastre, ne-am trezit deodată încercuiţi. Goneau acum spre noi cu grămada, în salturi, din toate părţile. Kiowaşii trăgeau în ei, mai nimereau pe câte unii, dar atât de puţini, încât nici nu conta. Curând, începură şi atacanţii să tragă.

        — Nu omorâţi nici un apaş, absolut niciunul! Le strigai eu lui Sam, Dick şi Will.

        Vacarmul luptei ajunse în preajma noastră. Noi tuspatru ne ţineam deoparte, însă inginerul-şef şi cei trei experţi se angajară în luptă şi căzură ucişi. Era îngrozitor. Aţintindu-mi privirea înainte, nu văzui ce se petrece în spatele meu. Ne pomenirăm atacaţi de o ceată numeroasă. Le strigarăm noi că le suntem prieteni, dar în van. Se repeziră asupra noastră cu tomahawkuri şi cuţite, încât a trebuit să ne apărăm, să lovim, deşi cu totul alta ne fusese dorinţa. Am doborât câţiva înşi cu patul armei, ceea ce le-a impus respect celorlalţi. Ne lăsară în pace.

        Profitând de răgaz, aruncai o privire împrejur. Nu era nici un kiowaş care să aibă de luptat în acelaşi timp cu vreo câţiva adversari.

        Sam cântări la rândul lui situaţia şi-mi strigă:

        — Hai s-o ştergem repede în tufăriş! Îmi arătă tufele de care am mai pomenit în câteva rânduri şi fugi într-acolo. Dick Stone şi Will Parker îlurmară. Am şovăit câteva momente privind către locul unde zăceau cei trei experţi ucişi. Erau doar albi de-ai noştri şi regretam sincer că nu le-am putut veni în ajutor. Acum totul era prea târziu. O luai şi eu spre tufăriş. Dar până să-mi ajung ţinta, răsări ca din pământ Inciu-Ciuna.

        Venise împreună cu Winnetou în fruntea detaşamentului de apaşi însărcinat să atace tabăra şi să-i elibereze pe prizonieri. Sarcina fiind îndeplinită, cele două căpetenii porniră în control spre celălalt detaşament, care tăbărâse asupra noastră. Inciu-Ciuna o luase cu mult înaintea fiului său. Când s-o cotească după un tufiş, mă zări.

        — Tâlhar de pământuri! Îmi strigă şi se năpusti asupra mea, încercând să mă zdrobească cu patul puştii sale ţintuite în argint.

        Am încercat să-i vorbesc spre a lămuri situaţia, dar el nu mă ascultă şi se repezi iarăşi la mine. Ce aveam să fac? Să mă las rănit sau chiar ucis? Trebuia să forţez şi eu nota. Se pregătea tocmai să sară asupra mea, când aruncai din mână arma cu care-i parasem până atunci loviturile, îl apucai cu stânga de beregată şi cu pumnul drept îl trăsnii în tâmplă. Era figura mea preferată. Inciu-Ciuna scăpă puşca din mână, horăi scurt şi căzu. Deodată, lângă mine, se auzi un strigăt de triumf:

        — Acesta-i Inciu-Ciuna, căpetenia câinilor de apaşi! O să-mi folosească pielea de pe ţeasta lui; am să-l scalpez!

        Întorcându-mă, văzui pe Tangua, şeful kiowaşilor, care din nu ştiu ce motiv apucase acelaşi drum cu mine. Îşi aruncă arma cât colo, scoase cuţitul şi se năpusti asupra apaşului ce zăcea în nesimţire. Dădu să-l scalpeze. Îi prinsei braţul şi poruncii:

        — Jos mâna! Eu l-am învins, aşadar eu îi hotărăsc soarta, numai eu!

        — Taci, păduche alb! Răcni Tangua. N-am să-ţi cer învoire, apaşul e al meu! Dă-mi drumul, că de nu…

        Fulgeră cuţitul spre mine şi mi-l înfipse în încheietura mâinii stângi. Nu voiam să-l tai la rândul meu cu cuţitul; am încercat să-l înşfac şi să-l trag în lături, dar n-am izbutit; atunci l-am strâns de gât până s-a muiat de tot şi a rămas în mişcare. M-am aplecat asupra lui InciuCiuna, căruia îi înroşisem faţa cu sângele ce-mi curgea din rană. În clipa aceea auzii un foşnet în spatele meu şi întorsei repede capul.

        Această mişcare mă salvă de la moarte. O lovitură cumplită cu patul puştii îmi fulgeră umărul. Dacă nimerea în cap, mi-l crăpa în zece.

        Omul care mă lovise era Winnetou.

        Cum am mai spus, tânărul apaş rămăsese în urma tatălui său. Ieşind de după tufăriş, mă văzuse îngenunchind lângă Inciu-Ciuna, care zăcea în nesimţire, cu obrazul pătat de sânge. Atunci se repezi la mine ca să mă facă zob cu patul puştii, dar spre norocul meu nimeri în umăr.

        Nereuşindu-i lovitura, lepădă puşca, scoase cuţitul de la brâu şi se năpusti asupra mea.

        Mă aflam într-o situaţie cât se poate de precară. Lovitura îmi zdruncinase tot trupul şi-mi paralizase braţul. Aş fi încercat să-l lămuresc pe Winnetou, dar totul se petrecea atât de repede, încât nu mai aveam timp de explicaţii. Văzui cum îşi înalţă cuţitul şi-mi ţinteşte inima. Cu o uşoară fentă evitai lovitura fatală: lama cuţitului îmi pătrunse în buzunarul stâng de la piept, se abătu din cauza cutiei de sardele în care, după cum ştiţi, îmipăstram documentele, trecu pe lângă gât şi mi se înfipse în gură, străpungându-mi limba. Winnetou îşi smulse repede cuţitul şi, strângându-mă de beregată, se pregăti pentru o nouă lovitură. Teama morţii dublează puterile; nu mă puteam folosi decât de o singură mână, aveam un singur braţ valid. Izbutii şi de astă dată. Încleştându-i mâna dreaptă, o strânsei cu atâta forţă, încât de durere lăsă să-i scape cuţitul. Pe urmă îl apucai de braţul stâng, lângă cot şi i-l răsucii, silindu-l să-mi elibereze gâtul. Îmi încordai iute genunchii izbindu-l cu toată puterea şi răsturnându-l cu faţa la pământ. În clipa următoare, mă şi aflam în spinarea lui.

        Trebuia acum să-l imobilizez; dacă se ridica, eram pierdut. Cu un genunchi îl apăsam de-a curmezişul pe ambele coapse, cu celălalt îi striveam braţul. Cu mâna sănătoasă îl strângeam de ceafă, în timp ce el, cu mâna liberă, încerca – din fericire zadarnic – să apuce din nou cuţitul. Se încinse o luptă cu adevărat titanică. Închipuiţi-vi-l pe Winnetou, care nu mai fusese învins până atunci şi nici nu mai avea să fie de atunci încolo, cu mlădierea lui ca de şarpe, cu muşchii lui de fier, cu tendoanele de oţel. Am fi avut acum prilejul să ne explicăm; din câteva vorbe s-ar fi putut lămuri lucrurile. Dar limba îmi era spintecată, sângele îmi ţâşnea în şuvoaie din gură şi, când încercai să vorbesc, nu scosei decât o bâiguială confuză. Winnetou făcea sforţări uriaşe ca să se scuture de mine, dar eu îl apăsam cu o greutate implacabilă. Gâfâia din ce în ce mai tare, în timp ce eu îl strângeam de beregată oprindu-i răsuflarea. Să fi continuat până să se înăbuşe? Nu, în nici un caz! Îi dădui o clipă de răgaz, ca să-şi tragă sufletul. Atunci îşi înălţă puţin capul. Era tocmai ce doream: doi-trei pumni la rând şi Winnetou se linişti, buimac. Îl biruisem, în sfârşit, pe el, invincibilul. Căci faptul că-l mai trântisem cândva la pământ nu se putea numi victorie: atunci nu ne aflasem în luptă.

        Răsuflai adânc şi cu toată grija ca să nu înghit sângele care-mi umplea gura. Trebuia s-o ţin mereu deschisă pentru ca şuvoiul să se scurgă afară. Şi buzele îmi sângerau destul de abundent.

        Când să mă ridic, răsună în spatele meu o înjurătură indiană. Mă pomenii cu un pat de puşcă în cap şi căzui leşinat.

        Mi-am revenit abia seara. Zăcusem deci multă vreme în leşin. Mai întâi, am crezut că visez: mă prăbuşisem parcă în armătura de piatră a unei roţi de moară. Moara stătea, roata nu se mişca, împiedicată fiind de trupul meu. Apa clocotea deasupră-mi şi năvălea asupra roţii, strivindu-mă din ce în ce mai tare; mi se părea că voi fi măcinat. Mă dureau toate mădularele, dar cel mai rău mă chinuiau capul şi umărul.

        Treptat, începui să-mi dau seama că starea în care mă aflam nu e în totul nici. Realitate, nici vis. Clocotul şi ţiuitul acela nu era provocat de nici o cădere de apă, ci se năşteau doar în capul meu datorită loviturii ce mă culcase la pământ; iar durerea din umăr nu provenea de la roata morii, ci de la izbitura ce mi-o aplicase Winnetou. Gura îmi sângera încă şi sângele ameninţa să-mi inunde gâtlejul, să mă sufoce; un horcăit stăruitor mă trezi de-a binelea. Era horcăitul meu.

        — Se mişcă! Slavă Domnului, se mişcă! Auzii glasul lui Sam.

        — Exact, am observat şi eu, întări Dick Stone.

        — Iată că deschide ochii! E în viaţă, trăieşte! Adăugă Will Parker, într-adevăr, deschisesem ochii. Dar ceea ce văzui în prima clipă nu era deloc încurajator. Ne găseam în acelaşi loc unde se desfăşurase lupta. Jur-împrejur aveam vreo douăzeci de focuri de tabără, pe lângă care mişunau pe puţin cinci sute de apaşi. Erau şi mulţi răniţi. Observai şi un număr considerabil de morţi. O stivă de cadavre, unii apaşi, alţii kiowaşi. Primii pierduseră unsprezece, iar ceilalţi, treizeci de oameni. Nu fugise nimeni. Tangua se afla printre ai săi. Cadavrele inginerului-şef şi ale celor trei experţi nu le vedeam nicăieri. Fuseseră ucişi, fiindcă se apăraseră orbeşte.

        La mică depărtare de noi zăcea un om încovrigat, ca şi când ar fi fost supus torturii de altădată pe aşa-numitul butuc spaniol. Era Rattler. Apaşii îl legaseră astfel pentru a-l chinui. Rattler gemea şi, cu tot caracterul său urât, imoral, provoca milă. Oamenii lui nu mai trăiau.

        Fuseseră împuşcaţi cu prilejul primului atac. Numai pe el îl lăsaseră în viaţă; ca ucigaş al lui Klekih-Petra, avea să moară încet şi chinuitor.

        Eu eram legat de mâini şi de picioare, ca şi Parker şi Stone culcaţi la stânga mea. În dreapta zăcea Sam Hawkens, cu picioarele legate; mâna dreaptă îi era prinsă la spate; în schimb stânga îi fusese lăsată liberă, pentru ca – lucru ce-l aflai mai târziu – să-mi poată veni în ajutor.

        — Să mulţumim Cerului, iubite sir, că v-aţi revenit! Exclamă el, în timp ce, cu mâna slobodă, îmi mângâia obrazul. Cum de aţi fost răpus?

        Voiam să-i explic, dar nu eram în stare; mi se umpluse gura de sânge.

        — Scuipaţi-l afară! Mă îndemnă Sam.

        Scuipai, dar abia reuşii să îngăim câteva cuvinte nelămurite şi gura mi se umplu iarăşi. Din cauza acestei hemoragii abundente, eram total istovit. Rostii nişte fraze trunchiate, cu pauze interminabile şi cu o voce atât de slabă, încât Sam cu greu mă înţelese!

        — Inciu-Ciuna luptat… pe urmă Winnetou… înţepat limbă… patul puştii… cap… nu ştiu cine…

        Restul vorbelor se înecară. Abia atunci observai că zăceam într-un lac de sânge.

        — Păcatele mele! Cine-ar fi bănuit aşa ceva? Ne-am fi predat bucuroşi, dar apaşii nici gând să ne asculte. Ne-am retras în tufăriş, ca să aşteptăm acolo, poate le trece mânia, dacă nu mă-nşel. Credeam că aţi procedat la fel; v-am căutat peste tot, dar în zadar. Atunci m-am târât până la marginea tufărişului, sperând că vă găsesc acolo.

        Şi iată, un grup zgomotos de apaşi îi înconjuraseră pe Inciu-Ciuna şi pe Winnetou, care păreau morţi. Şi-au revenit însă curând. Iar dumneavoastră zăceaţi lângă ei ca şi când aţi fi murit. M-am speriat aşa de tare, încât i-am chemat imediat pe Will Parker şi pe Dick Stone; alergarăm tustrei încoace, să vedem dacă mâi trăiţi. Ei şi ne-au prins numaidecât. I-am explicat lui Inciu-Ciuna că suntem prietenii apaşilor şi că aseară avusesem chiar de gând să-i eliberăm. Dar el mi-a râs în faţă cu dispreţ; numai lui Winnetou îi datorez faptul că mi-au lăsat liberă mâna asta. Tot el v-a bandajat gâtul, altminteri nu v-aţi mai fi revenit; vi s-ar fi scurs tot sângele, dacă nu mă-nşel. A pătruns tare adânc cuţitul?

        — Prin… limbă, îngăimai eu.

        — Drace! Asta-i periculos. Vă aşteaptă nişte friguri care, deşi îmi displac profund, aş prefera să treacă asupră-mi, având în vedere că un ursbătrân ca mine le suportă mai uşor decât un greenhorn care, bănuiesc, n-a văzut până acum sânge decât în cârnaţi. Sper că nu aveţi şi alte răni.

        — Lovituri… patul puştii… cap… umăr…

        — Aşadar, v-au lucrat serios. Eu credeam că numai cuţitul e de vină. Vai, că tare vă mai vâjâie pesemne capul! Dar trece. Bine că nu v-au făcut terci şi dramul de minte pe care-l aveaţi. Tot pericolul e în rana de la limbă, care nu poate fi pansată. Am să…

        Mai mult nu putui auzi. Leşinai din nou.

        Când m-am trezit din leşin, mă aflam în mers; auzeam tropotul multor cai şi am deschis ochii. Zăceam – închipuiţi-vă!

        — Pe blana ursului grizzly ucis de mine. Devenise un fel de hamac atârnat între doi cai care mă transportau. Eram culcat atât de adânc în blană, încât nu vedeam decât capetele celor doi cai şi cerul de deasupra; altceva nimic. Soarele era sus şi mă frigea ca plumbul topit scurgându-mi-se în toate vinele. Gura – umflată şi plină de sânge năclăit. Aş fi vrut să-l scuip, dar limba refuza orice mişcare.

        „Apă, apă!” voiam să strig, deoarece setea mă chinuia îngrozitor.

        Dar nu puteam scoate nici o şoaptă şi nici un sunet. Îmi spuneam că s-a isprăvit cu mine şi mă sileam, ca orice muribund, să cuget la Dumnezeu şi la cele de dincolo de viaţă, dar leşinai din nou…

        Se făcea că luptam cu indieni, cu bizoni şi cu urşi, călăream spre moarte prin stepe pustii, înotam la nesfârşit pe oceane fără ţărmuri…

        Mă stăpâneau frigurile traumatice cu care lungă vreme m-am luptat între viaţă şi moarte. Auzeam din când în când, ca de la mare depărtare, glasul lui Sam Hawkens; zăream uneori doi ochi noptatici şi catifelaţi, ochii lui Winnetou; apoi muream, eram culcat în sicriu şi înmormântat; bulgări de ţărână se rostogoleau parcă peste capacul sicriului şi zăceam aşa o lungă, lungă veşnicie sub pământ şi în nemişcare, până ce capacul se ridicase iarăşi, ca de la sine şi neauzit, plutind în înălţimi şi mistuindu-se. Răsări deasupra-mi un cer senin; iar cei patru pereţi ai mormântului se retraseră în adânc. Era oare posibil? Era aievea? Îmi trecui mâna peste frunte şi…

        — Aleluia, aleluia! Învie din morţi, zău că învie! Jubila Sam.

        Îmi răsucii niţel capul.

        — Vedeţi şi-a dus mâna la frunte! Şi-a întors capul! Strigă el.

        Se aplecă peste mine. Chipul îi radia fericire; vedeam asta limpede, în pofida bărbii care îi ascundea mai toată faţa.

        — Mă recunoaşteţi, sir, iubite sir? Întrebă el. Aţi deschis ochii şi v-aţi mişcat. Va să zică aţi înviat din morţi. Mă vedeţi?

        Voiam să-i răspund, dar nu puteam, mai întâi din pricina lipsei totale de vlagă şi apoi din cauza limbii care-mi atârna în gură ca de plumb. Mă mulţumii să dau din cap.

        — Şi mă auziţi? Insistă Sam.

        Dădui iarăşi din cap.

        — Uitaţi-vă la el… priviţi încoace… uitaţi-vă!

        Faţa lui dispăru, în schimb apărură capetele lui Stone şi Parker.

        Bravii mei camarazi! Aveau ochii înlăcrimaţi de bucurie. Dădură să-mi vorbească, dar Sam îi împinse la o parte.

        — Lăsaţi-mă pe mine! Eu discut, eu!

        Îmi prinse amândouă mâinile, le apăsă de acel sector al bărbii unde, după toate probabilităţile, era situată gura şi mă iscodi cu duioşie:

        — Vă e foame, sir? Vă e sete? Aţi putea să mâncaţi ceva sau să beţi?

        Făcui din cap un semn de refuz; nu simţeam nici cea mai mică nevoie să mănânc. Mă aflam într-o stare de sfârşeală care nu mai reclama nici măcar un strop de apă.

        — Nu zău, chiar nu vreţi? Păi, e posibil? Ştiţi câtă vreme aţi zăcut?

        A mişcat uşor din umeri.

        — Trei săptămâni, trei săptămâni încheiate! Închipuiţi-vă! De altfel, nici nu ştiţi ce s-a mai petrecut, nici unde vă aflaţi! Aţi trecut prin nişte friguri grozave din cauza rănii; apoi v-au înţepenit muşchii.

        Apaşii, ce mai, erau gata să vă îngroape. Dar eu nu vă puteam crede mort. Atâta m-am rugat de ei, încât Winnetou, sfătuindu-se cu tatăl său, a obţinut învoirea să vă îngroape abia după ce veţi intra în putrefacţie. Asta i-o datorăm lui Winnetou şi intervenţiei sale. Trebuie să-l caut şi să-l invit încoace!

        Am închis ochii şi am continuat să zac, dar nu în mormânt, ci într-o istovire plăcută, într-o pace netulburată. Aş fi vrut să rămân la nesfârşit în această stare… Deodată, auzii nişte paşi. O mână mă pipăi şi-mi mişcă braţul; recunoscui apoi vocea lui Winnetou:

        — Oare Sam Hawkens nu se înşală? Să se fi trezit într-adevăr Selki Lata? (Old Shatterhand, în traducere indiană.

        — Da, da! Am văzut tustrei cu ochii noştri. Ne-a răspuns chiar la întrebări, a mişcat din cap.

        — Mare minune! Ar fi fost însă mai bine dacă minunea nu se întâmpla. S-a întors din moarte ca să plece iarăşi fără întoarcere. Veţi muri cu toţii împreună.

        — Dar el e cel mai bun prieten al apaşilor!

        — M-a doborât în două rânduri!

        — A fost nevoit.

        — Nu trebuia s-o facă.

        — Ba da: prima oară, ca să te salveze pe tine; kiowaşii te-ar fi Ucis în luptă. A doua oară a fost silit să se apere împotriva ta. Voiam să ne predăm de bunăvoie, dar n-am putut; oamenii tăi nici nu ne luau în seamă vorbele.

        — Asta o spune Hawkens numai ca să-şi salveze pielea.

        — Ba nu. Vorbesc adevărul curat!

        — Limba ta minte. Tot ce-mi îndrugi ca să scapi de o moarte chinuitoare nu face decât să mă convingă şi mai mult de faptul că ne-aţi fost duşmani încă şi mai răi decât kiowaşii. Te-ai furişat printre noi şi ai tras cu urechea. Dac-ai fi fost prietenul nostru, ne-ai fi prevenit şi n-am fi fost atacaţi acolo şi legaţi de copaci lângă malul apei.

        — Dar v-aţi fi răzbunat pe noi pentru moartea lui Klekih-Petra şi chiar dacă n-aţi fi făcut-o, drept mulţumită că v-am prevenit, totuşi ne-aţi fi împiedicat să continuăm şi să terminăm lucrările.

        — Nici aşa nu le mai puteţi continua. Născoceşti motive în care nici copiii n-ar crede. Ori îţi închipui că Inciu-Ciuna şi Winnetou sunt mai proşti decât copiii?

        — Departe de mine un asemenea gând. Păcat că Old Shatterhand aleşinat iarăşi. Dac-ar fi în putere şi ar putea grăi, ţi-ar da şi el mărturie că nu spun decât adevărul adevărat.

        — Fireşte, ar simţi ca şi tine. Toate feţele palide sunt mincinoase şi viclene. Am cunoscut un singur alb în inima căruia sălăşluieşte adevărul: acela era Klekih-Petra, pe care voi ni l-aţi răpit. Cu acest Old Shatterhand era cât pe-aci să mă înşel. Curajul şi forţa lui îmi stârniseră admiraţie. Ochii lui păreau sinceri şi credeam să-l pot iubi.

        Dar nu e decât un tâlhar de pământuri, ca şi toţi ceilalţi. Nu v-a împiedicat să ne atrageţi în cursă, în schimb m-a lovit în două rânduri cu pumnul. De ce oare Marele Spirit o fi adus pe lume asemenea om cu inima ipocrită?

        Simţindu-i atingerea mâinii, încercasem să-l privesc; dar în apatia mea trupul refuzase să se supună voinţei. Părea eteric sau alcătuit dintr-o plămadă insensibilă, incapabil de a percepe realitatea concretă.

        Acum însă, ascultând părerile lui Winnetou despre mine, reuşii să-mi ridic pleoapele şi să-l privesc. Era neînarmat şi îmbrăcat într-un veşmânt uşor de pânză, iar în mâini ţinea o carte cu titlu mare, aurit:

        Hiawatha. Acest indian, fiul unui popor considerat „sălbatic”, nu numai că ştia carte, dar avea şi gust pentru literatură aleasă. Celebrul poem al lui Longfellow în mâinile unui apaş! Nici n-aş fi visat un asemenea tablou!

        — A deschis iar ochii! Exclamă Sam şi Winnetou se întoarse spre mine. Se apropie, îşi aţinti îndelung privirea în ochii mei şi întrebă:

        — Poţi vorbi?

        Negai cu o clătinare din cap.

        — Te mai doare trupul?

        Acelaşi răspuns.

        — Fii cinstit cu mine! Când revii din moarte, nu trebuie să minţi.

        E adevărat că voi patru aţi vrut să ne salvaţi?

        Dădui de două ori din cap în semn de confirmare.

        Atunci Winnetou făcu cu mâna un gest de dispreţ şi vorbi pe un ton extrem de indignat:

        — Minciună, minţi! Dacă mi-ai fi mărturisit adevărul, poate că aş fi crezut o clipă că eşti un astfel de om, să te poţi îndrepta; l-aş fi rugat pe tatăl meu, Inciu-Ciuna, să-ţi dăruiască viaţa. Dar nu meriţi să intervin pentru tine, trebuie să mori. Îţi vom da îngrijire atentă ca să te faci sănătos cât mai curând, să ajungi în depline puteri şi să poţi îndura chinurile ce te aşteaptă. Bolnav şi slab cum eşti, ai muri prea repede şi asta n-ar fi pedeapsă.

        Nu-l mai puteam privi, pleoapele îmi căzură grele peste ochi. Ah, de-aş fi putut să vorbesc! Sam, acest Sam Hawkens, de obicei atât de şiret, pleda prea puţin Convingător. Eu aş fi vorbit altfel. Ca şi când mi-ar fi ghicit gândul, Sam se adresă din nou tânărului apaş:

        — Ţi-am dovedit doar limpede şi fără putinţă de tăgadă că am fost alături de voi. Războinicii voştri urmau să fie ucişi în chinuri şi, pentru a-i salva, Old Shatterhand s-a luptat cu Cuţit-Fulger şi l-a răpus.

        Va să zică şi-a pus viaţa-n joc pentru voi şi acum, drept răsplată, vreţi să-l torturaţi şi să-l omorâţi?!

        — Nu mi-ai dovedit nimic; până şi această istorie e o minciună.

        — Întreabă-l pe Tangua, căpetenia kiowaşilor, care se află în mâinilevoastre.

        — L-am întrebat.

        — Şi ce-a spus?

        — Că minţi. Old Shatterhand nu l-a răpus pe Cuţit-Fulger. Războinicii noştri l-au ucis în timpul atacului.

        — Încă o dovadă de câtă răutate zace în sufletul lui Tangua. El ştie că noi eram, în ascuns, de partea voastră. Acuma vrea să se răzbune pe noi ducându-ne la pieire.

        — A jurat pe Marele Spirit, de aceea îl cred pe dânsul, nu pe voi.

        Îţi repet şi ţie ceea ce i-am spus adineauri lui Old Shatterhand: dacă aţi mărturisi deschis adevărul, aş interveni pentru viaţa voastră. Klekih-Petra, care mi-a fost ca un părinte, prieten şi dascăl, a sădit în inima mea simţământul păcii şi al milei. Nu sunt setos de sânge, iar tatăl meu, căpetenia, îmi împlineşte totdeauna dorinţele. Iată, n-am omorât încă pe niciunul din kiowaşii pe care-i ţinem aici ca prizonieri. Nu cu viaţa îi vom face să plătească, ci cu caii şi cu armele, cu corturile şi cu păturile lor. A mai rămas să ne înţelegem în privinţa preţului răscumpărării şi atât. Rattler însă, ucigaşul lui Klekih-Petra, trebuie să moară. Iar în ce vă priveşte, deşi îi sunteţi tovarăşi, am mai fi îngăduitori dacă aţi vorbi sincer. Dar cum nu vreţi, vă aşteaptă aceeaşi soartă.

        Era o replică lungă a taciturnului Winnetou, cum nu aveam să mai aud altele decât rareori şi numai în ocazii de mare importanţă. Aşadar, soarta noastră îi stătea la inimă mai mult chiar decât găsea cu cale să mărturisească.

        — Dar cum e posibil să ne declarăm duşmanii voştri, când de fapt vă suntem prieteni?! Insistă Sam.

        — Taci! Văd că ţi-ai pus în gând să mori cu o mare minciună pe buze. V-am lăsat până acum mai liberi decât pe ceilalţi prizonieri, ca să-l puteţi ajuta pe Old Shatterhand. Dar nu meritaţi cruţare; de acum înainte, veţi fi trataţi mai aspru. Urmaţi-mă! Am să vă arăt locul ce vă e destinat; de aci încolo, nu aveţi voie să-l părăsiţi.

        — Asta nu, Winnetou, să nu faci una ca asta! Se rugă Sam îngrozit.

        Nu pot să mă despart de Old Shatterhand!

        — Vei putea. Îţi poruncesc! Voinţa mea e lege!

        — Dar te implorăm… Cel puţin să…

        — Tăcere! Îl puse la respect apaşul. Să nu mai aud nici un cuvânt în această chestiune! Mă urmaţi, sau pun războinicii mei să vă lege şi să vă ducă pe sus?

        — Suntem în puterea voastră şi, prin urmare, nevoiţi să te ascultăm. Când ne vei îngădui să-l revedem pe Old Shatterhand?

        — În ziua morţii lui şi a voastră.

        — Mai înainte nu?

        — Nu!

        — Atunci, până a te urma, dă-ne voie să ne luăm rămas-bun de la el!

        Îmi cuprinse mâna şi simţii barba lui stufoasă atingându-mi fruntea; mă sărută. Parker şi Stone făcură la fel. Plecară apoi tustrei împreună cu Winnetou. Rămăsei o vreme singur, până veniră câţiva apaşi şi mă ridicară; nu ştiam încotro mă duc; eram prea slăbit ca să mai deschid ochii. În timpce mă transportau, am adormit.

        Nu ştiu cât a durat somnul. A fost un somn tămăduitor, adânc şi lung. Când m-am trezit, nu mi-a mai fost greu să deschid ochii, nu mai eram nici pe departe atât de vlăguit. Puteam să mişc niţel limba şi să-mi duc mâna la gură ca să mă şterg de sânge şi puroi.

        Spre mirarea mea, mă aflam într-o odaie pătrată, cu pereţi de zid.

        Lumina pătrundea printr-o intrare fără uşă. Patul meu se rezema de peretele opus. Aici se găseau câteva blănuri de grizzly aşezate una peste alta; o foarte frumoasă cuvertură indiană de Santillo îmi acoperea trupul. În colţ, lângă intrare, şedeau două femei indiene, una în vârstă, alta tânără. Mă îngrijeau şi mă păzeau totodată. Bătrâna era scofâlcită, urâtă, cum ajung cele mai multe squaw, adică femei roşii – ca urmare a vieţii lor trudnice. Ele îndeplinesc toate muncile, chiar şi cele mai grele, în timp ce bărbaţii se ocupă de război şi de vânătoare, iar în restul timpului nu fac nici o treabă. Tânăra era frumoasă, ba chiar foarte frumoasă. Îmbrăcată în veşminte europene, ar fi stârnit admiraţie în orice salon civilizat. Purta un fel de cămaşă lungă de un albastru-deschis, strâns încheiată la gât şi cu mijlocul prins într-o centură din piele de şarpe cu clopoţei.

        Nu avea nici o podoabă, cum ar fi, de pildă, mărgelele de sticlă sau monedele ieftine cu care se gătesc de obicei femeile indiene. Singura-i podoabă era părul minunat, lung, împletit în două cozi grele, negre-albăstrii, ce-i cădeau până pe şolduri. Părul acesta mi-l amintea pe-al lui Winnetou. De altfel şi trăsăturile feţei semănau cu ale lui. Aceiaşi ochi negri-catifelaţi, pe jumătate ascunşi sub gene lungi, umbroase, ca nişte taine de nepătruns. Şi nici urmă de pomeţii aceia proeminenţi, specifici fizionomiei indiene. Obrajii gingaşi, de un oval cald şi plin, se încheiau la bărbie cu o gropiţă care ar fi făcut farmecul oricărei europene. Vorbea în şoaptă cu bătrâna, probabil pentru a nu mă trezi din somn; când surâdea cu gura-i frumoasă, uşor întredeschisă, dinţii albi, asemenea celui mai curat fildeş, sclipeau între buzele-i roşii. Nasul fin, cu nări delicate, ar fi trădat mai curând o obârşie greacă decât indiană. Tenul, de un arămiu-deschis, părea suflat cu lumină argintie. Să tot fi avut optsprezece ani şi aş fi pus rămăşag că e sora lui Winnetou.

        Cele două squaw lucrau la o centură de piele albă, pe care o împodobeau cu arabescuri şi cusături roşii.

        Mă ridicai în capul oaselor; da, mă ridicai şi nu mi-a fost deloc greu s-o fac, deşi înaintea ultimei etape de somn nici nu izbuteam să deschid ochii de slăbiciune. Bătrâna auzi mişcarea, mă privi şi, arătându-mă cu degetul, exclamă:

        — Uf! Aguan inta-hinta!

        „Uf” este o exclamaţie de mirare şi „aguan inta-hinta” înseamnă „e treaz”. Fata îşi ridică privirea de la lucrul ei şi, văzând că şed, se apropie de patul meu.

        — Te-ai trezit, aşadar! Spuse ea, folosind, spre marea mea surpriză, o englezească destul de corectă. Ai vreo dorinţă?

        Deschisei gura ca să-i răspund. Dar mi-am adus aminte că nu pot vorbi şi că uitasem pentru moment starea în care mă găsesc. Totuşi, aşezându-mă mai comod, judecai în sine-mi că s-ar putea să-mi fi revenit şigraiul. Făcui o încercare şi reuşii:

        — Da, am chiar… mai multe… dorinţe.

        Vai, cât mă bucuram să-mi aud iarăşi glasul! Îmi suna mie însumi ca străin; cuvintele ieşeau precipitate, şuierătoare; îmi provocau dureri în fundul gurii; dar erau, totuşi, cuvinte şi le rosteam eu, care timp de trei săptămâni nu fusesem în stare să pronunţ o silabă.

        — Vorbeşte încet sau numai prin semne, mă sfătui ea. Nşo-ci vede că vorbitul îţi face rău.

        — Nşo-ci e numele tău? O întrebai.

        — Da.

        — Har celui ce ţi l-a dat! Nu se putea un nume mai potrivit; eşti ca o zi frumoasă de primăvară, când primele flori ale anului încep să-şi dăruie mireasma.

        Nşo-ci înseamnă „zi-frumoasă”. Fata se îmbujora uşor la faţă şi îmi aminti:

        — Ai vrut să-mi vorbeşti de dorinţele tale.

        — Spune-mi mai întâi dacă stai aici din pricina mea.

        — Da, am poruncă să te îngrijesc.

        — Cine te-a trimis?

        — Winnetou, fratele meu.

        — Mi-am închipuit că ţi-e frate. Semeni leit cu tânărul şi viteazul luptător.

        — Dar tu ai vrut să-l ucizi?

        Era numai pe jumătate o afirmaţie. Fata mă scruta din ochi, parc-ar fi vrut să-mi citească sufletul.

        — Nu-i adevărat! I-am răspuns.

        — El nu te crede şi te socoteşte vrăjmaşul lui. L-ai doborât de două ori, pe el, neînvinsul!

        — O dată pentru a-l salva şi a doua oară pentru că trebuia să mă apăr. Îl îndrăgisem încă din prima clipă.

        Ochii ei se aţintiră iarăşi prelung într-ai mei. Apoi rosti:

        — El n-are încredere în tine, iar eu sunt sora lui. Te mai doare gura?

        — Acum nu.

        — Poţi să înghiţi ceva?

        — Să încerc. Ai voie să-mi aduci apă de băut?

        — Da şi pentru spălat. Îţi aduc numaidecât. Ieşi împreună cu bătrâna.

        Ce însemnau toate acestea? Ce interpretare să le fi dat? Winnetou ne considera duşmanii lui, nu credea în asigurările noastre şi totuşi a pus-o pe sora lui să îmi poarte de grijă! Motivul l-am descoperit abia mai târziu.

        După puţin, cele două squaw se înapoiară. Tânăra ducea un vas de forma unei cupe din argilă cafenie şi amintind meşteşugul olarilor pueblo indieni. Vasul era plin cu apă limpede. Mă socotea încă prea slab ca să beau fără ajutorul ei, aşa că-mi duse vasul la gură. Înghiţeam greu, chiar foarte greu; suportam dureri mari; dar mergea, trebuia să meargă; băui cu înghiţituri mici şi cu pauze mari, până golii toată cupa.

        Câtă putere îmi dădu apa! Nşo-ci observă efectul şi-mi zise:

        — Ţi-a făcut bine. Mai târziu îţi aduc şi altceva. Trebuie să-ţi fie tare sete şi foame. Vrei să te speli?

        — Oare voi putea?

        — Încearcă!

        Bătrâna aduse apă într-o coajă de dovleac tăiat în două. Nşo-ci mi-o aşeză lângă pat şi-mi dădu o împletitură dintr-o scoarţă de copac, albă şi fină, semănând cu un prosop. Am încercat să mă spăl, dar n-am reuşit din cauza slăbiciunii. Atunci fata muie un capăt al prosopului în apă şi mi-l trase pe obraz, pe mâini – mie, presupusului duşman de moarte al fratelui şi al părintelui ei. Când sfârşi, mă întrebă cu un surâs blând şi cu vădită compasiune:

        — Ai fost totdeauna uscăţiv ca acum?

        Uscăţiv? Ah, la asta nici nu mă gândisem! Trei lungi săptămâni de febră şi, pe deasupra, leşinul cataleptic care sfârşeşte de obicei cu moartea! Apoi nemâncat şi fără un strop de apă! Normal că toate acestea nu puteau trece fără urme. Îmi umflai obrajii şi răspunsei:

        — N-am fost niciodată slab.

        — Atunci priveşte-ţi chipul în apă!

        Mă uitai în tigva de dovleac şi mă speriai de-a binelea: din apă răsărea un cap scheletic, de strigoi.

        — Ce minune că mai trăiesc! Strigai aproape fără să vreau.

        — Aşa spune şi Winnetou. Ai suportat şi drumul lung călare până aici. Spiritul cel mare şi bun ţi-a dăruit multă putere; altul n-ar fi dus-o aşa cinci zile încheiate.

        — Cinci zile? Dar unde ne aflăm?

        — La noi, în pueblo, la Rio Pecos.

        „Pueblo” este o aşezare de piatră, un fel de cetate indiană.

        — Oare s-au întors şi războinicii voştri care fuseseră luaţi prizonieri?

        — Da, toţi. Ei locuiesc nu departe de pueblo.

        — Sunt şi prizonierii kiowaşi aici?

        — Sunt şi ei. De fapt, ar fi meritat să fie ucişi. Orice alt trib i-ar fi chinuit şi omorât, dar bunul Klekih-Petra, care a fost dascălul nostru, ne-a învăţat blândeţea Marelui Spirit. Dacă ne plătesc preţul răscumpărării, atunci kiowaşii se pot întoarce acasă.

        — Şi cei trei tovarăşi ai mei? Ştii unde se află?

        — Într-o odaie ca asta, numai că sunt legaţi şi nu au lumină.

        — Cum le merge?

        — Nu le lipseşte nimic; cine va muri la stâlpul caznelor are nevoie de putere ca să reziste mult, să se chinuiască. Altminteri n-ar fi pedeapsă.

        — Deci îi aşteaptă moartea? Trebuie să moară?

        — Trebuie.

        — Şi eu?

        — Şi tu!

        Glasul ei nu trăda nici o urmă de compătimire. Era oare această fiinţă frumoasă atât de insensibilă, încât să nu o mişte moartea unui om?

        — Spune-mi, n-aş putea vorbi cu ei? O rugai.

        — E interzis.

        — Nici să-i văd măcar o dată, de departe?

        — Nici.

        — Atunci poate îmi îngădui să le dau un semn de viaţă?

        — Nici asta nu se poate.

        — Numai o vorbă, ca să afle cum mă simt…

        Cumpăni o clipă, apoi răspunse:

        — Am să-l rog pe Winnetou, fratele meu, să fie informaţi din când în când despre starea ta.

        — Va trece Winnetou pe la mine?

        — Nu.

        — Vreau să-i vorbesc ceva!

        — Dar el nu are ce să-ţi vorbească.

        — Ceea ce vreau să-i spun e de mare însemnătate.

        — Pentru el?

        — Pentru mine şi pentru tovarăşii mei.

        — Nu va veni. Dar îi comunic eu, dacă e un lucru pe care mi-l poţi încredinţa.

        — Nu, îţi mulţumesc! Aş putea să ţi-l spun şi ţie; ţi-aş încredinţa chiar totul, totul. Dar dacă Winnetou e prea mândru ca să discute cu mine, atunci nici eu n-am să-i vorbesc prin mijlocitor.

        — N-ai să-l vezi decât în ziua morţii tale. Noi plecăm acum. Dacă doreşti sau ai nevoie de ceva, dă-ne un semn. O să-l auzim şi va veni cineva imediat.

        Scoase din buzunar un fluieraş mic de argilă şi mi-l dădu. Apoi ieşi împreună cu bătrâna.

        Se poate oare imagina o situaţie mai ciudată decât aceea în care mă găseam? Bolnav de moarte, urma să fiu bine îngrijit ca să-mi recapăt puterea de a îndura o moarte lungă şi chinuitoare! Iar cel care-mi pregătea sfârşitul poruncise să fiu îngrijit de însăşi sora lui, nu de vreo bătrână slută şi murdară!

        Cred că nu e nevoie să adaug că discuţia mea cu Nşo-ci nu s-a desfăşurat chiar atât de simplu cum am descris-o. Articularea cuvintelor îmi provoca dureri. Vorbeam anevoie şi trebuia să fac pauze lungi şi dese pentru a-mi trage sufletul. Asta m-a obosit. După ce plecă „Zi-frumoasă”, adormii numaidecât.

        Trecură astfel câteva ceasuri. La deşteptare, mi-era o sete cumplită şi o foame de lup. M-am folosit de fluieraşul acela fermecat. Imediat apăru bătrâna – pesemne că veghease afară, lângă uşă —, îşi iţi capul şi mă întrebă ceva. N-am desluşit decât cuvintele „işa” şi „işda”, dar nici pe acestea nu le înţelegeam. De fapt, mă întreba dacă vreau să mănânc sau să beau. Făcui semne mimând băutul şi mestecatul, după care femeia dispăru. Peste puţin, sosi Nşo-ci cu o strachină de lut şi cu o lingură. Îngenunche lângă patul meu şi-mi dădu să mănânc, lingură cu lingură, ca şi cum ai hrăni un copil care încă nu se descurcă singur. Indienii înapoiaţi nu folosesc asemenea vase şi tacâmuri; dar bietul Klekih-Petra fusese şi în această privinţă un dascăl al apaşilor.

        În strachină era zeamă de carne foarte concentrată şi amestecată cu mălai pe care indienii îl prepară anevoie, măcinând boabele între două pietre. Dar în gospodăria lui Inciu-Ciuna exista o morişcă de mână care, mai târziu, mi-a fost prezentată ca o raritate şi pe care o construise Klekih-Petra.

        Fireşte că-mi era şi mai dificil să mănânc decât să beau; suportam cumare greu durerile şi-mi venea să ţip la fiecare îmbucătură. Dar natura cerea hrană şi, dacă nu voiam să mor de inaniţie, trebuia să mănânc. Îmi dădeam chiar osteneala să nu se observe suferinţa mea; totuşi, de durere, îmi dădeau lacrimile şi pe acestea nu le puteam stăpâni. Nşo-ci îmi sesiză suferinţa şi, după ce biruii şi ultima lingură, îmi spuse:

        — Eşti slab că abia te mai ţii, dar ai voinţă şi dârzenie de viteaz.

        Măcar de te năşteai apaş şi nu o faţă palidă mincinoasă!

        — Eu nu mint. Nu mint niciodată. Ai s-o recunoşti şi tu cândva!

        — Mult aş vrea să te cred; dar nu a fost decât o singură faţă palidă pe lume care vorbea cinstit şi anume Klekih-Petra, pe care l-am iubit cu toţii. Era urât, dar avea mintea limpede şi o inimă bună, frumoasă.

        Voi l-aţi ucis fără să vă fi jignit măcar; de aceea trebuie să muriţi şi să fiţi îngropaţi împreună cu el.

        — Cum? Nu l-aţi îngropat încă?

        — Nu.

        — Dar nu e posibil să se fi păstrat leşul atâta timp!

        — Se află într-un coşciug bine închis, în care nu pătrunde aerul.

        Ai să vezi şi tu coşciugul înainte de a muri.

        După această consolare fata plecă. Este, oricum, o nespusă mângâiere ca, sortit schingiuirilor şi morţii, să poţi admira mai întâi sicriul altuia! De fapt însă, nici nu luam în serios apropierea morţii. Ba eram sigur că voi trăi. Posedam doar o mărturie infailibilă pentru a demonstra nevinovăţia noastră şi anume şuviţa ce o tăiasem din părul lui Winnetou pe când îl eliberam din captivitate.

        Dar mai era oare la mine? Nu cumva mi-a fost luată? Mă îngrozii la gândul acesta. În scurtele mele clipe de trezie nu-mi trecuse prin minte că indienii obişnuiesc să-şi jefuiască prizonierii. Trebuia, deci, să-mi controlez buzunarele.

        Mai purtam pe mine aceleaşi haine cu care căzusem în mâinile apaşilor. Nu mă dezbrăcaseră, nu-mi luaseră nimic din veşminte. Îşi poate oricine imagina ce înseamnă să zaci trei săptămâni încheiate aşa, îmbrăcat, în arsura rănilor. Sunt împrejurări prin care treci aievea, dar pe care nu le poţi istorisi într-o carte. Cititorii desigur că-l invidiază pe omul care a călătorit mult, care a trecut prin ciur şi dârmon; dar dac-ar afla chiar toate lucrurile, atunci s-ar feri ca de foc să-i calce pe urme. De câte ori nu primesc scrisori de la cititori entuziaşti, admiratori ai cărţilor mele, prin care mă anunţă că vor să întreprindă şi ei asemenea călătorii! Mă întreabă de cheltuieli, de echipament; pe unii îi interesează ce cunoştinţe trebuie să-ţi însuşeşti în prealabil şi ce limbi e bine să înveţi. Pe aceşti domni, care se dau în vânt după aventuri, îi vindec repede vorbindu-le deschis şi trăgând perdeaua de pe faptele ce le trecusem sub tăcere.

        Îmi controlai deci buzunarele şi, spre plăcuta mea surpriză, găsii totul neatins; numai armele îmi fuseseră luate. Scosei la iveală cutia de sardele; hârtiile se găseau la locul lor şi, printre ele, şuviţa din părul lui Winnetou. O strânsei cu grijă şi mă culcai liniştit. Către seară, cum mă trezii – deşi nu dădusem semnalul – Nşo-ci se înfăţişă iarăşi cu bucate şi cu apă proaspătă. Mâncam acum fără ajutorul ei şi, în răstimp, îi puneam fel de fel de întrebări; ea îmi răspundea după caz cu da sau nu, ori prefera să tacă! I sedăduseră, desigur, indicaţii stricte de comportare. Erau multe pe care nu trebuia să le ştiu. Am întrebat-o cum se face că mi-au fost lăsate toate lucrurile.

        — Fratele meu Winnetou a poruncit astfel, mă lămuri ea.

        — Cunoşti şi pricina?

        — Nu, nu l-am întrebat. Dar pot să-ţi istorisesc altceva mai interesant.

        — Ce anume?

        — Le-am văzut pe cele trei feţe palide care au fost prinse o dată cu tine.

        — Le-ai văzut cu ochii tăi? Întrebai cu bucurie.

        — Da. Am fost să le dau de veste că te simţi mai bine şi că în curând vei fi sănătos. Atunci, acela ce poartă numele Sam Hawkens m-a rugat să-ţi dau ceva din partea lui, un lucru pe care ţi l-a pregătit în timpul celor trei săptămâni cât ai zăcut bolnav de moarte.

        — Ce lucru?

        — L-am întrebat pe Winnetou dacă pot să ţi-l aduc şi el a încuviinţat. Iată-l. Trebuie că eşti un om puternic şi viteaz dacă îndrăzneşti să înfrunţi ursul cenuşiu numai cu cuţitul în mână. Sam Hawkens mi-a povestit totul.

        Îmi dădu o salbă confecţionată din dinţii şi ghearele acelui grizzly; nu lipseau nici vârfurile urechilor.

        — Cum de a reuşit să meşterească o asemenea salbă? Întrebai mirat. Fără nici o sculă? Sau i-aţi lăsat cuţitul şi celelalte lucruri?

        — Nu. Numai ţie nu ţi s-a luat nimic. Însă Winnetou, aflând de la dânsul că ar dori să facă o salbă, i-a înapoiat ghearele şi dinţii ursului, dându-i şi sculele necesare. Pune-ţi salba la gât, fiindcă n-ai să te bucuri multă vreme de ea.

        — Adică trebuie să mor curând?

        — Da.

        Îmi luă salba din mână şi mi-o petrecu după gât. Din acea zi am purtat-o mereu, cât am stat în vestul sălbatic. I-am răspuns frumoasei indiene:

        — Darul acesta puteai să mi-l aduci şi mai târziu. Nu era nici o grabă, căci sper să-l port încă mulţi ani de-aci încolo.

        — Greşeşti. Timpul e scurt, foarte scurt.

        — Nu cred. Războinicii voştri nu mă vor ucide.

        — Ba da! S-a hotărât în sfatul bătrânilor.

        — Atunci or să-şi schimbe hotărârea când vor afla că sunt nevinovat.

        — Ei nu-ţi dau crezare!

        — Le voi dovedi şi mă vor crede.

        — Dovedeşte, dovedeşte! M-aş bucura mult, foarte mult să aflu că nu eşti un mincinos şi un trădător! Spune-mi, ce dovadă ai, să-l înştiinţez pe fratele meu Winnetou.

        — Să vină la mine şi va afla.

        — N-are să vină.

        — Atunci am să tac. N-am obiceiul să cerşesc nimănui prietenia şi nici să vorbesc prin mijlocirea unui om care mă poate vizita personal.

        — Ce aspri mai sunteţi şi voi, războinicii! Cu câtă bucurie ţi-aş fi adus iertarea lui Winnetou! Însă n-ai s-o capeţi.

        — N-am nevoie de iertare, de vreme ce n-am comis nici o faptă care ar trebui iertată. Am să te rog totuşi să-mi faci un alt serviciu.

        — Şi anume?

        — Dacă ai prilejul să-l mai vezi pe Sam Hawkens, spune-i să fie fără grijă. Cum mă fac sănătos, ne dobândim libertatea.

        — Asta n-o mai cred! E o speranţă deşartă.

        — Nu e speranţă. Sunt absolut sigur. Vei vedea mai târziu că am dreptate.

        Convingerea cu care vorbeam o făcu să renunţe la răspuns; plecă fără să mai spună nimic.

        Aşadar, închisoarea în care mă aflam era situată lângă Rio Pecos, în orice caz, într-o vale lăuntrică, pentru că, ori de câte ori privirea îmi scăpa dincolo de uşă, se izbea pe peretele unei stânci nu prea depărtate; or, valea lui Rio Pecos trebuia să fie mult mai întinsă. Mi-ar fi plăcut să vizitez acest pueblo în care vieţuiam. Dar cum să mă scol din pat? Şi chiar dac-aş fi reuşit să mă ţin pe picioare şi să mă deplasez, nu ştiam dacă mi-era îngăduit să părăsesc încăperea.

        Când se făcu întuneric, intră bătrâna şi se aşeză într-un colţ. Adusese o lampă făcută dintr-o tărtăcuţă golită şi o ţinu aprinsă toată noaptea. Bătrâna avea de împlinit muncile mai grele, în timp ce Nşo-ci reprezenta, cum s-ar spune, principiul ospitalităţii.

        Mi-am petrecut noaptea într-un somn adânc, întremător şi dimineaţa m-am trezit mai înviorat. În ziua aceea mi se dădu de mâncare nu mai puţin de şase ori: tot zeamă de carne cu mălai. Era un aliment pe cât de nutritiv, pe atât de uşor de digerat, care avea să-mi fie servit şi în zilele următoare, până ce am ajuns să mestec mai bine şi să consum hrană mai solidă, îndeosebi carne.

        Sănătatea îmi revenea văzând cu ochii. Muşchii se refăceau şi umflătura din gură scădea rapid. Nşo-ci rămase mereu aceeaşi, prietenoasă, grijulie, deşi convinsă că mi se apropie sfârşitul. De câte ori se credea neobservată, surprindeam în ochii ei o privire tristă, ca un fel de întrebare mută, stăruind asupră-mi. Părea că începe să-i fie milă de mine. Greşisem, deci, crezând-o fără inimă.

        Mă hotărâi s-o întreb dacă pot să-mi părăsesc odaia a cărei intrare era veşnic deschisă; îmi răspunse negativ. Totodată, mă informă că, zi şi noapte, neobservaţi de mine, doi paznici făceau de serviciu în faţa intrării şi că voi fi păzit şi de-aci încolo. Dacă n-am fost legat, faptul se datora stării mele de slăbiciune; după părerea ei, însă, urma să fiu legat cât de curând în curele.

        Această ştire m-a îndemnat să fiu prudent. Ce-i drept, îmi puneam nădejdea în şuviţa de păr; era totuşi posibil să dau greş pe această cale; într-o asemenea eventualitate, trebuia să mă bizui pe mine, pe forţa mea fizică şi această forţă trebuia antrenată. Dar cum?

        Numai în timpul somnului zăceam întins pe blănurile de urs; altminteri, şedeam sau umblam câte puţin prin cameră. I-am explicat frumoasei Nşo-ci că nu sunt obişnuit să şed pe moale şi am rugat-o să-mi procure, dacă poate, un pietroi. Dorinţa mea ajunse la urechile lui Winnetou, care-mi trimise bolovani de diferite mărimi. Cel mai mare cântărea, fără îndoială, un chintal. Cu aceşti bolovani făceam exerciţii ori de câte ori măaflam singur în odaie. Faţă de îngrijitoarea mea simulam încă slăbiciune; în realitate, după numai paisprezece zile, eram în stare să ridic cu uşurinţă, de câteva ori la rând, pietroiul cel mai greu. Făceam serioase progrese şi, la sfârşitul celei de-a treia săptămâni, îmi simţii forţele pe deplin restabilite.

        Se împliniseră, deci, şase săptămâni de când mă aflam aici şi nu-mi parvenise încă nici o ştire despre eliberarea prizonierilor kiowaşi. Era o performanţă să hrăneşti atâta timp două sute de oameni! Oricum, kiowaşii îşi vor plăti hrana cu vârf şi îndesat. Cu cât vor rămâne mai multă vreme aici fără să accepte condiţiile apaşilor, cu atât mai ridicat va fi preţul răscumpărării.

        Era într-o frumoasă şi însorită dimineaţă de toamnă târzie, când Nşo-ci îmi aduse gustarea şi, în timp ce îmbucam, se aşeză lângă mine, contrar obiceiului ei din ultimele zile de a se depărta imediat. Ochii i se opriră asupra mea cu licăriri neliniştite. Mă învălui într-o privire blândă şi o lacrimă i se rostogoli pe obraz.

        — Plângi? O întrebai. S-a întâmplat ceva care te mâhneşte?

        — Se va întâmpla astăzi.

        — Ce?

        — Kiowaşii au fost eliberaţi şi pleacă. Trimişii lor au sosit azi-noapte la malul râului şi au adus toate avuţiile cerute de noi drept despăgubire.

        — Şi asta te întristează? Ar trebui să te bucuri că pleacă, în sfârşit, după ce v-au îndeplinit condiţiile.

        — Nu ştii ce vorbeşti, nici nu bănuieşti măcar ce te aşteaptă! Plecarea kiowaşilor va fi sărbătorită; adică tu şi cei trei tovarăşi ai tăi veţi fi legaţi la stâlpul caznelor.

        Presimţeam de mult că se apropie deznodământul şi totuşi tresării aflând înfricoşătoarea veste. Aşadar, sosise ziua hotărâtoare, poate chiar ultima din viaţa mea! Ce-mi va aduce oare această zi până la căderea serii? Mă prefăcui nepăsător şi mâncai aparent liniştit; isprăvind, îi dădui strachina. O luă, se ridică şi voi să iasă. Se întoarse însă din prag, veni iar lângă mine, îmi întinse mâna şi, fără a-şi mai reţine lacrimile, rosti:

        — E ultima oară că-ţi mai pot vorbi. Te las cu bine! Ţi se spune Old Shatterhand şi eşti un războinic viteaz. Să te ţii tot aşa de dârz când te vor supune la chinuri! Nşo-ci e foarte mâhnită de moartea ta; dar se va bucura nespus dacă durerea nu-ţi va smulge nici un strigăt, nici un vaiet. Fă-mi, te rog, bucuria şi mori ca un erou!

        După această rugăminte, se grăbi să părăsească odaia. Mă apropiai de ieşire ca s-o urmăresc din ochi. Dar mă pomenii cu două ţevi de puşcă îndreptate spre mine: cei doi paznici îşi făceau datoria. Dacă mai înaintam un pas, desigur că m-ar fi împuşcat sau poate că m-ar fi rănit numai, ca să nu pot merge mai departe. La o evadare nici nu puteam visa; aş fi eşuat, fără îndoială, cu atât mai mult cu cât nici nu cunoşteam locurile. M-am retras deci iarăşi în închisoarea mea.

        Ce-mi rămânea de făcut? În orice caz, cel mai bun lucru era să aştept liniştit desfăşurarea evenimentelor şi, la momentul oportun, să încerc efectul ce l-ar produce şuviţa de păr. Mi-a fost suficientă privirea pe care am aruncat-o afară, ca să mă conving că orice gând de fugă ar fi curată nebunie. Citisem, ce-i drept, multe despre aşezările pueblo, dar nu văzusem încăniciuna. Ele sunt ridicate în scop de apărare şi, în ce priveşte construcţia lor, corespund în totul destinaţiei.

        Îndeobşte, un pueblo e durat în golurile adânci ale stâncilor, din piatră tare şi din cărămidă. Clădirile se compun din mai multe caturi al căror număr variază după specificul locului. Etajul suprapus e zidit mai înăuntru, încât acoperişul celui inferior îi alcătuieşte un fel de platformă. Întregul oferă priveliştea unei piramide cu etaje, care, spre vârf, sunt din ce în ce mai adânc săpate în stâncă. Prin urmare, parterul este cel mai ieşit înafară şi cel mai întins, pe când etajele superioare se îngustează mereu. Caturile acestea nu sunt legate laolaltă, ca la noi, prin trepte interioare; se ajunge la ele din exterior, pe scări mobile, sprijinite de zid, care pot fi îndepărtate la nevoie. Dacă se apropie vreun duşman, scara dispare şi el nu va putea să urce decât folosindu-se de o scară proprie; dar în acest caz, va trebui să ia cu asalt fiecare etaj în parte, fiind expus focului pe care îl deschid apărătorii de pe platforma superioară, bine adăpostiţi în faţa gloanţelor inamice.

        Într-un asemenea pueblo-piramidă mă aflam eu şi anume – după aprecierea mea – la etajul opt sau nouă. Cum aş fi putut coborî ca să evadez de aici, când pe fiecare platformă vegheau indienii? Nu.

        Trebuia să rămân locului. Mă trântii, aşadar, pe pat şi aşteptai. Erau ceasuri grele, aproape insuportabile; timpul înainta cu paşi de melc şi se făcu aproape amiază, fără să fi intrat cineva la mine; se adevereau astfel spusele fetei. În sfârşit, auzii mişcându-se afară câţiva oameni.

        Winnetou pătrunse în odaie, însoţit de cinci apaşi. Rămăsei culcat şi, în aparenţă, nepăsător. Mă cercetă cu ochi stăruitori şi rosti:

        — Old Shatterhand să-mi spună dacă s-a făcut sănătos.

        — Nu de tot, răspunsei.

        — Dar precum aud, graiul i-a revenit?

        — Da.

        — Şi poţi umbla?

        — Cred.

        — Ştii să înoţi?

        — Puţin.

        — Atunci e în regulă; va trebui să înoţi. Ai aflat în ce zi fusese hotărât să ne revedem?

        — În ziua morţii mele.

        — Ai reţinut bine. Ziua a sosit. Scoală-te, vei fi legat.

        Ar fi fost o copilărie să nu dau urmare ordinului. Aveam de-a face cu şase indieni, care, fără prea multă dificultate, m-ar fi luat pe sus. Aş fi fost în stare, nu-i vorbă, să dobor pe unul sau pe altul, dar astfel n-aş fi reuşit decât să-i înfurii şi mai mult pe camarazii lor. Mă ridicai deci din pat şi întinsei mâinile; mi le-au legat în faţă; apoi mi-au pus curele la picioare, dar în aşa fel, încât să pot merge încet şi chiar să urc la nevoie cu paşi mărunţi. Pe urmă am fost scos afară, pe platformă.

        De aici ducea o scară la etajul imediat inferior; nu era o scară de felul celor folosite la noi, ci un stâlp gros de lemn cu crestături adânci alcătuind un fel de trepte. Trei apaşi mi-o luară înainte; a trebuit să-i urmez, ceea ce – în pofida curelelor – nu-mi cădea peste măsură de greu; în spate veneau ceilalţi doi apaşi. Am coborât astfel de la etaj la etaj. Pe fiecare din platformestăteau femei şi copii, mă priveau curioşi, tăcuţi, coborând apoi în urma noastră. Până să ajungem deasupra parterului, se alcătuise un convoi de câteva sute de persoane; era publicul dornic să se desfete la spectacolul morţii.

        Nu greşisem în presupunerile mele; acest pueblo era situat într-o vâlcea îngustă, laterală, care dădea în valea largă a lui Rio Pecos. În direcţia aceea mă duceau acum pe mine. Pecos nu e un râu prea mare; în timpul verii şi al toamnei apele sale sunt şi mai sărace decât iarna şi primăvara; are însă şi locuri adânci, unde apa nu scade în nici un anotimp; acolo există şi o vegetaţie abundentă – ierburi şi copaci – fapt care-i determină pe indieni să se aşeze în aceste locuri unde găsesc întotdeauna nutreţ pentru cai.

        Priveliştea unui asemenea loc se întindea înaintea ochilor mei. Albia râului era largă de aproximativ o jumătate de oră de mers; pe ambele maluri, la dreapta şi la stânga noastră, creştea tufăriş şi pădure străbătută de pajişti verzi. Chiar în faţa noastră pădurea era tăiată pe amândouă malurile; nu m-am întrebat de ce, nu aveam timp să meditez. În locul unde vâlceaua pe care o traversasem răspundea în valea largă a râului răsărea o fâşie de nisip de vreo cinci sute de metri lăţime, ducând în linie dreaptă la râu şi continuând apoi pe malul celălalt; semăna cu o dungă aurie trasă perpendicular peste valea verde. Pe această dungă de nisip nu creştea fir de iarbă, nici tufă, nici copac, cu excepţia unui cedru uriaş înfipt în pământul sterp şi străjuind malul opus. Datorită rezistenţei lui, arborele înfruntase toate toanele naturii care croise de-a curmezişul văii acea limbă de nisip. Nu se afla chiar lângă mal, ci la oarecare distanţă şi fusese ales de InciuCiuna ca să joace un anume rol în spectacolul de azi.

        De partea astălaltă a râului domnea o vie mişcare. Zării mai întâi carul nostru cu boi, pe care apaşii îl luaseră ca pradă. Dincolo de dunga stearpă de pământ păşteau caii kiowaşilor, aduşi ca preţ al eliberării din captivitate. Acolo se înălţau corturile şi erau expuse feluritele arme, intrând, de asemenea, în preţul răscumpărării. Se afla acolo şi InciuCiuna împreună cu oamenii care aveau să calculeze valoarea tuturor lucrurilor aduse de kiowaşi. Tangua era cu ei; fusese eliberat şi dânsul împreună cu războinicii săi. O scurtă privire asupra acestei mulţimi îmbrăcate în veşminte fantastice, predominant roşii, îmi vădi prezenţa unui număr de minimum şase sute de apaşi.

        Văzând că ne apropiem, se adunară şi formară repede mai multe şiruri dispuse într-un semicerc larg în jurul carului cu boi spre care eram condus. Li se alăturară şi kiowaşii.

        Odată ajuns, îi văzui pe Sam Hawkens, pe Stone şi pe Parker legaţi fedeleş, însă nu de car, ci de nişte stâlpi înfipţi adânc în pământ. Un al patrulea stâlp îşi aştepta victima; aici mă legară pe mine. Aşadar, aceştia erau stâlpii de tortură, la care urma să ne încheiem viaţa în mod jalnic, în chinuri şi batjocuri! Stâlpii se înşirau pe un singur rând, la intervale mici, în aşa fel încât să putem comunica între noi. După mine venea Sam, apoi Stone şi Parker. Prin preajmă zăceau numeroase legături de vreascuri. Urmau să fie adunate la picioarele noastre şi aprinse ca să ardem în vâlvătăile focului, după ce vom fi trecut prin celelalte torturi.

        Prietenii mei nu păreau să se fi chinuit în timpul prizonieratului;arătau bine hrăniţi, numai că nu dădeau semne de voioşie.

        — Ah, sir, iată-vă şi pe dumneavoastră! Mă întâmpină Sam. E o tevatură jalnică, nespus de jalnică, la care au de gând să ne supună.

        Nu cred să rezistăm. Din asemenea chinuri cu greu se poate scăpa.

        Şi, în plus, se pregătesc să ne şi frigă, dacă nu mă-nşel. Ce spuneţi de afacerea asta, sir?

        — Ai vreo nădejde de salvare, Sam?

        — Nu văd cine-ar putea să ne smulgă de-aici. Mi-am frământat mintea săptămâni de-a rândul, dar n-am găsit nici o soluţie. Am zăcut pe întuneric, într-o văgăună de piatră şi pe deasupra legaţi cobză şi cu paznici înjur. Cum să scapi în asemenea condiţii?! Dar dumneavoastră cum aţi dus-o?

        — Foarte bine!

        — Cred şi eu; vi se citeşte pe faţă. V-au îndopat cum se îndoapă gâscanii pentru Sfântul Martin. Şi cu limba cum staţi?

        — Binişor. Precum auzi, pot vorbi; umflătura, cât mai este, va trece şi ea curând.

        — Sunt convins! Drăguţa de ea va fi astăzi radical vindecată; nici urmă nu va rămâne. Dar nici din Old Shatterhand nu se va alege decât un pumn de cenuşă. Şi totuşi, chiar dacă nu văd vreo salvare, nu mă prea simt ca în pragul morţii. Mă credeţi ori nu, dar nici măcar nu mi-e teamă, nici nu mă frământ. Mă simt ca şi cum indienii ăştia nu ne-ar vrea răul, ca şi cum de undeva, pe neaşteptate, ar trebui să apară un salvator.

        — Posibil! Nici eu nu mi-am pierdut speranţa. Aş pune chiar rămăşag că, deseară, la capătul acestei zile tragice, ne vom găsi într-o foarte bună dispoziţie.

        — Asemenea vorbă nu poate ieşi decât din gura dumneavoastră, pentru că sunteţi un greenhorn desăvârşit. Auzi, într-o foarte bună dispoziţie! Prostii! Nici nu mă gândesc la una „foarte bună”. I-aş mulţumi Domnului dacă deseară m-aş simţi barem într-un oarecare fel.

        — Ţi-am repetat de atâtea ori şi ţi-am dovedit că greenhorn-ii de soiul meu sunt cu totul altfel de indivizi decât ai voştri.

        — Aşa? Şi la urma urmei ce vreţi să spuneţi? Parcă folosiţi un ton ciudat. Aţi găsit vreo idee potrivită?

        — Da.

        — Când? Care?

        — În seara când Winnetou şi tatăl său au fugit din prizonierat.

        — Va să zică atunci? Nici o scofală! Ideea de atunci nu mai poate folosi astăzi; doar nu aveaţi cum să prevedeţi că vom fi cazaţi aici, la apaşi, în nişte condiţii atât de agreabile. Şi cum îi zice, mă rog, ideii dumneavoastră?

        — Şuviţa de păr.

        — Şuviţa de păr? Repetă Sam uluit. Ia spuneţi-mi, sir, cum staţi cu mansarda? Aveţi cumva un cuib de şoareci în cap?

        — Nu cred.

        — Atunci ce-mi veniţi cu şuviţa de păr? V-a oferit vreo iubită de pe vremuri cosiţa ei şi vreţi să le-o faceţi cadou apaşilor?

        — Dimpotrivă, e de la un bărbat.

        Mă privi ca şi cum s-ar fi îndoit de sănătatea mea psihică şi, clătinând din cap, zise:

        — Ascultaţi-mă, scumpe sir, vă lipseşte o doagă. Rana de la cap trebuie să fi lăsat urme. Probabil că şuviţa de păr o purtaţi în creier, nu în buzunar. Eu, unul, nu pricep cum un smoc de păr ne-ar putea salva de stâlpii ăştia.

        — Hm! Vezi că ideea aparţine unui greenhorn şi trebuie să aşteptăm în linişte până să-şi dovedească valoarea. Iar în ce priveşte stâlpii, te asigur că cel puţin eu unul n-am să rămân veşnic legat.

        — Fireşte! După ce ajungeţi cenuşă, nu vă mai ţine nimeni legat de stâlp.

        — Pshawl îmi vor da drumul încă înainte de a începe tortura.

        — Zău? Şi pe ce vă bizuiţi?

        — Mă vor pune să înot.

        — Să înotaţi? Întrebă el, aruncându-mi iarăşi o privire cu coada ochiului, ca un psihiatru pacientului său.

        — Da, să înot. Şi asta nu se poate dacă eşti legat de stâlp. Trebuie, deci, să-mi redea libertatea de mişcare.

        — La naiba! Cine v-a informat?

        — Winnetou.

        — Şi când o să înotaţi?

        — De bună seamă azi, chiar îndată.

        — Good luck! Dacă v-a spus-o însuşi Winnetou, înseamnă că mijeşte printre nori o rază de soare. Pesemne că va trebui să vă cuceriţi dreptul la viaţă.

        — Aşa cred.

        — Atunci vor proceda la fel şi cu noi; nu-mi închipui să facă o excepţie cu dumneavoastră. Deci, situaţia nu e chiar atât de desperată cum credeam.

        — Sunt de aceeaşi părere. Probabil că ne vom putea salva.

        — Oho! Nu vă faceţi iluzii prea mari! Dacă e vorba să ne cucerim libertatea, ne vor pune la încercări din cele mai grele. Cunosc însă şi cazuri când unii prizonieri s-au salvat în felul acesta. Ştiţi să înotaţi, sir?

        — Da.

        — Bine?

        — Suficient ca să nu-mi fie frică de nici un indian.

        — Vă previn încă o dată: nu vă faceţi iluzii! Ăştia înoată ca şoarecii de apă, ca peştii!

        — Şi eu ca vidra, care prinde peştii şi-i mănâncă.

        — Prea vă lăudaţi!

        — Deloc. Înotul a fost unul din sporturile mele preferate. Ştii ce se cheamă a călca apa?

        — Am auzit.

        — Ştii şi cum se procedează?

        — Nu, n-am văzut niciodată.

        — Atunci e posibil să vezi chiar azi. Dacă mi se dă ocazia să-mi salvez viaţa înot, aproape că nu mă îndoiesc de reuşită.

        — Vă urez din inimă, sir! Să sperăm că ni se oferă şi nouă asemenea prilej. Ar fi, oricum, mai bine decât să rămânem agăţaţi de stâlp.

        Prefer să cad în luptă, decât să fiu chinuit până la moarte.

        Nimeni nu ne împiedică să vorbim: Winnetou nu ne lua în seamă;discuta cu tatăl său şi cu Tangua; iar războinicii care mă conduseră până aici menţineau ordinea mulţimii rânduite în semicerc.

        În faţă şedeau copiii, iar în spatele lor fetele şi femeile; printre ele şi Nşo-ci, care îşi lua rareori privirea de la mine. Veneau la rând băieţandrii şi apoi războinicii adulţi. Când Sam pronunţă ultimele cuvinte, ordinea devenise perfectă.

        Inciu-Ciuna, care se afla lângă Winnetou şi Tangua înăuntrul semicercului, îşi înălţă capul şi rosti cu glasul tare, încât auzeam fiece cuvânt:

        — Fraţii mei roşii, surori, copii şi chiar voi, bărbaţi din tribul Kiowa, luaţi seama la ceea ce vă spun!

        Făcu o pauză şi, constatând că atenţia tuturor era îndreptată asupra lui, continuă:

        — Feţele palide sunt duşmanii oamenilor roşii; se află rareori printre ei câte unul ai cărui ochi să ne privească limpede şi cu prietenie. Cel mai nobil dintre aceşti puţini a venit cândva încoace, la poporul apaşilor, ca să-i fie prieten şi părinte. Noi i-am dat numele de Klekih-Petra, părintele alb. Fraţii şi surorile mele l-au cunoscut şi l-au iubit. Să mărturisească deschis aici!

        — Howgh! răsună ca un cor solemn.

        Căpetenia îşi reluă discursul:

        — Klekih-Petra a fost învăţătorul nostru în toate câte nu le ştiam, dar care ne sunt de folos şi bine venite; ne-a vorbit şi de credinţa albilor şi de Marele Spirit care îi naşte şi îi veghează pe toţi oamenii.

        Acest Mare Spirit a poruncit ca roşii şi albii să fie fraţi şi să se iubească. Dar i-au împlinit oare albii voinţa? Ne-au adus oare dragoste?

        Nu! Fraţii şi surorile mele să mărturisească!

        — Howgh!răsună din nou.

        — Au venit, de fapt, ca să ne prade avutul, să ne jefuiască. Ei pot s-o facă, pentru că sunt mai tari ca noi. Acolo unde altădată păşteau bizonii şi mustangii, ei au ridicat oraşe şi zidării de unde pornesc toate relele în care ne zbatem. Pe unde vâna altădată omul roşu, străbătând codrul străvechi şi călărind prin savană, goneşte astăzi calul de foc şi trage după el sumedenie de care uriaşe, pline cu duşmani trimişi să ne ucidă. Şi dacă omul roşu fuge din calea lui şi se retrage să flămânzească şi să moară în pace pe locurile ce i-au mai rămas, nu trece mult şi iarăşi îl calcă feţele palide, îl alungă şi-l hăituiesc pentru a croi calului de foc alte drumuri pe glia noastră strămoşească. Am întâlnit asemenea feţe palide şi le-am vorbit paşnic. Le-am spus că ţara e a noastră şi nu a lor. N-au avut cum să nege şi au trebuit să recunoască. Dar când le-am cerut să se întoarcă acasă şi să renunţe de bunăvoie a mai deschide drum calului de foc pe imaşurile noastre, nu ne-au ascultat şi l-au ucis pe Klekih-Petra, omul iubit şi cinstit de noi. Fraţii şi surorile mele să întărească cele spuse!

        — Howgh! Răsună iarăşi, într-un glas, confirmarea.

        — Am adus aici trupul său neînsufleţit şi l-am păstrat până în ziua răzbunării. Klekih-Petra va fi înmormântat şi, împreună cu el, vom îngropa pe ucigaş. De asemenea, i-am prins şi pe aceia care se aflau cu ucigaşul când a săvârşit crima. Ei sunt prietenii lui şi ne-au dat pe mâna kiowaşilor. Dar tăgăduiesc fapta lor mârşavă. Orice alt neam de oameni roşii, cunoscândfaptele ştiute de noi, ar osândi pe loc aceste feţe palide la moarte chinuitoare. Noi însă vrem să urmăm sfaturile lui KlekihPetra şi să fim judecători drepţi. Cum ei nu vor să-şi recunoască vina şi susţin că nu ne-au fost duşmani, haide să-i ascultăm şi le hotărâm pe urmă soarta. Fraţii şi surorile mele să dea dezlegarea cuvenită!

        — Howgh! se înălţă de jur împrejur aprobarea.

        — Auziţi, sir? Sună a bine! Îmi şopti Sam. Dacă vor să ne asculte, înseamnă că nu stăm chiar atât de prost. Sper să-i putem convinge de nevinovăţia noastră. Am să-i lămuresc şi ne vor da drumul.

        — Află, dragă Sam, că nu vei reuşi, i-am răspuns.

        — Nu? Şi din care motiv? N-oi fi eu bun de gură?

        — O, nicidecum! Cred că-ţi turuie gura încă din leagăn; dar iată-ne de şase săptămâni prizonieri şi în tot răstimpul acesta n-ai izbutit să le schimbi părerea despre noi.

        — Dar nici dumneavoastră, sir!

        — Fireşte că nu. Întâi de toate, n-am putut vorbi şi pe urmă, când să mişc şi eu limba, nici un indian nu s-a mai apropiat de mine. Vei recunoaşte că n-a fost chip nici să încerc o pledoarie în faţa vreunuia din şefi.

        — Nici să nu încercaţi!

        — De ce?

        — Fiindcă n-o să iasă nimic. Sunteţi un greenhorn prea naiv în asemenea chestiuni; o să ne înfundaţi şi mai rău. Ce-i drept, dispuneţi de nişte muşchi grozavi, dar ăştia nu ne folosesc în cazul de faţă. Aici e nevoie, în primul rând, de experienţă, de agerime a minţii, de şiretenie, adică de o seamă de însuşiri care vă lipsesc. În fond, n-aveţi nici o vină: aşa v-a făcut natura. Dar tocmai de aceea zic să nu vă amestecaţi. Lăsaţi apărarea în seama noastră.

        — Atunci, dragă Sam, nu-mi rămâne decât să-ţi urez mai mult succes ca până acum!

        — Nici o grijă; veţi auzi cu urechile proprii cât de bine o întorc.

        Dialogul s-a desfăşurat nestingherit; audierea noastră încă nu începuse. Inciu-Ciuna şi Winnetou se întreţineau pe şoptite cu Tangua, cercetându-ne din când în când cu privirea. Discutau, aşadar, despre noi. Ochii celor doi şefi ai apaşilor se întunecau treptat, se aspreau, în timp ce înfăţişarea şi gesturile kiowaşului trădau stăruinţa sa evidentă de a-i convinge pe interlocutori de vinovăţia noastră. Cine ştie ce minciuni îndruga pentru a ne duce la pierzanie! În sfârşit, se apropiară de noi. Apaşii se opriră la dreapta noastră, iar Tangua se postă lângă mine, în stânga. Cu voce tare, ca toată lumea să-l audă, InciuCiuna ni se adresă:

        — Aţi înţeles ce-am spus adineauri. Mărturisiţi adevărul şi pe urmă apăraţi-vă. Răspundeţi la întrebările mele. Faceţi parte dintre oamenii albi care au lucrat la măsurători pentru calul de foc?

        — Da, se grăbi Sam să confirme. Însă trebuie să ştii că noi ăştia trei n-am făcut măsurători, ci am fost trimişi pentru gardă. Iar în ce-l priveşte pe al patrulea, pe Old Shatterhand, cum i se mai spune…

        — Taci! Îl întrerupse căpetenia. Să răspunzi numai la întrebările mele şi să nu scoţi o vorbă de prisos! Altminteri, pun să te biciuiască până-ţi plesneşte pielea! Prin urmare, faceţi parte dintre acei albi?

        Scurt: da sau nu?

        — Da! Rosti Sam, scurt, pentru a scăpa de bici.

        — Old Shatterhand a lucrat şi el la măsurători?

        — Da.

        — Şi voi făceaţi de strajă?

        — Da.

        — Înseamnă că sunteţi şi mai răi; cine îi apără pe hoţi şi pe tâlhari, acela merită pedeapsă îndoită. Ucigaşul Ratller e de-al vostru?

        — Da, însă trebuie să ştii că nu i-am fost prieteni…

        — Taci, câine! Îl repezi Inciu-Ciuna. Îmi răspunzi la întrebare, nimic mai mult. Cunoşti legile vestului sălbatic?

        — Da.

        — Cum se pedepsesc hoţii de cai?

        — Cu moartea.

        — Ce e mai de preţ: un cal, sau pământul cel mare al apaşilor?

        Sam tăcu, pentru a nu-şi pronunţa el însuşi sentinţa de moarte.

        — Vorbeşte, că de nu, te biciuiesc până la sânge!

        Atunci mărunţelul, curajosul Sam mârâi:

        — N-ai decât! Loveşte! Sam Hawkens nu e omul care să vorbească silit!

        Auzindu-l, îmi întorsei faţa spre el şi-l rugai:

        — Vorbeşte, Sam. E mai bine pentru noi!

        — Well, îmi răspunse, dacă doriţi, voi accepta să vorbesc, deşi ar trebui să tac.

        — Spune, ce-i mai important: un cal, sau pământul nostru?

        — Pământul.

        — Prin urmare, unul care fură pământ merită mai curând moartea decât hoţul de cai. Iar voi tocmai asta vreţi: să ne furaţi pământul. Pe deasupra, mai sunteţi şi tovarăşii ticălosului care l-a omorât pe Klekih-Petra. Aceasta înăspreşte pedeapsa. Ca hoţi de pământ aţi fi fost ucişi fără cazne; dar ca ucigaşi, veţi fi schingiuiţi la stâlpul caznelor până veţi muri. Totuşi n-am încheiat încă şirul isprăvilor voastre.

        Ne-aţi dat sau nu pe mâinile duşmanilor noştri kiowaşi?

        — Nu!

        — Minţi!

        — Spun adevărul!

        — N-ai venit tu după noi călare, împreună cu Old Shatterhand, după ce v-am părăsit?

        — Da.

        — Iată dovada sigură a duşmăniei!

        — Ba nu-i aşa. Voi ne-aţi ameninţat şi, după toate regulile de aici, din vestul sălbatic, trebuia să ne încredinţăm că nu v-aţi ascuns prin apropiere. Aţi fi putut să vă ascundeţi şi să deschideţi focul asupra noastră. Numai de aceea v-am urmărit.

        — De ce nu ai făcut-o singur? De ce l-ai luat şi pe Old Shatterhand?

        — Ca să-l învăţ cum se citesc urmele; dânsul e abia ucenic.

        — Dacă dorinţele vă erau atât de paşnice şi nu ne-aţi urmărit decât din prevedere, atunci de ce i-aţi chemat în ajutor pe kiowaşi?

        — Pentru că am văzut că ai luat-o repede înainte. Voiai să-ţi aducirăzboinicii şi să ne ataci.

        — Şi aveaţi mare nevoie de ajutorul kiowaşilor?

        — Fireşte.

        — Altă cale nu găseaţi?

        — Nu.

        — Iarăşi minţi! N-aveaţi decât să vă supuneţi poruncii mele, să părăsiţi locul şi aţi fi scăpat teferi.

        — Nu puteam pleca înainte să fi terminat lucrul.

        — Aşa, va să zică, voiaţi să duceţi furtul până la capăt, deşi v-am prevenit. Pentru asta i-aţi chemat în ajutor pe kiowaşi. Dar cine îi aţâţă pe duşmani împotriva noastră dovedeşte că şi el ni-e duşman, deci trebuie ucis. Iată încă un temei ca să vă condamnăm la moarte!

        Dar nici măcar nu aţi lăsat pe seama kiowaşilor ca ei singuri să ne atace şi să ne biruie; i-aţi sprijinit şi voi. Recunoşti?

        — N-am vrut decât să împiedicăm vărsarea de sânge.

        — Îţi râzi de mine? Nu ne-ai ieşit tu înainte la întoarcerea noastră?

        — Da.

        — Şi nu ne-ai iscodit?

        — Da.

        — Şi n-ai stat toată noaptea în preajma noastră? Da ori ba?

        — Aşa e.

        — Nu ai condus tu feţele palide până la râu, ademenindu-ne acolo? Nu i-ai ascuns pe kiowaşi în pădure ca să poată sări apoi asupra noastră?

        — E adevărat, însă trebuia…

        — Taci! Vreau un răspuns scurt, nu pălăvrăgeli. Ne-aţi atras într-o cursă? Al cui a fost vicleşugul?

        — Al meu.

        — De astă dată ai spus adevărul. Unii de-ai noştri au fost răniţi, alţii omorâţi, restul prinşi. Şi totul din pricina voastră. Sângele vărsat vă dovedeşte vinovăţia. Iată încă un temei ca să fiţi daţi morţii.

        — În planul meu era…

        — Ţine-ţi gura! Nu te-am întrebat nimic. Marele şi bunul Spirit ne-a trimis un salvator neştiut şi nevăzut. Eu şi fiul meu Winnetou am fost eliberaţi. Ne-am furişat până la caii noştri, dar nu am luat decât doi, cât ne trebuia. Restul i-am lăsat acolo fraţilor noştri prizonieri pentru ca, după ce-i vom fi scos în libertate, să se folosească de ei. Am pornit în goană, ca să ne adunăm războinicii şi să-i zdrobim pe kiowaşi. Le descoperiserăm urmele, de aceea ne-am putut întoarce chiar a doua zi să tăbărâm asupra duşmanului. A curs iarăşi mult sânge; numărăm în total şaisprezece morţi, fără a mai socoti chinul răniţilor. Aşadar, încă un temei ca să fiţi omorâţi. Să nu vă aşteptaţi nici la iertare, nici la milă şi…

        — Nu cerem iertare, ci dreptate! Îl întrerupse Sam. Pot să…

        — N-ai de gând să taci odată, câine? I-o tăie Inciu-Ciuna mânios.

        Să vorbeşti numai când te întreb. De altfel, am terminat cu tine şi cu voi toţi. Dar pentru că vorbeşti de dreptate, nu veţi fi osândiţi numai după spusele tale; am să vă aduc şi un martor. Tangua, căpetenia kiowaşilor, să binevoiască a-şi înălţa glasul şi să depună mărturie. Sunt aceste feţe palide prietenii noştri?

        — Nu, răspunse kiowaşul, pe chipul căruia se citea clar satisfacţia că lucrurile iau o întorsătură atât de primejdioasă pentru noi.

        — Au vrut albii să ne cruţe?

        — Nu. M-au aţâţat împotriva voastră, m-au îndemnat să nu avem milă de voi şi să vă ucidem pe toţi.

        Acest neadevăr mă scoase pur şi simplu din sărite şi mă făcu să renunţ la tăcerea mea. Ii strigai în obraz:

        — Ceea ce spui e o minciună atât de mare şi de sfruntată, încât, de-aş avea o singură mână liberă, te-aş face una cu pământul!

        — Câine împuţit! Urlă Tangua. Ba eu am să te fac!

        Ridică pumnul, gata să lovească. I-am răspuns:

        — Loveşte, dacă nu ţi-e ruşine să dai într-un om care nu se poate apăra! Voi vorbiţi de ascultare şi de dreptate? Asta înseamnă a fi ascultat? Asta se cheamă dreptate, când nu ai voie să rosteşti ceea ce ai de spus? Pasămite avem dreptul să ne apărăm? Cum adică s-o facem?

        Sub ameninţarea de a fi biciuiţi până la sânge dacă scoatem un singur cuvânt în plus faţă de ceea ce vreţi să auziţi? Inciu-Ciuna se poartă ca un judecător nedrept. Ne pune întrebări şi ne sileşte să dăm răspunsuri care ne-ar duce la pieire; alte răspunsuri nu ne îngăduie.

        Când vrem să lămurim adevărul, ne întrerupe, ne interzice apărarea, ne ameninţă cu bătaia. Nu ne trebuie asemenea ascultare şi dreptate.

        Mai bine schingiuiţi-ne, că tot v-aţi pregătit pentru asta! Nu veţi stoarce din noi nici un geamăt de durere!

        — Iuf, iuf! Răsună cu admiraţie un glas de femeie. Era sora lui Winnetou.

        — Iuf, iuf, iuf! Repetară, ca un ecou, mulţi dintre apaşi.

        Curajul le impune indienilor; ei îl admiră chiar şi la duşmani; de aci exclamaţiile pe care le auzeam. Continuai:

        — Întâlnindu-i întâia oară pe Inciu-Ciuna şi pe Winnetou, inima îmi spunea că sunt oameni viteji şi drepţi, pe care i-aş putea stima şi iubi. M-am înşelat. Nu sunt cu nimic mai buni decât ceilalţi, de vreme ce dau ascultare unui mincinos şi nu vor să audă adevărul. Sam Hawkens s-a lăsat intimidat, dar mie nici nu-mi pasă de ameninţările voastre; dispreţuiesc pe oricine dacă-şi bate joc de prizonieri, profitând de faptul că nu se pot apăra. De-aş fi liber, v-aş vorbi cu totul altfel!

        — Câine, mă faci pe mine mincinos? Strigă Tangua. Îţi zdrobesc oasele!

        Ţinea puşca în mână. O întoarse cu patul spre mine şi dădu să mă lovească, dar Winnetou sări la el:

        — Căpetenia kiowaşilor să facă bine şi să stea liniştit! Old Shatterhand a vorbit foarte îndrăzneţ, dar cu o parte din vorbele lui sunt şi eu de acord. Inciu-Ciuna, părintele meu, şeful apaşilor, să-i dea cuvântul ca să termine ce are de spus!

        Tangua fu nevoit să se potolească, iar Inciu-Ciuna hotărî să satisfacă dorinţa fiului său. Se apropie de mine şi-mi zise:

        — Old Shatterhand e ca o pasăre de pradă care mai loveşte cu ciocul şi după ce-a fost prinsă. Nu l-ai doborât tu în două rânduri pe Winnetou? Nu m-ai năucit şi pe mine cu pumnul tău?

        — Şi crezi că am făcut-o de bunăvoie? Oare n-am fost silit să lovesc?

        — Silit?! Făcu el mirat.

        — Da. Am vrut să ne predăm fără nici o vărsare de sânge, dar războinicii voştri nici n-au stat să ne asculte. S-au năpustit asupra noastră şi ne-au obligat la apărare. Şi, totuşi, întreabă-i dacă i-am rănit măcar, deşi îi puteam ucide. Am preferat să ne retragem, să fugim din calea lor, decât să lovim. Pe urmă ai venit tu şi m-ai atacat, fără să dai ascultare vorbelor mele. A trebuit să mă apăr şi aş fi putut să te tai cu cuţitul sau să te împuşc, dar n-am făcut decât să te ameţesc cu pumnul, fiindcă îţi sunt prieten şi voiam să te cruţ. Atunci a apărut Tangua, căpetenia kiowaşilor; s-a repezit să-ţi jupoaie capul. Pentru că l-am împiedicat, a tăbărât pe mine, dar l-am învins. Ţi-am cruţat viaţa astfel şi scalpul. Apoi…

        — Javra blestemată! Spune la minciuni ca şi când ar avea o sută de limbi diferite în gură! Tună Tangua furios.

        — Eşti sigur că minte? Îl întrebă Winnetou.

        — Da! Fratele meu roşu cred că nu se îndoieşte de spusele mele!

        — Chiar atunci am sosit şi eu, lămuri Winnetou. Tu zăceai la pământ, alături de tatăl meu. Ăsta-i adevărul. Old Shatterhand să continue!

        — Aşadar, îl doborâsem pe Tangua pentru a-l salva pe Inciu-Ciuna. Atunci a sosit Winnetou. Nu-l observasem şi dânsul mă lovi cu patul puştii; însă nu mă nimeri în cap. Apoi, cu cuţitul, îmi străpunse gura şi limba. Nu mai puteam vorbi, altminteri i-aş fi spus că mi-e drag, că vreau să-i fiu prieten şi frate. Eram rănit. Braţul îmi atârna ca mort. Totuşi, am reuşit să-l dobor. Zăcea, ca şi Inciu-Ciuna, sub ochii mei. Aş fi putut să-i ucid pe amândoi. Am făcut-o, oare?

        — Ai fi făcut-o, interveni Inciu-Ciuna, dar un războinic de-al nostru te-a doborât cu patul puştii.

        — Nu, n-aş fi ucis. Oare aceste trei feţe palide, care se găsesc lângă mine, nu vi s-au predat de bunăvoie? S-ar fi predat ei, oare, dacă vă socoteau duşmani?

        — Nu mai aveau încotro. Au văzut ca nu e scăpare şi au găsit că e mai cuminte să se predea. Recunosc că în cuvântul tău pare a fi ceva demn de crezare; dar când l-ai doborât prima dată pe fiul meu Winnetou, atunci nimeni nu te-a silit.

        — Ba da.

        — Cine?

        — Simţul meu de prevedere. Voi sunteţi războinici foarte viteji; cu siguranţă că v-aţi fi apărat şi aţi fi fost răniţi sau chiar ucişi. Am vrut să împiedicăm aceasta. De aceea l-am scos din luptă pe Winnetou, iar pe tine au tăbărât aceşti prieteni albi. Sper că vei crede acum în vorbele mele.

        — Minciuni, nimic decât minciuni! Se amestecă Tangua. Eu tocmai mă apropiam când te-a doborât la pământ. Nu eu, ci el a vrut să te scalpeze. M-am repezit să-l opresc, dar am căzut sub pumnul lui în care locuieşte parcă Marele Spirit al răului, căci nimeni nu-i poate ţine piept, nici cel mai puternic dintre oameni.

        Mă întorsei din nou spre Tangua şi rostii hotărât:

        — Da, în faţa pumnului meu nu rezistă nimeni. Totuşi, nu-l folosesc decât pentru a nu vărsa sânge de om. Pe tine, însă, dacă va mai fi să neînfruntăm, n-am să te năucesc cu pumnul, ci am să te împuşc.

        N-o să te mai alegi cu o simplă ameţeală. Ţine minte ce-ţi spun!

        — Tu să te înfrunţi cu mine?! Râse el batjocoritor. Ai să arzi şi-ţi vom împrăştia cenuşa în toate vânturile!

        — Asta să ţi-o scoţi din cap! Voi fi liber mai curând decât îţi închipui şi atunci am să-ţi cer socoteală.

        — Pot să ţi-o dau de pe acum. Aş vrea ca vorbele tale să se împlinească. M-aş bate bucuros cu tine, ca să te fac praf şi pulbere.

        Inciu-Ciuna puse capăt acestui intermezzo:

        — Old Shatterhand e prea încrezător în sine dacă-şi închipuie că va fi iarăşi slobod. Să se gândească la câte învinuiri îi stau împotrivă; chiar dacă renunţăm la vreuna, încă nu înseamnă că soarta lui se schimbă. El susţine o seamă de lucruri, dar nu aduce nici un fel de dovezi în sprijinul lor.

        — Nu l-am doborât eu pe Rattler când a tras asupra lui Winnetou şi glonţul l-a nimerit pe Klekih-Petra? Nici asta nu e o dovadă?

        — Nu. Ai făcut-o, poate, din alte pricini. Mai ai ceva de spus?

        — Deocamdată, nimic… Vom vedea mai târziu.

        — Vorbeşte, căci pe urmă n-ai să mai poţi!

        — Nu, acum nu vorbesc. Dar mai pe urmă vă veţi deschide urechile, căci Old Shatterhand nu e omul ale cărui vorbe să nu fie luate în seamă. Deocamdată păstrez tăcerea; sunt curios să aud ce sentinţă veţi pronunţa împotriva noastră.

        Inciu-Ciuna îmi întoarse spatele şi făcu un semn. Câţiva războinici ieşiră din semicerc şi, împreună cu cele trei căpetenii, se aşezară la sfat. Tangua îşi dădea, fireşte, toată silinţa ca să-i determine la cel mai greu verdict. Între timp, mai puturăm schimba între noi câteva cuvinte.

        — Sunt curios ce mai pun la cale, vorbi Dick Stone. În tot cazul, nimic bun.

        — Ne vor frânge oasele, desigur, întregi Will Parker.

        — Cred şi eu! Întări Sam Hawkens. Ăştia nici nu visează că le-am putea face bucata! De altfel, sir, n-aţi pledat rău! Mă şi miram de Inciu-Ciuna.

        — De ce?

        — Că v-a lăsat să trăncăniţi atâta. Mie mi-a închis gura de la bun început.

        — Crezi, într-adevăr, că am trăncănit, Sam?

        — Oho!

        — Mulţumesc de compliment!

        — Eu numesc trăncăneală orice discurs fără rezultat, dacă nu mă-nşel. Şi rezultatul e nul, ca şi al străduinţelor mele, de altfel.

        — Sunt de altă părere.

        — Mă rog, dar fără temei.

        — Ba cu foarte mult temei. Winnetou mi-a vorbit de încercarea cu înotul; era un lucru hotărât. De aceea cred că interogatoriul a fost numai formal atât de aspru, pentru a ne băga în sperieţi. Sentinţa, însă, va fi mai blândă.

        — Sir, nu mai umblaţi cu fantezii! Trageţi chiar nădejde să vi se ofere ocazia de a scăpa înot?

        — Da.

        — Ridicol, absolut ridicol! Desigur, dacă asta e hotărârea, vă vor pune să înotaţi; dar ştiţi şi încotro?

        — Ei?

        — În gura morţii, na! Când veţi fi dus dintre vii, amintiţi-vă de vorbele mele, hi-hi-hi-hi!

        Omuleţul acesta ciudat reuşea, chiar într-o asemenea situaţie gravă, să facă glume îndoielnice şi să chicotească. Dar veselia lui nu dură mult, căci sfatul apaşilor luă sfârşit; războinicii care participaseră la consfătuire se retraseră în semicerc, iar Inciu-Ciuna pronunţă cu voce tare sentinţa:

        — Războinici ai apaşilor şi ai kiowaşilor, ascultaţi hotărârea ce am luat în legătură cu aceste patru feţe palide, prizonierii noştri! În Sfatul bătrânilor ne-am fost înţeles mai dinainte să-i mânăm în apă, să-i lăsăm să se zbată şi apoi să-i ardem. Dar Old Shatterhand, cel mai tânăr dintre ei, a rostit cuvinte din care a răzbătut pe alocuri înţelepciunea bătrânească. Deşi ar merita moartea, se pare totuşi că nu ne-au purtat gânduri chiar atât de rele cum bănuisem. Iată de ce n-am rămas la hotărârea noastră; vom lăsa ca Marele Spirit să judece între noi şi ei.

        Tăcu o clipă, desigur, pentru a spori încordarea asistenţei. Sam profită de ocazie, strecurându-mi observaţia sa:

        — Mii de trăsnete! Devine interesant, cât se poate de interesant!

        Ştiţi, sir, ce vrea să spună?

        — Bănuiesc.

        — Ei?

        — O luptă în doi. O judecată divină, cum s-ar zice. Am ghicit?

        — Aşa e. în orice caz, e vorba de un duel. Dar între cine şi cine?

        Sunt grozav de curios! Şeful apaşilor îşi reluă discursul:

        — Acela pe care îl cheamă Old Shatterhand pare a fi cel mai de seamă dintre ei; vom pune aşadar hotărârea în mâinile lui. Iar din partea noastră vom alege, de asemenea, pe cel mai mare în rang.

        Acela sunt chiar eu, Inciu-Ciuna, căpetenia apaşilor.

        — Auzi, drace! Dumneavoastră şi el! Şopti Sam agitat la culme.

        — Iuf, iuf, iuf! Se auziră exclamaţii de mirare din rândurile indienilor.

        Erau surprinşi că însuşi Inciu-Ciuna se oferea să lupte. S-ar fi putut sustrage primejdiei care, desigur, îl pândea şi pe el; ar fi putut însărcina pe un altul. De altfel, şeful apaşilor se şi grăbi să explice:

        — Inciu-Ciuna şi Winnetou au fost atinşi în faima lor fiind doborâţi de Old Shatterhand dintr-o singură lovitură de pumn. Trebuie ştearsă ruşinea; de aceea unul din noi va lupta cu această faţă palidă. Winnetou se cade să renunţe, pentru că eu sunt mai în vârstă şi am rangul cel mai înalt. Fiul meu consimte. Ucigându-l pe Old Shatterhand, voi spăla şi onoarea lui o dată cu a mea.

        Făcu o pauză nouă.

        — Bucuraţi-vă, sir! Îmi şopti Sam. Oricum, veţi muri mai uşor decât mine. Aţi vrut să-l cruţaţi şi acum, în tot cazul, veţi dispărea de pe faţa pământului!

        — Asta rămâne de văzut.

        — Nu mai am ce vedea. Ştiu de pe acum. Vă închipuiţi că veţi lupta cuarme egale!

        — Nu-mi fac iluzii.

        — Well! în asemenea cazuri se stabilesc condiţii prin care albul e dinainte sortit pieirii. Dacă pe undeva, cândva, scapă vreunul cu viaţă, atunci e o excepţie care întăreşte regula. Fiţi atent!

        Inciu-Ciuna reluă explicaţiile:

        — Îl vom dezlega pe Old Shatterhand; dânsul va coborî în apă şi va trebui să treacă râul înot. Armă n-o să-i dăm. Eu îl urmez având cu mine drept armă numai tomahawkul. Dacă Old Shatterhand ajunge viu pe celălalt mal, adică la cedrul din luminişul de colo, atunci e salvat şi tovarăşii lui vor fi eliberaţi. Se vor putea duce ori încotro doresc. În schimb, dacă îl ucid înainte de a fi ajuns la ţintă, atunci şi ceilalţi sunt meniţi morţii, dar fără cazne, fără a fi arşi, ci prin împuşcare. Toţi războinicii aci de faţă să arate că au înţeles cuvintele mele şi să le întărească.

        — Howgh! Veni răspunsul ca dintr-un singur glas.

        Vă puteţi lesne imagina în ce agitaţie ne aflam, nu atât eu, cât Sam, Dick şi Will. Cu vocea sugrumată, Hawkens spuse:

        — Vulpoii ăştia de apaşi au întors-o bine. Pentru că vă ţin drept cel mai grozav dintre noi, poftim la înot! E absurd! Nu de alta, dar sunteţi un greenhorn! Să mă lase pe mine! Să le arăt eu cum umblă Sam Hawkens prin apă ca păstrăvii. Dar aşa? Fiţi atent la ceea ce vă spun, sir: viaţa noastră depinde de dumneavoastră! Dacă pierdeţi partida şi va fi să murim, atunci pe cuvântul meu că nu vă mai vorbesc în vecii-vecilor, dacă nu mă-nşel!

        — Nu-ţi face griji, bătrâne Sam! L-am liniştit. Voi face tot ce-mi stă în putinţă. Contrar părerii dumitale, cred că apaşii n-au făcut o alegere proastă. Sunt sigur că mie îmi va veni mai uşor să vă salvez decât ţi-ar veni dumitale.

        — Să sperăm! Aşadar, pe viaţă şi pe moarte! Nu cumva să-l cruţaţi pe Inciu-Ciuna! Nici să nu vă treacă prin cap asemenea idee!

        — Vom vedea!

        — Ăsta nu-i un răspuns; aici nu e nimic de văzut. Dacă-l cruţaţi, sunteţi pierdut şi ne ducem cu toţii dracului. Nu cumva vă bizuiţi pe pumnul dumneavoastră?

        — Da!

        — N-are nici o valoare, e absolut inutil! Nu veţi ajunge să vă luptaţi corp la corp.

        — Dimpotrivă, sunt convins că vom ajunge.

        — Nici gând!

        — Păi, atunci cum va încerca să mă omoare?

        — Cu tomahawkul, fireşte. Ştiţi doar că arma asta e bună nu numai în lupta de aproape; e la fel de primejdioasă şi la distanţă; indienii sunt atât de pricepuţi în mânuirea ei, încât, aruncând-o de la o sută de paşi, îţi zboară vârful degetului. Inciu-Ciuna n-o să vă toace cu securea; o va azvârli după dumneavoastră şi din prima aruncătură veţi fi lichidat. Vă rog să mă credeţi; oricât de bun înotător aţi fi, nu veţi ajunge teafăr la mal. Chiar în timpul înotului vă va trăsni cu tomahawkul în cap, sau mai curând în ceafă, pentru ca moartea să fíe mai sigură. În această afacere nu vă mai ajută nici dibăcia, nici forţa atletică.

        — Ştiu şi eu, dragă Sam. Dar mai ştiu că, în unele împrejurări, un gram de şiretenie valorează mai mult decât o tonă de muşchi.

        — Şiretenie? Cum naiba veţi găsi tocmai şiretlicul salvator?

        Bătrânul Sam Hawkens e recunoscut drept şmecher fără pereche şi totuşi nu prea vede cum l-aţi putea învinge printr-un şiretlic pe însuşi şeful apaşilor. Ce-ţi ajută toată viclenia din lume, când ai de-a face cu un tomahawk bine mânuit?!

        — Las' că ajută, Sam, ajută!

        — Ei bine, cum!

        — Ai să vezi sau mai bine spus, n-ai să poţi vedea nimic. Dar îţi declar de pe acum că sunt aproape sigur de izbândă.

        — Ia nu vă mai făliţi atât! Vorbiţi aşa, numai ca să ne uşuraţi inima.

        — Nu-i adevărat.

        — Ba da. Vreţi să ne consolaţi! Dar ce folos de iluzii, când clipa următoare le va destrăma!

        — Hai, linişteşte-te odată! Am eu un plan şi încă unul grozav.

        — Plan? Asta mai lipsea! Aici nu există alt plan decât acesta: înotaţi către malul opus şi, până-l atingeţi, vă doboară tomahawkul.

        — Te înşeli. Judecă bine. Dacă, de pildă, mă înec, atunci suntem salvaţi.

        — Înec… salvaţi! Sir, vorbiţi aiurea, ca în ceasul morţii!

        — Las' că ştiu eu ce spun. Bagă de seamă: dacă mă înec, nu ne mai paşte nici o primejdie.

        Am rostit aceste cuvinte la mare repezeală, căci tustrei şefii se îndreptau spre noi. Inciu-Ciuna vorbi:

        — Îl dezlegăm acum pe Old Shatterhand, dar să nu-şi închipuie că va putea fugi! Câteva sute de oameni sunt gata să-l urmărească.

        — Nici nu mă gândesc! I-am răspuns. Chiar dac-aş putea fugi, ar fi o laşitate să-mi părăsesc tovarăşii.

        Îmi desfăcură legăturile; mişcai braţele ca să le încerc mobilitatea.

        Apoi zisei:

        — E o mare cinste pentru mine să mă întrec la înot cu vestita căpetenie a apaşilor sau, mai bine zis, să înot pe viaţă şi pe moarte, în schimb, pentru dânsul nu e nici o cinste.

        — Şi de ce nu?

        — Fiindcă nu sunt un adversar demn de el. M-am scăldat uneori în gârlă şi mi-am dat multă osteneală să nu cad la fund. Dar să trec înot un râu atât de lat şi de adânc, asta întrece puterile mele.

        — Iuf, iuf! Nu mă bucur deloc. Eu şi Winnetou suntem cei mai buni înotători din tribul nostru. Ce preţ are o izbândă asupra unui înotător aşa de prost?

        — Unde mai pui că eşti înarmat şi eu nu! Plec aşadar în întâmpinarea morţii. Tovarăşii mei s-au resemnat, la rândul lor. Aş vrea totuşi să ştiu cum se va desfăşura lupta. Cine va intra primul în apă?

        — Tu!

        — Şi tu mă vei urma?

        — Da.

        — Şi când va fi să mă ataci cu tomahawkul?

        — Când mi-o plăcea! Îmi răspunse zâmbind, ca maestrul care vede în faţa sa un cârpaci.

        — Atunci mă vei lovi chiar în apă?

        — Da.

        Mă prefăceam mereu mai neliniştit, mai îngrijorat şi deprimat; întrebai în continuare:

        — Va să zică, tu ai dreptul să mă omori. Dar eu pe tine?

        Făcu o mutră din care se vădea limpede răspunsul: „Sărmane vierme, ce-ţi veni? Aiurezi în spaima morţii!” Apoi, cu voce tare:

        — E vorba să înoţi şi să te lupţi pe viaţă şi pe moarte. Prin urmare, mă poţi ucide şi tu, căci altminteri n-ai reuşi să ajungi până la codrul de colo.

        — Şi moartea ta nu-mi va căşuna nici un rău?

        — Nu. Dacă te ucid, atunci şi tovarăşii tăi vor trebui să moară; în schimb, dacă mă răpui tu pe mine şi ajungi la cedru, atunci nimeni nu mai rămâne prizonier, toţi sunteţi oameni liberi. Haide!

        Îmi întoarse spatele, iar eu îmi lepădai surtucul şi cizmele. Scosei din buzunar şi din brâu toate lucruşoarele mele şi le aşezai pe pământ, între timp, Sam mă căina:

        — O să iasă rău, sir, foarte rău! Dacă v-aţi vedea în oglindă! Şi cu ce glas miorlăit aţi pus ultimele întrebări! Mi se rupe inima de dumneavoastră şi de noi!

        Nu puteam să-i răspund, pentru că m-ar fi auzit cele trei căpetenii; dar eu ştiam de ce mă prefăcusem atât de plângăreţ. Voiam să-i inspir lui Inciu-Ciuna siguranţă şi, de fapt, cum s-ar zice vulgar, să-l duc de nas.

        — Încă o întrebare! Îl rugai eu, înainte de a-l urma. Ne restituiţi lucrurile noastre dacă scăpăm cu viaţă?

        Râse scurt, nerăbdător, căci întrebarea i se părea de-a dreptul năstruşnică şi răspunse:

        — Da, vă dăm totul înapoi.

        — Totul?

        — Totul!

        — Şi caii? Şi armele?

        Atunci se răsti, scos din răbdări:

        — Ţi-am spus doar: totul! Sau n-ai urechi de auzit? Broasca vrea să se întreacă la zbor cu vulturul şi-l întreabă ce va obţine după victorie! Dacă înoţi la fel de prost precum întrebi, atunci îmi pare rău că nu ţi-am oferit o babă să te măsori cu ea!

        Înaintarăm spre mal, trecând prin semicercul care se deschise în faţa noastră. O văzui de aproape pe Nşo-ci şi desluşii în ochii ei un salut de adio. Indienii ne urmară şi se aşezară pe jos, comod, ca să asiste în tihnă la un spectacol atât de interesant.

        Se înţelege că mă aflam în cel mai mare pericol. Oricum aş fi înotat, de-a dreptul sau în zigzag, scăpare nu aveam; tomahawkul, mânuit de căpetenia apaşilor, nu putea greşi. Nu exista decât o singură soluţie:

        Să mă scufund. Şi în meşteşugul ăsta, din fericire, nu eram deloc ageamiu cum bănuia Inciu-Ciuna.

        Dar nu ajungea să mă scufund şi atât. Trebuia, din timp în timp, să scot capul pentru a trage aer; şi atunci m-aş fi oferit ca ţintă tomahawkului.Am decis să nu apar la suprafaţă sub ochii indienilor. Dar cum s-o fac? Cercetai cu privirea lungul malului şi descoperii, cu multă satisfacţie, că natura îmi stă în ajutor.

        Ne găseam, cum am mai spus, pe acea panglică de nisip, dar nu chiar la mijlocul ei. La capăt, fâşia se ridica în pantă către pădure, de care mă despărţea vreo sută de paşi. Mai încolo, în sus, râul făcea o cotitură, ascunzându-se privirii mele. Dincoace, în jos, capătul fâşiei de nisip se afla cam la patru sute de paşi depărtare.

        Dacă săream în apă şi nu mai apăream la suprafaţă, s-ar fi crezut că m-am înecat şi am fost dus la vale; atunci apaşii mi-ar fi căutat corpul în josul râului; salvarea era deci în direcţia opusă, în susul apei. Zării mai întâi un loc unde apa rosese malul pe dedesubt; mi s-a părut foarte potrivit pentru un scurt popas. Puţin mai încolo era o grămadă de buşteni, trunchiuri de copaci răsturnaţi, care îmi ofereau şi ele adăpost. Deocamdată însă, era bine s-o joc pe speriatul.

        Inciu-Ciuna se dezbrăcă până la brâu şi rămase numai în nişte pantaloni uşori, specifici indienilor; îşi vârî tomahawkul în cingătoare, după ce şi-o golise de toate celelalte obiecte şi apoi rosti:

        — Să începem! Haide, sai!

        — N-aş putea să încerc mai întâi cât de adâncă e apa? Întrebai sfios.

        Un zâmbet ca de silă i se ivi pe faţă; ceru să i se aducă o suliţă şi o vârî în apă. Nu atingea fundul. Era tocmai pe placul meu, dar mă arătai şi mai speriat; mă lăsai pe vine şi îmi răcorii fruntea cu apă, ca unul ce se teme să nu-l lovească damblaua dac-ar intra înfierbântat în apa rece. În spatele meu se stârni un murmur unanim de ironie şi dispreţ, semn sigur că mi-am atins scopul. Iar Sam mă imploră:

        — Pentru Dumnezeu, sir, mai bine vă întoarceţi! Nu mai suport priveliştea asta! Prefer să ne jupoaie de vii, decât să asist la un spectacol lamentabil!

        Fără să vreau, îmi veni în minte Nşo-ci; mă gândeam ce părere şi-o fi făcând despre mine. Întorsei capul. Chipul lui Tangua era numai batjocură; Winnetou stătea cam încruntat, cu buza de sus răsfrântă, de i se vedeau dinţii; părea furios că-mi dăruise cândva simpatie. Iar sora lui ţinea ochii plecaţi; nici nu se mai uita la mine.

        — Eu sunt gata! Rosti cu glas poruncitor Inciu-Ciuna. Ce te mai codeşti? Intră în apă!

        — Oare trebuie numaidecât? Întrebai eu. Nu s-ar putea şi altfel?

        Atunci izbucni un hohot de râs peste care se înălţă glasul lui Tangua:

        — Daţi-i drumul broscoiului! Lăsaţi-l în viaţă! Nici un războinic n-ar trebui să se atingă de un laş ca ăsta!

        Iar Inciu-Ciuna mă repezi, mârâind ca un tigru întărâtat:

        — Sai în apă, că de nu, îţi reped pe loc tomahawkul în ceafă!

        Mă arătai extrem de speriat şi, aşezându-mă pe mal, mă prefăcui că lunec aproape fără voie în apă, mai întâi cu picioarele, apoi cu coapsele.

        — Ci bagă-te odată! Mă somă iarăşi Inciu-Ciuna, lovindu-mă cu piciorul în spate.

        Asta şi aşteptasem. Îmi înălţai braţele a neputinţă, strigai de spaimă şi căzui bâldâbâc în apă. Dar din clipa aceea orice prefăcătorie încetă.

        Dădui de fund şi, aplecându-mi capul, începui să înot, bineînţeles dedesubt, luând-o în susul râului, spre malul opus. Aproape concomitent auzii un zgomot îndărătul meu: Inciu-Ciuna sărise şi el în apă. Mi s-a povestit mai târziu că avusese de gând să-mi lase mai întâi un avans, apoi să mă urmărească în direcţia malului opus şi să-mi înfigă securea.

        Dar de laş ce eram, a renunţat la prima sa intenţie şi a sărit în apă imediat după mine, ca să mă lichideze îndată ce-aş apărea la suprafaţă.

        N-avea rost să-şi piardă timpul cu un asemenea om de nimic.

        Ajuns în scobitura aceea din mal, ca sub o streaşină, îmi ridicai la aer capul până în dreptul gurii. Nu mă putea zări nimeni, afară de Inciu-Ciuna care se afla în apropiere. Observai bucuros că dânsul privea în altă direcţie. Îmi umplui plămânii cu aer şi mă dădui iarăşi la fund, înotând mai departe. Am ajuns apoi în dreptul grămezii de lemnărie şi, la adăpostul ei, am ieşit la suprafaţă, pentru a inhala o nouă porţie de aer. Eram atât de bine ascuns, încât mă încumetai să-mi prelungesc popasul. Îl văzui pe Inciu-Ciuna cum pluteşte pe apă ca rechinul gata să se năpustească asupra prăzii. Îmi mai rămânea ultima, dar şi cea mai lungă etapă până la liziera pădurii, unde tufărişul se lăbărţase peste mal, deasupra apei. Ajunsei şi acolo cu bine. Ocrotit de vegetaţie, sării pe uscat.

        Trebuia, fireşte, să ajung la cotitura râului pomenită mai sus şi apoi să-mi continui drumul înot. O luai deci la goană de-a lungul malului, în direcţia respectivă. Dar înainte de a porni, mă uitai o dată prin tufiş, la mulţimea de oameni pe care-i păcălisem. Strigau şi gesticulau, în timp ce Inciu-Ciuna, tot aşteptând să răsar din apă, înota fără noimă în toate sensurile, deşi era evident că n-aş fi putut rămâne atâta timp la fund fără să mă înec. Îşi amintea oare Sam Hawkens, în acele clipe, vorba mea: dacă mă înec, suntem salvaţi?

        Fugii prin pădure cu toată viteza de care eram capabil, până lăsai în urmă cotul râului; apoi intrai iarăşi în apă şi ajunsei nespus de bucuros la punctul dorit. Fireşte că izbânda se datora vicleşugului meu, faptului că apaşii ajunseră să mă creadă un prost înotător, un ins care se teme grozav de apă. Era, de altfel, un vicleşug destul de grosolan, dar care a prins; indienii s-au lăsat păcăliţi, deşi – din cât mă cunoscuseră până atunci – n-ar fi avut motive să mă creadă laş.

        Acum coborâi până la capătul pădurii. Adăpostit iarăşi după tufăriş, observai, spre marea mea satisfacţie, că numeroşi indieni săriseră în apă şi, cu suliţele, sondau adâncimea ca să descopere leşul lui Old Shatterhand. Puteam, aşadar, să mă deplasez în toată liniştea până la cedru şi să câştig astfel întrecerea. Dar n-am făcut-o, căci nu mă mulţumea să câştig partida numai datorită şiretlicului; voiam să-i dau lui Inciu-Ciuna o lecţie şi să-l oblig la recunoştinţă.

        Căpetenia apaşilor înota întruna, ba în sus, ba în jos, căutându-mă; dar nici prin gând nu-i trecea să-şi îndrepte ochii spre celălalt mal. Coborâi din nou în apă şi mă lăsai pe spate; îmi ţineam la suprafaţă numai nasul şi gura. Vâsleam rar şi încet cu braţele, înaintând lin, pentru ca nimeni să nu mă observe. Dar ajuns cam în dreptul mulţimii, mă dădui iarăşi la fund şi ţâşnii deodată la vedere, călcând apa şi strigând din răsputeri:

        — Sam Hawkens, Sam Hawkens, am câştigat… câştigat!

        Mă ţineam drept în picioare ca şi când aş fi mers pe uscat. Indienii mă auziră şi-şi holbară ochii. Vai, ce strigăt se dezlănţui! Părea că mii de diavoli s-ar fi pornit să zbiere pe întrecute. Cine a auzit vreodată o asemenea izbucnire n-o mai uită cât trăieşte. Cum mă zări, Inciu-Ciuna porni înot spre mine, lopătând avan cu braţele sale puternice. Nu trebuia să întind prea mult gluma; mă apropiai din nou de celălalt mal, mă căţărai pe uscat şi rămăsei în aşteptare.

        — Daţi-i drumul, sir, mai departe! Haide, la cedru!

        Da, nimeni nu mă mai putea împiedica să ajung la cedru; nici chiar Inciu-Ciuna nu era în stare să mă oprească; dar voiam să-i dau lecţia de care am pomenit; de aceea nu mă depărtai înainte ca el să fi ajuns la vreo patruzeci de paşi de mine. Abia atunci dădui fuga în direcţia cedrului. Dacă mai eram în apă, m-ar fi învăţat minte tomahawkul lui Inciu-Ciuna; dar acum eram convins că şeful apaşilor nu se poate servi de arma aceasta decât cu condiţia să se urce pe mal.

        Arborele se înălţa la trei sute de paşi depărtare de râu. Cam la jumătatea drumului, pe care l-am străbătut în salturi repezi, mă oprii din nou şi privii îndărăt. Inciu-Ciuna ieşea tocmai din apă; căzuse, astfel, în cursa pe care i-am întins-o. Să mă ajungă din urmă nu mai putea, decât cel mult cu tomahawkul. Îl trase afară din cingătoare şi alergă spre mine. Dar nici nu mă mişcai din loc. Abia când se apropie primejdios de mult, îi întorsei spatele, ca şi când aş vrea s-o iau la fugă. Ce mi-am zis? Câtă vreme stau pe loc şi-i urmăresc orice mişcare, nu va repezi securea după mine, pentru că aş putea să mă feresc cu iuţeală. În schimb, dacă-i întorc spatele, prefăcându-mă că fug, situaţia se schimbă. Or, eu am tot interesul ca tomahawkul să nu rămână în mâinile sale! Îmi jucai deci rolul şi numai după vreo douăzeci de salturi mă oprii brusc să văd ce face.

        Exact! Ca să poată ţinti cu precizie, Inciu-Ciuna tocmai îşi rotea tomahawkul deasupra capului. În clipa următoare, îl şi aruncă. O săritură în lături – şi securea zbură pe lângă mine, înfigându-se adânc în nisip.

        Planul meu se realizase. Alergai într-acolo, ridicai securea şi, în loc să mă grăbesc la cedrul salvator, ieşii calm în întâmpinarea apaşului. Dădu un strigăt de furie şi se repezi înnebunit la mine. Înălţai atunci tomahawkul, ameninţând:

        — Opreşte-te, Inciu-Ciuna! Te-ai înşelat din nou în privinţa lui Old Shatterhand! Vrei să-ţi retez capul cu propria-ţi secure?

        Stătu şi-mi strigă:

        — Câine, cum de mi-ai scăpat din apă? Spiritul cel rău ţi-a venit şi acum în ajutor!

        — Să nu crezi în cuvintele tale! Dacă se poate vorbi aici de vreun spirit, atunci numai bunul Manitu m-a ocrotit.

        Ochii lui mă fixau, ascunzând parcă o hotărâre tainică. De aceea l-am prevenit:

        — Pândeşti clipa ca să mă ataci prin surprindere; ţi se citeşte în ochi. Dar să nu încerci, pentru că te-ar paşte moartea! Eu nu-ţi doresc nici un rău! Şi tu şi Winnetou îmi sunteţi într-adevăr dragi; dar dacă mă ataci, trebuie să mă apăr. Ştii doar că sunt mai puternic decât tine, chiar şi neînarmat; or, acuma, priveşte, am şi tomahawkul! Fii deci cuminte şi…

        Nu putui continua. Furia îi răpise judecata… Se aruncă asupra mea cu mâinile întinse ca nişte gheare uriaşe, răşchirate. Crezu că m-a prins, dar mă eschivai, ghemuindu-mă; şi propria-i greutate, menită să mă strivească, îl trânti de pământ. Într-o clipă sării pe el, îi imobilizai cu genunchii ambele braţe, îl apucai cu mâna stângă de gât şi, jucând în dreapta tomahawkul, vorbii hotărât:

        — Inciu-Ciuna, te rogi de mine ca să te cruţ?

        — Nu!

        — Atunci îţi retez capul!

        — Ucide-mă, câine! Gâfâi el, sforţându-se inutil să scape de sub apăsarea mea.

        — Nu, tu eşti tatăl lui Winnetou şi vreau să-ţi trăieşti veacul, dar trebuie să te pun la respect. Mă sileşti s-o fac.

        Îl lovii în cap cu latul securii; un geamăt, apoi mădularele lui tresăriră convulsiv şi se întinseră ca ţepene. Dincolo, indienii avură impresia că l-aş fi ucis pe Inciu-Ciuna. Se înălţă un vuiet şi mai grozav ca adineauri. Cu cingătoarea mea îi legai strâns braţele de trup. Îl cărai în spinare până la cedrul cu pricina şi-l culcai acolo. Trebuia să fac şi drumul acesta inutil: potrivit înţelegerii noastre, eram obligat să ajung la cedru. Îl lăsai pe Inciu-Ciuna lângă copac şi alergai îndărăt, căci observasem că mulţi indieni, în frunte cu Winnetou, înotau încoace. În cazul că aveau de gând să-şi calce cuvântul dat, situaţia putea deveni primejdioasă pentru mine şi pentru tovarăşii mei. De aceea, ajuns la râu, le strigai:

        — Înapoi! Căpetenia voastră trăieşte; nu i-am făcut nimic! Dar dacă vă apropiaţi, îl ucid. Să vină numai Winnetou. Vreau să vorbesc cu el.

        Apaşii nu ţinură seama de avertismentul meu. Însă Winnetou se înălţă deasupra apei, pentru a fi văzut de toţi şi rosti cu glas tare câteva cuvinte pe care nu le-am înţeles. Lui îi dădură ascultare şi făcură cale-ntoarsă. Winnetou se apropie singur de mine. L-am aşteptat la mal şi, pe când ieşea din apă, i-am spus:

        — Ai făcut bine că le-ai poruncit să se întoarcă, altminteri îl puneau pe tatăl tău în mare primejdie.

        — L-ai omorât cu tomahawkul?

        — Nu. Doar l-am ameţit un pic, fiindcă n-a vrut să se predea.

        — Ai fi putut să-l ucizi. Era doar în mâinile tale!

        — Eu nu ucid cu plăcere nici pe vrăjmaşii mei, dar încă pe tatăl lui Winnetou, al lui Winnetou care mi-e drag! Uite aici arma lui!

        Hotărăşte tu dacă am învins şi dacă cuvântul dat mie şi tovarăşilor mei va fi respectat.

        Apucă tomahawkul din mâna mea şi mă privi îndelung, ca dus pe gânduri. Ochii i se înduioşară parcă, expresia lor creştea până la admiraţie. Nu se mai putu reţine şi exclamă:

        — Ce fel de om mai e şi Old Shatterhand acesta! Cine să-l înţeleagă?

        — Chiar tu însuţi vei începe să mă înţelegi.

        — Îmi predai arma fără să ştii dacă ne vom respecta sau nu cuvântul! Ai fi putut s-o păstrezi pentru apărare. Ştii că în felul acesta te dai pe mâinile mele?

        — Pshawl Nu mi-e teamă. Pentru orice eventualitate, am braţele şipumnii. Dar Winnetou nu e un viclean, ci un războinic nobil, care nu-şi calcă niciodată cuvântul.

        Atunci Winnetou îmi întinse mâna şi mă privi cu ochii sclipind:

        — Ai dreptate! Eşti liber, împreună cu celelalte feţe palide, afară de omul pe care îl cheamă Rattler. Văd că-mi acorzi încredere, de aceea trebuie să mă încred şi eu în tine!

        — Ai să te convingi şi vei avea încredere în mine cum am şi eu în tine; mai aşteaptă niţel. Acuma haide la tatăl tău.

        — Da, să mergem! Trebuie să-l îngrijesc; unde loveşte Old Shatterhand, acolo e primejdie de moarte, chiar dacă n-a fost în intenţia lui să ucidă.

        Ne apropiarăm de cedru şi îi dezlegarăm braţele lui Inciu-Ciuna.

        Winnetou îi cercetă starea şi stabili:

        — Trăieşte, dar o să-şi revină târziu şi îl va durea multă vreme capul. Nu mai am timp să stau aici; îi trimit îndată câţiva oameni.

        Fratele meu Old Shatterhand să mă urmeze.

        Era pentru întâia oară că mă numea „frate”. De câte ori, mai pe urmă, n-am auzit din gura lui cuvântul acesta şi cât de serios îl gândea şi-1 rostea întotdeauna, cât de cinstit şi adevărat!

        Ne întoarserăm la râu şi-l traversarăm înot. Indienii ne aşteptau pe mal, urmărindu-ne cu atenţia încordată. Acum abia, văzând cum înotăm prieteneşte, umăr lângă umăr, îşi dădeau seama nu numai că suntem împăcaţi, dar şi ce mult se înşelaseră în privinţa mea când mă făcuseră obiectul zeflemelei şi batjocurii lor.

        Ieşind la mal, Winnetou îmi luă mâna şi vorbi cu glas tare:

        — Old Shatterhand a biruit! El ca şi cei trei tovarăşi ai lui sunt liberi!

        — Iuf, iuf, iuf! Exclamară apaşii.

        Numai Tangua stătea deoparte şi se uita la noi cu ochi bântuiţi de umbre. Cu el mai aveam o răfuială, nu atât pentru a-i plăti minciuna şi încercarea de a ne da morţii, cât pentru soarta acelor albi cu care s-ar mai fi putut întâlni în viitor.

        Winnetou trecu pe lângă el, cu mine alături, fără a-i arunca o singură privire. Mă conduse la stâlpii de care erau legaţi camarazii mei.

        — Aleluia! Strigă Sam. Am scăpat! Nu mai murim, măi omule, prietene, tinere, greenhorn ce sunteţi! Cum de-aţi făcut toate astea?

        Winnetou îmi dădu cuţitul lui şi-mi spuse:

        — Taie-le legăturile. Meriţi s-o faci cu mâna ta!

        Le-am tăiat. Cum se văzură liberi, se aruncară la pieptul meu şi mă strânseră în trei perechi de braţe, gata-gata să-mi strivească oasele. Sam îmi sărută chiar mâna şi, în timp ce lacrimile i se rostogoleau din ochişori, în stufărişul bărbii, declară solemn:

        — Sir, dacă am să vă uit vreodată, atunci să mă înghită cu păr cu tot şi cu piele primul urs ce-mi va ieşi în cale! Cum dracu' aţi reuşit?

        Aţi dispărut deodată, nu ştiu cum. Vă temeaţi de apă ca de foc şi ne aşteptam să cădeţi la fund ca un pietroi.

        — Nu ţi-am spus eu că, dacă mă înec, suntem salvaţi?

        — A spus asta Old Shatterhand? Se miră Winnetou. Aşadar, totul n-a fost decât un şiretlic?

        — Da, încuviinţai eu.

        — Va să zică fratele meu îşi pregătise planul. După câte înţeleg, a înotat pe sub apă în sus şi a ieşit în cealaltă parte. Fratele meu nu e numai puternic ca ursul, dar şi viclean ca vulpea de prerie; duşmanii ar trebui să se ferească de el!

        — Oare nu mi-a fost şi Winnetou duşman?

        — Ba da, însă acum s-au schimbat lucrurile.

        — Aşadar, mă crezi pe mine, nu pe mincinosul de Tangua?

        Se uită lung, stăruitor la mine, ca şi adineauri când ne aflam pe malul celălalt, îmi întinse mâna şi-mi vorbi:

        — Ochii tăi sunt calzi şi pe chipul tău nu citesc făţărnicia. De aceea te cred.

        Între timp mă îmbrăcasem. Scosei din buzunar cutia de sardele:

        — De astă dată, fratele meu Winnetou judecă bine; am să i-o dovedesc. Poate va recunoaşte lucrul ce vreau să-i arăt.

        Desfăcui cutia şi-i arătai şuviţa de păr. Dădu s-o apuce, dar ezită.

        — E o şuviţă din părul meu! Cine ţi-a dat-o?

        — Inciu-Ciuna spunea că, pe când eraţi legaţi de arborii aceia, Spiritul cel bun v-a trimis un salvator nevăzut. Da, era nevăzut, căci trebuia să se ferească de ochii kiowaşilor; acum nu mai are nevoie să se ascundă de ei. Acum mă vei crede şi tu că nu ţi-am fost duşman, ci prieten!

        — Tu… chiar tu ne-ai dezlegat! Prin urmare ţie îţi datorăm libertatea şi viaţa! Izbucni Winnetou uluit de-a binelea, el, care nu ştia ce înseamnă a fi surprins sau uimit.

        Mă luă de mână şi mă conduse la Nşo-ci, care stătea nemişcată la locul ei şi nu ne pierdea o clipă din ochi. Winnetou mă împinse uşurel până în faţa ei şi vorbi cu emoţie în glas:

        — Nşo-ci, iată-l pe viteazul care ne-a eliberat în taină, pe mine şi pe tatăl tău, din mâinile kiowaşilor! Sora mea să-i mulţumească!

        Acestea zise, mă îmbrăţişa şi mă sărută pe amândoi obrajii. Nşo-ci îmi întinse mâna şi nu rosti decât un singur cuvânt:

        — Iartă!

        În loc să-mi mulţumească, îmi cerea iertare! Pentru ce? Am înţeles:

        Ea mă nedreptăţise în sinea ei. Ea, care mă îngrijise, ar fi trebuit să mă cunoască mai bine decât ceilalţi şi totuşi, pe când jucam rolul fricosului, mă crezuse într-adevăr un papă-lapte. Mă ţinuse drept un nevrednic şi neputincios. Acum, pentru a-şi repara greşeala, i se părea mai potrivit să-mi ceară iertare decât să-mi mulţumească la îndemnul lui Winnetou. I-am strâns mâna şi i-am răspuns:

        — Nşo-ci să-şi amintească de cele ce i-am spus. Acum vorbele mele s-au împlinit. Vrei, sora mea, să-mi dărui încredere de acum înainte?

        — Îl cred din tot sufletul pe fratele meu alb!

        Tangua se afla în preajmă. I se citea pe faţă mânia. Mă apropiai de el şi, privindu-l ţintă în ochi, întrebai:

        — Este oare Tangua, căpetenia kiowaşilor, un mincinos ordinar, sau îi place adevărul?

        — Vrei să mă jigneşti? Se răsti el.

        — Nu. Vreau să ştiu doar cu cine am de-a face. Răspunde!

        — Old Shatterhand să afle că-mi place adevărul.

        — Vedem noi! Zici că obişnuieşti să te ţii de cuvânt?

        — Da.

        — Aşa şi trebuie. Cine spune una şi face alta e un ticălos. Îţi aminteşti ce mi-ai spus?

        — Când?

        — Când eram legat.

        — Am spus de toate.

        — Într-adevăr. Dar bănuieşti, desigur, la care din vorbele tale mă refer.

        — Nu.

        — Atunci să-ţi amintesc eu. Spuneai că vrei să te răfuieşti cu mine.

        — Am spus eu asta? Întrebă el, ridicând sprâncenele a mirare.

        — Da. Şi ai declarat că tare ţi-e poftă să te încaieri cu mine, fiindcă ştii dinainte că mă faci praf.

        Se vede că tonul meu îl punea pe gânduri, căci îmi răspunse şovăind:

        — Nu-mi amintesc să fi rostit asemenea lucruri. Old Shatterhand trebuie să fi înţeles greşit.

        — Winnetou era de faţă şi poate să întărească.

        — E adevărat, întări bucuros Winnetou. Tangua voia să ajungă la o răfuială cu Old Shatterhand şi s-a lăudat că e gata să se bată cu el şi să-l zdrobească.

        — Recunoşti că ai pronunţat asemenea vorbe? Le menţii?

        — Îmi ceri tu asta?

        — Da. M-ai făcut broscoi şi laş; m-ai ponegrit şi ţi-ai dat osteneala să mă duci la pieire. Cine cutează să se poarte astfel, acela trebuie să aibă şi curajul de a se lupta cu mine.

        — Pshaw}Nu mă înfrunt decât cu oameni de rangul meu.

        — Sunt şi eu o căpetenie!

        — Dovedeşte!

        — Bine! Dacă refuzi să-mi dai socoteală, ţi-o dovedesc spânzurându-te de primul copac.

        Să ameninţi pe un indian cu spânzurătoarea e una din injuriile cele mai grele. Îşi smulse imediat cuţitul de la brâu şi strigă:

        — Câine, vrei să te tai?

        — Da. Însă nu aşa, tam-nisam, cum ţi-ar conveni ţie, ci în luptă dreaptă, bărbat contra bărbat, cuţit contra cuţit.

        — Nici prin gând nu-mi trece. N-am nimic de-a face cu Old Shatterhand!

        — Dar adineauri, când eram legat cobză şi nu puteam să mă apăr, aveai de-a face, laşule!

        Dădu să se repeadă la mine, dar Winnetou sări între noi şi vorbi:

        — Fratele meu Old Shatterhand are dreptate. Tangua l-a batjocorit şi trebuie să-i dea socoteală. Dacă nu vrea, înseamnă că e un nemernic şi merită să fie alungat din mijlocul nostru. Asta trebuie hotărât pe loc, să nu spună nimeni că războinicii apaşilor au ţinut în ospeţie nişte laşi. Ce are de gând căpetenia kiowaşilor?

        Până a răspunde, Tangua îşi roti privirea înjur. Apaşii erau aproape de patru ori mai mulţi decât kiowaşii; în plus, aceştia din urmă se aflau peteritoriul gazdelor; să încerce a stârni o nouă bătălie era cu neputinţă acum, când venise să plătească răscumpărarea şi când, de fapt, mai era pe jumătate prizonier.

        — Să mă mai gândesc, zise kiowaşul, ocolind răspunsul.

        — Un războinic netemător nu mai stă pe gânduri într-un astfel de caz. Ori primeşti lupta, ori eşti o cârpă.

        Atunci Tangua se încrâncenă din nou:

        — Tangua cârpă? Cine îndrăzneşte să mi-o spună? Acuşi îi vâr cuţitul în burtă!

        — Eu, eu o spun! Răsună glasul lui Winnetou, calm şi cu mândrie.

        Eu o spun, fiindcă nu respecţi cuvântul pe care l-ai dat lui Old Shatterhand.

        — Îl respect!

        — Adică eşti gata de luptă?

        — Da!

        — Imediat?

        — Fără nici o amânare! Abia aştept să-i văd culoarea sângelui!

        — Perfect! Atunci să se hotărască arma cu care veţi lupta.

        — Şi cine hotărăşte?

        — Old Shatterhand.

        — De ce?

        — Fiindcă l-ai jignit.

        — Ba eu hotărăsc.

        — Tu?

        — Eu, eu! Am fost şi eu jignit! Şi, pe deasupra, sunt o căpetenie, nu un alb oarecare ca dânsul. Am rang mai mare.

        — Old Shatterhand e cu mult mai mare decât o căpetenie a pieilor-roşii.

        — Asta spune şi el, dar cum o dovedeşte? Fără dovezi, degeaba!

        Am intervenit pentru a pune capăt disputei:

        — Să aleagă Tangua; mi-e totuna cu ce armă îl voi zdrobi.

        — N-ai să mă zdrobeşti! Tună el mânios. Crezi că am să aleg lupta cu pumnul în care te pricepi să-i dobori pe toţi, sau am să aleg cuţitul cu care l-ai înjunghiat pe Cuţit-Fulger, sau cumva tomahawkul cu care l-ai răpus pe însuşi Inciu-Ciuna?

        — Dar ce atunci?

        — Puşca. Vom trage unul asupra celuilalt. Glonţul meu îţi va pătrunde în inimă.

        — Bine. Sunt de acord. Dar cred că fratele meu Winnetou a înţeles cele mărturisite acum de Tangua?

        — Ce?

        — Că am luptat cu Cuţit-Fulger şi l-am înjunghiat. Am făcut-o pentru a-i salva de la cazne pe apaşii prizonieri. Numai că Tangua a tăgăduit până acum adevărul. Se vede că n-am greşit făcându-l de mincinos.

        — Mincinos? Eu? Urlă kiowaşul. Asta mi-o plăteşti cu viaţa! Puştile încoace! Repede! Începem imediat lupta. Vreau să-i astup botul acestei potăi care latră!

        Prinse puşca în mână. Winnetou trimise un apaş în pueblo să-miaducă şi mie arma şi muniţiile. Fuseseră păstrate în bună regulă, căci Winnetou – deşi mă credea duşman – se îngrijise cu atenţie de toate lucrurile mele. Acum mi se adresa:

        — Fratele meu alb să-mi spună de la ce depărtare şi câte focuri veţi trage.

        — Mi-e indiferent, am răspuns. Cine a ales arma să hotărască şi restul!

        — Da, eu hotărăsc, se grăbi Tangua. Tragem de la două sute de paşi câte focuri vor fi necesare până ce unul din noi va cădea fără să se mai ridice.

        — Bine! Consimţi Winnetou. Voi băga eu de seamă. Trage unul, apoi celălalt. Aşadar, pe rând. Eu veghez cu puşca în mână; dacă vreunul trage înainte de a-i veni rândul, îl ucid cu un glonţ în cap. Cine face începutul?

        — Eu, fireşte! Strigă kiowaşul.

        Winnetou era de altă părere:

        — Tangua vrea să aibă toate avantajele de partea sa. Să tragă Old Shatterhand primul.

        — Nu! Am răspuns. Facă-se voia lui. Trage el un foc, pe urmă eu şi basta.

        — Ba nu, se împotrivi Tangua. Tragem întruna până cade unul din doi.

        — Bineînţeles; numai că tu ai să cazi din primul meu glonţ.

        — Lăudărosule!

        — Pshawl De fapt nu trebuie că te ucid, dar n-am nici o plăcere.

        Pedeapsa cea mai uşoară va fi să te schilodesc. Îţi voi sfărâma genunchiul drept. Ţine minte!

        — Aţi auzit? Hohoti el. O faţă palidă, căreia şi prietenii îi spun greenhorn, se făleşte că, de la două sute de paşi, are să mă împuşte în genunchi! Râdeţi, oameni buni! Râdeţi, că aveţi de ce!

        Îşi roti ochii peste mulţime, provocator, însă nimeni nu râse. Atunci adăugă:

        — Vă temeţi de el! Dar veţi vedea cum îl fac de batjocura lumii.

        Haide, să numărăm două sute de paşi!

        Între timp, mi se aduse doborâtorul meu de urşi. Îmi cercetai arma:

        Era în cea mai bună stare. Amândouă ţevile erau încărcate. Pentru a fi şi mai sigur, slobozii ambele focuri şi încărcai iarăşi arma, cu atenţia cuvenită unei asemenea împrejurări. Sam se apropie de mine, plângându-se:

        — Sir, am o sută de probleme să le discut cu dumneavoastră şi nu găsesc prilejul! Acum doar una: vreţi într-adevăr să ochiţi în genunchi?

        — Da.

        — Numai atât?

        — Îi ajunge.

        — Nu, hotărât nu! O asemenea scârbă trebuie stârpită, dacă nu mă-nşel. Gândiţi-vă numai câtă vină are şi câte s-au petrecut din cauza tentativei sale de a fura caii apaşilor!

        — Aceeaşi vină o poartă şi albii care l-au îndemnat la furt.

        — Să nu-i fi ascultat! De-aş fi în locul dumneavoastră, i-aş găuri scăfârlia. Fără îndoială că el va ţinti în cap!

        — Sau în piept; sunt convins că aşa va face.

        — Dar nu va nimeri. Puşcoacele ăstora nu fac doua parale.

        Distanţa fusese măsurată şi ne deplasarăm fiecare spre locurile noastre. Eram calm, ca întotdeauna; în schimb, Tangua nu înceta să-mi arunce sumedenie de ocări, imposibil de redat. Atunci Winnetou, care se postase pe margine, la jumătatea distanţei dintre noi, îl preveni:

        — Căpetenia kiowaşilor să tacă şi să fie atent! Număr până la trei, apoi se trage! Dar cine o ia înainte numai cu o clipită, pe acela îl fulger cu un glonţ în cap!

        Lesne de închipuit că toată asistenţa era cuprinsă de o încordare fără margini. Se aşezaseră în două şiruri pe dreapta şi pe stânga, despărţiţi de o pârtie largă, la capetele căreia ne aflam noi. Se lăsase o tăcere adâncă.

        — Începe căpetenia kiowaşilor! Rosti Winnetou şi număra: Unu…

        Doi… trei!

        Stăteam liniştit, oferind adversarului pieptul. De la primele cuvinte ale lui Winnetou, şeful kiowaşilor îşi duse arma la ochi, ţinti cu atenţie, apoi trase. Glonţul trecu şuierând pe lângă mine. Nu se auzi nicăieri nici o şoaptă, nici un comentariu.

        — Acum va trage Old Shatterhand, mi se adresă Winnetou. Unu…

        Doi…

        — Opreşte! L-am întrerupt. Eu am stat în faţa lui Tangua drept şi cinstit, fără a mă clinti din loc; dar el uite cum stă, pe jumătate întors; nu-mi arată faţa, ci coasta.

        — Ce, n-am voie?! Răspunse Tangua. Cine mă poate opri? Nu s-a hotărât cum să stăm.

        — E drept, am răspuns. Tangua poate sta cum îi place. El îmi întoarce coasta ca să am o ţintă mai mică şi crede că astfel îmi va fi mai greu să-l ochesc: dar se înşală amarnic. Aş fi putut să trag imediat, fără nici o vorbă, dar vreau să fiu cinstit cu el. Am să-l lovesc în genunchi, cu condiţia ca să se întoarcă cu faţa la mine: altminteri, dacă rămâne aşa, îi voi zdrobi amândoi genunchii. Iată deci diferenţa! Să stea cum pofteşte, dar să nu zică pe urmă că nu l-am prevenit!

        — Nu mai trage cu vorba, trage cu puşca! Mă luă el peste picior, neglijându-mi avertismentul şi rămânând în aceeaşi poziţie.

        — Trage, Old Shatterhand! Repetă Winnetou. Unu… doi… trei!

        Arma trosni. Tangua scoase un strigăt avan, scăpă din mână puşca, îşi desfăcu braţele, se bălăbăni o vreme şi căzu.

        — Iuf, iuf, iuf! Răsună pretutindeni şi mulţimea se îngrămădi să vadă unde l-am nimerit.

        Mă apropiai şi eu; toată lumea îmi făcea loc, dându-se cu respect la o parte.

        — Genunchii, amândoi genunchii! Auzeam de peste tot. L-am găsit pe Tangua tăvălindu-se pe jos de durere. Winnetou se aplecase asupra lui şi-i cerceta rana. Îmi zise:

        — Glonţul a pătruns exact cum a prevăzut fratele meu: amândoi genunchii sunt zdrobiţi. Tangua nu va mai umbla călare după avutul altora.

        Când rănitul mă zări, dădu să-mi arunce un puhoi de înjurături.

        Dar mă răstii la el atât de energic, încât tăcu pentru câteva clipe.

        — Ţi-am spus dinainte ce se va întâmpla şi n-ai vrut să-mi asculţi sfatul. Eşti singur de vină!

        Se îndârjea să nu geamă; ca indian, nu-i era îngăduit să se vaite, oricât de mare ar fi fost suferinţa; îşi muşca buzele şi se uita sălbatic în pământ. Apoi spuse, scrâşnind din dinţi:

        — Sunt rănit. Nu mă pot întoarce acasă. Trebuie să rămân aici, printre apaşi.

        Dar Winnetou clătină din cap şi răspunse ferm:

        — Ba trebuie să te întorci acasă; n-avem loc aici pentru hoţii de cai şi pentru ucigaşii oamenilor noştri. Noi nu ne-am răzbunat prin vărsare de sânge; ne-am mulţumit cu dobitoace şi cu diferite lucruri.

        Mai mult nu ne poţi cere. Nici un kiowaş nu mai are ce căuta la noi în pueblo.

        — Dar nu pot călări!

        — Old Shatterhand era şi mai greu rănit; nici el nu putea călări.

        Totuşi a trebuit să vină cu noi. Învaţă de la el şi-ţi va folosi! Kiowaşii voiau să plece încă astăzi din ţinutul nostru. Să plece aşadar! Cine va întârzia până mâine lângă păşunile noastre va avea soarta pe care i-aţi dorit-o voi lui Old Shatterhand! Am zis! Howgh!

        Mă luă de mână şi mă duse cu el. Când ieşeam din îmbulzeală, Inciu-Ciuna tocmai venea înot, împreună cu cei doi oameni care îi fuseseră trimişi de Winnetou. Acesta se grăbi să-l întâmpine, iar eu plecai în căutarea lui Sam Hawkens, Dick Stone şi Will Parker.

        — În sfârşit! În sfârşit vă putem vedea şi noi în mijlocul nostru! Se bucură Sam. Dar înainte de toate, ia spuneţi: ce-a fost cu părul acela pe care i l-aţi arătat lui Winnetou?

        — Îl tăiasem eu.

        — Când?

        — Pe când îi dezlegam, pe el şi pe Inciu-Ciuna.

        — Adică… dracu' să mă ia! Dumneavoastră… un greenhorn…

        I-aţi… i-aţi eliberat?

        — Eu.

        — Fără să ne suflaţi o vorbuliţă?!

        — Nu era nevoie.

        — Dar cum, păcatele mele, aţi reuşit?

        — Aşa, după metoda mea de greenhorn.

        — Nu-mi vorbiţi în dodii, sir! Doar asta era o treabă grozav de anevoioasă!

        — Într-adevăr, până şi dumneata te îndoiai că ai putea s-o scoţi la capăt.

        — Şi aţi lucrat de unul singur! Zău că nu pricep: ori nu am cap, ori mi-a îngheţat mintea!

        — Prima ipoteză, Sam, prima e cea justă!

        — Lăsaţi glumele! Auzi ce pramatie! Îi eliberează pe şefii apaşi, duce cu el o şuviţă fermecată şi nu scapă o vorbă! Te uiţi la mutra asta cumsecade şi nu te poţi dumeri! Să mai ai încredere în oameni?!

        Şi unde mai pui cele petrecute azi! Una însă n-o înţeleg şi pace. Parcă vă înecaserăţi şi, hocus-pocus, aţi înviat!

        I-am istorisit totul, după care Sam izbucni:

        — Omule, prietene, greenhorn, ticălos şi porc de câine fără pereche, dacă nu mă-nşel! Trebuie totuşi să vă mai întreb: chiar n-aţi călcat vreodată măcar aşa, de leac, prin vestul sălbatic?

        — Nu.

        — Nici prin Statele Unite?

        — Nici.

        — Atunci să vă înţeleagă dracu', nu eu! Sunteţi un boboc sadea şi iaca, toate vă merg strună! Zău dacă am întâlnit vreodată o puşlama mai teribilă! Şi nici nu am încotro, sunt obligat să vă laud. Ce mai încolo, aţi întors-o de minune, hi-hi-hi-hi! Viaţa noastră atârna de un fir de păr, mai bine zis de o şuviţă. Dar dacă vă laud, nu care cumva să vă umflaţi în pene! O să mai faceţi destule prostii şi încă gogonate. M-aş mira să iasă din dumneavoastră, în cele din urmă, un westman onorabil!

        Ar fi continuat astfel încă mult şi bine, dar Winnetou şi Inciu Ciuna se apropiară de noi. Ca şi fiul său cu puţin înainte, conducătorul apaşilor mă privi atent şi grav în ochi:

        — Am auzit totul de la Winnetou. Fii liber şi iartă-ne. Eşti un războinic foarte viteaz şi foarte isteţ la minte. Înţelept e acela care-ţi câştigă prietenia. Vrei să fumezi cu noi pipa păcii?

        — Da, vreau să fiu prietenul şi fratele vostru!

        — Atunci urmaţi-mă sus, în pueblo, tuspatru, împreună cu fiica mea Nşo-ci. Voi alege o locuinţă vrednică pentru biruitorul meu. Winnetou rămâne aici, ca să facă ordine.

        Urcarăm cu toţii, ca oameni liberi, scările cetăţii piramidale, aceeaşi pe care o părăsisem ca prizonieri, pentru a fi duşi la execuţie…