Chapter 3 WINNETOU ÎNCĂTUŞAT.

        În timpul absenţei mele, pentru a nu fi obligaţi să care ursul la prea mare distanţă, oamenii îşi mutară tabăra în apropierea păduricii unde zăcea namila ucisă de mine. Era un grizzly atât de greu, încât a fost nevoie de efortul conjugat a zece bărbaţi voinici pentru a-l scoate din pădurice şi a-l târî până la focul ce fusese încins.

        Cu toată ora târzie, la întoarcerea mea, toţi, afară de Rattler, erau încă treji. Nelegiuitul îşi continua somnul beţiei; a trebuit să fie dus pe sus şi căzu în iarbă ca un butuc. Sam jupuise ursul, lăsând carnea neatinsă. După ce-am descălecat şi mi-am dus calul la conovăţ, venii şi eu lângă foc.

        — Pe unde-mi umblaţi, sir? Mă întrebă Sam. V-am aşteptat în chinuri; ne lăsa gura apă şi nu-l puteam căsăpi pe moş Martin fără să fiţi de faţă. Deocamdată l-am dezbrăcat de blană. Mare meşter o fi fost blănarul; i-a croit-o exact pe măsură; nici pomeneală de cută, hi-hi-hi-hi! Sper că veţi fi de acord, nu-i aşa? Ei şi acum stabiliţi, vă rog, cum să-l împărţim. Am vrea să frigem o bucăţică înainte de culcare.

        — Îl împărţiţi cum credeţi! Am răspuns. Carnea e a tuturor.

        — Well, atunci să vă spun ceva. Partea cea mai bună sunt labele; nu se află pe lume ceva mai gustos. Numai că trebuie să stea un timp până se fezandează. Delicioase devin labele ursului abia când viermii încep să colcăie în ele. Dar nu putem aştepta până atunci; mă tem că apaşii vin curând să ne tulbure masa. E de preferat deci să frigem chiar de îndată labele şi să ne desfătăm cu ele înainte ca pieile-roşii să ne vină de hac. Aveţi ceva împotrivă, sir?

        — Nu, nimic.

        — Well, atunci să ne apucăm de treabă; poftă de mâncare avem, dacă nu mă-nşel.

        Detaşă labele de restul trupului şi întocmi porţii, câte una de fiecare persoană. Mie îmi reveni porţia cea mai bună, tăiată de la un picior din faţă; o înfăşurai în hârtie şi o pusei deoparte, pe când ceilalţi se grăbiră să-şi frigă hartanele lor. E drept că-mi era foame, însă oricât de paradoxal ar părea, nu aveam poftă de mâncare. Din pricina călăriei îndelungi şi obositoare, simţeam nevoia să mănânc, dar îmi era cu neputinţă să iau ceva în gură. Nu reuşeam să alung din minte scena crimei. Mă vedeam alături de Klekih-Petra; îi auzeam glasul ca într-o ultimă spovedanie şi mă obsedau ultimele sale vorbe rostite ca într-o presimţire a apropiatei morţi. Da, frunza vieţiisale nu s-a desprins cu uşurinţă şi lin; fusese smulsă cu forţa şi anume de către un semen de-al lui. Şi de ce şi în ce fel! Ucigaşul zăcea acolo, încă beat şi năuc.

        Aş fi vrut să-l împuşc, dar îmi era scârbă de dânsul. Acelaşi dezgust îi determinase, probabil şi pe cei doi apaşi să nu-l răsplătească pe merit.

        „Apa de foc”, atât spusese Inciu-Ciuna, cu cel mai adânc dispreţ. Câte învinuiri, câte imputări nu cuprindeau aceste cuvinte!

        Dacă mă consola totuşi ceva în această sângeroasă întâmplare, era faptul că bietul Klekih-Petra murise lângă inima celui drag şi că propria-i inimă captase glonţul destinat lui Winnetou. Dar rugămintea lui de a-i continua opera, de a face legământ de prietenie cu tânărul apaş? De ce să-mi fi adresat tocmai mie această rugăminte? Cu puţine minute înainte îşi exprimase îndoiala că am putea să ne revedem vreodată; aşadar, nu credea că drumul vieţii mele ar putea duce în lumea apaşilor; şi iată că, pe neaşteptate, îmi încredinţează o sarcină a cărei îndeplinire e în strânsă legătură cu această lume. Să fi fost o vorbă spusă la întâmplare? Să fie dat muribunzilor, în clipa când se despart de viaţă, când o aripă a sufletului lor flutură deja „dincolo”, să întrevadă viitorul? S-ar zice că aşa este, pentru că, mai târziu, mi-a fost menit să-i împlinesc într-adevăr dorinţa, deşi acum se părea că întâlnirea cu Winnetou nu-mi poate aduce decât pierzania.

        Şi de ce, mai ales, m-am grăbit să-i dau muribundului promisiunea mea? Din milă? Probabil. Dar mai exista un motiv, chiar dacă în clipa respectivă nu eram conştient de el: Winnetou mă impresionase profund, ca nimeni altul până atunci. Era exact de vârsta mea şi totuşi cât de superior mie! Sesizasem aceasta din prima clipă… Limpezimea gravă, mândră a ochilor săi catifelaţi, siguranţa calmă a ţinutei şi a fiecărui gest, precum şi umbra melancolică a unei mâhniri adânci şi tainice pe care credeam că o desluşesc pe chipul lui frumos şi tânăr mă cuceriseră subit. Cât de impunătoare îi era purtarea, ca şi aceea a tatălui său! Orice alt om, fie alb sau roşu, s-ar fi năpustit de îndată asupra ucigaşului şi l-ar fi omorât; ei însă nu l-au învrednicit cu nici o privire şi chipurile lor n-au tresărit măcar, n-au trădat nici o fărâmă din ceea ce se petrece în adâncul inimii. Şi pe asemenea oameni îi duşmănim!… Şedeam aşa, tăcut, în timp ce colegii mâncau cu poftă carnea friptă; şedeam ghemuit lângă foc şi-mi scurmam gândurile; până ce Sam Hawkens mă trezi din meditaţie:

        — Ce-i cu dumneavoastră, sir? Nu vă e foame?

        — Nu mănânc.

        — Aşa? Şi vă dedaţi la exerciţii intelectuale! N-ar trebui să vă lăsaţi în voia acestui obicei. Şi pe mine mă zgândăreşte întâmplarea de adineauri, ba chiar foarte mult; însă un westman trebuie să se deprindă cu asemenea incidente. Nu degeaba li se spune acestor ţinuturi the dark and bloody grounds, adică întunecoase şi însângerate.

        Vă asigur că terenul de aici e îmbibat la fiece pas cu sânge, iar insul care posedă un nas atât de simţitor, încât nu suportă mirosul sângelui, mai bine rămâne acasă şi bea apă îndulcită. Nu vă puneţi povestea la inimă şi daţi-mi lăbuţa aceea, să v-o frig.

        — Mulţumesc, Sam; nu, zău, nu mănânc! V-aţi decis ce faceţi cu Rattler?

        — Am discutat, fireşte, cazul.

        — Ei şi ce pedeapsă aţi stabilit?

        — Pedeapsă?! Credeţi că e nevoie de pedeapsă?

        — Hotărât lucru.

        — Aşa! Şi cum socotiţi să procedăm? Să-l ducem cumva la San Francisco, la New York sau la Washington şi să-l dăm în judecată pentru crimă?

        — Fleacuri! Noi înşine suntem autoritatea care are dreptul să-l judece. Trebuie să se supună legilor vestului.

        — Ia te uită câte ştie acest greenhorn despre legile Vestului sălbatic!

        Nu cumva v-aţi ostenit până încoace, din bătrâna Germanie, ca s-o faceţi pe judecătorul suprem? Ori sunteţi rudă cu Klekih-Petra sau măcar prieten?

        — Ştii bine că nu.

        — Iată punctul principal. Într-adevăr, Vestul sălbatic are legile sale specifice, trainice. Vestul cere ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, sânge pentru sânge, cum scrie în Biblie. Dacă se săvârşeşte un omor, cel îndreptăţit poate să-l ucidă pe făptaş fără întârziere, sau ia fiinţă un tribunal care dă verdictul şi-l execută imediat. Astfel ne debarasăm de ticăloşii care, altminteri, ar sări în capul vânătorilor cinstiţi.

        — Ei bine, să alcătuim un tribunal.

        — Pentru asta e nevoie mai întâi de un acuzator.

        — Eu voi fi acuzatorul.

        — Cu ce drept?

        — Cu dreptul omului care nu poate tolera ca o asemenea crimă să nu fie pedepsită.

        — Pshaw}Vorbiţi exact ca un greenhorn. Vă puteţi constitui acuzator în două ipoteze: mai întâi, dacă cel ucis v-a fost rudă, prieten sau camarad; ceea ce nu e cazul, aţi recunoscut şi dumneavoastră. În al doilea rând, aţi putea deveni acuzator al ucigaşului dacă aţi fi chiar, dumneavoastră cel ucis, hi-hi-hi-hi! Sunteţi cumva respectivul?

        — Ascultă, Sam, chestiunea nu e dintre acelea care se pretează la spirite!

        — Ştiu, ştiu! Am precizat lucrurile numai pentru a nu da loc la confuzii; fiindcă, în cazul unui omor, cel dintâi care ar avea dreptul sfânt de a cere pedepsirea ucigaşului ar fi, desigur, însăşi victima. Prin urmare, nu aveţi nici o justificare să vă dirijaţi în acuzator şi ne aflăm cu toţii în aceeaşi situaţie. Iar unde nu există acuzator, nu poate fi nici judecător. Lipseşte, aşadar, temeiul de a forma un tribunal.

        — Va să zică, Rattler să scape nepedepsit?!

        — Nicidecum. Nu vă pripiţi! Vă dau cuvântul meu că-şi va primi răsplata tot atât de sigur cum glonţul plecat din buna mea Liddy îşi atinge ţinta. Las' că vor avea grijă apaşii.

        — Atunci pedeapsa ne va lovi şi pe noi!

        — Foarte probabil. Dar vă imaginaţi că, ucigându-l pe Rattler, am evita primejdia? Toţi suntem o apă. Apaşii nu-l consideră numai pe el drept asasin, ci şi pe noi; cu siguranţă că, dacă le cădem în mâini, ne tratează ca atare.

        — Chiar dacă ne dezbărăm de el?

        — Chiar şi atunci. Ne curăţă fără să întrebe dacă Rattler se mai află printre noi. Dar cum aţi vrea să scăpăm de el?

        — Să-l alungăm.

        — În privinţa asta, ne-am şi sfătuit. Am ajuns la concluzia că, mai întâi, n-avem dreptul să-l alungăm din mijlocul nostru şi, al doilea, chiar de-am avea un asemenea drept, n-ar fi cuminte s-o facem.

        — Zău, Sam, nu te-nţeleg! Dacă un om nu mi-e pe plac, mă despart de el. Dar încă un ucigaş! Suntem oare obligaţi să tolerăm mai departe printre noi o astfel de canalie şi pe deasupra un beţivan înrăit, care ne poate provoca noi şi noi încurcături?

        — Din păcate, suntem obligaţi. Rattler a fost angajat, ca şi noi, adică eu, Stone şi Parker, pentru paza dumneavoastră şi numai cei care l-au angajat, care îl plătesc au calitatea să-l concedieze. Trebuie să ne menţinem în cadrul legal.

        — Cadru legal! Faţă de cine? Faţă de un om care calcă în picioare zi de zi legile umane!

        — Ei şi! Admit că teza dumneavoastră e foarte justă; totuşi, nu trebuie să comitem o greşeală, sub pretext că altul a comis o crimă, vă spun cinstit: înainte de toate, respectul autorităţii. De aceea noi, westmenii, care ţinem eventual loc de autoritate, avem toate motivele să ne păstrăm reputaţia neştirbită. Şi pe urmă, daţi-mi voie să vă întreb, ce-ar face Rattler dacă l-am alunga?

        — Îl priveşte!

        — Şi pe noi de asemenea! Căci am fi în orice clipă ameninţaţi; aproape sigur că ar umbla să se răzbune. E de preferat, deci, să rămână printre noi, sub ochii noştri, decât să-l gonim şi pe urmă dumnealui să ne dea târcoale şi să expedieze cui vrea el câte un glonţ în cap.

        Sper că acum veţi fi şi dumneavoastră de acord.

        Vorbind astfel, mă privi cu tâlc şi-mi făcu semn cu ochiul către oamenii lui Rattler. U pricepui bine: dacă l-am pedepsi, probabil că aceştia ar face cauză comună cu banditul.

        Îmi spuneam şi eu la fel. Nu aveam nici o încredere în ei. De aceea i-am răspuns lui Sam:

        — Înţeleg. După ce mi-ai expus situaţia, recunosc şi eu că e preferabil ca lucrurile să meargă de la sine. Acum însă, mă îngrijorează apaşii. Nu încape îndoială că vor reveni ca să ne-o plătească.

        — Se vor întoarce, de bună seamă şi aceasta cu atât mai sigur, cu cât n-au proferat nici o ameninţare. Au procedat nu nu tot foarte demn, dar şi foarte înţelept. Dacă s-ar fi răzbunat pe loc şi presupunând că n-am fi ripostat, ceea ce nu prea cred, atunci numai Rattler şi-ar fi luat porţia. Dar ei ne condamnă pe toţi, pentru că ştiu că Rattler e dintr-ai noştri şi pentru că, din pricina măsurătorilor, ne socotesc duşmani trimişi aici ca să le răpească ţara şi avutul. Iată de ce s-au stăpânit şi ne-au părăsit fără să ridice măcar un deget împotriva noastră. Cu atât mai sigur e că se vor întoarce pentru a pune mâna pe noi toţi. Dacă izbutesc, atunci ne aşteaptă o moarte chinuitoare şi lungă, fiindcă stima de care se bucura la ei Klekih-Petra cere o îndoit şi întreit de cumplită răzbunare.

        — Şi toate acestea din pricina unui beţivan! Vor veni, desigur, în număr mare.

        — Absolut! Întrebarea e când vor veni. Am avea încă timp să ne retragem; ar însemna însă să lăsăm totul în părăsire şi lucrul, aproape gata, să rămână neterminat.

        — Asta trebuie s-o evităm, chiar dacă n-ar fi decât pe jumătate posibil.

        — Când puteţi încheia lucrările, dacă-i daţi zor? Cum credeţi?

        — Cam în cinci zile.

        — Hm! După câte ştiu, apaşii nu au prin împrejurimi nici o aşezare; cei mai apropiaţi mescaleri se află cel puţin la trei zile călare de aici.

        Dacă nu mă-nşel, Inciu-Ciuna şi Winnetou, ţinând seama de transportul cadavrului, vor avea de călărit cam patru zile înainte de a-şi mobiliza oamenii, apoi trei zile pentru înapoiere, fac în total şapte.

        Prin urmare, dacă apreciaţi că vă trebuie cinci zile, sunt de părere că puteţi îndrăzni să continuaţi măsurătorile.

        — Şi dacă socoteala dumitale e greşită? Cei doi apaşi pot, deocamdată, să lepede cadavrul într-un loc sigur şi să se întoarcă pentru a ne lovi pe ascuns. E foarte probabil. La fel, s-ar putea să întâlnească în drum o trupă de-a lor; e chiar de presupus că au prieteni pe aproape; m-ar mira ca doi indieni şi pe deasupra căpetenii, să plece din satul lor fără nici un fel de însoţitori. Şi cum sezonul vânătorii de bizoni a început, mai apare şi eventualitatea ca Inciu-Ciuna şi Winnetou să facă parte dintr-un grup de vânători aflaţi prin împrejurimi, de care s-au despărţit vremelnic. Toate acestea trebuiesc luate în seamă, dacă e să judecăm lucrurile cu toată prudenţa.

        Sam Hawkens clipi cu unul din ochişorii lui se strâmbă a mirare şi exclamă:

        — Good luck! Deştept mai sunteţi şi, vai, prea înţelept aţi grăit!

        Astăzi puiul e cu mult mai isteţ decât găina, dacă nu mă-nşel. Dar, ca să fiu sincer, ceea ce-aţi spus nu e chiar de lepădat. Vă dau deplină dreptate. Trebuie să socotim toate probabilităţile. De aceea e necesar să aflăm încotro au apucat-o cei doi apaşi. Cum se crapă de ziuă, le iau urma.

        — Merg şi eu, se oferi Will Parker.

        — Şi eu! Sări Dick Stone.

        Sam Hawkens se gândi o clipă, apoi răspunse:

        — Rămâneţi frumuşel pe loc. E nevoie să staţi aici. Înţeles?

        Şi se uită semnificativ spre oamenii lui Rattler. Avea dreptate. Dacă aceşti înşi dubioşi rămân aici de capul lor, n-ar fi exclus ca, de îndată ce şeful s-ar trezi, să se dedea la scene neplăcute. Era deci mai bine ca Stone şi Parker să nu plece din tabără.

        — Totuşi, Sam, nu te poţi hazarda de unul singur! Obiectă Will.

        — Aş putea, dac-aş vrea. Dar nu vreau! Replică Sam. Găsesc eu însoţitor.

        — Pe cine?

        — Pe greenhorn-ul ăsta. Şi arătă spre mine.

        — Nu, nu-i permit să plece, se opuse inginerul-şef.

        — De ce, mister Bancroft?

        — Am nevoie de el.

        — Aş putea să ştiu pentru ce anume?

        — Pentru lucru, se înţelege. Ca să terminăm în cinci zile, ne trebuiesc toate forţele. Nu mă pot lipsi de nimeni.

        — Ah, da, toate forţele… Până acum n-aţi prea folosit toate forţele; mai curând a trebuit să muncească unul singur pentru toţi; ei bine, să lucreze acum toţi pentru unul.

        — Mister Hawkens, doar n-ai de gând să-mi porunceşti?! Îţi interzic!

        — Să nu exagerăm. O simplă remarcă e departe de-a fi un ordin.

        — Dar aşa sună!

        — Posibil, nu vreau să vă contrazic. Cât despre lucrările dumneavoastră, nu cred să întârzie chiar atât de mult, dacă mâine veţi avea patru inşi în loc de cinci. Înţelegeţi, nu-i aşa, că am un anume motiv să-l iau cu mine pe acest tânăr greenhorn, poreclit Old Shatterhand.

        — Îmi dai voie să aflu şi eu motivul?

        — De ce nu? Vreau să vadă şi dânsul cum mă furişez pe urmele indienilor, să înveţe cum se desluşeşte o urmă; ar putea să-l intereseze şi să-i folosească.

        — Dar pe mine nu mă interesează.

        — Ştiu. Mai am însă şi un alt motiv; drumul pe care urmează să pornesc e pe alocuri destul de primejdios. Aşadar, e în avantajul nostru reciproc să fiu însoţit de un fecior zdravăn, care, pe deasupra, ştie să şi mânuiască perfect doborâtorul de urşi.

        — Nu pricep întru cât acest lucru ar fi în avantajul nostru.

        — Nu? Mă miră. Sunteţi, de altfel, un gentleman neobişnuit de inteligent, răspunse Sam, nu fără o nuanţă de ironie. Ce-aţi zice, de pildă, dac-aş da peste nişte duşmani ce se îndreaptă spre tabăra noastră şi care mi-ar face felul? Cine v-ar mai putea pune în gardă asupra primejdiei ce vă paşte? Aţi fi atacaţi prin surprindere şi ucişi toţi până la unul. Dar avându-l cu mine pe acest greenhorn, care cu mâinile lui de cucoană poate culca la pământ, dintr-o lovitură, pe cel mai puternic adversar, am toate şansele să mă întorc teafăr. Sunteţi de acord?

        — Hm! Înţeleg.

        — Şi acum vine principalul: trebuie să-l iau mâine cu mine ca să nu se işte iarăşi cine ştie ce conflict care s-ar termina prost. Ştiţi că Rattler îi poartă pică. Şi când acest amator de rachiu se va dezmetici dimineaţa, e foarte probabil să se repeadă la omul care l-a scos din funcţiune astăzi pentru a doua oară. Trebuie, cel puţin mâine, să-i ţinem departe unul de altul. Vi-l las pe Rattler, de care n-am nevoie şi-l iau pe dumnealui. Mai aveţi ceva împotrivă?

        — N-am. Să plece.

        — Well. Suntem înţeleşi! Constată Sam şi, întorcându-se spre mine, continuă: Aţi auzit ce treabă grea vă aşteaptă mâine. Se prea poate să n-avem clipă de răgaz nici pentru mâncare sau odihnă. Vă întreb în consecinţă, dacă nu v-aţi hotărât să devoraţi barem o părticică din laba de urs.

        — Ei, în cazul acesta, hai să încerc!

        — Încercaţi. Ajunge şi atât. Cunosc eu problema, hi-hi-hi-hi! O singură încercare şi nu vă mai opriţi până nu consumaţi toată porţia.

        Daţi-o încoace, să v-o frig. Un greenhorn nu se pricepe în astfel de operaţii. Fiţi atent şi învăţaţi cum se procedează! Altă dată, de-ar fi să mai prepar asemenea delicatesă, nu păpaţi nimic; o mănânc eu toată.

        Sam, dragul de el, nu vorbea fără temei: de îndată ce opera fu gata şi dădui de gustul fripturii, mă năvăli o poftă de mâncare cum de mult nu încercasem; uitai de preocupările mele şi mâncai şi mâncai până la ultima firimitură.

        — Aţi văzut! Se bucură Sam. Pariez că e mult mai plăcut să mănânci dintr-un grizzly decât să te lupţi cu el. Aţi constatat-o pesemne şi singur. Acum mai tăiem câteva bucăţi zdravene din coapsă şi le punem la frigare. Mâine le luăm la drum ca provizii; în asemenea deplasări se poate să n-ai timp pentru vânătoare şi nici posibilitatea să aprinzi focul. Dumneavoastră, sir, culcaţi-vă şi trageţi un pui de somn; pornim în revărsat de zori şi avem nevoie de toată vigoarea trupului.

        — Well, mă duc la culcare. Dar mai întâi, ia spune, ce cal ţi-ai ales pentru mâine?

        — Ce cal? Niciunul.

        — Atunci?

        — Auzi întrebare! Vă imaginaţi că am să încalec un crocodil sau ca să zic aşa, vreo altă pasăre? Călăresc pe catârul meu, pe Mary.

        — Eu n-aş face-o.

        — Şi de ce, mă rog?

        — Încă nu-ţi cunoşti suficient animalul.

        — În schimb, mă cunoaşte el. Îmi poartă un respect grozav, dobitocul, hi-hi-hi-hi!

        — Totuşi, la o expediţie cum e aceea de mâine, nu strică să fim foarte prevăzători, să chibzuim cu grijă. Un cal nesigur poate să strice totul.

        — Într-adevăr? Râse Sam.

        — Da, subliniai. Ştiu că fornăitul unui cal poate costa viaţa călăreţului.

        — Ah, ştiţi şi asta? Deştept băiat, n-am ce zice! Tot din cărţi aţi cules-o?

        — Exact.

        — Mi-am închipuit! Trebuie că e nespus de interesant să citeşti asemenea cărţi. Dacă n-aş fi westman, m-aş duce în est, m-aş instala comod pe o canapea şi aş citi numai poveşti frumoase despre indieni.

        Cred că aşa poţi ajunge grăsun şi rotofei, deşi nu te-alegi cu laba de urs decât pe hârtie. Sunt foarte curios dacă bunii gentlemeni care scriu asemenea istorii au trecut vreodată dincolo de Mississippi!

        — Probabil că majoritatea au trecut.

        — Aşa? Credeţi?

        — Cred.

        — Eu nu. Am serioase motive să mă îndoiesc.

        — Şi motivele ar fi?…

        — Vi le spun, sir. Ştiam şi eu cândva scrisul, dar l-am uitat; astăzi n-aş mai fi în stare să-mi aştern numele pe hârtie sau pe tăbliţa de şcolar. O mână care a strunit atâta vreme caii, a tras cu puşca, a mânuit cuţitul şi lasso-ul nu se mai pretează să mâzgălească pe hârtie tot felul de bazaconii,Un westman sadea cu siguranţă că a uitat scrisul; iar dacă nu eşti westman, ce te apuci, mă rog, să scrii despre lucruri pe care nu le cunoşti?!

        — Hm! Ca să scrii o carte despre vest nu e nevoie să stai aici până se înţepenesc degetele şi nu mai poţi scrie.

        — Hodoronc-tronc! Ce-am susţinut eu? Am spus că numai un westman destoinic ar putea scrie ca lumea, adică potrivit adevărului; dar vedeţi, un astfel de om nu se apucă să scrie.

        — De ce?

        — Fiindcă nu-i trece prin minte să părăsească vestul ăsta, unde nu se prea găsesc călimări. Preria e ca marea: cine a cunoscut-o şi a îndrăgit-o nu se mai desparte de ea. Toţi aceşti scriitoraşi n-au habar ce înseamnă vestul; dacă l-ar fi cunoscut, n-ar fi şters-o de aici pentru a înnegri apoi cu cerneală sute de pagini. Asta-i părerea mea şi tare mă tem că am dreptate.

        — Nu prea. Cunosc, de pildă, pe unul care a îndrăgit aceste locuri şi vrea să ajungă vânător iscusit. Se va întoarce, totuşi, din când în când, în lumea civilizată, ca să scrie cărţi despre Vestul sălbatic.

        — Ce vorbiţi! Cine-o fi? Întrebă Sam, privindu-mă curios.

        — Ai putea să-l ghiceşti.

        — Să-l ghicesc? Zău? Nu cumva chiar dumneavoastră?

        — Eu.

        — Măi, să fie! Vreţi, prin urmare, să intraţi în tagma trântorilor care scriu cărţi?

        — Eventual.

        — Lăsaţi-vă, sir, de ideea asta, vă rog din tot sufletul. Dacă vă apucaţi de asemenea lucru, atunci vă duceţi pe copcă, zău aşa!

        — Mă îndoiesc.

        — Iar eu o susţin sus şi tare. Pot să şi jur! Strigă el cu patimă.

        Aveţi măcar cea mai slabă idee de viaţa ce vă aşteaptă?

        — De ce n-aş avea?

        — Ei?

        — Călătoresc prin lume, cunosc ţări şi popoare şi mă întorc, din timp în timp, acasă, în patrie, ca să aştern netulburat pe hârtie impresiile şi întâmplările trăite.

        — Şi cu ce scop, pentru Dumnezeu? Asta n-o înţeleg.

        — Cu scopul de a fi un mentor al cititorilor mei şi, între altele, ca să câştig parale.

        — Zounds! Mentor al cititorilor! Şi să câştige parale! Sir, sunteţi într-o ureche, dacă nu mă-nşel! Cititorii nu vor învăţa nimic de la dumneavoastră, fiindcă nu vă pricepeţi la nimic. E posibil oare ca un greenhorn împăiat să ajungă mentorul cititorilor săi? Vă asigur că nu veţi găsi cititori nici de leac! Şi explicaţi-mi, vă rog, de ce adică, pentru numele tuturor sfinţilor, tocmai dumneavoastră v-aţi băgat în cap să deveniţi mentor şi încă mentorul unor cititori inexistenţi?! Nu există destui dascăli pe lumea asta? E nevoie să sporiţi tagma lor?

        — Ascultă-ncoa', Sam, a fi dascăl e o profesiune extrem de serioasă, chiar sacră.

        — Pshawl Un westman e mult mai important, de mii de ori mai important! Asta o ştiu, pentru că sunt şi eu westman, câtă vremedumneavoastră abia dacă aţi deprins să vă ştergeţi nasul. Încât va trebui să mă opun categoric intenţiei dumneavoastră de a deveni mentorul cititorilor şi de a câştiga pe deasupra şi bani! Ce idee! Absolut fistichie! Ia spuneţi, cât costă o carte din acelea pe care aţi vrea s-o scrieţi?

        — Un dolar, doi, chiar trei, depinde cât e de mare.

        — Bun! Şi cât costă o blană de biber? Cam cât? Un puitor de capcane câştigă incomparabil mai mult decât un mentor al cititorilor care, dac-ar avea nenorocul să vă citească, n-ar învăţa decât prostii. Vreţi să câştigaţi bani! Aici, în vest, e o treabă cât se poate de uşoară. Banul se află peste tot, în prerie, în pădurile virgine, printre stânci şi în fundul apelor. Şi ce trai mizerabil aţi duce ca scriitor! În locul apei limpezi din izvoarele vestului, aţi bea cerneală neagră şi cleioasă; v-aţi roade pana de gâscă în loc să degustaţi labe de urs şi coapse de bivol; deasupra capului aţi avea nu cerul albastru, ci tavanul scund, coşcovit; sub picioare, în locul ierbii moi şi verzi, o duşumea de scânduri, numai bună să provoace dureri de şale. Aici călăriţi pe un dereş, dincolo pe un fotoliu desfundat. Aici, pe ploaie sau furtună, puteţi culege mană cerească; acolo, la primul strop de ploaie, vă acoperiţi capul cu umbrele roşii sau verzi. Aici sunteţi un om liber, voios, cu arma în mână; acolo staţi ghemuit la masa de scris şi vă irosiţi puterile chinuind condeiul sau creionul… ei, mă opresc aici, ca să nu fulger şi mai tare. Însă dacă v-aţi pus cu adevărat în gând să deveniţi mentorul cititorilor, atunci sunteţi omul cel mai de plâns din câţi trăiesc pe faţa pământului!

        Se enervase de-a binelea; ochişorii lui scăpărau şi obrazul, cât se vedea din desişul bărbii, i se colorase în rubiniu, ca şi vârful nasului.

        Bănuiam ce-l supărase atâta şi aş fi vrut s-o aflu chiar din gura lui; turnai deci untdelemn peste foc:

        — Totuşi, dragă Sam, sunt convins că ţi-ar face şi dumitale plăcere dacă mi-aş atinge scopul şi aş deveni scriitor.

        — Plăcere? Mie? Scutiţi-mă de nerozii! Ar fi cazul să ştiţi că nu înghit asemenea glume!

        — Nu-i nici o glumă. Vorbesc serios.

        — Serios? Atunci să mă lovească trăsnetul, dacă nu mă-nşel, ce găsiţi serios aici? Ce anume să-mi facă plăcere?

        — Dumneata însuţi.

        — Eu?

        — Îţi va face plăcere, pentru că în cărţile mele va fi vorba de dumneata.

        — De mine… de mine? Repetă el, în timp ce ochii miraţi i se dilatau din ce în ce.

        — Întocmai, de dumneata. Doar am să te pomenesc în povestirile mele.

        — Să mă pomeniţi? Adică să scrieţi despre ceea ce fac şi spun?

        — Da. Relatez întâmplările prin care am trecut şi, ţinând seama că am fost împreună, iată că apare şi Sam Hawkens în cărţile mele, aidoma celui din faţa mea.

        Atunci Sam apucă arma, aruncă deoparte carnea pe care o ţinuse deasupra focului, luă o atitudine cruntă şi-mi strigă:

        — Vă întreb cu toată seriozitatea şi de faţă cu aceşti martori, dacă intenţionaţi să comiteţi într-adevăr fapta cu pricina!

        — Fireşte!

        — Aha! În cazul acesta, vă poftesc să retrageţi imediat cele spuse şi să vă legaţi sub jurământ că renunţaţi la idee!

        — De ce?

        — Fiindcă altminteri vă împuşc sau vă crap capul cu bătrâna mea Liddy pe care, cum vedeţi, o ţin în mâini. Aşadar: vreţi ori nu?!

        — Nu vreau!

        — Atunci lovesc! Strigă el, ameninţându-mă cu patul puştii.

        — Dă-i drumul! Am răspuns calm.

        Arma atârnă câteva clipe deasupra capului meu; apoi Sam o coborî, o azvârli în iarbă şi, împreunându-şi a desperare mâinile, se jelui:

        — Omul ăsta e trăsnit, e nebun de-a binelea! Am bănuit eu încă din primul moment când mi-a spus că intenţionează să scrie cărţi şi să fie mentorul cititorilor săi; şi uite că acum bănuiala se adevereşte.

        Numai un descreierat poate sta imperturbabil şi cu atâta sânge rece, în timp ce Liddy îi vâjâie deasupra capului. Ce să faci cu asemenea om? Cred că n-are leac!

        — Nu-i nevoie de nici un leac, Sam dragă! L-am liniştit. Mintea mea e cât se poate de întreagă.

        — Atunci de ce vă încăpăţânaţi? De ce preferaţi să vă zdrobesc oasele decât să rostiţi jurământul pe care vi-l cer?

        — Pshaw! Sam Hawkens nu se va atinge de mine. Asta o ştiu.

        — Ştiţi? Va să zică ştiţi! Şi, din păcate, ştiţi adevărul. Mai degrabă m-aş curăţa pe mine, decât să mă ating de un fir de păr din capul dumneavoastră.

        — Iar jurăminte nu fac. Pentru mine, cuvântul e ca şi un jurământ, în plus, nu îngădui nimănui să-mi stoarcă vreo promisiune prin ameninţări, chiar dacă acestea vin din partea nobilei Liddy. Chestiunea cu cărţile nu-i aşa de idioată cum crezi. De altfel, dumneata n-ai de unde să cunoşti problema, dar ţi-o explic eu altă dată, când voi dispune de timp.

        — Mulţumesc! Rosti Sam anevoie, în timp ce-şi relua locul şi punea carnea iarăşi la fript. N-am nevoie de lămuriri în chestiuni ce nu pot fi lămurite. Mentorul cititorilor! Să câştigi bani ca făcător de cărţi!

        Caraghios!

        — Nu uita onoarea, Sam!

        — Ce fel de onoare? Întrebă el, întorcându-şi brusc faţa spre mine.

        — Onoarea de a fi citit de atâta lume. Ajungi renumit.

        Sam ridică în aer halca de carne şi se răsti:

        — Ci încetaţi odată, sir, că de nu, vă arunc drept în cap hartanul ăsta ce cântăreşte pe puţin douăsprezece livre! Acolo e locul lui, pentru că sunteţi mai prost decât cel mai tâmpit dintre urşii grizzly. Să-ţi câştigi faima scriind cărţi! Cine-a auzit vreodată o gugumănie mai jalnică! Eu nu, zău că nu! Ce ştiţi dumneavoastră despre faimă? Să vă spun eu cum ajunge cineva renumit. Iată blana de urs; vă îmbrăcaţi într-însa; îi tăiaţi urechile şi le fixaţi la pălărie, îi smulgeţi ghearele şi dinţii, vă faceţi din ele o salbă şi v-o atârnaţi de gât. Aşa procedează orice alb sau indian peste care a dat norocul să răpună un grizzly.

        Atunci, pe unde trece, lumea exclamă: „Uitaţi-vă la bărbatul acela! S-abătut cu un urs cenuşiu!” Şi pretutindeni i se face loc cu plăcere şi cu adânc respect şi numele lui zboară din cort în cort, din ţinut în ţinut.

        Aşa devii renumit. Înţeles? Ei, încercaţi acum să vă puneţi cărţile la pălărie şi să vă agăţaţi de gât o salbă de istorioare! Ce va spune lumea?

        E nebun, nebun de legat! Iată cum arată faima de scriitor!

        — Dar, Sam, ce te înfierbânţi atâta? Nici n-ar trebui să-ţi pese de treburile mele.

        — Să nu-mi pese? Drace, peste ce om am dat, dacă nu mă înşel! Îl iubesc ca pe un fiu, îi sunt devotat până la nebunie şi dumnealui ar vrea să nu-mi pese! Asta-i culmea, ba mai mult, e chiar culmea culmilor! Individul are forţă de bivol, muşchi de mustang, tendoane şi vine de cerb, ochi de şoim, auz de şoarece şi un creier de cinci-şase livre, dacă e să judecăm după fruntea lui. Trage ca un puşcaş cu experienţă, călăreşte ca un duh al savanei şi, în ciuda faptului că n-a văzut vreun bizon sau grizzly în viaţa lui, se năpusteşte asupra lor ca şi când ar avea de-a face cu nişte purceluşi de mare. Şi un asemenea tip, un vânător de prerie, un individ croit parcă anume să fie westman şi care de pe acum întrece pe câte unul care a colindat savana timp de două decenii, va să zică un om ca ăsta ţine să se întoarcă acasă şi să scrie cărţi! Ei, să nu-ţi pierzi minţile? Mai e de mirare că un westman cinstit şi care-i poartă de grijă îşi iese din pepeni?

        Şi zicând acestea, mă privea fix, provocator. Voia să-mi stoarcă un răspuns, dar nu-i dădui niciunul. Îl înfundasem de-a binelea.

        Luai şaua, mi-o aşezai sub cap în loc de pernă şi mă culcai.

        — Ei, ce purtare-i asta? Se răţoi Sam, ţinând încă friptura în mână.

        Oare nu merit răspuns?

        — Ba da! Îl asigurai. Noapte bună, Sam. Somn uşor!

        — Vreţi să dormiţi?

        — Fireşte. Nu m-ai sfătuit chiar dumneata să dorm?!

        — Ce-a fost, a trecut, sir; acum, însă, n-am isprăvit discuţia.

        — Ba da!

        — Ba nu; mai am o vorbă cu dumneavoastră.

        — În schimb eu nu mai am nimic de întrebat. Am aflat tot ce-am vrut să aflu.

        — Ce adică?

        — Exact ceea ce te-ai străduit să-mi ascunzi până acum.

        — Să ascund? Sunt curios, la ce vă referiţi? Daţi-i drumul!

        — O, nu e decât faptul că sunt născut să fiu westman şi că de pe acum întrec pe câte un vânător care a colindat savana timp de două decenii.

        Scăpă din mână halca de carne, tuşi încurcat şi, în cele din urmă, rosti înecându-se:

        — Pe toţi… dracii… Tinerelul ăsta… acest greenhorn… m-a… hm-hm-hm!

        — Noapte bună, Sam Hawkens, somn uşor! Repetai şi mă întorsei cu spatele.

        Atunci veni mânios spre mine şi mă apostrofă:

        — Ei da, vă dedaţi somnului, fiinţă demnă de ştreang ce-mi sunteţi!

        E mai bine aşa. Cât staţi cu ochii deschişi, îl duceţi de nas pe orice om de treabă. Între noi doi totul s-a sfârşit! Aţi scrântit-o cu mine!

        Acum vă cunosc pe de-a-ntregul. Sunteţi un şarlatan de care trebuie să mă feresc!

        Vorbise pe tonul cel mai hotărât cu putinţă. Dac-ar fi fost să-l iau în serios, ar fi trebuit să cred că între noi se sfârşise într-adevăr totul.

        Dar nu trecu o jumătate de minut şi îi auzii vocea blândă, aproape duioasă:

        — Noapte bună, sir! Trageţi un somn bun, ca să vă refaceţi puterile până v-oi trezi.

        Ce om bun, ce drăguţ şi cumsecade era totuşi bătrânul meu Sam Hawkens!

        Am dormit buştean. Când am fost trezit, Parker şi Stone erau în picioare; ceilalţi mai dormeau adânc; Rattler, printre ei. Mâncarăm carne, băurăm apă proaspătă, adăparăm caii şi pornirăm, după ce Sam dădu celorlalţi doi, pe scurt, sfaturi de comportare în toate cazurile posibile. Soarele încă nu răsărise când plecarăm în această misiune cu destule şanse de a deveni primejdioasă. Primul meu drum călare în calitate de cercetaş! Eram curios, cum se va termina. Câte asemenea drumuri n-am făcut mai târziu!

        Am luat-o, bineînţeles, la vale, pe lângă pădure, în direcţia în care dispăruseră cei doi apaşi. Urmele se mai vedeau în iarbă; până şi eu, greenhornul, le puteam desluşi; duceau spre miazănoapte, pe câtă vreme noi trebuia să-i căutăm pe apaşi la miazăzi. Trecând de cotitura văii, acolo unde pădurea începea să urce în pantă, am dat de un luminiş născut probabil datorită invaziei unor insecte dăunătoare; într-acolo ducea urma. Un drum lung lega luminişul de o prerie semănând cu un acoperiş verde, uşor înclinat spre miazăzi. Şi aici urma era vizibilă. După cum reieşea, apaşii făcuseră un ocol. De sus, de pe coama acestui acoperiş, zărirăm înaintea noastră o întindere largă, netedă, acoperită de iarbă, care părea să nu aibă ieşire spre sud. Deşi de la plecarea apaşilor trecuseră aproape trei sferturi din zi, urmele lor se mai vedeau, în linie dreaptă, de-a lungul şesului. Sam, care până atunci nu scosese o vorbă, clătină din cap şi murmură în barba sa stufoasă:

        — Urmele astea nu-mi plac deloc, absolut deloc!

        — În schimb mie îmi plac! Am răspuns.

        — Fiindcă sunteţi un greenhorn, precum aţi dovedit-o din nou aseară! Şi-a băgat în cap tinerelul că aş fi vrut să-l laud şi să-l compar cu un vânător de prerie! Să vezi şi să nu crezi! Îmi ajung cele ce-aţi rostit adineauri, ca să-mi dau seama cu cine stau de vorbă. Vă plac, aşadar, urmele? Cum de nu! Fiindcă se înşiră atât de frumos înaintea noastră, încât şi un orb le-ar putea prinde cu mâna. Mie însă, bătrân hoinar prin savană, îmi par foarte suspecte.

        — Mie nu.

        — Tacă-vă pliscul, preastimate sir! Nu v-am luat ca însoţitor ca să mă zăpăciţi cu copilăriile! Când doi indieni îşi lasă urmele în văzul tuturor, nu e lucru curat, mai ales după ce ne-au părăsit cu gânduri vrăjmaşe. Îmi vine să cred că ne-au pregătit o cursă! Prevăzuseră doar că ne vom lua după urmele lor; e la mintea orişicui.

        — Şi în ce-ar consta cursa?

        — Încă nu se poate şti.

        — Şi unde s-o fi aflând?

        — Fireşte că la miazăzi. Prea ne-au înlesnit calea într-acolo! Dacă n-ar fi făcut-o dinadins, îşi luau osteneala să şteargă urmele.

        — Hm!

        — De ce mormăiţi? Se interesă Sam.

        — Nu-i nimic.

        — Totuşi sună ca şi când aţi avea ceva pe limbă.

        — Mă tem să vorbesc.

        — De ce?

        — Am toate motivele să-mi ţin pliscul; altminteri, mai poţi crede că vreau într-adevăr să te zăpăcesc, deşi pentru un asemenea lucru, declar deschis, nu am nici talent, nici dispoziţie.

        — Ia nu mai îndrugaţi verzi şi uscate! Între amici nu se cântăreşte fiece vorbă. Doar vreţi să învăţaţi ceva; dacă nu vorbiţi, cum o să fie cu putinţă? Prin urmare: ce înseamnă acel „hm!” de adineauri?

        — Nu sunt de părerea dumitale. Nu cred într-o cursă.

        — Aşa! Şi pe ce ternei?

        — Inciu-Ciuna şi Winnetou vor să ajungă la ai lor ca să-i repeadă fără întârziere împotriva noastră; în plus, ei transportă pe căldura asta un cadavru. Iată două motive care îi determină să se grăbească, altminteri şi leşul ar intra în putrefacţie şi ei s-ar întoarce prea târziu la tabăra noastră. În asemenea condiţii nu mai au timp să şteargă urmele. După părerea mea, aceasta e singura explicaţie a faptului că urmele lor sunt atât de vizibile.

        — Hm! Făcu de astă dată Sam.

        — Şi chiar dacă n-am dreptate, continuai eu, încă putem să ne luăm fără grijă după aceste urme. Cât timp ne aflăm în şesul întins, n-avem de ce ne teme; zărim de departe orice duşman şi ne asigurăm retragerea.

        — Hm! Făcu Sam din nou, privindu-mă pieziş. Vorbeaţi de cadavru. Credeţi că pe căldura asta l-au cărat cu ei?

        — Aşa cred.

        — Nu l-or fi îngropat undeva, în drum?

        — Nu. Victima se bucura la ei de mare cinste. După obiceiul lor, Klekih-Petra trebuie înmormântat cu toată pompa. De-ar fi cu putinţă, solemnitatea şi-ar afla încununare prin execuţia ucigaşului, chiar în timpul înmormântării. Vor amâna deci ceremonia şi se vor grăbi să ne prindă, pe Rattler şi pe noi. După cum îi cunosc, trebuie să ne aşteptăm la o astfel de acţiune.

        — Aha, după cum îl cunoaşteţi? S-ar părea că v-aţi născut în ţara apaşilor!

        — Lasă prostiile!

        — Atunci de unde dracu' îi cunoaşteţi?

        — Din cărţile acelea pe care le dispreţuieşti.

        — Well! Să călărim mai departe.

        Sam nu-mi împărtăşi opinia cu privire la raţionamentele mele, doar barba îi zvâcnea niţel în timp ce mă iscodea cu coada ochiului.

        Cunoşteam zvâcnetul acesta: însemna că nu-i convine să accepte ceva neprevăzut.

        Goneam în galop peste câmp. Era una din acele savane cu iarba măruntă, cum se găsesc multe între izvoarele Canadian Riverului şi cele ale lui Rio Pecos. Urmele se prelungeau în trei şiruri ca şi când ar fi fost trase cu o greblă. Prin urmare, călăreţii înaintaseră în flanc, ca şi la plecarea din tabără. Trebuie că le venea foarte greu să menţină atâta drum cadavrul în poziţia iniţială, şezând în şa; până în clipa aceea nu descoperisem nici un semn din care să reiasă că s-ar fi oprit pentru a-şi uşura povara. Dar judecam în sinea mea că semnul ar trebui să apară nu peste multă vreme.

        În sfârşit, Sam Hawkens crezu că sosise momentul să-şi reia rolul de instructor. Îmi explică ce formă ar avea urmele dacă cei doi călăreţi ar înainta la pas, la trap sau în galop; lucrul era sesizabil fără efort.

        După o jumătate de oră părea că pădurea s-ar întinde de-a curmezişul câmpiei, dar nu era decât aparenţă, provocată de o cotitură a savanei. Înaintând în acea direcţie, constatarăm curând că pădurea rămânea de fapt în stânga noastră. Copacii erau atât de rari, încât o întreagă trupă călare ar fi putut să treacă printre ei, răspândită; apaşii însă îşi ţineau tustrei caii alăturaţi, ceea ce nu le-ar fi permis trecerea decât prin ruperea formaţiei. Era deci limpede că, voind să treacă în bloc, fură nevoiţi să facă un ocol pe care îl urmarăm şi noi, bucuroşi, deoarece pe-aici aveam drum deschis. Ce-i drept, mai târziu – după o bună „instruire” – nu m-aş fi ţinut de această urmă, ci aş fi luat-o de-a dreptul printre copaci şi, scurtând drumul, aş fi regăsit-o dincolo.

        Preria, ca o fâşie acoperită de tufişuri izolate, se îngusta din ce în ce. Atinserăm locul unde poposiseră apaşii. Era un fel de poiană cu stejari şi fagi subţiri, drepţi. Ocolirăm cu băgare de seamă poiana, apropiindu-ne iarăşi abia după ce ne încredinţarăm ca indienii o părăsiseră de mult. La o margine observarăm că iarba e strivită şi călcată. O cercetare mai atentă ne conduse la concluzia că apaşii descălecaseră aici şi coborâseră cadavrul din şa, culcându-l în iarbă.

        Pătrunseseră apoi în poiană, tăiaseră câteva crăci de stejar şi le curăţaseră de frunze; acestea mai zăceau împrăştiate pe jos.

        — Ce-or fi făcut oare cu crăcile alea? Cum credeţi? Întrebă Sam, privindu-mă ca un profesor pe elevul său.

        — O targă sau o năsălie pentru mort, am răspuns fără şovăire.

        — De unde ştii? Tot din carte?

        — Nu, din capul meu.

        — Cum aşa?

        — Mă aşteptam de mult la un semn ca ăsta. Nu e lucru uşor să sprijini atâta vreme un cadavru înţepenit în şa. Trebuiau deci să se oprească undeva şi să-şi uşureze sarcina.

        — Judecata nu-i rea. Se găsesc şi asemenea lucruri prin cărţile dumneavoastră, sir?

        — Fireşte că nu textual şi nici cu referiri exacte la cazul de faţă.

        Depinde însă de cel care citeşte şi de modul cum pricepe. Se pot învăţa multe în acest fel şi se pot aplica în cazuri similare.

        — Foarte ciudat! Parc-ar fi trăit totuşi cândva, în vest, autorii cu pricina! De altfel, sunt şi eu de părerea dumneavoastră. Să vedem dacă nu greşim.

        — Cred că n-au făcut o năsălie, ci mai curând un fel de targă, pe care o târăsc după ei.

        — De ce?

        — Ca să transporţi mortul pe năsălie sau pe o targă obişnuită, e nevoie de doi cai alăturaţi sau dispuşi unul în spatele celuilalt; dar apaşii nu au decât un singur cal disponibil; pentru o targă din asta, târâtoare, ajunge.

        — Just. Dar targa ar lăsa o urmă foarte vizibilă, ceea ce ar fi în dezavantajul lor. În orice caz, e de presupus că au trecut pe aici ieri, pe înserate. Vedem noi imediat dacă au rămas pe loc ori şi-au continuat drumul în cursul nopţii.

        — Eu sunt de părere că nu au înnoptat aici; aveau un îndoit motiv să se grăbească.

        — Foarte just. Aşadar, să vedem!

        Descălecarăm şi, ducându-ne caii de frâu, pornirăm încet de-a lungul urmelor. Acestea arătau acum altfel: se prelungeau tot în trei şiruri, dar nu ca mai înainte. La mijloc, dâra lată care provenea de la copitele cailor era însoţită de două dungi laterale, pricinuite de targă.

        Prin urmare, targa se compunea din două suporturi şi din crăci aşezate de-a curmezişul, peste care fusese culcat şi legat cadavrul.

        — De aci încolo, observă Sam, au călărit unul în urma celuilalt.

        Trebuie să fi avut vreo pricină anume, căci locul e destul de larg pentru doi călăreţi alăturaţi. Să vedem mai departe.

        Încălecarăm iar şi pornirăm la trap; mă tot frământam să găsesc pricina pentru care vor fi călărit într-un singur şir. În sfârşit, dădui de adevăr.

        — Deschide bine ochii! Mă adresai lui Sam. Urma asta va suferi curând o modificare menită să scape atenţiei noastre.

        — Cum aşa, o modificare?

        — Da, da. Ei au confecţionat targa nu numai pentru a-şi uşura înaintarea şi a nu mai fi nevoiţi să sprijine leşul, ci şi în vederea unei manevre. Se vor despărţi.

        — Ce vă trece prin cap? Să se despartă! Nici prin vis nu li se năzare, hi-hi-hi-hi! Râse el.

        — Prin vis, nu, dar au luat hotărârea în stare de trezie.

        — Ia spuneţi, cum aţi scornit asemenea năzbâtie? Dac-aţi scos-o din cărţi, înseamnă că ele vă zăpăcesc de-a binelea.

        — Asta nu scrie în cărţi; e raţionamentul meu. Fireşte, tot ca urmare a lecturilor, pentru că, citind cu atenţie, mi-am însuşit temeinic cuprinsul.

        — Hai, s-auzim!

        — Până acum ai făcut dumneata pe profesorul; acuma să-ţi pun eu câteva întrebări.

        — Vor fi fiind grozave! Sunt curios să le aud!

        — De ce obişnuiesc indienii să călărească uneori unul după altul, de unde şi expresia „în şir indian”? Doar nu din comoditate sau de plăcere?

        — Pentru ca urmăritorul să nu poată ghici numărul călăreţilor.

        — Păi vezi! Cred că acelaşi motiv i-a îndemnat şi pe apaşii noştri să nu călărească alături.

        — M-aş mira.

        — Atunci de ce-ar călări în şir indian, când e loc berechet pentru trei sau chiar mai mulţi cai alăturaţi?

        — Întâmplător. Sau poate din pricina mortului. Unul e călăuză şi merge înainte; apoi vine calul cu targa şi urmează al doilea călăreţ, care are sarcina să observe ca targa să nu se desfacă şi să nu cadă cadavrul.

        — O fi! Dar nu uita că oamenii sunt grăbiţi să se întoarcă la tabăra noastră. Transportul mortului cere timp prea mult; aşadar, unul ar trebui s-o ia repede înainte, ca să-i mobilizeze mai devreme pe războinici.

        — Fantezia vă joacă renghiul. Susţin şi repet că nici prin gând nu le-ar trece să se despartă.

        La ce bun să mă cert cu Sam? De altfel, se putea să mă înşel, dânsul fiind un cercetaş încercat, pe când eu, colea, un greenhorn. De aceea tăcui. Dar nu pierdeam din vedere nici un petic de drum.

        Nu trecu mult şi ajunserăm la un curs de apă cu albia netedă, largă şi complet secată. Era, de fapt, una din acele gârle care primăvara absorb apele munţilor şi apoi, după scurgerea lor rămân secate în tot restul anului. Malurile erau joase, iar albia plină de pietriş netezit de ape; ici şi colo se aflau straturi de nisip fin. Urmele duceau de-a curmezişul albiei.

        În timp ce traversam încet albia, examinam pas cu pas prundişul şi nisipul. Dacă judecasem bine adineauri, atunci chiar aici ar fi fost locul potrivit pentru despărţirea celor doi apaşi. Unul din ei ar fi trebuit să străbată o porţiune din albie mânându-şi calul nu pe nisip, ci pe piatră, ca să nu se întipărească paşii. Astfel ar fi putut să dispară fără a lăsa urmă. Iar dacă celălalt şi-ar fi continuat drumul trăgând calul cu targa după el, încă am fi putut lua urma celor doi cai drept a celor trei de mai înainte.

        Mă ţineam după Sam Hawkens. Trecuserăm aproape dincolo, când zării într-un strat de nisip, lângă o îngrămădire de pietre, o adâncitură rotundă cu marginile surpate spre interior, cam de mărimea unei ceşti mari de cafea. Pe atunci nu aveam încă privirea destul de ageră, nici perspicacitatea şi experienţa pe care mi le-am însuşit ulterior; dar ceea ce mai târziu aş fi afirmat şi dovedit, acuma puteam să ghicesc: era o urmă de copită. Piciorul calului alunecase de pe grămada de pietriş în nisip. Totuşi tăcui. Abia când, ajunşi la celălalt mal, Sam dădu să-şi continue drumul de-a lungul urmei, l-am oprit:

        — Fii bun şi ia-o la stânga, Sam!

        — Pentru ce?

        — Vreau să-ţi arăt ceva.

        — Ce anume?

        — Ai să vezi imediat. Vino cu mine!

        Am luat-o călare pe malul albiei secate; malul era crescut cu iarbă.

        După nici două sute de paşi, văzurăm în nisip urmele unui cal urcând apoi desluşit prin iarbă, către miazăzi.

        — Ce e asta, Sam? Îl întrebai, mândru că eu, novicele, avusesem dreptate.

        Părea că ochişorii lui dau să se ascundă în orbite şi faţa lui şireată se lungi a mirare.

        — Călcătură de cal! Răspunse el.

        — De unde o fi răsărit?

        Se uită în lungul albiei secate şi, cum nu văzu nici un alt semn, răspunse:

        — În orice caz, vine de-aici, din gârlă.

        — Fireşte. Şi cine să fi fost călăreţul?

        — Dracu' ştie!

        — Să ţi-o spun eu.

        — Ei, cine?

        — Unul din cei doi apaşi.

        Faţa i se lungi şi mai mult, performanţă de care, până atunci, nu-l crezusem capabil. Exclamă:

        — Cu neputinţă!

        — Ba uite că da! S-au despărţit, aşa cum am presupus. Hai să ne întoarcem îndărăt, la prima urmă.

        Dacă e s-o examinăm cu atenţie, vom constata că provine numai de la doi cai.

        — Ar fi uluitor! Hai să vedem. Sunt grozav de curios!

        Făcurăm cale-ntoarsă, de astă dată cu şi mai multă băgare de seamă. Şi, într-adevăr, se vedea că din acel punct nu-şi continuaseră drumul decât doi dintre cai. Sam tuşi încurcat, mă examina bănuitor şi mă întrebă:

        — Cum naiba v-a trecut prin cap că urma se va abate de aici, din albia asta seacă şi tocmai spre stânga?

        — Am zărit o călcătură de copită jos, în nisip şi, după poziţia ei, am dedus restul.

        — Ce vorbiţi! Ia să-mi arătaţi şi mie călcătură!

        L-am condus până acolo. Sam mă privi şi mai neîncrezător ca înainte şi izbucni:

        — Sir, n-aveţi de gând să-mi spuneţi odată adevărul?

        — Cum să nu! Crezi că te-am minţit vreodată?

        — Hm! Păreţi un om cinstit şi iubitor de adevăr; dar acum nu vă mai cred. Adică n-aţi mai fost niciodată în prerie?

        — Nu.

        — Şi nici, în general, prin Vestul sălbatic?

        — Nici.

        — Nici în Statele Unite?

        — Niciodată.

        — Va fi existând cumva o altă ţară cu prerii şi savane, ceva ca vestul nostru sălbatic? Veţi fi trecut pe-acolo?

        — N-am fost nicăieri. Am ieşit acum pentru prima oară dintre graniţele patriei mele.

        — Atunci să vă ia dracu'! Sunteţi o enigmă!

        — Oho, Sam Hawkens! Asta-i vorbă de prieten, cum te pretinzi a-mi fi?

        — Ei, nu mi-o luaţi în nume de rău, dar în asemenea situaţii îmi sare ţandăra! Pică un greenhorn în vest, fără să fi auzit nici cum creşte iarba, nici cum cântă puricele şi, la prima sa deplasare în calitate de cercetaş, îl face pe însuşi bătrânul Sam Hawkens, coţcarul, să roşească de ruşine. Ca într-o astfel de situaţie să-ţi păstrezi sângele rece, ar trebui să fii vara eschimos şi iarna groenlandez, dacă nu mă-nşel. Când eram bobocel ca dumneavoastră, ehei, că deştept mă mai credeam; iar acum, la bătrâneţe, pesemne că m-oi fiprostit de tot. Tristă afacere pentru un westman care posedă şi el porţia lui de orgoliu!

        — Lasă, nu ţi-o pune şi dumneata la inimă.

        — Oho, uşor de spus, dar costă! Trebuie să recunosc că aţi avut dreptate. Cum se face?

        — Se face că am gândit logic şi am dedus. O încheiere justă e de mare însemnătate.

        — Ce e aia? Răsuceşti cheia?

        — Nu, omule, vreau să spun concluzia.

        — Nu înţeleg; e prea complicat pentru mine.

        — Uite, am tras următoarea concluzie: când indienii călăresc în şir, o fac pentru a-şi acoperi urmele. Deci, apaşii noştri doreau acelaşi lucru, adică să ascundă una din urme. Pricepi?

        — Desigur.

        — Această concluzie justă m-a condus la descoperirea de adineauri.

        Un westman adevărat trebuie, înainte de toate, să judece logic. Să-ţi mai ofer, ca exemplu, o altă concluzie. Vrei?

        — De ce nu!

        — Dumneata te numeşti Hawkens. Asta înseamnă, dacă nu greşesc, „şoim”?

        — Yes.

        — Atunci, ascultă: şoimul se hrăneşte cu şoareci de câmp. E adevărat?

        — Întocmai; dacă-i prinde.

        — Şi acum, concluzia: şoimul mănâncă şoareci de câmp; dumneata te numeşti Hawkens, deci te hrăneşti cu şoareci de câmp.

        Sam căscă gura mare, pesemne ca să aspire aer şi idei, mă privi un răstimp ca năuc, apoi explodă:

        — Sir, mă luaţi peste picior? Nu permit! Nu sunt o paiaţă căreia să-i sari în spinare. M-aţi jignit, sir, m-aţi jignit adânc cu această calomnie infernală, precum că aş mânca şoareci şi încă şoareci de câmp.

        Îmi veţi da satisfacţie. Ce părere aveţi despre duel?

        — Excelentă!

        — Bun! Aveţi studii, nu-i aşa?

        — Da.

        — Prin urmare, îmi puteţi da satisfacţie. Vă voi trimite secundanţii mei. Înţeles?

        — E clar. Însă dumneata posezi studii superioare?

        — Nu.

        — Atunci nu eşti calificat şi, în loc de secundanţi, am să-ţi trimit „terţianţii” şi „cvartanţii” mei, adică elevi din clasa a treia şi a patra gimnazială. E limpede?

        — Nu, nu înţeleg! Îngăimă el, făcând o mutră confuză.

        — Păi, dacă nu înţelegi şi nici măcar nu ştii ce însemnătate au în materie de duel secundanţii dumitale sau „terţianţii” şi „cvartanţii” mei, atunci n-ai nici o calitate să mă provoci. Dar am să-ţi ofer de bunăvoie o satisfacţie.

        — Care?

        — Îţi dăruiesc blana ursului meu grizzly.

        Ochişorii lui se luminară subit.

        — Dar vă trebuie şi dumneavoastră!

        — Nu-mi trebuie. Ţi-o dăruiesc.

        — Pe cuvânt?

        — Da.

        — High-day, primesc cu ambele mâini! Mulţumesc, sir, mulţumesc din suflet! Hello, ce-o să mai crape ăia de ciudă! Ştiţi ce-o să-mi fac?

        — Ei?

        — Un surtuc de vânătoare nou-nouţ, din piele de grizzly! Un triumf! Mi-l croiesc cu mâna mea. Mă pricep grozav la costume vânătoreşti. Uitaţi-vă la ăsta de pe mine, ce frumos l-am reparat!

        Îmi arătă, mândru, sacul antediluvian în care era vârât. Cârpise pielea petic peste petic, încât nostimada de surtuc se îngroşase cât scândura.

        — Dar, adăugă el în marea lui bucurie, urechile, ghearele şi dinţii sunt ale dumneavoastră; nu-mi folosesc la haină şi, afară de asta, v-aţi cucerit trofeele cu riscul vieţii. Vă fac din ele o salbă splendidă; sunt meşter în materie. Vreţi?

        — Vreau.

        — Bravo! În felul acesta vom avea fiecare bucuria lui. Sunteţi într-adevăr un băiat destoinic; straşnic băiat! Va să zică, îi dăruiţi lui Sam Hawkens blana de grizzly. De acum încolo puteţi, din parte-mi, să afirmaţi că mănânc şi şobolani, tot nu mă mai scoateţi din fire. Chiar şi în chestia aia cu cărţile… încep să-mi dau seama că nu sunt, la urma urmei, atât de proaste cum credeam la început; s-ar putea totuşi să înveţi câte ceva din ele. Şi vreţi, într-adevăr, să scrieţi o carte?

        — Poate şi mai multe.

        — Cu întâmplări trăite?

        — Da.

        — Şi veţi aduce vorba şi de mine?

        — Am să-i zugrăvesc pe prietenii mei cei mai de seamă; ţin să le ridic un monument.

        — Hm-hm! Cei mai de seamă! Un monument! Cred că n-am auzit bine. Adică şi eu?…

        — Numai dacă vrei. Altminteri, nu.

        — Ascultaţi-mă, sir: vreau! Chiar vă rog să mă pomeniţi şi pe mine.

        — Bine, aşa voi face.

        — Minunat! Dar atunci oferiţi-mi încă o plăcere.

        — Care?

        — Veţi scrie chiar despre toate întâmplările ce le-am trăit împreună?

        — Da.

        — Rogu-vă, deci, săriţi peste chestia asta, ştiţi, cu bifurcarea urmelor! Hawkens… şi să nu descopere asemenea fapt! Ar însemna să mă ruşinez de toată lumea care v-ar citi cărţile. Dacă sunteţi amabil, treceţi peste afacerea asta. În schimb, puteţi evoca în linişte şoarecii şi guzganii. Mi-e indiferent ce vor crede oamenii despre alimentaţia mea; numai să nu spună despre mine că aş fi un westman care îi pierde urma indianului; asta m-ar mâhni peste măsură.

        — Şi, totuşi, ceea ce-mi ceri nu se poate, dragă Sam.

        — Nu? Şi de ce, mă rog?

        — Pentru că fiecare personaj din cartea mea trebuie zugrăvit aşa cum e în realitate. Prefer să nu te pomenesc deloc.

        — Nu, nu, nu! Eu, unul, vreau să intru în carte, să fiu partout! La urma urmei, nu e rău când scrii adevărul întreg. Cusururile mele vor fi învăţătură şi mângâiere pentru cititorii dumneavoastră, care n-or fi mai puţin proşti ca mine, hi-hi-hi-hi! Eu însă, care ştiu că rămân pictat în carte, mă voi strădui să nu mai fac boacăne în viitor. Suntem înţeleşi?

        — Perfect.

        — Atunci să ne continuăm drumul.

        — Pe care urmă? Pe cea abătută?

        — Nu, pe cealaltă.

        — Bine. E a lui Winnetou.

        — De unde ştiţi?

        — Unul dintre apaşi se deplasează mai încet, având în seamă cadavrul. Celălalt, însă, grăbeşte ca să-şi adune mai curând oştenii. Şi acesta trebuie să fie căpetenia.

        — Yes! Sunt de aceeaşi părere. Inciu-Ciuna nu ne interesează deocamdată. Să-l urmăm deci pe fiul său.

        — De ce tocmai pe el?

        — Vreau să aflu dacă a mai făcut vreun popas; asta mi-ar folosi.

        Haideţi, sir!

        Pornirăm la trap şi făcurăm drum destul de lung fără să se întâmple nimic deosebit. Chiar şi descrierea ţinutului prin care treceam ar fi lipsită de interes. Abia cu un ceas înaintea amiezii Sam se opri şi zise:

        — Ajunge. Ne putem întoarce. Şi Winnetou a călărit fără popas toată noaptea; înseamnă că au mare zor şi ne putem aştepta curând la un atac, poate chiar înăuntrul celor cinci zile cât mai aveţi de lucru.

        — Ar fi foarte rău.

        — Fără îndoială. Dacă întrerupem lucrările şi o ştergem, atunci rămâne treaba neterminată; iar dacă stăm pe loc, ne iau apaşii prin surprindere şi lucrul tot rămâne baltă. Să discutăm serios cu Bancroft ce avem de făcut.

        — Ar mai fi o soluţie.

        — Nu prea ştiu care.

        — Să ne punem deocamdată în siguranţă şi apoi, după retragerea apaşilor, să ne întoarcem şi să isprăvim ce-a mai rămas.

        — Poate ar merge şi aşa. Vom asculta şi părerea celorlalţi. Trebuie să ne grăbim, să ajungem la tabără până nu se înnoptează.

        O luarăm înapoi pe acelaşi drum pe care am venit. Nu ne cruţarăm caii, dar dereşul meu se păstra destul de vioi, iar „noua Mary” se purta ca şi cum abia părăsise grajdul. Lăsarăm în urmă o bună bucată de drum şi dădurăm de o apă curgătoare; acolo ne-am adăpat caii şi aveam de gând să le lăsăm un ceas de odihnă. Descălecarăm şi ne lungirăm în iarbă, între tufişuri.

        Tăceam. Ne spuseserăm tot ce aveam să ne spunem. Eu mă gândeam la Winnetou şi la probabila încăierare cu el şi cu apaşii lui.

        Sam Hawkens închisese ochii şi… vai, dormea tun! Îi urmăream mişcările ritmice ale pieptului. Nu dormise prea mult în noaptea precedentă. Aici putea să-şi permită odihna, căci eu vegheam şi, de altfel, nu observasem nicăieri nimic suspect.

        Şi iată, mi se oferi un exemplu de ceea ce înseamnă agerimea simţurilor atâţia oameni, cât şi la animalele din Vestul sălbatic. Catârul se înfundase în tufăriş, încât nu-l mai vedeam; ronţăia frunzele de pe ramuri; nu era un animal sociabil, evita caii şi prefera singurătatea.

        Dereşul meu se afla în apropiere şi, cu dinţii lui tăioşi, secera iarba fragedă. Sam dormea dus, precum ştiţi.

        Deodată, catârul sforăi scurt şi neobişnuit; era ca un semnal de alarmă. Cât ai clipi, Sam se deşteptă şi sări în picioare.

        — Dormeam. Mary m-a trezit. Se apropie un om sau un animal.

        Unde-i catârul?

        — Aici, în tufăriş. Vino!

        Ne-am târât printre tufe şi am descoperit-o pe Mary ascunsă după ramuri; asculta cu atenţie. Urechile lungi i se mişcau nervoase şi coada îi flutura ba încolo, ba încoace. Zărindu-ne, s-a liniştit; coada şi urechile s-au astâmpărat. Catârul acesta fusese cu siguranţă cândva în mâini foarte bune şi Sam putea să se felicite că l-a prins în locul vreunui mustang.

        Privirăm prin ramuri şi iată – şase indieni călare veneau în şir, dinspre nord, pe urmele noastre. În frunte, un om de statură nu prea înaltă, dar vânjos; ţinea capul plecat şi părea să nu-şi ridice ochii din pământ. Purtau cu toţii jambiere de piele şi cămăşi de lână închise la culoare, fiind înarmaţi cu flinte, cuţite şi tomahawkuri, nişte toporişti indiene. Feţele lor, desenate cu o dungă albastră şi una roşie, străluceau de unsoare.

        Mă şi pregătisem de apărare, când Sam, fără a-şi stăpâni măcar glasul, exclamă:

        — Ce coincidenţă fericită, sir! Asta ne salvează!

        — Ne salvează? Cum aşa! De ce nu vorbeşti mai încet? Călăreţii sunt foarte aproape şi ne pot auzi cu uşurinţă!

        — Păi asta şi vreau, să ne audă. Sunt din tribul Kiowa. Cel din frunte e Bao, adică pe limba lor, vulpe; e un luptător viteaz şi foarte şiret, după cum îl arată şi numele. Căpetenia acestor oameni se numeşte Tangua, un indian foarte activ şi bun prieten cu mine. Îi vezi şi-au vopsit obrajii în culorile războiului; probabil că sunt iscoade.

        Eu, unul, n-am auzit însă de nici un conflict recent între triburi.

        Cuvântul Kiowa se pronunţă Che-i-o-vee. Această spiţă a pieilor roşii pare să fie un amestec de indieni „jojoni” cu alţii de prin Pueblo; li s-au indicat rezervaţii înăuntrul teritoriului indian, dar multe grupări izolate, aşa-numitele Panhandle, mai rătăcesc prin pustiurile din Texas, ajungând până la New Mexico. Aceste grupări sunt bine înzestrate cu cai şi au foarte buni călăreţi. Oamenii sunt porniţi pe jaf şi prezintă un serios pericol pentru albi. De aceea, coloniştii din regiunile de frontieră sunt duşmanii lor cei mai neîmpăcaţi. Kiowaşii se află mereu în duşmănie cu diferitele triburi ale apaşilor, pentru că nu cruţă nici viaţa, nici avutul acestor fraţi de-ai lor. Într-un cuvânt, sunt nişte bande de tâlhari. Cum de-au ajuns aşa, nu e locul să ne întrebăm.

        Cele şase iscoade se apropiaseră între timp de noi. Nu mă preadumeream cum aveau ei să ne salveze. Şase oameni ne-ar fi putut ajuta puţin sau chiar deloc. Dar aveam să aflu curând gândurile lui Sam. Deocamdată eram bucuros că-i cunoştea şi că, prin urmare, nu erau motive de teamă.

        Veniseră pe urmele noastre, care duceau în tufăriş şi simţiră, fireşte, prezenţa unor oameni. Îşi smuciră degrabă caii, neobişnuit de puternici şi de iuţi şi o luară înapoi la galop, pentru a ieşi din eventuala bătaie a puştilor noastre. Atunci Sam părăsi ascunzişul, îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi scoase un strigăt ascuţit, pătrunzător, care părea să le fie cunoscut, căci îşi opriră numaidecât caii şi se uitară îndărăt. Sam repetă strigătul şi le făcu semn cu mâna. Indienii păreau să priceapă şi semnul. Îl recunoscuseră pe Sam care, cu statura lui deosebită, putea fi lesne identificat şi veniră în galop până la noi. Eu mă postasem între timp lângă Sam. Indienii se repeziră valvârtej asupra noastră, de parc-ar fi vrut să ne calce în picioarele cailor; dar nu ne clintirăm din loc. Atunci se opriră la un pas de noi, săriră din şa şi lăsară caii în voie.

        — Sam, fratele nostru alb, e aici? Întrebă şeful. Cum se face c-a ieşit în calea prietenilor şi fraţilor săi roşii?

        — Dimpotrivă, Bao, vulpea şireată, mi-a ieşit în cale; s-a luat după urmele mele.

        — Am crezut că sunt ale câinilor roşii pe care-i căutăm! Răspunse vulpea într-o englezească stricată, dar destul de inteligibilă.

        — Despre ce câini vorbeşte fratele meu roşu?

        — Despre apaşii din tribul mescalerilor.

        — De ce le ziceţi câini? Oare fraţii mei, vitejii kiowaşi, au vreo neînţelegere cu ei?

        — A fost dezgropată securea războiului între noi şi aceşti lupi râioşi.

        — O, mă bucură! Rog pe fraţii mei să se aşeze; am să le spun lucruri importante.

        Vulpea mă privi cercetător şi întrebă:

        — Pe această faţă palidă n-am mai văzut-o; e încă tânăr; să fie oare vreun războinic de-ai voştri? Şi-a cucerit vreun nume?

        Dacă Sam ar fi pronunţat numele meu german, n-ar fi obţinut nici un efect. Dar îşi aminti în clipa aceea vorbele lui Wheeler şi răspunse:

        — Acest prieten şi frate al meu cel mai scump a sosit nu de mult de dincolo de apa cea mare şi este un vestit războinic al neamului său. Nu văzuse în viaţa lui un bizon sau un urs şi totuşi, chiar alaltăieri s-a luptat cu doi tauri şi i-a răpus ca să-mi salveze viaţa; ieri l-a înjunghiat cu cuţitul pe un grizzly din Munţii Stâncoşi şi nu s-a ales nici măcar cu o zgârietură.

        — Uf, uf! Exclamară indienii cu admiraţie, iar Sam continuă pe un ton cam exaltat:

        — Glonţul lui nu greşeşte niciodată ţinta şi în braţul lui zace atâta putere, încât doboară pe orice duşman dintr-o lovitură de pumn. De aceea oamenii albi din vest i-au dat numele de Old Shatterhand.

        Astfel am fost botezat, fără să mi se ceară consimţământul, cu un nume sonor şi războinic pe care, de atunci încolo, aveam să-l port în vestul sălbatic. Vulpea îmi întinse mâna şi rosti prietenos:

        — Dacă Old Shatterhand îngăduie, îi vom fi prieteni şi fraţi. Nouă neplac bărbaţii care-şi zdrobesc duşmanul dintr-o singură lovitură.

        Vei fi bine venit în corturile noastre.

        Asta însemna, cu alte cuvinte: „Avem nevoie de haimanale ca tine, vânjoase; vino deci la noi. Ai s-o duci bine dacă vei fura şi prăda împreună cu noi şi în folosul nostru”.

        Am înţeles tâlcul. I-am răspuns cam în doi peri şi cu acel aer de demnitate pe care, mai târziu, aveam să mi-l însuşesc pe deplin:

        — Îmi sunt dragi oamenii roşii, căci ei, ca şi feţele palide, sunt fiii Marelui Spirit. Suntem fraţi şi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii împotriva tuturor duşmanilor care nu ne respectă!

        Un zâmbet de satisfacţie trecu peste chipul lui mânjit de unsoare şi de vopsele. Mă asigură, la rându-i:

        — Old Shatterhand a vorbit bine. Să fumăm pipa păcii!

        Se aşezară cu toţii lângă noi, pe malul apei. Bao, vulpea şireată, scoase o pipă, al cărei miros dulce-înţepător îmi izbi încă de departe nasul şi o umplu cu un amestec ce părea să conţină morcovi tocaţi, frunze de cânepă, ghindă pisată şi măcriş. Îi dădu foc, se ridică în picioare, trase un fum şi îl suflă mai întâi la cer, apoi la pământ:

        — Sus e lăcaşul duhului cel bun, iar pe pământ creşte verdeaţa şi dobitoacele menite războinicilor kiowaşi.

        Mai trase de patru ori din pipă şi, suflând fumul spre miazăzi, miazănoapte, răsărit şi apus, continuă:

        — In cele patru zări locuiesc oameni roşii şi albi care stăpânesc pe nedrept verdeaţa şi dobitoacele. Dar îi vom căuta şi vom lua ce-i al nostru. Am zis! Howgh!

        Ce discurs! Cu totul altfel decât cele pe care le citisem până atunci sau pe care aveam să le ascult mai pe urmă adeseori. Kiowaşul declară fără echivoc că socoteşte toată această faună şi floră, cu produsele ei, proprietate exclusivă a tribului său şi că, deci, consideră jaful nu numai ca un drept, ci chiar ca o datorie a sa! Şi eu să devin prietenul acestor oameni! Dar e o vorbă: „Cine intră în horă trebuie să joace”.

        Vulpea îi întinse lui Sam nelipsita pipă a păcii. Hawkens trase cu vitejie cele şase fumuri rituale şi zise:

        — Marele Spirit nu ţine seama de culoarea pielii, căci oamenii se pot vopsi ca să-l înşele; el se uită în inima lor. Inima războinicilor din vestitul trib Kiowa e vitează, neînfricată şi credincioasă. Iar inima mea e legată de-a lor precum catârul meu de copacul unde l-am priponit.

        Aşa va rămâne în veci, dacă nu mă-nşel. Am zis! Howgh!

        Ăsta era get-beget Sam Hawkens, omuleţul isteţ şi vesel care ştia să aleagă partea convenabilă din orice lucru sau împrejurare. Discursul lui fu răsplătit cu „uf-uf-uf!” unanim şi repetat. Din păcate, comise infamia de a trece asupră-mi acea puturoasă pipă de argilă. Eram nevoit să muşc şi eu din mărul pădureţ, silindu-mă să nu-mi pierd nobila demnitate şi atitudinea bărbătească. Fumez cu multă plăcere şi niciodată o ţigară de foi nu mi s-a părut prea tare. Am încercat cu succes până şi faimoasa mahorcă, acea tocătură ordinară care şi-a dobândit reputaţia datorită gustului ei insuportabil; cine o fumează trebuie să fie sprijinit de trei oameni ca să-şi menţină echilibrul; de aceea i se şi spune „tutun de trei inşi”. Speram, prinurmare, ca nici pipa asta indiană a păcii să nu mă dea gata. Mă ridicai, făcui cu stânga un gest ceremonios şi trăsei primul fum. Într-adevăr, toată vegetaţia pomenită mai sus, morcovii, cânepa, ghinda şi măcrişul fumegau într-însa.

        Dar nu prevăzusem un al cincilea component principal; acum mă trăsnea mirosul şi gustul lui; parcă venea de la un papuc de pâslă ars.

        Suflai şi eu fumul la cer, la pământ, apoi declamai:

        — De la cer ne vine raza soarelui şi ploaia; de acolo ne vine mana şi belşugul. Pământul primeşte căldura şi umezeala şi ne dăruie în schimb bizoni şi mustangi, urşi şi cerbi, dovleci şi porumb şi mai ales nobila plantă din care se prepară chinichinicul ce răspândeşte din pipa păcii mireasma dragostei şi a înfrăţirii.

        Citisem undeva că indienii numesc acel amestec de tutun „chinichinic” şi m-am grăbit să-mi etalez cunoştinţele. Mi-am umplut iarăşi gura cu fum şi l-am suflat către cele patru puncte cardinale. Acum mirosul părea şi mai complicat; cred că în mixtură intra şi sacâz, precum şi ceva unghii de la degetele picioarelor. După ce făcui această delicioasă descoperire, continuai:

        — În apus se înalţă Munţii Stâncoşi şi la răsărit se întind şesurile; la miazănoapte strălucesc lacurile, la miazăzi se leagănă apa cea mare a oceanului. Dacă mi-ar aparţine mie pământurile dintre cele patru hotare, le-aş dărui pe toate războinicilor kiowaşi, căci ei sunt fraţii mei. Fie ca în acest an ei să vâneze de şase ori atâţia bivoli şi de cincizeci de ori atâţia grizzly câţi oameni numără neamul Kiowa. Crească boabele porumbului cât dovlecii, iar dovleacul fie de douăzeci de ori mai mare ca până acum. Am zis! Howgh!

        Pe mine nu mă costa nimic să le adresez asemenea urări superbe, în schimb ei se bucurară, ca şi când urările s-ar fi împlinit aievea.

        Cuvântarea mi se păru cea mai măiastră din câte rostisem în viaţa mea şi într-adevăr fu primită cu un entuziasm fără precedent, dacă ţinem seama de calmul obişnuit al indienilor. Atât de multe încă nu le urase şi nu le dorise nici un om şi mai ales un alb. De aceea exclamaţiile de recunoştinţă se repetară la nesfârşit. Vulpea îmi strânse de câteva ori mâna, mă asigură de prietenia lui întru toţi vecii şi, la fiecare howgh, howgh, căsca o gură atât de mare, încât izbutii la un moment dat să scap de luleaua păcii, vârându-i-o între dinţii lui galbeni şi lungi. Atunci tăcu, inhalând cu evlavie memorabila mireasmă.

        A fost prima mea „oficiere sfântă” în lumea indienilor, căci a fuma pipa păcii înseamnă la ei un act solemn cu temeiuri serioase şi cu consecinţe la fel de serioase. De câte ori nu mi-a fost dat, mai târziu, să fumez calumetul, fiind, în acele ocazii, perfect conştient de rostul şi de gravitatea ritualului. De astă dată, însă, procedura m-a dezgustat şi mi s-a părut de-a dreptul caraghioasă. Mâinile îmi duhneau a „tutun” şi mă bucuram din suflet că pipa odihneşte între dinţii indianului şi nu în gura mea. Ca să uit de gustul pipei, am scos din buzunar o ţigară de foi şi mi-am aprins-o. Cu câtă poftă şi lăcomie mă priviră kiowaşii! Vulpea făcu ochii mari şi scăpă pipa din gură; ca războinic încercat, avu prezenţa de spirit s-o prindă din zbor şi să şi-o vâre din nou între dinţi, dar i se citea pe faţă că, în clipa aceea, o ţigară de foi i-ar fi făcut mai mare plăcere decât o mie de pipe ale păcii îndesate cuchinichinic.

        Cum tabăra noastră se afla în permanentă legătură cu Santa, de unde carul cu boi ne aproviziona cu cele necesare, nu-mi cădea greu să-mi fac rost de ţigări. Erau relativ ieftine şi le preferam rachiului după care umblau ceilalţi şi se îmbătau ca neoamenii. Dimineaţa luasem cu mine câteva ţigări, cât să-mi ajungă pe vreo două zile, în eventualitatea că am fi întârziat; puteam deci să satisfac pofta vădită a indienilor, oferindu-le câte un trabuc. Vulpea îşi lepădă repede pipa şi-şi aprinse ţigara; oamenii lui, în schimb, procedară altfel; nu se mulţumiră să-şi vâre în gură numai vârful trabucului, ci-l înghesuiră cu totul între fălci, apucându-se de mestecat. Gusturile diferă de la om la om. O zicală spune că unuia îi place popa şi altuia preoteasa; constatai şi de astă dată că nu e o vorbă goală şi-mi jurai ca de aici încolo să nu le mai dau de fumat nici un obiect necomestibil.

        Acum, cu toate formalităţile îndeplinite, indienii se aflau în cea mai bună dispoziţie, aşa că Sam debuta cu întrebarea:

        — Fraţii mei spun că între ei şi apaşii mescaleri a fost dezgropată securea războiului. Eu n-am auzit nimic în această privinţă. De când a fost dezgropată?

        — De un răstimp căruia feţele palide îi spun două săptămâni.

        Fratele meu Sam poate că a fost undeva, departe, într-un ţinut singuratic, de aceea n-a auzit.

        — E adevărat. Însă neamurile voastre trăiau în pace. Mă întreb din care pricină au pus fraţii mei mâna pe arme?

        — Câinii de apaşi au ucis patru oameni de-ai noştri.

        — Unde?

        — Lângă Rio Pecos.

        — Păi, corturile voastre nu se află acolo.

        — Nu, însă acolo sunt corturile mescalerilor.

        — Şi ce căutau războinicii voştri prin acele locuri?

        Vulpea se gândi o clipă înainte de a mărturisi adevărul:

        — O ceată de războinici kiowaşi s-a dus într-o noapte să pună mâna pe caii apaşilor. Dar câinii aceia puturoşi puseseră pază bună; s-au apărat şi au ucis viteji de-ai noştri. Iată pricina pentru care am dezgropat securea războiului.

        Prin urmare, kiowaşii încercaseră să fure caii, însă au fost descoperiţi şi alungaţi. Cine, decât ei înşişi, erau de vină dacă acţiunea s-a soldat cu moartea câtorva războinici? Şi totuşi apaşii urmau să fie pedepsiţi, deşi fuseseră în dreptul lor să-şi apere bunurile. Le-aş fi spus-o eu de la obraz acestor haimanale! Eram chiar pe punctul s-o fac, dar mă opri un gest discret al lui Sam. Acesta îşi re luă întrebările:

        — Ştiu oare apaşii că aţi pornit împotriva lor?

        — Dar ce, îşi închipuie cumva fratele meu că ne-am grăbit să le dăm de veste? Venim pe ascuns, năvălim asupra lor, ucidem câţi putem şi luăm cât ne trebuie, animale şi lucruri.

        Asta depăşea orice limită! Nu mă stăpânii să-l întreb:

        — De ce râvnesc vitejii mei fraţi să se facă stăpâni peste caii apaşilor? După câte ştiu, neamul bogat al kiowaşilor are chiar mai mulţi cai decât e nevoie pentru războinicii săi.

        Vulpea mi se uită drept în ochi şi zâmbi:

        — Tânărul meu frate Old Shatterhand vine de dincolo de apa cea mare şi n-are de unde să ştie cum gândesc şi cum trăiesc cei de dincoace. Avem cai mulţi, nu-i vorbă. Dar ne-au sosit nişte oameni albi care sunt gata să cumpere o mulţime de cai, încât prisosul nu ne ajunge. Ei ne-au vorbit de hergheliile apaşilor şi ne-au făgăduit pentru un cal din aceia tot atâtea mărfuri şi rachiu cât pentru unul de-al nostru. Ei şi atunci, războinicii noştri s-au dus să ia caii apaşilor.

        Iată, deci, adevărul! Cine erau vinovaţii principali pentru victimele de până acum şi pentru sângele ce urma să mai curgă? Nişte geambaşi albi, care oferă kiowaşilor rachiu în schimbul cailor furaţi şi-i îndeamnă la jaf! Nu mai reuşeam să-mi stăpânesc revolta, însă Sam îmi făcu un semn foarte energic şi se informa în continuare:

        — Fratele meu, Bao, a venit încoace ca iscoadă?

        — Da.

        — Şi când sosesc războinicii voştri?

        — Sunt în urma noastră, preţ de o zi călare.

        — Cine-i conduce?

        — Însuşi Tangua viteazul, căpetenia noastră.

        — Câţi oameni aduce?

        — De doua ori câte o sută.

        — Şi credeţi că-i veţi surprinde pe apaşi?

        — Ne vom năpusti asupra lor ca vulturul asupra ciorilor care nici nu apucă să-l zărească.

        — Fratele meu se înşală. Apaşii ştiu că războinicii kiowaşi au de gând să-i atace.

        Vulpea clătină din cap a neîncredere şi răspunse:

        — De unde să ştie? Ajung, oare, urechile lor până la corturile kiowaşilor?

        — Da.

        — Nu-l înţeleg pe fratele Sam. Să fie bun şi să mă lămurească.

        — Apaşii au urechi care umblă şi călăresc. Am văzut chiar ieri două asemenea perechi. Au fost la corturile voastre şi au ascultat.

        — Uf! Două perechi? Adică două iscoade?

        — Chiar aşa.

        — Atunci trebuie să mă întorc fără întârziere la Tangua. N-a luat cu el decât două sute de războinici; nici n-ar fi nevoie de mai mulţi, dacă apaşii n-ar bănui nimic. Dar dacă au prins de veste, atunci numărul trebuie sporit.

        — Se pare că fraţii mei n-au chibzuit temeinic lucrurile. Inciu-Ciuna, căpetenia apaşilor, e un războinic foarte priceput. De îndată ce oamenii lui i-au ucis pe cei patru kiowaşi, a şi prevăzut că veţi căuta să le răzbunaţi moartea şi s-a pregătit să vă ia prin surprindere.

        — Uf, uf! Chiar dânsul?

        — Da, împreună cu fiul său, Winnetou.

        — Uf şi ăsta! Să fi ştiut, le-am fi prins noi pe amândouă potăile!

        Acum vor strânge mulţime de războinici ca să ne întâmpine. Am să-i dau de veste numaidecât lui Tangua, să stea pe loc şi să cheme noi ajutoare. Ar dori fraţii mei, Sam şi Old Shatterhand, să ne însoţească?

        — Fireşte.

        — Atunci să încalece repede.

        — Încet, încet! Mai avem încă o vorbă foarte însemnată.

        — Las' că vorbim pe drum.

        — Nu. Mergem împreună, dar nu la Tangua, ci la tabăra noastră.

        — Aici fratele meu se înşală.

        — Nu mă înşel; ascultă ce-ţi spun! Vreţi să-l prindeţi de viu pe Inciu-Ciuna, căpetenia apaşilor?

        — Uf! Exclamă kiowaşul ca electrizat, în timp ce oamenii lui îşi ascuţeau urechile.

        Sam adaugă:

        — Şi pe Winnetou de-asemenea?

        — Uf, uf! E cu putinţă?

        — Chiar foarte uşor.

        — Dacă nu l-aş cunoaşte pe fratele meu Sam, aş crede că limba lui s-a pornit pe glume, ceea ce nu i-aş îngădui.

        — Pshawl Vorbesc foarte serios. Îi puteţi prinde pe amândoi vii şi nevătămaţi.

        — Când?

        — Credeam până adineauri că s-ar putea în vreo cinci, şase sau şapte zile. Acuma te asigur însă că se poate mult mai curând.

        — Unde?

        — Chiar la tabăra noastră.

        — Dar nici nu ştim unde se află.

        — O să vedeţi. După cele ce-am să vă spun, veţi veni bucuroşi.

        Sam le vorbi despre sectorul nostru, despre scopul ce-l urmărim împotriva căruia kiowaşii nu aveau nimic de obiectat. Apoi le istorisi întâlnirea cu cei doi apaşi. Şi adăugă:

        — Mă miram să-i văd pe cei doi şefi singuri şi crezui la început că au plecat la vânătoare de bizoni şi că s-au despărţit vremelnic de ceata lor. Dar acum ştiu bine cum stau lucrurile. Veniseră în cercetare. Şi dacă înşişi conducătorii apaşilor o fac pe iscoadele, înseamnă că nu se joacă şi iau lucrurile în serios. Acum se află în drum spre satul lor.

        Winnetou a rămas în urmă din pricina leşului, în schimb Inciu-Ciuna a luat-o înainte şi, la nevoie, o să gonească până-i crapă calul, numai să-şi adune cât mai repede războinicii.

        — Atunci trebuie să-l înştiinţez pe Tangua în mare grabă.

        — Fratele meu să aibă răbdare şi să mă asculte până la capăt!

        Apaşii vor căuta să se răzbune îndoit: mai întâi pe voi, pe urmă pe noi, pentru că l-am ucis pe omul lor alb, Klekih-Petra. Vor trimite contra voastră o mulţime mare de războinici şi un grup mai mic împotriva noastră; aici, cu cea de-a doua trupă, vor veni Inciu-Ciuna şi Winnetou, gândind că, abia după ce vor fi isprăvit cu noi, să se pună în fruntea armatei celei mari. Prin urmare, vino de vezi tabăra, ca să ştii unde ne găsim. Apoi dă fuga la căpetenia ta şi povesteşte-i cele auzite de la mine. Vă întoarceţi pe urmă la tabăra noastră cu cei două sute de războinici şi aşteptaţi acolo până-l prindeţi pe Inciu-Ciuna cu mica lui ceată. Sunteţi două sute de viteji, în timp ce dânsul va avea cu cel mult cincizeci de oameni. Mai adaugă-ne şi penoi, albii, douăzeci la număr, care, fireşte că vom sări în ajutorul vostru. Va fi, aşadar, o joacă să-i batem pe apaşi. Iar dacă-i aveţi în mână pe amândoi conducătorii, e ca şi când întregul trib ar fi al vostru. Atunci puteţi să le cereţi orice şi veţi primi după pofta inimii. Recunoaşte fratele meu ce prilej bun i s-a ivit?

        — Da. Gândurile fratelui meu Sam sunt foarte înţelepte şi vor fi primite cu bucurie de căpetenia noastră. Nu mă îndoiesc că vom face întocmai cum spune fratele meu alb.

        — Atunci să plecăm imediat şi să călărim vârtos, ca să ajungem în tabără până-n seară!

        Încălecarăm – caii se odihniseră între timp – şi pornirăm în galop. De astă dată nu ne mai ţineam de urmele apaşilor; dimpotrivă, ne feream de ele. O luarăm de-a dreptul, fără nici un ocol, peste câmp.

        Mărturisesc că nu eram deloc încântat de comportarea şi de planul lui Sam; eram mai curând contrariat şi supărat. Winnetou, nobilul Winnetou şi tatăl său, având o ceată de numai cincizeci de luptători, să fie atraşi în cursă! Dacă planul izbuteşte, atunci cele două căpetenii şi apaşii lor sunt pierduţi! Cum de-a putut Hawkens să imagineze un asemenea plan? Ştie doar cât de simpatic îmi e Winnetou, i-am spus-o chiar eu; pe de altă parte, însuşi Sam îl preţuieşte mult pe tânărul fiu al lui Inciu-Ciuna.

        Pe drum, toate încercările mele de a mă apropia de Sam, fie şi numai pentru câteva clipe, fără să atrag atenţia kiowaşilor, se dovediră zadarnice. Aş fi vrut să-l decid la o abandonare sau modificare a planului. Sam, însă, părea să-mi ghicească intenţia şi nu se dezlipea cu nici un pas de şeful iscoadelor, ceea ce îmi sporea şi mai mult supărarea.

        Deşi nu sunt de felul meu un om cu toane, totuşi, când ajunserăm în amurg la tabără, mă găseam în cea mai rea dispoziţie. Am coborât de pe cal, i-am scos şaua şi, îmbufnat, m-am trântit în iarbă, ştiind bine că nu era momentul oportun pentru o explicaţie cu Sam. Acesta avea aerul că nu observase semnele ce-i făcusem; istorisea celor din tabără cum ne-am întâlnit cu kiowaşii şi ce avea să se mai întâmple. Oamenii se speriaseră la apariţia pieilor-roşii; cu atât mai bucuroşi erau acum, aflând că indienii aceştia sunt prietenii şi aliaţii noştri şi că nu mai e cazul să ne temem de apaşi. Ocrotiţi de cei două sute de kiowaşi, ne puteam continua lucrul fără a risca să fim loviţi prin surprindere.

        Kiowaşii fură trataţi cu ospitalitate, primiră carne de urs din belşug şi, în fine, plecară. Aveau de gând să călărească toată noaptea pentru a ajunge cât mai repede la ai lor. Abia după ce se depărtară, Sam se apropie de mine, se lungi alături şi îmi zise cu obişnuita lui morgă de superioritate:

        — Astă-seară, sir, arătaţi cam plouat. Pesemne că nu vă simţiţi prea bine, poate un pic de greaţă de la stomac sau o indigestie sufletească, hi-hi-hi-hi! Care din ele să fie? Cred că ultima. Nu?

        — O fi! I-am răspuns, prea puţin amical.

        — Aşadar, vi se topeşte inima. Spuneţi-mi ce s-a întâmplat, că vă găsesc eu leacul.

        — M-ar bucura să-l găseşti, Sam, dar mă cam îndoiesc.

        — Pot, pot! Bizuiţi-vă pe mine!

        — Atunci, ia spune, cum ţi-a plăcut Winnetou?

        — Mie, grozav! Cred că şi dumneavoastră.

        — Şi vrei să-l împingi la pierzanie! Cum se împacă una cu alta?

        — La pierzanie?! Să-l împing eu la pierzanie?! Asta nici prin vis nu i-a trecut bravului fecior al tatălui meu.

        — Păi, nu făcuşi planul să fie prins?

        — Exact!

        — Şi nu înseamnă asta pierzania lui?

        — Nu mai umblaţi după fantome, sir! Winnetou mi-a căzut atât de drag, încât, dacă s-ar afla în primejdie, mi-aş risca şi viaţa ca să-l salvez.

        — Atunci de ce-l atragi în cursă?

        — E o măsură de apărare împotriva lui şi a războinicilor săi.

        — Şi pe urmă?

        — Pe urmă, hm! Tare-aţi dori, mi se pare, să săriţi în ajutorul tânărului!

        — Nu că aş dori, ci o voi face! Dacă va fi prins, îl voi elibera. Şi dacă vor ridica armele asupra lui, am să-i vin în ajutor şi am să lupt pentru el. Ţi-o declar deschis!

        — Zău? Chiar aşa veţi face?

        — Aşa! Am făgăduit solemn unui muribund şi pentru mine, care nu calc o promisiune cât de măruntă, un astfel de cuvânt echivalează cu un angajament sacru.

        — Mă bucură, mă bucură foarte mult. În privinţa asta, suntem absolut de acord.

        — Atunci spune-mi, stăruii eu cu nerăbdare, cum se potrivesc vorbele frumoase cu intenţiile dumitale perfide?

        — Prin urmare, asta vă interesează? Ehei; bătrânul Sam Hawkens a băgat el bine de seamă pe drum că vreţi să-i vorbiţi. Dar nu se putea; ar fi însemnat să cadă baltă întregul meu plan atât de frumos ticluit.

        Sunt cu totul alt om şi gândesc cu totul altfel decât s-ar părea. Doar n-am să permit oricui să mi se uite în cărţi, hi-hi-hi-hi! Însă pentru dumneavoastră le pot da pe faţă. O să mă ajutaţi chiar, împreună cu Dick Stone şi cu Will Parker, dacă nu mă-nşel. Aşadar: după părerea mea, Inciu-Ciuna şi Winnetou nu au fost pe-aici numai în cercetare, ci trebuie să fi lăsat dispoziţii războinicilor ca, între timp, să se înarmeze şi să vină după ei. Dacă socotim că bătrânul, ca şi Winnetou, de altfel, a călărit toată noaptea, înseamnă că a şi parcurs o bună bucată de drum şi că mâine dimineaţă, sau cel mai târziu pe la amiază, se va întâlni cu ai săi; altminteri, nu şi-ar obosi calul până într-atâta. E de presupus că se va întoarce aici poimâine seară. Înţelegeţi în ce pericol ne aflăm şi cât e de aproape? Noroc că le-am descoperit urma! Altfel, în nici un caz nu m-aş fi aşteptat să se înapoieze atât de repede. Şi iarăşi noroc că ne-au ieşit kiowaşii în drum, de-am putut afla de la ei situaţia! Vor veni aici cei două sute de călăreţi ai lor şi…

        — Am să-l previn pe Winnetou de primejdia ce-l aşteaptă din partea kiowaşilor! L-am întrerupt pe Sam.

        — Pentru Dumnezeu, să n-o faci! Strigă el. Asta ne-ar strica totul, pentru că apaşii, evitând cursa, ne-ar strânge de gât şi pe noi şi pe kiowaşi. Nu! Ei trebuiesc într-adevăr prinşi, trebuiesc făcuţi să-şi vadă moartea cu ochii. Pe urmă, când îi vom elibera în taină, ne vor fi cu atât mairecunoscători şi vor renunţa la răzbunare. Cel mult, dacă ni-l vor cere pe Rattler şi asta nu le-aş refuza-o. Acum, ce mai aveţi de spus, mofturosule gentleman? I-am întins mâna bucuros:

        — Sunt pe deplin împăcat, dragul meu Sam. Ce să zic, ai brodit-o bine.

        — Nu-i aşa? Sam Hawkens, cum susţinea cineva, o fi mâncând el şoareci de câmp, dar posedă şi calităţi, hi-hi-hi-hi! Va să zică, suntem iarăşi prieteni?

        — Da, bătrâne Sam!

        — Ei, acum culcaţi-vă pe o parte şi dormiţi sănătos. Mâine avem mult de lucru. Eu mă duc să-i informez pe Stone şi pe Parker, ca să cunoască şi ei situaţia.

        Bătrânelul ăsta de Sam era într-adevăr un tip admirabil, un om de zahăr. De altfel, cuvântul „bătrânel” nu trebuie luat chiar textual.

        Abia dacă numără câţiva ani peste patruzeci; dar cadrul acela de barbă care-i ascundea aproape întreaga figură, nasul acela teribil care se înălţa între ochişorii lui ca un turn de observaţie şi surtucul de piele, cârpit şi răscârpit, gros şi ţeapăn ca scândura, îl făceau să pară mult mai bătrân decât era în realitate.

        De altfel, cred că e locul să stărui asupra cuvântului old, care înseamnă bătrân sau vechi. Şi în alte limbi cuvântul acesta e utilizat nu mimai pentru a releva vârsta, ci şi ca o expresie de alint. Un „vechi prieten” nu e numaidecât şi bătrân; după cum adesea oameni tineri îşi spun unul altuia „bătrâne”, în sens de vechi prieten. Pe urmă, cuvântul mai are şi altă semnificaţie. În vorbirea curentă spunem cu simpatie: bătrâne crai, bătrâne ursuz, bătrâne cârcotaş sau bătrâne palavragiu. Aici „bătrân” serveşte de întărire sau de gradaţie. Calitatea substantivului e astfel subliniată sau relevată la superlativ.

        Aşa se întâmplă în vest cu cuvântul old. Unul din cei mai vestiţi vânători ai preriei era Old Firehand. De câte ori punea puşca la ochi, glonţul nimerea fără greş, ucigător; de aici şi porecla de Firehand.

        Calificativul old scotea şi mai mult în evidenţă faimoasa lui îndemânare. De altfel şi mie porecla Shatterhand mi s-a atribuit împreună cu adjectivul old.

        După ce plecă Sam, încercai să adorm, dar multă vreme nu izbutii.

        Oamenii din tabără aşteptau acum bucuroşi sosirea kiowaşilor, comentând evenimentul în discuţii aprinse şi zgomotoase; în asemenea condiţii, ar fi fost o minune să pot adormi. În plus, nici propriile mele gânduri nu-mi dădeau pace. Hawkens vorbise cu atâta siguranţă de planul lui, încât părea că un eşec ar fi exclus; eu, însă, nu-i împărtăşeam pe deplin optimismul. Voiam să-i eliberăm pe Winnetou şi pe tatăl său. Dar despre ceilalţi apaşi nici nu venise vorba. Urmau aceştia să rămână cumva în mâinile duşmanului, în timp ce conducătorii lor vor fi salvaţi? Mi se părea nedrept. Pe de altă parte, numai noi singuri, adică patru inşi, cu greu am fi reuşit – sau chiar deloc – să-i eliberăm pe toţi apaşii, mai ales că operaţia trebuia executată în strict secret, pentru a nu deştepta bănuieli. Şi apoi, în ce chip vor ajunge apaşii în mâinile kiowaşilor? Mă tot întrebam şi nu găseam răspuns. Fără luptă, fireşte că nu; aşadar, era de presupus că tocmai cei doi şefi, pe care intenţionam să-i salvăm, se vor apăra cu maimare îndârjire şi se vor expune astfel cei dintâi pieirii. Cum să împiedicăm aceasta? În cazul că se vor apăra şi nu se vor da prinşi, atunci kiowaşii probabil că-i vor ucide; or, asta nu trebuia să se întâmple.

        Mă frământam în chip şi fel, mă răsuceam când pe o parte, când pe alta, fără a găsi o soluţie. O singură nădejde mă linişti în cele din urmă: speram că micul, isteţul Hawkens va găsi o ieşire. În orice caz, mă hotărâsem să vin în ajutorul celor doi conducători ai apaşilor şi, la nevoie, să-i ocrotesc cu propriul meu trup. În sfârşit, adormii.

        În dimineaţa următoare, am lucrat pe traseu cu îndoită râvnă, ca să recuperez lipsa mea din ajun. Cum toată lumea îşi dădea osteneala, am avansat cu lucrările mai mult ca oricând. Rattler se ţinea deoparte. Se foia ba ici, ba colo, fără nici o treabă, iar westmenii lui îl tratau cu prietenie, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Această atitudine a lor mi-a întărit convingerea că, în cazul unui nou conflict cu Rattler, nu m-aş putea bizui pe ei. Până spre seară, deşi dădusem de un teren mai accidentat, măsurasem o porţiune de două ori mai mare ca în alte zile. De aceea, imediat după cină, ne culcarăm cu toţii, osteniţi. Bineînţeles că tabăra se mutase şi ea o dată cu înaintarea lucrărilor.

        A doua zi, ne-am dovedit la fel de harnici, dar pe la amiază furăm tulburaţi. Sosiră kiowaşii. Iscoadele lor găsiseră cu uşurinţă noua aşezare a taberei, datorită urmelor foarte vizibile pe care le-am lăsat cu ocazia mutării.

        Aceşti indieni erau nişte bărbaţi puternici, cu înfăţişare de luptători; aveau cai excelenţi şi purtau cu toţii, fără excepţie, puşti, cuţite şi tomahawkuri. Am numărat mai mult de două sute de oameni. Comandantul lor, de o statură cu adevărat impunătoare, avea trăsături severe, întunecate şi nişte ochi crunţi, prădalnici, care nu anunţau nimic bun. În ochii aceştia mocnea o cumplită sete de jaf şi de măcel.

        Se numea Tangua, nume care însemna şef sau căpetenie. Era deci de presupus că nimeni dintre kiowaşi nu se putea măsura cu el. Cercetându-i chipul şi ochii, mă gândeam la soarta ce i-ar aştepta pe Inciu-Ciuna şi pe Winnetou dacă ar ajunge în mâinile lui. Şi mă cuprinse groaza.

        Venea în calitate de amic şi de aliat al nostru, dar se purta puţin prietenos faţă de noi. Ca să fac o comparaţie, atitudinea lui amintea mai degrabă pe tigrul care se întovărăşeşte cu un leopard pentru a vâna împreună, sfâşiindu-şi apoi aliatul. Sosise împreună cu „Vulpea”, şeful iscoadelor, în fruntea trupei sale şi, descălecând, nu ne salută, ci făcu cu braţul un gest poruncitor, după care ne pomenirăm înconjuraţi de călăreţii săi. Urcă din nou pe cal şi se apropie de carul nostru; dădu poditul la o parte şi îşi aruncă privirea înăuntru. Părea că lucrurile îl atrag, pentru că mai descăleca o dată şi se sui în car, inspectându-i atent conţinutul.

        — Oho! Făcu atunci Sam Hawkens, care stătea lângă mine. Asta pare să ne considere, împreună cu avutul nostru, ca pe o pradă bună încă înainte de-a fi schimbat vreo vorbă, dacă nu mă-nşel. Dacă-şi imaginează cumva ca Sam Hawkens e atât de prost, încât să dea stâna pe seama lupului, apoi se înşală amarnic. Îl lămuresc eu imediat.

        — Fără imprudenţe, Sam! Îl rugai. Ăştia două sute de găligani ne copleşesc.

        — Ca număr, da, ca minte, nicidecum, hi-hi-hi-hi! Răspunse el.

        — Dar ne-au înconjurat!

        — Well, asta văd şi eu. Sau credeţi că n-am ochi? După cât se pare, nu ne-am ales prea bine aliatul. Faptul că ne-a înconjurat mă face să bănuiesc că ar dori să ne bage în cofă cu apaşi cu tot, sau chiar să ne înfulece. Numai că îmbucătura o să-i cadă greu la stomac; Sam Hawkens vă asigură. Haideţi cu mine şi veţi auzi cum discută bătrânul Sam cu asemenea pramatii. Îl cunosc de mult pe Tangua şi, chiar dacă nu m-a zărit până acum, va fi ştiind desigur că mă aflu şi eu pe-aici.

        Purtarea sa nu numai că mă jigneşte pe mine, dar le deschide celorlalţi pofta. Uitaţi-vă un pic la haimanalele lui, ce aere bătăioase îşi dau şi cum ne sfidează! Am să le arăt îndată că Sam Hawkens e şi el prezent.

        Veniţi!

        Cu puştile în mâini ne apropiarăm de carul în care scormonea Tangua. Ca să fiu sincer, nu mă simţeam prea liniştit. Cum am ajuns, Sam întrebă pe un ton de avertisment:

        — Are cumva poftă vestitul şef al tribului Kiowa să ajungă într-o clipă în veşnicele plaiuri ale vânătoarei?

        Tangua, care stătea aplecat cu spatele spre noi, se îndreptă de şale, se întoarse şi spuse răstit:

        — De ce mă tulbură feţele palide cu întrebări prosteşti? Tangua va domni cândva ca mare căpetenie în veşnicele plaiuri ale vânătoarei, dar va mai trece lungă vreme până să ajungă acolo.

        — S-ar putea ca vremea să nu fie mai lungă decât un minut.

        — Cum aşa?

        — Coboară din car şi am să-ţi spun; dar iute de tot!

        — Nici nu mă mişc de-aici!

        — Bine! Atunci nu-ţi rămâne decât să zbori în aer! Şi, zicând acestea, Sam se răsuci, prefăcându-se că pleacă. Atunci indianul sări repede din car, îl apuca pe Sam de braţ şi strigă:

        — Să zbor eu în aer? De ce rosteşti, Sam Hawkens, asemenea vorbe? Şi împotriva cui?

        — Împotriva morţii care te-ar fi înhăţat dacă mai întârziai acolo sus câteva clipe.

        — Uf! Moartea e în car?

        — Da.

        — Unde? Arată-mi-o!

        — Poate mai târziu. Oare iscoadele tale nu te-au informat pentru ce ne aflăm aici?

        — Ba da. Vreţi să tăiaţi drum calului de foc care slujeşte feţelor palide.

        — Întocmai! Un astfel de drum trece peste râuri şi prăpăstii şi stânci pe care le aruncăm în aer. Cred că ştii!

        — Ştiu. Dar ce-are a face cu moartea care zici că mă pândeşte?

        — Foarte mult; mai mult decât îţi închipui. Ai aflat, pesemne, cu ce aruncăm în aer stâncile care stau în drumul calului de foc? Crezi că-i vorba de praful de puşcă pe care îl folosiţi şi voi?

        — Nu. Feţele palide se folosesc de altă născocire, cu care pot nărui munţi întregi.

        — Întocmai! Şi născocirea de care vorbeşti se află aici, în carul nostru.Ce-i drept, e împachetată cu grijă, dar cine nu ştie să umble cu asemenea pachet, acela e pierdut de la prima atingere: explodează în mâinile lui şi-l rupe în mii de bucăţi.

        — Uf, uf! Făcu indianul, speriat de-a binelea. Şi erau chiar lângă mine, acolo, pachetele?

        — Atât de aproape, încât, dacă nu săreai repede jos, te-ai şi afla de pe acum în veşnicele plaiuri ale vânătoarei. Şi ce-ar mai fi rămas din tine? Nici măcar punga cu „medicamente”, nici moţul scalpului, nimic, absolut nimic, afară de nişte fărâme de carne şi de os. Şi în halul ăsta, cum ai fi putut să mai domneşti ca mare căpetenie în veşnicele plaiuri ale vânătoarei? Rămăşiţele tale ar fi fost călcate şi zdrobite în picioare de caii tuturor duhurilor.

        După credinţa pieilor-roşii, cine ajunge pe lumea cealaltă, adică în veşnicele plaiuri ale vânătoarei, fără moţul scalpului şi fără „medicamente”, acela e întâmpinat cu dispreţ de vitejii morţi înaintea lui şi, în timp ce aceştia se desfată cu cele mai alese mâncăruri indiene, el trebuie să se ascundă umilit de ochii lor. Ce blestem, aşadar, să ajungi dincolo fărâmiţat şi dus de vânturi ca o pulbere! Cu tot tenul lui arămiu, se vedea bine că indianului îi pierise sângele din obraz.

        — Uf! Exclamă el. Ce bine că m-ai vestit la timp! Dar de ce ţineţi născocirea voastră acolo, în car, unde se află atâtea lucruri de folos?

        — Ai vrea să lăsăm asemenea pachete scumpe jos, pe pământ, unde s-ar strica şi, la orice atingere, ar putea să dezlănţuie cea mai cumplită nenorocire? Ţi-o spun numai ţie: chiar şi acolo, în car, sunt destul de primejdioase. Dac-ar exploda vreun pachet, sare totul în aer, praful se-alege de câte se află primprejur.

        — Şi din oameni?

        — Fireşte că şi din oameni şi din animale, într-un ocol care ar putea cuprinde de două ori câte o sută de cai.

        — Atunci să-i vestesc iute pe războinicii mei, nu cumva să se apropie vreunul de carul ăsta afurisit.

        — Aşa să faci! Te rog chiar s-o faci, ca nu cumva să ne ducem toţi pe copcă din pricina unei neatenţii! Vezi şi tu câtă grijă vă port, fiindcă pe războinicii din neamul Kiowa eu îi socotesc prietenii noştri.

        Şi, totuşi, s-ar zice că m-am înşelat. Când prietenii se întâlnesc, ei se salută şi fumează pipa păcii. Doar n-ai fi vrând ca tocmai astăzi să încâlci obiceiul?

        — Păi ai fumat pipa cu Vulpea, cercetaşul meu!

        — Am fumat numai eu şi acest războinic alb de lângă mine. Ceilalţi, nu. Dacă nu-i saluţi şi pe ei, va trebui să bănuiesc că prietenia voastră nu e sinceră.

        Tangua rămase o clipă pe gânduri şi căuta un pretext:

        — Ne aflăm pe picior de război şi de aceea n-am luat cu mine chinichinul păcii.

        — Căpetenia kiowaşilor vorbeşte una, în timp ce inima lui simte alta. Eu văd punga cu chinichin agăţată de cingătoarea ta şi punga pare că-i plină. Nouă nu ne trebuie tutunul tău, avem destul dintr-al nostru. De altfel, nici nu e nevoie să fumeze toţi: tu fumezi în numele tău şi al războinicilortăi, iar eu în numele meu şi al albilor aci de faţă; atunci legământul de prietenie cuprinde pe toţi bărbaţii prezenţi.

        — De ce, adică, să mai fumăm noi doi, care suntem de multă vreme fraţi? Sam Hawkens n-are decât să-şi închipuie că am fumat cu toţii calumetul.

        — Cum vrei! Dar atunci întoarcem şi noi foaia şi nu mai pui mâna pe apaşi.

        — Ce, vrei să le dai de veste? Întrebă Tangua cu o sclipire de mânie în ochi.

        — Nu; aşa ceva nu-mi trece prin cap; ei sunt duşmanii noştri şi vor să ne ucidă. Dar n-am să-ţi spun în ce fel îi poţi prinde.

        — Pentru asta n-am nevoie de tine; ştiu şi eu ce am de făcut.

        — Oho! Nu cumva ştii când şi din ce parte sosesc şi unde îi puteţi găsi?

        — Aflu eu! Trimit iscoadele mele.

        — Asta n-ai s-o faci; eşti destul de deştept ca să-ţi dai seama că apaşii vor descoperi urmele iscoadelor tale şi se vor pregăti de luptă.

        Vor fi atenţi la fiecare pas; şi atunci mă întreb dacă-i mai puteţi prinde; pe câtă vreme, potrivit planului meu, îi luaţi pe nepregătite, îi împresuraţi şi îi prindeţi de vii, dacă nu mă-nşel.

        Observai că explicaţiile nu-şi greşiseră ţinta. După un scurt răgaz de gândire, Tangua declară:

        — Am să vorbesc cu războinicii mei.

        Acestea zise, plecă de lângă noi. Se duse la Bao şi făcu semn câtorva din oameni să se apropie; văzurăm apoi cum se sfătuiesc între ei.

        — Judecând după faptul că individul ţine să se sfătuiască mai întâi cu ai lui, veţi recunoaşte, desigur, că nu ne poartă gând bun! Mi se adresă Sam.

        — Se poartă urât cu dumneata; doar îi eşti prieten şi nu i-ai făcut nici un rău.

        — Prieten? Ce ştiu ăştia despre prietenie? Nişte haimanale, care trăiesc numai din furtişaguri. Eşti prietenul lor cât timp n-au ce lua de la tine. Dar aici avem un car plin cu provizii şi cu alte lucruri de mare preţ pentru indieni. Cercetaşii s-au grăbit să-l informeze pe şeful lor şi, din acea clipă, era hotărât să fim jefuiţi.

        — Şi acum?

        — Acum? Hm! Acum nu mai avem nici o grijă.

        — M-ar bucura.

        — Cred că suntem asiguraţi. Îi cunosc eu. Strălucită idee mi-a venit să-i vâr în cap individului că avem aici, în car, un fel de pulbere teribilă, hi-hi-hi-hi! Venise convins că toate lucrurile de acolo îi sunt menite ca pradă. Văzurăţi doar: de cum a sosit, s-a şi dus de-a dreptul la car.

        Acum însă, mai mult ca sigur ca nimeni nu va cuteza să se apropie de lucrurile noastre. Ba eu trag nădejde că spaima cu care i-am pricopsit ne va prinde bine şi mai târziu. O să-mi bag în buzunar o cutie de sardele şi-i fac să creadă că e plină cu dinamită. Parcă aveţi şi dumneavoastră o cutie la fel, în care păstraţi hârtii. N-ar strica să-mi reţineţi ideea şi s-o folosiţi la nevoie.

        — Bine! Vreau să sper că efectul va fi cel dorit. Ce părere ai în legătura cu pipa păcii?

        — Erau decişi să n-o fumeze cu noi; acum, însă, cred că haimanalele vor reveni la gânduri mai bune. Argumentul meu s-a înfipt în creierul şefului şi dânsul îi va convinge şi pe ceilalţi. Dar pe viitor, nici vorbă să le acordăm încredere.

        — Prin urmare, Sam, vezi şi dumneata că am avut dreptate alaltăieri. Ai vrut să-ţi realizezi planul cu ajutorul kiowaşilor şi iată că ne-ai aruncat în braţele lor. Sunt curios ce-o să mai iasă.

        — Absolut nimic, în afara celor prevăzute de mine. Vă puteţi bizui pe Sam Hawkens. E clar că Tangua se pregătise de jaf, apoi intenţiona să iasă în întâmpinarea apaşilor. Dar acum trebuie să recunoască, vrând-nevrând, că nici apaşii nu-s atât de proşti, încât să se lase prinşi şi măcelăriţi. I-am şi spus, de altfel, că oamenii lui Inciu-Ciuna vor descoperi urmele iscoadelor kiowaşe. Şi atunci, mai va să-i prindă pe apaşi! Doar n-o să-i cadă-n mână ca nişte orătănii oarbe ale preriei! Iată-l că a terminat consfătuirea: vine încoace. Acum se va lămuri totul.

        Am descifrat rezultatul încă înainte ca Tangua să se fi apropiat de noi căci, în urma unor comenzi ale lui Bao, cercul se desfăcu şi oamenii descălecară. Aşadar, nu mai eram înconjuraţi. Tangua se înfăţişă mai puţin încruntat.

        — M-am sfătuit cu războinicii mei, zise el. N-au nimic împotrivă să fumez calumetul cu fratele meu Sam, ca şi cum l-aş fuma cu fiecare dintre voi.

        — Nici nu mă aşteptam la altceva: te ştiu doar nu numai bărbat viteaz, ci şi înţelept. Războinicii kiowaşi să alcătuiască o jumătate de cerc şi să se uite cum schimbăm între noi fumul păcii şi al prieteniei.

        Zis şi făcut. Tangua şi Sam Hawkens fumară pipa păcii după ritualul cunoscut, pe urmă noi, albii, le strânserăm pe rând mâna tuturor indienilor. Puteam deduce că, măcar azi şi în zilele imediat următoare, nu vor unelti împotriva noastră. Bineînţeles că nu puteam prevedea gândurile şi acţiunile lor de mai târziu.

        Dacă spun a fuma calumetul sau pipa păcii, mă folosesc de expresia uzuală la noi. Indianul însă nu spune a fuma tutun, ci a bea tutun.

        De fapt, îl şi bea, judecând după felul cum înghite fumul, îl colectează în stomac şi apoi îl elimină încet, în doze mici.

        În această privinţa se aseamănă cu turcii, care nici ei nu spun a fuma. Pe turceşte tutunului îi zice ciubuc; când fumează pipa, turcii spun ciubuc icimec; iar icimec nu înseamnă a fuma, ci a bea.

        Pentru câtă cinste se bucură pipa la indieni stă mărturie şi faptul că în limba triburilor Iemes, ca şi în toate dialectele apaşilor, cuvântul care o defineşte e identic cu acela de şef, de căpetenie. În limba iemes căpeteniei îi zice fui şi pipei fuişaş; la apaşi, căpeteniei i se spune natan, iar pipei natan-ţe. Sufixul ţe, adică piatră, e valabil atât pentru pipa făcută din pământ ars, cât şi pentru aceea cioplită din piatră.

        Vatra pipei destinată a servi de calumet se confecţionează din argilă sfântă, adusă de la carierele din Dakota.

        Tangua – după ce încheiarăm acest pact, să-i zic, provizoriu – ceru convocarea unei mari consfătuiri la care să participe toţi albii.

        Propunerea nu-mi surâdea, pentru că am fi întârziat iarăşi lucrărilenoastre pe traseu; or, acestea nu trebuiau neglijate. De aceea îl rugai pe Sam să obţină amânarea consfătuirii pentru deseară. De altfel, auzisem, citisem chiar că o asemenea discuţie indiană – dacă nu e curmată de vreo primejdie – poate să dureze la nesfârşit. Hawkens vorbi cu Tangua şi mă informă apoi:

        — Ca orice indian veritabil, nu se lasă abătut de la dorinţa lui.

        Apaşii vor întârzia încă mult, aşa că dânsul cere organizarea unui sfat la care eu să-mi expun planul şi, după care, toată lumea să se aşeze pe mâncat. Evident, provizii nu ne lipsesc, iar kiowaşii şi-au adus destulă pastrama în samarele cailor. Din fericire, am obţinut totuşi ca numai eu, Dick Stone şi Will Parker să participăm la sfat; voi, ceilalţi, vă puteţi vedea de lucru.

        — Ce înseamnă: puteţi? Ca şi când am avea nevoie de permisiunea indienilor! Las' că-i fac eu să priceapă că mă consider absolut liber şi că ordinele lor nu mă ating.

        — Nu-mi stricaţi socotelile, sir! Mai bine treceţi cu vederea. Dacă vrem ca totul să decurgă normal, atunci nu e cazul să-i îndârjim împotrivă-ne.

        — Doresc totuşi să particip şi eu la consfătuire!

        — Nu-i nevoie.

        — Dimpotrivă, cred că este. Trebuie să ştiu ce se va hotărî.

        — O să aflaţi mai pe urmă.

        — Şi dacă stabiliţi o acţiune cu care eu nu pot fi de acord?

        — De acord? Dumneavoastră? Ia te uită, bravul greenhorn! Şi-a vârât în cap că Sam Hawkens nu poate lua nici o decizie fără învoirea lui! Te pomeneşti că trebuie să vă solicit aprobarea când vreau să-mi tai unghiile sau să-mi dreg pingelele?

        — N-o lua chiar aşa. Înţeleg să mă asigur că nu veţi lua hotărâri care să pună în primejdie viaţa celor doi apaşi.

        — În privinţa asta, vă puteţi încrede în bătrânul Sam Hawkens.

        Aveţi cuvântul meu că vor ieşi din afacerea asta cât se poate de sănătoşi. Ajunge atât?

        — Da. Respect cuvântul dumitale; dacă l-ai dat, vei avea grijă să-l şi ţii.

        — Voi Vedeţi-vă, aşadar, de treabă; fiţi sigur că lucrurile vor evolua exact ca şi în prezenţa nasului dumneavoastră!

        A trebuit să mă supun, deoarece ţineam mult ca măsurătorile să fie duse până la capăt încă înaintea ciocnirii cu apaşii. Ne apucarăm cu mare zel de lucru pe porţiunea noastră şi făcurăm progrese deosebite; Bancroft şi cei trei subalterni ai săi depuneau eforturi serioase.

        Era, de altfel, efectul îndemnurilor mele.

        Îi convinsesem de faptul că trebuie să muncim cu toată sârguinţa, pentru că, altminteri, apaşii ar putea sosi înainte ca noi să fi încheiat lucrările şi atunci ne-am pune pielea-n joc: am fi expuşi atât apaşilor, cât şi kiowaşilor. În schimb, dacă terminăm lucrul mai devreme, putem să spălăm putina şi să ne adăpostim, salvând şi schiţele topografice.

        Le pusesem în vedere toate acestea. Iată de ce oamenii lucrau cu un avânt şi cu o perseverenţă de care nu mai dăduseră dovadă până atunci. Îmi atinsesem deci scopul. În sinea mea, însă, nici prin vis nu-mi trecea s-o şterg. Eram neliniştit pentru Winnetou. Ceilalţi n-aveau decât să procedezedupă bunul lor plac, eu eram ferm decis să nu părăsesc locul înainte de a mă asigura că Winnetou e în afară de pericol.

        De fapt, munca mea era dublă. Trebuia să lucrez la măsurători, să ţin registrul şi totodată să întocmesc schiţele. Le desenam în două exemplare. Unul era destinat inginerului-şef, în calitatea sa de conducător al şantierului, pe celălalt mi-l păstram în secret, ca să-l folosesc la nevoie. Situaţia noastră era atât de primejdioasă, încât o asemenea măsură de precauţie se justifica pe deplin.

        Aşa cum bănuisem, consfătuirea s-a prelungit până seara; s-a încheiat abia când întunericul ne sili şi pe noi să întrerupem lucrul. Kiowaşii se aflau în excelentă dispoziţie, Sam Hawkens comiţând greşeala – sau, poate, având buna inspiraţie de a le oferi tot restul nostru de rachiu. Nici nu se gândise măcar să ceară în prealabil învoirea lui Rattler. Fuseseră aprinse câteva focuri în jurul cărora chefuiau indienii, caii păşteau pe aproape, în timp ce santinelele orânduite de şeful kiowaşilor străjuiau prin întuneric.

        Aşezat lângă Sam şi nedespărţiţii lui tovarăşi, Parker şi Stone, îmi consumam cina şi-mi plimbam privirea deasupra taberei, care, mie, ca novice, îmi oferea o imagine cu totul inedită. Făcea impresia unui lagăr de război. Mă uitam la chipurile indienilor şi, examinându-le pe rând, nu descopeream niciunul capabil de milă sau de îndurare în faţa duşmanului. Rachiul nostru nu le-a ajuns decât pentru cinci şase înghiţituri de fiecare; n-am observat să se fi îmbătat careva; totuşi, apa-de-foc, cu care se întâlneau atât de rar, stârnise oarecare agitaţie.

        Erau mai vioi şi vorbeau mai tare ca de obicei.

        Fireşte că l-am descusut pe Sam, în ce priveşte rezultatul consfătuirii.

        — Puteţi fi mulţumit! Mă asigură el. Celor doi, protejaţi ai dumneavoastră nu li se va întâmpla nimic.

        — Şi dacă se apără?

        — Nici nu vor apuca să se apere; vor fi prinşi şi legaţi încă înainte de a-şi da seama ce se petrece!

        — Aşa? Şi cum îţi închipui lucrul ăsta, bătrâne Sam?

        — Foarte simplu. Apaşii vor veni pe un drum bine cunoscut. Aţi putea să-l ghiciţi, sir?

        — Fără îndoială. E firesc să caute mai întâi locul unde ne-au întâlnit prima oară şi să se orienteze apoi după urmele noastre.

        — Just! Nu sunteţi chiar atât de prost precum arătaţi. Aşadar, cunoaştem primul fapt de care avem nevoie, adică direcţia dinspre care urmează să-i aşteptăm. Al doilea fapt important este momentul sosirii.

        — Pe acesta nu-l putem cunoaşte precis, dar îl putem deduce.

        — Da, cine posedă ceva grăunţe în cap îl poate într-adevăr deduce; dar numai cu deducţia n-am făcut mare lucru. Cel care, într-o asemenea situaţie, acţionează după presupuneri, îşi cam riscă pielea.

        Certitudine, deplină siguranţă, iată ce ne trebuie.

        — O putem obţine numai dacă trimitem iscoade înaintea lor; dar soluţia aceasta dumneata ai respins-o, dragul meu Sam. Susţineai că urmele iscoadelor ne-ar trăda.

        — Dacă iscoadele ar fi indiene! Reţineţi, sir: dacă ar fi indiene! Că noi, albii, ne aflăm aici, nu e nici un secret pentru apaşi. Dacă dau de urma unuialb, faptul nu le trezeşte bănuieli. Dar cu urmele indiene ar fi cu totul altfel; avertizaţi, apaşii s-ar feri ca de foc. În calitate de mare deştept, vă puteţi uşor imagina ce bănuieli s-ar naşte în capetele lor.

        — Că războinicii kiowaşi sunt prin apropiere?

        — Perfect, aţi ghicit! Dacă nu mi-ar fi grijă de bătrâna mea perucă, aş scoate cu mare respect pălăria în faţa dumneavoastră. Vă rog să consideraţi gestul ca şi făcut.

        — Mulţumesc, Sam! Vreau să sper că acest respect nu se va spulbera curând! Am răspuns la fel de ironic. Dar să mergem mai departe!

        Eşti, aşadar, de părere să nu trimitem cercetaşi indieni, ci albi?

        — Da, însă nu mai mulţi, doar unul singur.

        — Ajunge atât?

        — Aflaţi că e vorba de un individ pe care mă pot bizui şi anume Sam Hawkens, dacă nu mă-nşel, cel care mănâncă şoareci de câmp, hi-hi-hi-hi! Poate că aţi auzit de dumnealui?

        — Cum să nu! Încuviinţai zâmbind. Dacă preia chiar dânsul sarcina, suntem fără grijă. Nu se lasă el prins de apaşi.

        — Prins, nu, în schimb se lasă văzut.

        — Ce vorbeşti? Vrei să te vadă?

        — Vreau.

        — Atunci te fac prizonier sau te omoară.

        — Nu fac ei una ca asta pentru nimic în lume. Sunt prea deştepţi.

        Le ies în cale şi mă port în aşa fel încât să nu le treacă prin minte că s-ar afla pe-aici şi alţii în afara de noi. Şi când m-or vedea plimbându-mă tacticos, sub ochii lor, vor fi încredinţaţi că nu ne aşteptăm la nimica rău şi că trăim mai liniştiţi ca în sânul lui Avraam. Nici nu se vor atinge de mine; vor avea interesul să mă întorc în tabără, ca să nu se nască aici bănuiala că mi s-a întâmplat ceva. Îşi vor spune că, oricum, le voi cădea în mână mai târziu.

        — Dar, Sam dragă, e posibil ca ei să te vadă fără ca şi dumneata să-i vezi…

        — Sir, se zbârli el în glumă, dacă mă gratulaţi cu o asemenea palmă morală, totul s-a sfârşit între noi! Eu şi să nu-i văd! Ochişorii lui Sam Hawkens o fi ei mici, dar sunt grozav de ageri. E drept că apaşii nu vor sosi cu grămada; vor trimite mai întâi iscoade; însă nici ăştia nu-mi scapă; îmi aleg un locşor de unde nu se poate să nu-i zăresc. Ştiţi, există porţiuni de teren unde nici cel mai grijuliu cercetaş nu găseşte acoperire; e obligat să iasă în câmp deschis. Iar eu mă plasez într-un asemenea sector şi pândesc. De îndată ce descopăr iscoadele, vă dau de veste, pentru ca în momentul când se vor furişa lângă tabără, să vă arătaţi cu toţii calmi şi nepăsători.

        — Dar or să-i vadă şi pe kiowaşi şi se vor grăbi să-şi înştiinţeze şeful.

        — Pe cine să-i vadă? Pe kiowaşi? Omule, greenhorn şi preaonorate boboc, vă imaginaţi cumva că Sam Hawkens are vată sau sugativă în loc de creier, hai? Voi fi avut eu din timp grijă să ajungă invizibili, să nu se vadă nici picior de kiowaş. Înţeles? Aceşti foarte dragi prieteni ai noştri se vor ascunde bine de tot, pentru ca la momentul oportun să răsară ca din pământ. Iscoadele apaşilor nu trebuie să zărească aici pe nimeni altul decât persoanele ce se aflau în tabără la prima vizită a lui Winnetou şi a tatăluisău.

        — Ei da, atunci se schimbă lucrurile!

        — Nu-i aşa? Iscoadele n-au decât să ne dea târcoale şi să se convingă că nu bănuim nimic. Apoi, după ce vor pleca, mă furişez eu pe urmele lor şi pândesc sosirea grosului. Desigur că nu vor veni ziua, ci după căderea nopţii, folosindu-se de întuneric, ca să se apropie cât mai mult de tabără. Atunci, vitejii noştri apaşi vor năvăli peste noi.

        — Şi ne vor lua prizonieri sau, mai ştii, ne vor masacra; dacă nu pe toţi, barem pe unii!

        — Sir, zău că mă scârbiţi! Vă pretindeţi om cu studii şi nu cunoaşteţi cel mai simplu adevăr: dacă vrei să nu fii prins, trebuie s-o iei la sănătoasa! Asta o ştie în zilele noastre până şi iepurele, ba şi acea mică, neagră şi pişcătoare insectă, care obişnuieşte să sară de şase sute de ori cât lungimea trupului ei. Singur dumneavoastră aţi rămas ageamiu în materie! Hm! Oare în multele cărţi pe care le-aţi mestecat nu scrie aşa ceva?

        — Nu scrie nimic, fiindcă un westman curajos nu sare de şase sute de ori cât lungimea trupului său, ca insecta dumitale. Va să zică, eşti de părere s-o luăm la sănătoasa?

        — Da. Vom aprinde, fireşte, un foc de tabără ca să fim cât se poate de bine observaţi. Cât va arde focul, apaşii se vor ţine ascunşi. Iar după ce se stinge treptat şi se face întuneric, o luăm la picior şi-i anunţăm pe kiowaşi să se pitească prin apropiere. Atunci apaşii se aruncă asupra taberei noastre şi… nu mai găsesc ţipenie de om, hi-hi-hi-hi! Îi apucă o mirare grozavă şi, de bună seamă, încing la rândul lor focul ca să ne poată dibui. Acum, însă, îi vedem noi în lumină, cum ne văzuseră ei adineauri. Şi roata se întoarce: din atacanţi ajung să fie împresuraţi. Ai şi ce spaimă pe ei! Şi ce lovitură! Va rămâne de pomină multă vreme. Şi lumea va zice: „Toate astea le-a pus la cale Sam Hawkens, dacă nu mă-nşel!”

        — Mă rog, n-ar fi rău, cu condiţia ca lucrurile să se petreacă exact după imaginaţia dumitale.

        — Aşa va fi şi nu altfel; am eu grijă.

        — Şi pe urmă? Îi eliberăm în taină pe apaşi?

        — În orice caz, pe Inciu-Ciuna şi pe Winnetou.

        — Şi ceilalţi?

        — Vom căuta să eliberăm pe cât mai mulţi, dar cu condiţia să nu ne trădăm.

        Şi cu restul ce se întâmplă?

        — Nimic prea grav, sir, vă pot încredinţa. În prima clipă, kiowaşii se vor gândi mai puţin la apaşi; se vor grăbi să-i prindă pe fugari, adică pe noi. Şi dacă totuşi s-ar arăta lacomi de sânge, apoi las' pe mine, mai e şi Sam Hawkens aici! Dar nu face să ne spargem de pe acuma capetele pentru cele ce s-ar petrece mai târziu; barem pe-al dumneavoastră l-aţi putea folosi mai rentabil. Ce-o să mai fie, vedem atunci. Important e să găsim, înainte de toate, un loc potrivit pentru realizarea planului; nu ne putem refugia la întâmplare, oriunde. Mă ocup eu mâine în zori de problema asta. Azi am tot vorbit; de mâine intrăm în acţiune.

        Avea dreptate. Să tot discuţi şi să făureşti planuri era pentru moment de prisos; nu ne rămânea deci altceva de făcut decât să aşteptămdesfăşurarea evenimentelor.

        Era o noapte cam neplăcută. Se iscase un vânt care dădu treptat în furtună şi, către dimineaţă, se lăsă un frig neobişnuit în acele ţinuturi. Ne aflam aproximativ pe latitudinea Damascului şi totuşi frigul ne trezi din somn. Sam Hawkens scrută cerul apoi conchise:

        — Pesemne că astăzi se va petrece un fenomen rar prin partea locului. Va ploua, dacă nu mă-nşel. Şi asta e spre binele nostru.

        — În ce privinţă? Întrebai eu.

        — Nu bănuiţi? Uitaţi-vă numai primprejur, câtă iarbă culcată!

        Sosind, apaşii ar putea trage imediat concluzia că pe aici au trecut de curând mai mulţi oameni şi cai decât numără tabăra noastră. Ploaia însă va îndrepta iarba şi va şterge urmele care, altminteri, ar mai fi vizibile trei-patru zile. Mă duc repede să-i lămuresc pe kiowaşi şi să-i iau cu mine.

        — Şi mergeţi în căutarea unui loc potrivit pentru atac?

        — Da. La drept vorbind, aş putea să-i las deocamdată aici şi să-i chem mai târziu, după ce voi fi găsit eu locul; dar e mai bine să plec de pe acum, pentru ca urmele să dispară curând. Între timp, voi, ăştilalţi, vă puteţi continua lucrările.

        Sam împărtăşi căpeteniei kiowaşilor planul său şi acesta îl aprobă.

        După puţin, indienii, împreună cu Sam şi cu cei doi tovarăşi ai lui, porniră călare. Se înţelege că locul pe care urmau să-l aleagă trebuia să se afle chiar pe traseul nostru, al topografilor, adică pe linia ce-o aveam de măsurat. În felul acesta economiseam timp şi nici nu dădeam de bănuit apaşilor.

        Veneam încet în urma călăreţilor; înaintam pas cu pas, pe măsură ce înaintau lucrările. Către amiază, profeţia lui Sam se împlini; începu să plouă. Dar o ploaie cum numai pe această latitudine se poate porni din an în paşte. Părea că se revarsă un ocean din tărie.

        În toiul acestui potop, Sam, Dick şi Will se întoarseră din cercetare, îi observarăm abia când se aflau la zece-doisprezece paşi de noi, atât de deasă era perdeaua de apă. Găsiseră un loc potrivit. Parker şi Stone urmau să ni-l arate; iar Hawkens, după ce-şi luă merinde suficiente, plecă, în pofida furtunii, ca să se aşeze la pândă. Porni pe jos, fără catâr; astfel se putea ascunde mai lesne. Privindu-l cum dispare îndărătul perdelei de ploaie, aveam sentimentul că o catastrofă se apropia de noi cu paşi grăbiţi.

        Pe cât de sălbatică a fost ploaia, ca o rupere de nori, pe atât de repede încetă năvala apei. Zăgazurile cerului se închiseră brusc şi soarele străluci iarăşi, ca în alte zile, deasupra lumii. Reluarăm lucrul întrerupt.

        Ne aflam într-o savană lină, nu prea mare, înconjurată în trei părţi de dumbravă; din loc în loc se zărea câte un tufiş. Terenul era foarte prielnic pentru lucrările noastre; înaintam cu repeziciune. Constatai totodată că Sam Hawkens prevăzuse cu multă precizie efectele ploii:

        Deşi kiowaşii trecuseră călări chiar pe locul unde ne aflam, totuşi nu se vedea nici o urmă de copită. Venind în căutarea noastră, apaşii n-ar fi putut bănui că avem în apropiere două sute de aliaţi.

        Pe înnoptate, când lucrul încetă, Stone şi Parker ne informară că ne găsim de fapt în vecinătatea prezumtivului câmp de bătălie. Mi-ar fi plăcut să-l cercetez şi eu, dar se făcuse prea târziu.

        A doua zi dimineaţa pătrunserăm repede cu lucrul până la un pârâu destul de lat, din care se alcătuia un fel de bazin, probabil veşnic plin cu apă, pe câtă vreme albia pârâului era îndeobşte jumătate secată.

        Ploaia de ieri umpluse însă albia până-n margini. Către acest bazin ducea o limbă îngustă de savană, tivită pe ambele laturi cu copaci şi tufe şi înaintând ca o peninsulă spre mijlocul apei; îngustă la început, peninsula se lărgea treptat, luând aproximativ forma unui cerc.

        Semăna cu o tigaie, a cărei coadă ţinea de mal. În partea opusă a bazinului se înălţa o colină uşoară, împădurită.

        — Iată locul ales de Sam Hawkens, lămuri Stone, rotindu-şi privirile cu aerul unui cunoscător. Nici nu se putea ceva mai bun pentru planul nostru.

        Mă simţii, desigur, îndemnat să scrutez fiecare colţişor.

        — Unde se găsesc kiowaşii, mister Stone? Întrebai.

        — Ascunşi, foarte bine ascunşi! Răspunse el. V-aţi osteni degeaba să daţi de cea mai mică urmă a lor, deşi ei ne văd la perfecţie şi ne observă orice mişcare.

        — Totuşi, unde sunt?

        — Aşteptaţi niţel, sir! Mai întâi să vă explic de ce Sam, pişicherul, a ochit tocmai locul acesta. Savana pe care am străbătut-o are multe tufişuri răzleţe. Faptul acesta e în avantajul apaşilor; ne pot urmări neobservaţi, se pot ascunde în spatele tufişurilor. Vedeţi apoi limba aceea de pământ care se întinde încoace. Dacă încingem aici un foc de tabără, se luminează toată fâşia, chiar şi adâncul savanei de unde urmează să vină apaşii; focul îi va atrage; se vor apropia uşurel de noi, pitulându-se în dosul copacilor şi tufelor. Vă asigur, domnilor, că nu se găseşte teren mai bun pentru a ne lăsa atacaţi de indieni!

        Faţa lui uscăţivă, lunguiaţă, înăsprită de vânt şi soare, strălucea de satisfacţie. Inginerul-şef, în schimb, nu-i împărtăşea deloc entuziasmul şi dădu sceptic din cap:

        — Ce fel de om eşti şi dumneata, Stone! Te topeşti de bucurie că vom fi atacaţi atât de frumos! În ce mă priveşte, vă spun pe şleau:

        Am s-o şterg de-aici!

        — Ca să cădeţi cât mai sigur în mâinile apaşilor! Nu vă lăsaţi purtat de asemenea gânduri năstruşnice, mister Bancroft! Cum să nu fiu încântat de locul ăsta, care înlesneşte apaşilor să ne prindă, pentru ca pe urmă să-i prindem noi în capcană! Uitaţi-vă un pic dincolo, peste apă. Sus, pe colină, în mijlocul pădurii, sunt pitiţi kiowaşii. Observatorii lor s-au căţărat în copaci şi nici vorbă că ne-au şi zărit. Tot aşa îi vor zări pe apaşi, căci de sus ei cuprind cu ochii savana până hăt departe.

        — Dar dacă vom fi atacaţi, ce ne foloseşte nouă că kiowaşii se află tocmai dincolo de apă, ascunşi în pădure? Obiectă inginerul-şef.

        — E numai o manevră, pentru ca iscoadele apaşilor să nu descopere adevărata situaţie. Însă de îndată ce vor fi trecut, kiowaşii coboară încoace şi se ascund în peninsulă, unde nu pot fi observaţi.

        — Şi vrei să zici că apaşii nu se pot duce acolo?

        — Ar putea, însă nu le permitem noi.

        — Înseamnă să-i alungaţi. Atunci, cum vreţi să nu vă observe? Se camcontrazic lucrurile, mister Stone.

        — Ba. Deloc! E drept, nu trebuie să avem aerul că-i căutăm; îi lăsăm să se apropie de peninsulă. Dar aceasta, în locul unde se îmbină cu malul, nu are mai mult de treizeci de paşi lăţime; ei bine, acolo postăm caii noştri şi baricadăm trecerea.

        — Baricadă de cai? E cu putinţă?

        — Fireşte. Priponim caii de copaci şi vă asigur că nici un indian nu se mai apropie, căci animalele l-ar trăda prin sforăitul lor, Astfel, iscoadele cercetează jur-împrejur, dar în peninsulă nu se încumetă.

        După ce se întorc ca să-i cheme pe-ai lor, hop şi kiowaşii părăsesc pădurea de pe colină şi se ascund în peninsulă, printre arbori. Iar trupa apaşilor se furişează încoace şi aşteaptă să ne culcăm şi să adormim.

        — Şi dacă nu aşteaptă până ne culcăm? Intrai şi eu în vorbă. Ne-ar tăia orice posibilitate de retragere.

        — Nici atunci n-am fi în pericol, mă asigură Stone. Ne sar kiowaşii în ajutor cât ai bate din palme.

        — Numai că asta înseamnă vărsare de sânge şi noi vrem s-o evităm.

        — Dar, sir, aici, în vest, nu contează o picătură de sânge în plus.

        Dar nu vă faceţi griji! Exact acelaşi motiv îi va reţine şi pe apaşi să ne atace cât suntem treji. O să-şi spună, desigur şi ei că ne vom apăra şi, chiar dacă nu suntem decât douăzeci de înşi, vor cădea destui dintr-ai lor înainte ca noi să încetăm lupta. Nu, ei caută să-şi cruţe, ca şi noi, sângele şi viaţa. De aceea vor aştepta până ne vom fi culcat; iar noi lăsăm focul să se stingă şi ne retragem pe întuneric în peninsulă.

        — Şi până atunci ce facem! Ne continuăm lucrările?

        — Da, numai că la ora decisivă trebuie să fiţi aici.

        — Dacă-i aşa, să nu ne pierdem vremea. Haideţi, domnilor, să mai lucrăm un pic!

        Îmi urmară invitaţia, deşi nu prea le ardea de muncă. Sunt convins că ar fi preferat să spele putina. Dar în cazul acesta, lucrul ar fi rămas neisprăvit şi, conform clauzelor contractului, nimeni n-ar mai fi putut pretinde vreo plată. Or, ca să renunţe la banii lor, ar fi fost prea mult. Unde mai pui că apaşii tot i-ar fi ajuns din urmă. Îşi dădeau seama oamenii că, totuşi, aici se aflau în mai mare siguranţă şi de aceea rămaseră pe loc.

        În ce mă priveşte, mărturisesc deschis că nu aşteptam cu prea mare calm evenimentele. Mă stăpânea o tulburare, o stare febrilă, un fel de trac pe care-l resimte ostaşul înainte de a primi botezul focului.

        Nu-mi era frică, o, nicidecum. În fond, aş fi avut mai multe motive de teamă atunci când am răpus bizonul şi ursul. Acum, însă, era vorba de oameni şi acest lucru mă tulbura. Îmi păsa mai puţin de viaţa mea; aş fi ştiut să mi-o apăr la nevoie; dar ce te faci cu Inciu-Ciuna şi cu Winnetou? Mă gândisem în ultimele zile atât de mult la Winnetou, încât îmi devenise şi mai familiar decât înainte; îl îndrăgisem, fără prezenţa şi prietenia lui; desigur, un proces psihic ciudat, dacă nu chiar enigmatic. Şi încă un fapt curios: aveam să aflu mai târziu de la Winnetou că şi dânsul se gândise mult la mine în aceeaşi vreme.

        Neliniştea nu mă părăsi nici în timpul lucrului; eram însă convins că, în clipele hotărâtoare, va dispărea subit. De aceea socotind că, oricum,ciocnirea e inevitabilă, doream să se declanşeze cât mai curând.

        Dorinţa aceasta avea să mi se împlinească. Abia trecuse de amiază, când îl zărirăm pe Sam Hawkens că se îndreaptă spre noi. Omuleţul era vizibil obosit, dar ochişorii lui şireţi jucau neobişnuit de veseli deasupra obrajilor împăduriţi.

        — Totu-i în regulă, nu-i aşa? Îl întrebai. Se vede cât de colo, dragă Sam.

        — Zău? Râse el. Unde scrie? Pe nasul meu sau în imaginaţia dumneavoastră?

        — Imaginaţie? Pshaw Cine ţi se uită în ochi nu mai are nici un dubiu.

        — Aşa, va şi zică, mă trădează ochii. E bine s-o ştiu, ca să mă păzesc în alte ocazii. Dar aveţi dreptate. Toate au mers strună, chiar mai bine decât mă aşteptam.

        — Înseamnă că ai văzut iscoadele?

        — Ce iscoade?! Întreaga trupă am văzut-o. Şi nu numai atât. Am şi auzit-o, adică am tras cu urechea la vorbele apaşilor.

        — Ai tras cu urechea? Ah, atunci spune repede ce-ai aflat!

        — Nu e timpul, nici locul. Strângeţi instrumentele, duceţi-le în tabără şi aşteptaţi-mă acolo! Vin şi eu. Dar mai înainte, mă reped la kiowaşi, să le spun ce am aflat şi ce au de făcut.

        Trecu albia pârâului, dincolo de bazin şi dispăru în pădurea de pe colină. Iar noi ne-am strâns lucruşoarele şi am pornit spre tabără ca să-l aşteptăm. Nici nu l-am văzut, nici nu i-am simţit paşii când, deodată, ne pomenirăm iarăşi cu el. Stătea ţanţoş în mijlocul nostru şi ne muştruluia:

        — Iată-mă, my lords! Ce dracu', nu mai aveţi ochi, nici urechi? Şi un elefant vă poate lua prin surprindere, deşi paşii lui se aud de la un sfert de ceas depărtare!

        — În orice caz, n-ai prea călcat cu paşi de elefant! I-am răspuns.

        — Posibil. Am vrut numai să vă demonstrez cum te poţi apropia de oameni, fără ca ei să bage de seamă. Şedeaţi cu toţii liniştiţi, nu scoteaţi o vorbă; şi totuşi, în tăcerea asta, n-aţi auzit când m-am strecurat printre voi. Uite-aşa a fost şi ieri, când m-am furişat lângă apaşi.

        — Haide, povesteşte cum a fost!

        — Well, o să auziţi numaidecât! Întâi să mă aşez, că-s tare ostenit.

        Mi s-au deprins picioarele cu călăria şi nu mai ţin la marş. De altfel, decât infanterist, e mai nobil să fii la cavalerie, dacă nu mă-nşel.

        Se aşeză lângă mine, clipi din ochi pe rând la fiecare şi, subliniind cu capul silabă cu silabă, rosti plin de importanţă:

        — Aşadar, în astă seară porneşte jocul!

        — Chiar azi? Întrebai eu şi mirat şi bucuros, fiindcă doream să se hotărască odată. Atunci e bine, chiar foarte bine!

        — Hm! S-ar zice că ardeţi de nerăbdare să cădeţi în braţele apaşilor! Dar vă dau dreptate: e bine aşa, mă bucur şi eu că nu mai avem mult de aşteptat. Nu e tocmai plăcut să aştepţi un lucru care poate să iasă pe dos.

        — A apărut vreun motiv de îngrijorare?

        — Absolut nimic. Dimpotrivă, sunt sigur că o să meargă totul ca pe roate. Însă orice om cu experienţă ştie că şi cel mai bun copil poate să ajungă până la urmă o pramatie. Aşa şi cu evenimentele. Planul cel mai bunpoate da greş dintr-o simplă întâmplare.

        — Dar în cazul nostru avem a ne teme de ceva?

        — Nu. Din câte am auzit acolo, succesul nostru e asigurat.

        — Ce-ai auzit, spune odată!

        — Ia-o încet, fără grabă, tinere sir! Toate la rândul lor. Nu vă pot spune ce-am auzit şi aflat până nu veţi şti ce s-a petrecut mai înainte.

        Deci: am pornit în toiul furtunii. N-am aşteptat să treacă, deoarece ploaia, fie şi potop, tot nu pătrunde prin surtucul meu, hi-hi-hi-hi!

        Alergai până aproape de terenul unde fusese tabăra noastră, când ne-au vizitat cei doi apaşi; dar am fost nevoit să mă ascund repede, pentru că zărisem trei indieni adulmecând locul. Sunt iscoadele apaşilor, mi-am zis; nu se vor deplasa mai departe, pentru că misiunea lor e să cerceteze numai locul acesta. Aşa şi era. Tot cotrobăiră pe acolo fără să-mi găsească urma şi se aşezară sub copaci, unde umezeala nu pătrunsese ca în afara pădurii. Să tot fi şezut aşa vreo două ceasuri. Iar eu îi pândeam pitit sub arbore. Doar trebuia să le aflu intenţiile. Şi iată că soseşte o trupă călare; oamenii au feţele vopsite în culorile războiului. I-am recunoscut de îndată: Inciu-Ciuna şi Winnetou cu apaşii lor.

        — Câţi erau?

        — Exact câţi bănuisem. Am numărat cam vreo cincizeci. Iscoadele au ieşit din adăpost şi au dat raportul. Apoi au luat-o înainte şi toată trupa s-a pus încet în mişcare. Bănuiţi, desigur, domnilor, că Sam Hawkens s-a ţinut scai de ei. Ploaia spălase urmele paşilor, dar ţăruşii pe care i-aţi înfipt acolo s-au dovedit a fi călăuze foarte precise. Mi-aş dori să am parte totdeauna de asemenea călăuze sigure.

        Dar apaşii ăştia sunt extrem de prudenţi; la fiece cot al pădurii, după fiece tufiş, puteau să dea peste noi; de aceea se deplasau încet de tot.

        Înaintau cu multă dibăcie şi precauţie; îmi făcea o adevărată plăcere să-i studiez şi mă gândeam, ca şi în alte ocazii, că indienii apaşi sunt superiori tuturor celorlalte neamuri roşii. Inciu-Ciuna e al dracului de priceput, iar Winnetou nu se lasă mai prejos. Cea mai neînsemnată mişcare a lor era calculată. Nu suflau nici o vorbă; se înţelegeau numai prin semne. După ce străbătură două mile, începu să se lase seara.

        Indienii descălecară, îşi priponiră caii şi se afundară în pădure; acolo voiau să poposească până-n zori.

        — Şi acolo ai tras cu urechea? Întrebai eu.

        — Da. Indienii, băieţi deştepţi, n-au aprins nici un foc; pe de altă parte, Sam Hawkens, tot deştept şi-a spus că nu e rău aşa, pentru că va fi protejat de întuneric. M-am strecurat printre copaci şi, neavând alta la îndemână, m-am târât pe propria mea burtă, până am ajuns atât de aproape, încât auzeam toate vorbele lor.

        — Şi ai înţeles totul?

        — Ce întrebare! Dacă afirm că se auzea fiece cuvânt!

        — Vreau să spun dacă se serveau de jargonul lor anglo-indian.

        — Nu se serveau, ci discutau între ei, dacă nu mă-nşel şi anume în dialectul mescalerilor pe care îl cunosc şi eu binişor. Mă deplasai încet-încet până în apropierea celor două căpetenii. Schimbau arar câte un cuvânt scurt şi cu miez, cum fac de obicei indienii.

        — Ei, hai, dă-i drumul, omule! Stăruii eu, văzând că iarăşi se opreşte.

        — Mă rog, ţineţi-vă bine, sir, că-i dau drumul! Aflaţi că au ce au cu noi. Vor să ne captureze.

        — Va să zică, nu umblă să ne ucidă?

        — Ei, ar vrea ei aşa, câte puţin, dar nici chiar dintr-o dată. Mai întâi cată să ne ia prizonieri fără să ne vatăme; apoi ne duc în satele mescalerilor, lângă Rio Pecos; acolo ne leagă la stâlpul torturii şi, în cele din urmă, ne prăjesc de vii. Well, cam în felul crapilor pe care-i prinzi, îi duci acasă, îi ţii în apă şi-i hrăneşti, pentru ca la urmă să-i fierbi în tot soiul de mirodenii. Mă întreb, zău, ce gust o fi având bătrânul Sam, mai ales dacă-l frige la tigaie împreună cu surtucul lui vânătoresc, hi-hi-hi-hi!

        Râse oarecum tainic, înfundat, în barbă. Apoi continuă:

        — Au pus ochii în special pe mister Rattler, care şade aici printre voi încântat şi radios, ca şi când l-ar aştepta toate deliciile raiului.

        Da, mister Rattler, te-ai vârât într-o ciorbă de care eu unul nu mi-aş atinge gura. Vei fi pus la frigare, afumat, înţepat, otrăvit, înjunghiat, împuşcat, tras pe roată şi spânzurat, din toate pe rând şi câte puţin ca să mai rămâi niţel în viaţă şi să poţi degusta în voie toate chinurile şi modurile de a muri. Iar dacă totuşi nu te vei hotărî să mori, atunci te vor aşeza în aceeaşi groapă cu Klekih-Petra pe care l-ai ucis. Şi vei fi înmormântat de viu.

        — Dumnezeule mare! Aşa au vorbit? Întrebă Rattler, pălind de groază.

        — Fireşte că aşa. De altfel, o şi meriţi, n-am ce-ţi face. Iţi doresc numai ca, după ce vei fi trecut prin toate torturile, să te laşi de nelegiuiri. Dar cred că n-o să le mai repeţi. Cadavrul lui Klekih-Petra a fost dat pe mâna unui vraci ca să-l ducă acasă. Trebuie să ştiţi că indienii ăştia din sud ştiu să-şi trateze morţii şi să-i conserve în aşa fel, încât să reziste lungă vreme la descompunere. Am văzut cu ochii mei nişte mumii de copii indieni care, după mai bine de un secol, arătau ca şi când ar fi murit abia ieri. Dacă vom cădea cu toţii prizonieri, atunci, mister Rattler, ni se va oferi şi nouă plăcerea de a urmări cum te transformi de viu într-o astfel de mumie.

        — Eu nu mai stau aici! Izbucni Rattler. Plec imediat! Nu mă prind ei pe mine!

        Se şi pregătea s-o şteargă; dar Sam Hawkens îl trase îndărăt şi-l preveni:

        — Nu te clinti, dacă ţii la viaţă! Ascultă ce-ţi spun: probabil că apaşii au şi ocupat împrejurimile. Le-ai cădea de-a dreptul în braţe.

        — Vorbeşti serios, Sam? Îl întrebai eu.

        — Nu e nici o născocire: am toate motivele să presupun că aşa este. Nu m-am înşelat eu nici în alte privinţe. Apaşii au pregătit într-adevăr o întreagă oştire cu care cele două căpetenii urmează să-i atace pe kiowaşi după ce vor fi terminat cu noi. Numai aşa se explică faptul că s-au întors încoace atât de repede. N-au mai avut nevoie să facă drumul până la corturile lor pentru a-şi mobiliza oamenii. Au întâlnit pe parcurs trupele pornite împotriva kiowaşilor, i-au predat vraciului ajutat de câţiva oameni cadavrul lui Klekih-Petra şi, luând cu sine un grup de cincizeci de călăreţi destoinici, s-au întors încoace.

        — Dar unde se află trupele destinate să-i atace pe kiowaşi?

        — Nu ştiu. În privinţa asta n-au suflat o vorbă. De altfel, pentru noifaptul n-are nici o importanţă.

        Aici bătrânul Sam greşea. Nu era deloc lipsit de importanţă pentru noi unde se găsea grosul trupelor apaşe. Dovada ne-a fost servită câteva zile mai târziu. Sam continuă:

        — După ce aflasem destule date, m-aş fi putut porni imediat încoace, însă noaptea e dificil să ştergi urmele; apaşii le-ar fi descoperit dimineaţa; în plus, mă ispitea gândul să-i studiez şi la lumina zilei. Am rămas deci toată noaptea pitit în pădure şi, după ce apaşii au pornit la drum, m-am luat frumuşel după ei. I-am urmărit până la vreo şase mile depărtare de aici, apoi am făcut un ocol, ca să ajung la voi neobservat de nimeni. Well, acum ştiţi totul.

        — Prin urmare, nu te-au zărit deloc?

        — Nu.

        — Şi ai avut grijă să nu-ţi descopere urma?

        — Păi cum!

        — Dar plănuiai parcă să te laşi văzut şi…

        — Ştiu, ştiu! Aş fi făcut-o, însă nu mai era necesar, pentru că… ia staţi! Aţi auzit ceva?

        Fusese ca un ţipăt de vultur, repetat de trei ori.

        — Astea sunt iscoadele kiowaşilor, lămuri Sam. Stau acolo sus, căţăraţi în copaci. Ne-am înţeles să dea semnalul când pătrund apaşii în savană. Haideţi, sir, să vă încerc agerimea ochilor.

        Invitaţia mă privea pe mine. Sam se ridică de jos, eu îmi luai arma, gata să-l urmez.

        — Staţi! Strigă el. Fără armă! Deşi un westman nu se desparte de puşca lui, aici regula va suferi o excepţie; trebuie să ne prefacem că nu bănuim nici un pericol şi că umblăm să strângem vreascuri pentru foc. Din comportarea noastră, apaşii vor trage concluzia că vom poposi aici peste noapte; şi concluzia aceasta ne va fi de folos.

        Pornirăm împreună agale, aparent nepăsători şi trecurăm printre şirurile de copaci şi de tufe, peste pajişte, până în savană. Ne apucarăm de strâns vreascuri, rotindu-ne pe furiş privirea ca să-i descoperim pe apaşi. Dacă se aflau pe aproape, atunci probabil că şedeau pitulaţi după tufişurile răspândite prin savană.

        — Ai zărit vreunul? L-am întrebat pe Sam după câtva timp.

        — Nu, răspunse el.

        — Nici eu.

        Scrutam cu atenţie încordată împrejurimile, dar nu desluşeam nimic. Şi totuşi aveam să aflu mai târziu de la Winnetou că el însuşi era culcat într-un tufiş la cel mult cincizeci de paşi de noi. Nu ajunge să ai ochi buni, mai trebuie să-i fi exersat, ceea ce pe atunci nu era deloc cazul meu. Astăzi l-aş recunoaşte pe Winnetou chiar şi după gâzele care, fiind atrase de prezenţa lui, ar forfoti în jurul tufişurilor cu pricina.

        Ne înapoiarăm deci fără nici un rezultat. Apoi toţi împreună ne puserăm pe strâns vreascuri pentru un foc de tabără. Am adunat mai mult decât era necesar.

        — E bine aşa, observă Sam. Trebuie să lăsăm şi apaşilor cogeamite grămadă pentru ca să poată aprinde la rândul lor focul, după ce vor năvăliîn tabără şi vor constata că am dispărut.

        Între timp, se lăsase din nou seara. Sam, ca omul cel mai experimentat dintre noi, se cuibări în faţă de tot, acolo unde se desprindea din savană fâşia de pajişte la capătul căreia ne aflam. Pândea sosirea cercetaşilor, care, desigur, avea să se apropie pentru a spiona noua noastră tabără. Aprinsesem focul şi vâlvătăile îşi aruncau lumina până în adâncul savanei. Ce ageamii şi fără experienţă!

        — Trebuie să-şi fi zis apaşii despre noi. Focul indica inamicului, încă de departe, drumul spre tabără.

        Cinarăm, ca de obicei, frugal şi ne culcarăm, ca şi când ne-am fi simţit în cea mai deplină siguranţă. Armele zăceau aruncate la oarecare distanţă, dar în direcţia peninsulei, ca să le putem ridica din mers, în retragerea plănuită. Peninsula însă, aşa cum hotărâse Sam, era barată de caii noştri.

        Să tot fi trecut vreo trei ore de la căderea nopţii şi iată că Sam, tăcut ca o umbră, se strecură încet până la noi şi ne şopti:

        — Vin iscoadele, doi inşi, unul pe stânga, celălalt pe dreapta. I-am auzit şi văzut.

        Veneau, aşadar, din ambele părţi ale pajiştii, ţinându-se mereu îndărătul tufărişului. Sam se aşeză lângă noi şi începu să pălăvrăgească cu glas tare vrute şi nevrute. Noi îl susţineam care mai de care şi încinserăm o discuţie însufleţită; voiam să-i convingem astfel pe cercetaşi că se pot apropia fără grijă. Ştiam că ne observă cu atenţie de după tufişuri, dar ne feream din răsputeri să aruncăm măcar o privire spre ascunzişurile lor.

        Acum trebuia, înainte de toate, să sesizăm momentul când vor pleca. Nu-i puteam nici auzi, darămite vedea; şi totuşi, nu trebuia să mai întârziem nici o clipă după plecarea lor, pentru că era de aşteptat ca, după puţin, întreaga trupă să se furişeze încoace. Între timp kiowaşii urmau să ocupe peninsula. Era deci preferabil să nu aşteptăm, ci să acţionăm în aşa fel, încât iscoadele să se grăbească şi să plece la ai lor. De aceea, Sam se ridică şi, prefăcându-se că merge după lemne, se îndreptă spre unul din tufişuri; eu îl imitai, luând-o spre alt tufiş.

        Acum puteam fi sigur că iscoadele părăsiseră locul. Sam îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi orăcăi de trei ori ca broasca. Era semnalul convenit cu kiowaşii. Aici, în apropierea pârâului, un orăcăit de broască nu putea stârni bănuieli. Apoi Sam se strecură din nou la postul lui de observaţie, pentru a ne ţine la curent asupra mişcărilor trupei inamice.

        La nici două minute de la semnalul lui Sam, se şi arătară sute de războinici. Părăsiseră mai dinainte pădurea pentru ca, la semnalul convenit, adică orăcăitul de broască, să se afle cât mai aproape: ajunseră la pârâu şi-l trecură dintr-un salt. Se târau ca şerpii, în spatele nostru, prin umbră, până în inima peninsulei. Totul se desfăşură cu atâta îndemânare şi repeziciune, încât în mai puţin de trei minute trecu de noi şi ultimul kiowaş.

        Nu-l mai aşteptam decât pe Sam. Sosi şi el, spunându-ne în şoaptă:

        — Se apropie apaşii din ambele laturi, exact cum am înţeles din discuţiile lor. Nu mai puneţi lemne pe foc! Vom avea grijă să nu se stingă de tot, să mai rămână niţel jar ca indienii să poată înteţi iarăşi focul.

        Îngrămădirăm restul de lemne şi vreascuri în jurul focului, în aşa fel, încât jarul rămas să nu arunce lumină asupra noastră în momentul cândvom lua-o la goană. Pe urmă, fiecare dintre noi avea să se transforme într-un actor mai mult sau mai puţin talentat. Ştiam că cincizeci de apaşi ne pândesc din imediată apropiere şi totuşi trebuia s-o facem pe naivii. Multe depindeau de clipa următoare, chiar şi viaţa noastră. Porneam de la presupunerea că apaşii vor aştepta până ce, după toate aparenţele, vom fi adormit. Şi dacă ne înşelam? Dacă ne vor ataca mai repede? E drept că dispuneam de ajutorul celor două sute de kiowaşi. Dar intervenţia lor ar fi declanşat o bătălie, care ar fi costat sânge şi vieţi omeneşti. Ne ameninţa, poate, o catastrofă, dar şi de data aceasta se confirma felul meu de a fi: eram calm, mai calm ca înaintea unei partide de şah sau de domino. Îi studiam cu mare interes pe ceilalţi. Rattler se lungise la pământ, cu faţa în jos şi se făcea că doarme. Frica morţii îl prinsese cu ghearele ei de gheaţă.

        Faimoşii lui westmeni, cu chipurile livide, se holbau unii la alţii; nu reuşeau să articuleze decât frânturi de fraze, silindu-se totuşi să ia parte la discuţiile noastre. Will Parker şi Dick Stone se purtau atât de tacticos, încât ai fi zis că nu există picior de apaş pe toată faţa pământului. Sam Hawkens se întrecea în glume şi râdea cu o poftă grozavă de propriile lui spirite.

        După ce trecu în felul acesta o jumătate de ceas, puteam fi siguri că atacul urma să se producă într-adevăr abia după ce vom fi adormit; altminteri, apaşii l-ar fi dezlănţuit de mult. Focul scăzuse tare, încât am socotit oportun să nu mai zăbovim. Căscai de câteva ori, mă întinsei de-mi trosniră mădularele şi vorbii:

        — Sunt obosit, vreau să dorm. Dumneata ce faci, Sam Hawkens?

        — N-am nimic împotrivă; trag şi eu un somn, îmi răspunse. De altfel şi focul e pe sfârşite… Noapte bună!

        — Noapte bună! Ne urară, la rândul lor, Stone şi Parker.

        Apoi, ne căutarăm câte un loc potrivit, ca pentru odihnă, cât mai departe de foc, dar având grijă să nu dăm nimic de bănuit. Şi rămaserăm aşa culcaţi.

        Flacăra se micşora din ce în ce, până se stinse cu totul; numai jarul de sub cenuşă mai licărea mocnit, dar pânza de lumină se împiedica în grămezile de vreascuri dimprejur. Ne aflam în plin întuneric. Acum trebuia să ne punem în siguranţă, tiptil, fără cel mai mic zgomot. Îmi luai puşca şi mă depărtai târâş; Sam se târa lângă mine; ceilalţi ne urmau. Ajunşi lângă cai, înghiontii anume pe câte unul ca să mişte şi să tropote, acoperind astfel orice alt zgomot care ne-ar fi putut trăda.

        Izbutirăm, într-adevăr, să ajungem până la kiowaşii care pândeau ca nişte pantere încordate, setoase de luptă.

        — Ascultă, Sam, şoptii eu, dacă vrem să cruţăm pe cele două căpetenii ale apaşilor, atunci nici un kiowaş nu trebuie să-i descopere. Eşti de acord?

        — Da.

        — Pe Winnetou îl iau în seama mea; dumneata, Stone şi Parker aveţi grijă de Inciu-Ciuna.

        — Dumneavoastră singurel să vă ocupaţi de unul, iar noi, câte şi trei, de celălalt? N-ar fi prea just, dacă nu mă-nşel.

        — E just. Cu Winnetou mă descurc eu repede; voi, însă, trebuie să săriţi toţi trei, pentru ca Inciu-Ciuna să nu apuce a se apăra; altminteri, dacă-i dăm răgaz şi prilej de luptă, bătrânul poate să cadă rănit sau chiarucis.

        — Well, aveţi dreptate! Hai să mai avansăm un pic, să fim cei dintâi, pentru ca nici un kiowaş să nu ne-o ia înainte.

        Făcurăm câţiva paşi şi ne oprirăm mai aproape de foc. Aşteptam cu mare încordare strigătul de luptă al apaşilor, căci atacul părea iminent. După obiceiul lor, căpetenia dă semnalul printr-un ţipăt, iar trupa îl îngână apoi zgomotos. Ţipetele urmăresc să-l intimideze pe duşman, să-i taie curajul. Ca să imiţi strigătul acesta de luptă, folosit de majoritatea triburilor indiene, scoţi în falset un „hiiiiiiih!” prelungit şi, în acelaşi timp, îţi loveşti cu palma buzele, scurt, repetat, provocând astfel un tril prelung şi ascuţit.

        Kiowaşii se aflau şi ei în aceeaşi stare de tensiune. Toţi căutau să fie primii şi se înghesuiau mereu în faţă, împingându-ne şi pe noi înainte. Lucrul putea să ne devină fatal; ne apropiam prea mult de apaşi; de aceea, eu, unul, doream din toată inima ca să se producă, în sfârşit, atacul.

        Dorinţa mi se împlini. Răsună acel „hiiiiiiih!” strident, sfredelitor, care îmi pătrunse în carne şi-n oase, însoţit de un urlet îngrozitor, ca o dezlănţuire a iadului. Deşi pământul fusese muiat de ploaie, auzirăm totuşi paşi repezi şi sărituri. Apoi – câteva clipe de tăcere. Nimic nu se mişca înjur. S-ar fi putut auzi, vorba ceea, bâzâitul unei muşte. În sfârşit, tună glasul lui Inciu-Ciuna. Rosti un singur cuvânt: „Ko!”

        Acesta înseamnă „foc”, adică „încingeţi focul”. Jarul de sub cenuşă mai mocnea şi crăcile uscate se aprindeau lesne. Apaşii executară ordinul şi aruncară vreascuri peste jar. În câteva clipe, vâlvătăile se înălţară spre cer, luminând terenul.

        Inciu-Ciuna şi Winnetou stăteau împreună şi războinicii făcură la iuţeală cerc în jurul lor, dar constatară uimiţi că noi dispăruserăm.

        — Uf, uf, uf! Exclamară toţi.

        Winnetou, deşi atât de tânăr, dovedi cu acest prilej acea prezenţă de spirit pe care mai târziu i-am admirat-o de atâtea ori. Judeca, probabil, că ne găsim prin apropiere şi că ei, apaşii, luminaţi de vâlvătăile focului, sunt în dezavantaj faţă de noi şi ne oferă o ţintă sigură. De aceea comandă:

        — Tatişa! Tatişa!

        Asta însemna: „Depărtaţi-vă, depărtaţi-vă!” Se pregătea şi el să se pună mai la adăpost, însă i-o luai înainte. Din patru-cinci salturi ajunsei lângă războinicii care-l înconjurau. Îmbrâncind în stânga şi-n dreapta ca să-i tai calea, pătrunsei în mijlocul cercului împreună cu Hawkens, Stone şi Parker. Tocmai când strigase acel „Tatişa! Tatişa!”, pregătindu-se să sară, Winnetou se pomeni faţă în faţă cu mine şi, preţ de câteva clipe ne uitarăm unul în ochii celuilalt Iute ca fulgerul duse mâna la brâu ca să-şi tragă cuţitul, dar pumnul meu îl şi lovi în tâmplă. Se clătină şi se prăbuşi. Văzui cum, în acelaşi timp, Sam, Will şi Dick îl înşfăcau pe Inciu-Ciuna.

        Apaşii răcneau de mânie, dar glasurile lor fură acoperite de urletul înfricoşător al kiowaşilor care se aruncau în luptă. Două sute de kiowaşi se năpustiră împotriva celor aproximativ cincizeci de apaşi!

        Adică patru contra unu! Şi, totuşi, luptătorii lui Winnetou rezistau cu vitejie. Trebuia, în primul rând, să-mi apăr propria piele şi să-i ţin la distanţă pe apaşi, căci mă aflam chiar în mijlocul lor; de aceea mă răsuceam ca o sfârlează lovind în toate părţile. Nu mă serveam însă decât de pumni,pentru că nu voiam să rănesc şi cu atât mai puţin să ucid pe careva. Doborâsem vreo patru-cinci înşi şi putui, în sfârşit, să-mi trag răsuflarea; de altfel şi puterile începuseră să-mi slăbească, în câteva minute, lupta era sfârşită. Doar în câteva minute! Dar într-o astfel de încăierare minutele sunt extrem de lungi.

        Inciu-Ciuna zăcea la pământ, legat cobză, iar alături de el, Winnetou, fără simţire; îl legarăm şi pe dânsul. Nici un apaş nu scăpase, mai ales datorită faptului ca erau cu toţii oameni viteji, care nu concepeau să fugă şi să-şi părăsească şefii căzuţi în captivitate. Mulţi dintre ei fuseseră răniţi, dar şi dintre kiowaşi cam tot atâţia; din păcate, aceştia din urmă numărau şi trei morţi, iar apaşii chiar cinci. Fireşte că acest rezultat sângeros nu intrase în planurile noastre; dar împotrivirea energică a apaşilor îi silise pe kiowaşi să-şi folosească armele mai vârtos decât am fi dorit.

        Războinicii învinşi fură legaţi. N-a fost nevoie de cine ştie ce eforturi; dacă punem la socoteală şi oamenii noştri, eram patru sau chiar cinci contra unu. Trei kiowaşi îl ţineau pe adversar şi un al patrulea sau al cincilea îl lega.

        Morţii fură duşi mai deoparte; kiowaşii răniţi primeau asistenţă din partea camarazilor lor, în timp ce noi, albii, îi pansam pe apaşii în suferinţă. Bineînţeles că eram întâmpinaţi de priviri întunecate şi vrăjmaşe; ba unii răniţi se şi împotriveau fiind prea mândri pentru a accepta servicii din partea duşmanilor; preferau să sufere, să sângereze. Faptul nu mă neliniştea însă prea mult, pentru că rănile erau îndeobşte uşoare.

        Treaba fiind terminată, ne-am pus mai întâi întrebarea unde să-i adăpostim la noapte pe prizonieri. Aş fi vrut să le creez condiţii cât suportabile. Dar iată că Tangua, căpetenia kiowaşilor, se răsti la mine:

        — Câinii ăştia nu vă aparţin! Sunt ai noştri! Eu singur le hotărăsc soarta.

        — Şi ce anume hotărăşti? Întrebai eu.

        — Ii ducem în satele noastre; dar pentru că mai avem o răfuială cu neamul lor şi ne aşteaptă un drum lung, doar n-o să-i cărăm cu noi peste tot. Îi punem la stâlpul chinurilor.

        — Pe toţi?

        — Pe toţi!

        — Asta n-o mai cred.

        — De ce?

        — Pentru că te-ai înşelat şi adineauri.

        — Când?

        — Când ai spus că apaşii vă aparţin vouă. Or, nu-i adevărat.

        — Ba e adevărat!

        — Ba nu. După legile vestului, prizonierul aparţine aceluia care l-a prins. Luaţi-vă, deci, apaşii pe care i-aţi prins; n-am nimic împotrivă.

        Dar ceilalţi sunt ai noştri.

        — Ho-hi! Deştept mai vorbeşti! Aţi vrea, după cât înţeleg, să rămâneţi cu Inciu-Ciuna şi cu Winnetou?

        — Fireşte!

        — Şi dacă nu-i las?

        — O să-i laşi!

        Tangua îmi vorbea pe un ton duşmănos; eu îi răspundeam calm şi hotărât. Atunci îşi scoase cuţitul, îl înfipse până la prăsele în pământ şi, fulgerându-mă cu privirea, zise:

        — Încercaţi să puneţi mâna pe un singur prizonier şi trupurile voastre vor fi una cu pământul acesta în care mi-am înfipt cuţitul. Am zis! Howgh!

        Ameninţarea era cât se poate de serioasă. Eu însă i-aş fi arătat că nu mă sperie, dacă Sam Hawkens n-ar fi fost atât de înţelept să-mi arunce o privire cu tâlc, recomandându-mi prudenţă. De aceea tăcui.

        Apaşii legaţi zăceau în jurul focului şi ar fi fost cel mai simplu lucru să-i lăsam chiar acolo, unde puteau fi supravegheaţi fără multă bătaie de cap. Dar Tangua voia să-mi demonstreze că se consideră stăpânul lor absolut şi că poate proceda după placul lui; dădu deci ordin să fie legaţi în picioare de câte un copac.

        Ceea ce se şi făcu, desigur, fără delicateţe, cum oricine îşi poate imagina. Kiowaşii procedară brutal, fără menajamente, străduindu-se să pricinuiască prizonierilor cât mai multe suferinţe. Totuşi, nimeni dintre apaşi nu-şi trăda durerea. Erau crescuţi şi deprinşi să îndure orice chin. Cel mai crunt se purtară kiowaşii cu cele două căpetenii; strânseră legăturile atât de tare, încât sângele părea gata să ţâşnească din trupurile lor învineţite.

        Era cu neputinţă ca vreunul din prizonieri să se elibereze prin sforţări proprii şi să fugă; totuşi, Tangua a rânduit străji puternice jur-împrejurul taberei.

        Focul reînteţit ardea, cum am mai spus, la capătul pajiştii care se întindea ca o fâşie către malul apei. Ne culcarăm şi noi lângă foc. Ne pusesem în gând să nu admitem aici prezenţa nici unui kiowaş, pentru că orice prezenţă de acest fel ar fi îngreuiat, dacă nu chiar împiedicat, eliberarea lui Winnetou şi a tatălui său; dar nici kiowaşii nu doreau să se culce aici. Nu se arătaseră ei nici la sosire prea amicali faţă de noi, darămite acum, după disputa dintre mine şi Tangua. Privirile lor reci, aproape dispreţuitoare, nu ne inspirau nici o încredere; ne gândeam că ar fi extrem de bine dac-am reuşi să ne descotorosim de ei, fără o ciocnire prealabilă.

        Aprinseră şi ei câteva focuri la oarecare depărtare, în savană şi se culcară în jurul lor. Vorbeau între ei nu în jargonul uzitat între albi şi roşii, ci în graiul tribului lor, ca să nu-i putem înţelege. Nici faptul acesta nu era de bun augur. Se considerau stăpâni pe situaţie şi se purtau cu noi asemenea leului de menajerie care tolerează în preajma lui o javră de căţel.

        Planul nostru era cu atât mai greu de realizat, cu cât numai patru inşi trebuiau să fie la curent cu el şi anume Sam Hawkens, Dick Stone, Will Parker şi cu mine. Pe ceilalţi nici nu doream, nici nu era indicat să-i iniţiem în secretul nostru; probabil că s-ar fi opus şi ne-ar fi zădărnicit acţiunea, sau şi mai mult, i-ar fi informat pe kiowaşi. Se lungiseră aici, lângă noi şi trebuia să aşteptăm până adorm cu toţii.

        Din această pricină şi luând în considerare faptul că o reuşită a planului nu ne-ar mai fi îngăduit multă vreme odihna, Sam fu de părere că n-ar strica să aţipim şi noi cât de cât. În pofida tulburării mele sufleteşti, avui într-adevăr norocul să adorm imediat. După un răstimp, Sam mă trezi. Pe atunci încă nu ştiam să citesc timpul după poziţia stelelor, dar cred că erapuţin după miezul nopţii. Însoţitorii noştri dormeau, focul se stinsese. Dincolo, kiowaşii nu întreţineau decât un singur foc. Celelalte pieriseră. Prin urmare, puteam discuta între noi, dar numai în şoaptă. Sam îmi spuse la ureche:

        — Înainte de toate, să hotărâm care din noi patru vor pleca. Doi oameni ajung.

        — Fireşte că unul sunt eu! I-am răspuns răspicat.

        — Oho, nu vă pripiţi, stimate sir! E o treabă foarte periculoasă.

        — Ştiu.

        — Şi vreţi să vă riscaţi viaţa?

        — Da.

        — Văd Sunteţi un flăcău de nădejde, dacă nu mă-nşel. Dar ne mai aşteaptă şi alt pericol, în afară de riscul vieţii.

        — La ce te referi?

        — Succesul acţiunii noastre depinde de persoanele care o execută.

        — Just.

        — Mă bucur că sunteţi de acord; de aceea sper că veţi renunţa la colaborarea dumneavoastră.

        — Nici nu mă gândesc.

        — Fiţi rezonabil, sir! Lăsaţi lucrurile pe seama mea şi a lui Dick Stone!

        — Mă opun!

        — Sunteţi încă tinerel în materie. Ceea ce ştiţi dumneavoastră din arta furişării e un nimic, un zero.

        — Posibil. Dar voi dovedi chiar astăzi că se poate să execuţi bine şi un lucru la care nu te pricepi. Trebuie numai voinţă.

        — Nu ajunge, mai trebuie şi talent, sir, da, talent! Şi dibăcie, de care nu dispuneţi. Cu asta te naşti şi apoi te perfecţionezi. Exerciţiul, iată ce vă lipseşte!

        — Să facem o încercare.

        — Adică, vreţi să probăm?

        — Da.

        — Şi care-ar fi proba?

        — De pildă, ştii dumneata dacă Tangua doarme?

        — Nu ştiu.

        — Totuşi, e foarte important s-o ştim. Nu-i aşa?

        — Este. Mă strecor eu mai târziu până la el.

        — Nu, asta o fac eu.

        — Dumneavoastră? De ce?

        — De probă.

        — Ah, aşa? Şi dacă vă simte?

        — N-ar fi prea grav; am un pretext foarte plauzibil. Vreau să controlez dacă străjile îşi fac datoria.

        — Well, aşa mai merge. Dar ce folos de asemenea probă?

        — Vreau să cuceresc încrederea dumitale. Dacă experienţa reuşeşte, cred că n-o să te mai opui ca Winnetou să cadă în seama mea.

        — Hm! În chestiunea asta mai vorbim.

        — Mă rog. Aşadar, pot să plec şi să iscodesc ce face Tangua?

        — Plecaţi, dar fiţi foarte atent! Dacă vă simte, atunci mai devreme saumai târziu va cădea la bănuială că sunteţi vinovat de evadarea lui Winnetou, că dumneavoastră l-aţi eliberat.

        — Şi nu se va înşela prea mult.

        — Camuflaţi-vă în dosul copacilor şi tufelor, nu treceţi prin zona luminată de focul lor de tabără, căutaţi mereu întunericul.

        — Am să-l caut, Sam.

        — Sper. Pe puţin treizeci de kiowaşi sunt încă treji, fără a mai socoti şi santinelele. Dacă reuşiţi să treceţi neobservat, veţi primi laudele mele sincere; voi întrezări atunci posibilitatea ca, odată şi odată, peste vreo zece ani, să ajungeţi un westman adevărat, deşi până acum, în ciuda bunelor mele sfaturi, tot greenhorn aţi rămas; şi încă unul cum nu se găseşte mai ageamiu şi mai papă-lapte în nici un panoptic din lume, hi-hi-hi-hi!

        Îmi potrivii bine cuţitul şi pistolul, ca să nu le pierd cumva pe drum şi pornii târâş. Astăzi, când istorisesc întâmplarea, îmi dau seama de întreaga răspundere ce mi-o asumasem cu atâta dezinvoltură şi nesocotinţă. Doream cu ardoare să mă apropii de Tangua, fără să-l trezesc din somn.

        Îmi era drag Winnetou şi aş fi vrut să i-o arăt măcar printr-un gest care implică riscul vieţii. Se ivea acum cea mai bună ocazie; puteam să-l salvez. Mă ambiţionam s-o fac eu, eu şi nimeni altul! Şi iată că Sam, cu neîncrederea lui, mi se punea în cale! Voia să facă el împreună cu Dick Stone isprava la care eu visam atât de mult. Chiar dacă izbuteam să mă furişez neobservat până la căpetenia kiowaşilor, încă nu eram sigur că voi fi risipit îndoielile lui Sam. Iată de ce m-am hotărât să nu-l mai consult şi să nu-i mai cer aprobarea în această chestiune. Voi acţiona cu de la mine putere şi îmi voi realiza dorinţa.

        Nu! Nu la Tangua mă voi duce, ci chiar la Winnetou.

        Puneam astfel în joc nu doar propria-mi viaţă, dar şi pe aceea a tovarăşilor mei. Dac-aş fi fost prins asupra faptului, s-ar fi terminat cu toţi! Mărturisesc că întrezăream şi atunci care ar fi consecinţele, dar, pornit pe fapte mari, precum mă îndemnau anii mei tineri, trecui peste orice rezervă.

        Citisem multe despre arta furişării şi auzisem şi mai multe de când mă aflam în vestul sălbatic. Îndeosebi Sam îmi explicase şi chiar îmi demonstrase practic metoda. L-am imitat. Cât priveşte dibăcia necesară în asemenea situaţie, eram într-adevăr boboc. Dar asta nu mă împiedica să cred pe deplin în reuşită.

        Mă târâm pe burtă prin tufăriş. Între tabăra noastră şi copacii de care fuseseră legaţi Inciu-Ciuna şi Winnetou erau cam vreo cincizeci de paşi. De fapt, ar fi trebuit să nu ating pământul decât cu degetele de la mâini şi cu vârful cizmelor; dar pentru acest procedeu e nevoie de o rezistenţă a degetelor de la picioare şi de la mâini, cum numai după lungi exerciţii poţi dobândi şi de care nu dispuneam pe atunci.

        Mă târâm deci pe genunchi şi pe coate; semănăm la mers cu un patruped. Până a mă sprijini de pământ, pipăiam locul ca nu cumva să nimeresc vreo uscătură şi, strivind-o sub greutatea trupului, să provoc un zgomot cât de mărunt. Înainte de a mă strecura printre crengi sau pe sub ele, îmi deschideam drum, dându-le uşurel la o parte. Avansam încet, foarte încet, dar avansam.

        Apaşii fuseseră legaţi de copacii înşiruiţi pe ambele laturi ale pajiştii.Privind dinspre tabără, cele două căpetenii se găseau pe latura stângă. Copacii respectivi se înălţau chiar pe marginea pajiştii.

        Cam la patru-cinci paşi depărtare, cu ochii la prizonieri, şedea un kiowaş însărcinat să-i păzească, avându-se în vedere rangul şi importanţa lor. Faptul acesta mă stânjenea serios, ba putea chiar să împiedice îndeplinirea planului; mă uitam la santinelă şi mă gândeam cum să procedez ca să-i atrag, fie şi pentru câteva clipe, atenţia în altă parte.

        Aş fi putut arunca o piatră, dar, din păcate, nu se găsea niciuna prin apropiere.

        Făcusem abia jumătate din drum… Deodată, zării înaintea mea un petic de pământ mai luminos. Era ca o licărire. Mă târâi până acolo şi, spre marea mea bucurie, dădui peste o groapă mică plină cu nisip, măsurând în diametru cam vreo doi coţi. Probabil că apele bazinului, umflate de ploaie, se revărsaseră până acolo şi astfel groapa se umpluse cu nisip. Îmi vârâi câţiva pumni de nisip în buzunar şi mă furişai mai departe.

        Cam după o bună jumătate de oră, ajunsei, în fine, la vreo patru paşi în spatele lui Winnetou şi al tatălui său. Copacii nu atingeau grosimea unui trup de om. Nu m-aş fi putut apropia de tot dacă, din fericire, nu s-ar fi nimerit chiar la picioarele copacilor un rămuriş înfrunzit care-mi păru suficient ca să mă apere de privirea santinelei.

        Trebuie adăugat că la câţiva paşi mai încolo creştea un mărăcine înalt, care de asemenea putea să-mi fie de folos.

        Mă strecurai mai întâi până în dreptul lui Winnetou şi rămăsei vreo două-trei minute nemişcat, supraveghind santinela. Kiowaşul era obosit, îşi ţinea ochii mai mult închişi; cu mare greutate îşi învingea somnul.

        În primul rând, mă interesa cum şi în ce fel era legat Winnetou.

        Plimbându-mi cu prudenţă palma peste trunchiul copacului, atinsei piciorul şi pulpa prizonierului. Mai mult ca sigur că Winnetou simţi atingerea; mă temeam să nu facă vreo mişcare şi să-mi trădeze astfel prezenţa, dar nu se întâmplă nimic: Winnetou era mult prea inteligent şi dispunea de un perfect spirit de orientare. Constatai că legăturile îi înfăşurau gleznele şi, în plus, picioarele îi erau prinse într-o curea petrecută în jurul copacului; era deci necesar să tai în două locuri cu cuţitul.

        Îmi ridicai privirea şi, la lumina palidă a focului, observai că mâinile îi erau prinse la spate cu o curea, de ambele laturi ale trunchiului.

        Aici nu era nevoie decât de o singură tăietură.

        În clipa aceea îmi veni în minte un amănunt la care nu mă gândisem. Dacă-i desfăceam legăturile, era de aşteptat ca Winnetou să evadeze cu mare grabă, ceea ce m-ar fi expus unei grave primejdii. Mă frământam în fel şi chip cum să evit acest lucru, dar nu găseam soluţia; eram nevoit să iau riscul asupra mea şi, dacă apaşul ar fi fugit, să mă salvez şi eu cu aceeaşi repeziciune.

        Şi totuşi, cât de mult mă înşelam în ce-l priveşte pe Winnetou!

        Nu-l cunoşteam îndeajuns. Mai târziu, discutând despre eliberarea lui, tânărul apaş îmi împărtăşi gândurile ce-l preocupaseră în acele clipe. Simţise că-l pipăie cineva şi crezuse mai întâi că e un om de-al lui. Ştia bine că întregul detaşament fusese prins, dar se gândea că, poate, vreo iscoadă sau un curier să fi sosit pe neaşteptate în urma lor, pentru a le aduce veştide la grosul trupei. Era deci aproape sigur că va fi eliberat şi aştepta intervenţia cuţitului mântuitor. Dar nu-şi schimbă deloc poziţia şi nu făcu, deocamdată, nici o mişcare, pentru că nici în ruptul capului nu l-ar fi părăsit pe tatăl său. Pe de altă parte, nu voia ca printr-un gest necugetat să-l pună în primejdie pe salvator.

        Începui cu legăturile de jos şi tăiai curelele. Culcat cum eram, nu-mi sta în putinţă să ajung până la legăturile de sus şi chiar dacă ajungeam, operaţia ar fi cerut multă atenţie ca să nu-l rănesc pe Winnetou la mâini. Trebuia, deci, să mă ridic în picioare şi atunci m-ar fi zărit paznicul. Dar nu degeaba îmi umplusem buzunarele cu nisip!

        Ştiam o metodă cu care să-i distrag atenţia santinelei. Nişte pietricele mi-ar fi prins şi mai bine. În sfârşit, aruncai niţel nisip înspre tufa de mărăcini. Se produse ca un foşnet sec. Kiowaşul se întoarse, privi într-acolo, dar se linişti curând. Cel de-al doilea jet de nisip îi stârni îngrijorarea. Dacă e vreun şarpe veninos care se strecoară pe-acolo? Indianul se ridică şi cercetă cu atenţie locul. Se aplecase cu spatele spre noi. Mă sculai fulgerător în picioare şi tăiai legătura de la mâinile lui Winnetou. Ţin minte că privirea mi se opri un moment impresionată de părul lui frumos, împletit spre creştet în formă de coif şi căzând apoi bogat şi greu pe umeri. Apucai cu stânga o şuviţă subţire de păr, o retezai cu dreapta şi mă pitii iarăşi la pământ.

        De ce am tăiat şuviţa? Pentru ca, la nevoie, să-mi ţină de mărturie că eu sunt omul care l-a eliberat.

        Spre marea mea bucurie, Winnetou nu se mişcă din loc; părea încremenit în vechea lui poziţie. Şuviţa de păr o făcui inel răsucind-o în jurul degetului şi o băgai în buzunar. Apoi mă furişai lângă Inciu Ciuna, cercetându-i legăturile. Era, ca şi Winnetou, legat în curele şi imobilizat de copac; nu se mişcă nici el sub atingerea mâinilor mele.

        Procedând ca şi adineauri, i-am desfăcut mai întâi legăturile de la picioare. Am repetat apoi jocul cu nisipul aruncat în mărăcini, derutând atenţia santinelei; reuşii astfel să slobod din chingi şi mâinile lui Inciu-Ciuna. Chibzuit ca şi fiul său, rămase în totală nemişcare.

        Judecai că e mai bine să nu las pe jos curelele tăiate, pentru ca să nu le găsească cineva. Cu nici un preţ nu trebuiau să afle kiowaşii modul în care s-a petrecut eliberarea prizonierilor. Găsind bucăţile de curea, ar fi căzut la bănuială împotriva noastră. Adunai deci curelele cu care fusese legat Inciu-Ciuna şi, strecurându-mă din nou lângă Winnetou, le culesei de jos şi pe celelalte; le îndesai în buzunar şi pornii îndărăt spre tabără.

        Desigur că, observând dispariţia celor doi apaşi, santinela ar fi dat alarma; or, în acest caz eu nu trebuia să mă mai aflu prin apropiere, însemna, deci, să mă grăbesc. Mă târâi tot mai adânc în tufăriş până ce, chiar şi sculat în picioare, nu mai puteam fi zărit. Mă ridicai, furişându-mă la fel de precaut, însă mult mai repede; astfel, ajunsei lângă tabără. Abia aici mă lăsai iarăşi pe burtă şi străbătui târâş restul drumului.

        Cei trei tovarăşi ai mei căzuseră la mari griji în legătură cu soarta mea. Când am apărut lângă ei, Sam îmi şopti:

        — Cât pe-aici să ne-apuce frica, sir! Ştiţi cât timp aţi lipsit?

        — Ei?

        — Aproape două ore.

        — Exact. O jumătate de oră dus, o jumătate întors şi o oră întreagă am zăbovit la faţa locului.

        — Şi de ce-aţi stat acolo atât de mult?

        — Trebuia să mă conving temeinic dacă Tangua doarme.

        — Cum aţi procedat?

        — L-am fixat cu ochii timp de o oră şi, constatând că nu mişcă, m-am convins că doarme într-adevăr.

        — Va să zică aşa! Superb, n-am ce spune! Aţi auzit, Dick, Will? Ca să se convingă dacă un indian e treaz sau doarme, s-a zgâit la el o oră încheiată, hi-hi-hi-hi! Este şi rămâne un greenhorn fără leac! Ce naiba, chiar nu aveţi nici un picuş de creier în cap ca să fi găsit o metodă mai bună? Aţi întâlnit în drum destule vreascuri, nu-i aşa?

        — Am întâlnit, desigur.

        — Păi, n-aveaţi decât să vă apropiaţi de Tangua şi să-i zvârliţi în nas o aşchiuţă sau nişte ţărână; dacă era treaz, se mişca numaidecât.

        Fireşte, aţi aruncat şi dumneavoastră ceva, dacă nu mă-nşel, adică priviri şi iar priviri, timp de o oră, hi-hi-hi-hi!

        — O fi, dar vorba e: am trecut proba?

        Între timp urmăream cu privirea încordată pe cei doi apaşi. Mă miram că stăteau şi acuma rezemaţi de copaci, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ar fi putut de mult s-o ia din loc. Motivul pentru care n-au fugit aveam să-l aflu mai târziu. Era foarte simplu. Winnetou se aştepta că, după ce l-am dezlegat pe dânsul şi după ce-l voi fi eliberat pe tatăl său, le voi da un semnal. La fel, dar într-o consecuţie inversă, presupunea şi Inciu-Ciuna; aştepta şi el nemişcat, crezând că mai am de lucru cu fiul său. Cum semnalul nu se produsese, Winnetou pândi clipa când santinela îşi închise iarăşi ochii osteniţi şi mişcă un braţ, dându-i a înţelege tatălui că nu mai e legat; Inciu-Ciuna îi răspunse în acelaşi chip; acum ştiau amândoi cum stau lucrurile şi o luară la goană fără întârziere.

        — Da, proba e trecută, recunoscu Sam Hawkens. Aţi stat lângă şeful kiowaşilor şi l-aţi observat timp de o oră încheiată, fără să fiţi prins.

        — Prin urmare, prezint destulă încredere ca să mă ocup şi eu de eliberarea lui Winnetou; n-o să mai tremuri că am să fac prostii…

        — Nu! Vă imaginaţi că-i puteţi smulge din captivitate pe cei doi apaşi bombardându-i timp de o oră cu privirea?

        — Nici chiar aşa! Le tăiem legăturile.

        — Vorbiţi ca şi când ar fi vorba să tăiem o cracă din tufiş. Nu vedeţi că e un kiowaş acolo, care face de santinelă?

        — Văd, cum să nu văd!

        — Kiowaşul acela face exact ce-aţi făcut şi dumneavoastră, sir! Îi priveşte. Or, încă nu v-aţi copt suficient ca, în pofida vigilenţei sale, să-i puteţi elibera pe cei doi prizonieri. E o treabă atât de grea, încât nu ştiu, zău, dacă eu însumi aş izbuti s-o scot la capăt. Judecaţi niţel, sir Numai furişarea până acolo e un adevărat tur de forţă şi când, în cele din urmă, ajungi teafăr la ţintă, atunci abia… good luck! Dar ce-i asta?

        Îşi aruncase privirea în direcţia celor doi apaşi şi amuţi brusc. Ambii prizonieri dispăruseră de lângă copaci. O jucai pe neştiutorul şi întrebai cu naivitate:

        — Ce s-a întâmplat? De ce nu-ţi continui reflexiile?

        — De ce? Fiindcă… fiindcă… E aievea, sau mi se pare? Îşi frecă ochii şi urmă: Dumnezeule, n-oi fi având vedenii! Dick, Will, ia uitaţi-vă niţel acolo şi spuneţi-mi dacă-i mai zăriţi pe Winnetou şi pe Inciu Ciuna!

        Se întoarseră şi ei cu faţa spre locul cu pricina şi erau tocmai pe punctul să-şi exprime uluirea, când santinela, constatând lipsa prizonierilor ce-i fuseseră încredinţaţi, dădu un strigăt puternic şi ascuţit.

        Toţi kiowaşii se treziră din somn. Santinela ţipa, relatându-le, pe limba lor, cele întâmplate; nu înţelegeam, dar bănuiam ce spune; apoi se iscă un tumult de nedescris.

        Toţi, chiar şi albii, alergară către copacii aceia. Îi urmai şi eu, căci trebuia să apar cu totul străin de întâmplarea petrecută. Avui însă răgazul să-mi întorc buzunarul pe dos şi să-l scutur de nisip.

        Ce păcat că nu i-am putut scăpa decât pe Winnetou şi pe InciuCiuna! Cu câtă satisfacţie aş fi dat drumul şi altor prizonieri, chiar tuturora! Ar fi fost însă curată neghiobie să încerc măcar o astfel de acţiune.

        Peste două sute de oameni înconjuraseră locul unde, cu puţin înainte, se mai găseau cei doi fugari. Se stârnise o hărmălaie şi un urlet care-mi demonstrau cât se poate de clar ce plăcere m-ar fi aşteptat dac-aş fi fost descoperit. În cele din urmă, Tangua ordonă linişte şi dădu însărcinările cuvenite; cel puţin jumătate din oamenii lui se împrăştiară cu mare zor pe cuprinsul savanei şi, cu tot întunericul, porniră în căutarea evadaţilor. Tangua făcea spume la gură de mânios ce era. Îl lovi pe paznic cu pumnul în obraz şi-i smulse de la gât săculeţul cu „medicamente” călcându-l în picioare. Asta însemna că bietul om îşi pierduse cinstea. Era dezonorat.

        Cuvântul „medicamente” nu trebuie luat în sens medicinal de leacuri sau droguri. Expresia a intrat în vocabularul indian după venirea albilor. Medicamentele folosite de albi le erau cu totul necunoscute pieilor-roşii, iar efectele lor erau puse în seama unor farmece, a unei forţe tainice, supranaturale. De atunci, tot ce ţinea de vrăjitorie, de inexplicabil, tot ce considerau ei a fi urmarea unei intervenţii oculte, era denumit „medicament”. Fireşte că fiecare trib are în graiul său şi o expresie proprie. Astfel, în graiul mandaşilor medicamentul se cheamă hopenes, în cel al tuskarorilor yunniuh queht, în tribul picioarelor-negre i se spune nehtova, la siucşi vehcon şi la aricareşi vehrootih.

        Orice adult, orice războinic poartă la dânsul un „medicament”.

        Adolescentul care devine bărbat şi vrea să fie primit în rândurile războinicilor dispare într-o bună zi şi se retrage în singurătate. Acolo posteşte întruna, nu bea, nu mănâncă, doar meditează asupra nădejdilor, dorinţelor şi planurilor sale de viitor. Încordarea spiritului legată cu asemenea privaţiuni fizice îl transpune într-o stare febrilă care îl face să nu mai deosebească aparenţa de realitate. I se pare că un har divin a coborât asupra lui; visul e pentru el o revelaţie supranaturală.

        Odată ajuns în acest stadiu, tânărul aşteaptă să-i apară în faţa ochilor primul lucru care-l ispiteşte, fie în vis, fie aievea şi apariţia respectivă devine amuletul lui sfânt pentru câte zile va trăi: este „medicamentul” lui. Dacă-i apare, să zicem, un liliac, nu se lasă până nu prinde unul viu. Dacă izbuteşte, se întoarce la tribul lui şi depune prada în mâinile vraciului care o„prepară”. Liliacul tăbăcit îşi găseşte apoi locul într-o punguliţă cât se poate de originală, mai deosebită de altele.

        Punga se păstrează în permanenţă la gât şi constituie averea cea mai de preţ. Cine pierde „medicamentul” acela îşi pierde şi onoarea.

        Nefericitul ghinionist se poate reabilita numai dacă ucide un duşman cu faimă, îi ia medicamentul de la gât şi, arătând tuturora trofeul cucerit, devine el însuşi proprietarul lui.

        Vă puteţi dar închipui ce cumplită era pedeapsa pentru străjerul căruia Tangua îi smulsese punga călcându-i-o în picioare. Bietul om nu suflă un cuvânt de scuză sau de protest. Îşi luă puşca şi dispăru printre copaci. Din acea clipă era ca şi mort pentru tribul lui şi nu mai putea fi repus în drepturi decât în cazul relatat mai sus.

        Furia şefului se abătu nu numai asupra santinelei vinovate, ci şi asupra mea. Se repezi la mine şi răcni:

        — Îi cereai pe câinii ăia pentru tine. Du-te acum şi adu-i!

        Voiam să evit orice răspuns, dar Tangua mă apucă de braţ şi strigă:

        — N-auzi ce-ţi poruncesc? Du-te şi prinde-i!

        Mă smucii din strânsoarea lui:

        — Îţi închipui că ai dreptul să-mi porunceşti?

        — Da, eu sunt căpetenia taberei şi toată lumea trebuie să-mi dea ascultare!

        Atunci am scos din buzunar cutia de sardele şi i-am arătat-o:

        — Vrei să-ţi răspund cum se cuvine şi să te arunc în aer împreună cu războinicii tăi? Dacă mai scoţi o vorbă nesocotită, dau drumul la „medicament” să vă spulbere pe toţi!

        Eram curios dacă farsa va stârni efectul dorit. Ehei şi ce mai efect a produs! Tangua se dădu câţiva paşi îndărăt şi exclamă:

        — Uf, uf! Păstrează-ţi medicamentul şi fii neam de câine, ca orice apaş!

        Insulta n-aş fi trecut-o uşor cu vederea dacă n-aş fi ţinut seama de furia lui extremă şi de numărul covârşitor al oamenilor săi.

        Noi, albii, ne înapoiarăm în tabără, unde întâmplarea fu, bineînţeles, discutată şi întoarsă pe toate feţele, fără ca vreunul să găsească o explicaţie. Eu îmi păstram secretul faţă de toţi, chiar şi faţă de Sam, Dick şi Will. Mă şi bucuram în sinea mea că numai eu cunosc adevărul despre dispariţia neaşteptată a celor doi prizonieri, în timp ce dânşii se frământau în zadar.

        Şuviţa de păr a lui Winnetou aveam s-o port la mine în toate drumeţiile prin vestul sălbatic. Şi o mai port şi astăzi…