Chapter 3 PESTE GRANIŢĂ.

        O săptămână mai târziu, cinci călăreţi – patru albi şi un negru – atingeau punctul unde se întâlnesc meleagurile sudice a două districte din Texas: Medina şi Uvalde. Albii călăreau alături doi câte doi, iar negrul venea în urmă. Perechea din faţă purta îmbrăcăminte aproape identică, numai că hainele tânărului erau mai noi decât ale tovarăşului său mai în vârstă şi neobişnuit de slab. Roibii lor călcau în trap sprinten şi nechezau din când în când cu voioşie – dovadă că drumurile lungi şi grele din acel ţinut le priau destul de bine. Cei doi călăreţi din spate se vedeau că sunt tată şi fiu. Erau şi ei îmbrăcaţi la fel, dar nu în haine de piele ca perechea din faţă, ci în costume de stofă de lână. Aveau pe cap pălării de pâslă cu boruri largi. Armele lor, câte o puşcă cu două ţevi, cuţite şi pistoale. Negrul, un flăcău deosebit de vânjos, purta îmbrăcăminte dintr-o ţesătură uşoară, de bumbac, de culoare închisă, iar pe capul lui creţ trona un joben aproape nou, strălucitor, în mână ţinea o flintă mare cu două ţevi, iar la brâu o macheta, una din acele lame lungi, încovoiate, nici cuţit, nici sabie – folosite mai ales în Mexic.

        Numele celor patru albi ne sunt cunoscute: Old Death, fierarul Lange, fiul său şi eu. Negrul era omul lui Cortesio din La Grange, acelaşi care în seara memorabilă ne introdusese în casa mexicanului.

        Trei zile îi trebuiseră lui Old Death pentru a-şi vindeca stupida lui contuzie. Bănuiam că păţania îl cam ruşina. Să fii rănit în luptă e o cinste; dar să cazi în timpul dansului şi să-ţi striveşti jumătate din şold, e tare neplăcut pentru un westman cu faima lui Old Death. Asta îl şi necăjea pe bătrânul cercetaş. Desigur că îndurase în taină dureri mult mai mari decât cele mărturisite – altminteri n-ar fi acceptat să amânăm cu trei zile plecarea noastră. Desele sale strâmbături dovedeau că nici acum durerea nu-i trecuse cu totul. Cortesio aflând, fireşte, de hotărârea celor doi Lange de a ne însoţi, ne vizitase în pre-ziua plecării şi ne rugase să-i facem un serviciu, adică să-l luăm cu noi şi pe negrul Sam. Rugămintea ne-a cam surprins, deşi n-am lăsat să se vadă acest lucru. În plus, nu mi se părea o plăcere să târăşti după tine, săptămâni întregi, un negru cu care n-ai nici în clin nici în mânecă. Dai Cortesio ne-a lămurit că primise de la Washington o depeşă importantă, în urma căreia trebuia să expedieze la Chihuahua un plic nu mai puţin important. Ar fi putut să ni-l încredinţeze nouă, dar aştepta un răspuns pe care noi nu i-l mai puteam aduce. De aceea se vedea nevoit să trimită un curier şi drept cel mai potrivit pentru această misiune îl socotea pe Sam. Era un om simplu, un negru de rând, dar îi întrecea cu mult pe semenii săi. Îl slujea pe Cortesio de multă vreme, îi era devotat şi făcuse nu o dată primejdiosul drum până peste graniţa mexicană, dovedindu-se plin de curaj în momentele grele. Cortesio ne-a asigurat că Sam nu ne va stingheri câtuşi de puţin şi că, dimpotrivă, ne va fi de un real ajutor. Drept care ne-am dat consimţământul. Şi trebuie spus că până acum nu aveam motiv să regretăm. Sam era un călăreţ remarcabil. Deprinsese această artă de pe vremea când, împreună cu stăpânul său, mai locuia în Mexic şi trebuia să mâie cirezile mergând călare. Era sprinten şi foarte îndatoritor, se ţinea mereu respectuos la distanţă şi, dintre toţi cei patru albi, părea să mă simpatizeze cel mai mult pe mine. Mă copleşea cu tot felul de atenţii care îmi dovedeau ataşamentul său.

        Old Death considerase inutil să ne pierdem vremea tot căutând urmele lui Gibson şi luându-ne pas cu pas după ele. Ştiam precis în ce direcţie o apucase detaşamentul de care s-a alăturat şi prin ce localităţi avea să treacă. De aceea, bătrânul westman opinase să călărim direct spre Rio Nueces şi mai departe – spre trecătoarea Eagle. Acolo era foarte probabil să întâlnim detaşamentul. Bineînţeles că trebuia să ne grăbim pentru a recâştiga atâta timp pierdut. Eu, unul, refuzasem să cred că ar fi posibil să-l ajungem din urmă. Dar Old Death îmi dăduse asigurări că escorta mexicană care-i însoţea pe recruţi se va feri de ochii observatorilor nedoriţi şi va fi, deci, nevoită să facă ocoluri mari, în timp ce noi vom merge în linie dreaptă, ceea ce ar compensa pe deplin avansul de câteva zile al detaşamentului.

        Roibii noştri parcurseseră în şase zile aproape două sute de mile engleze, performanţă de care nimeni, afară de Old Death, nu i-ar fi crezut capabili. Caii aceştia bătrânei păreau să fi întinerit aici, pe drumurile Vestului. Iarba bogată, aerul curat, ritmul susţinut – toate le priau de minune; deveneau din zi în zi mai zdraveni şi mai vioi, iar bătrânul cercetaşnu mai putea de bucurie: se dovedise un excelent cunoscător în materie.

        Lăsasem în urma noastră San Antonio şi Castroville, străbătusem districtul Medina, cel cu ape îmbelşugate şi ne apropiam de ţinutul din ce în ce mai arid care se pierde apoi în trista nisipărie texană, a cărei dezolare culminează între Rio Nueces şi Rio Grande. Voiam să apoi la vărsarea lui Turkey Creek în Rio Nueces. La nord-vest de noi se înalţă Leona, muntele semeţ din vecinătatea fortului Inge. Presupuneam că pe acolo trebuie să fi trecut detaşamentul, desigur fără a fi fost observat de garnizoana fortului. Ne aşteptam deci să descoperim vreo urmă a lui Gibson şi a celor de care se alăturase.

        Terenul era cât se poate de bun pentru călărie. Ne găseam într-o prerie vastă, cu iarbă măruntă. Caii aproape că zburau pe netezimea ei. Aerul era pur şi, în faţa ochilor noştri, zarea se desfăşura limpede şi luminoasă. Când călăream drept spre sud-vest, nici nu ne uitam în altă direcţie. Aşa se explică faptul că nu observarăm decât destul de târziu apariţia unor călăreţi. Old Death îi zări primul şi ne atrase luarea-aminte arătând spre dreapta:

        — Priviţi, domnilor! Ce părere aveţi?

        Un punct întunecos parcă se mişca şi se apropia încet-încet de noi.

        — Hm! Medita Lange ducându-şi palma streaşină la ochi. O fi vreun animal care paşte.

        — Aşa! Zâmbi Old Death. Un animal! Şi încă unul care ronţăie iarbă! Frumos! Ochii dumneavoastră par să nu se împace prea bine cu perspectiva. Punctul acela se află cam la două mile engleze de noi.

        La o asemenea distanţă, până şi un punctuleţ ca ăsta nu poate reprezenta un singur animal. Ar trebui să fie un bizon cât cinci elefanţi la un loc; or, pe aici nu se află bizoni, cu excepţia câte unui exemplar rătăcit. Dar şi acela, nici gând să hoinărească în alt anotimp afară de primăvară sau toamnă. În plus de asta, dacă nu ai ochi format, mişcările unui punct atât de depărtat te înşală foarte lesne. În timp ce pasc, bivolul şi calul înaintează extrem de încet, cu câte un pas. Iar eu pun rămăşag pe orice că punctul acela se deplasează în galop îndrăcit.

        — Imposibil! Exclamă Lange.

        — Păi, dacă dumneata, ca alb, nu te dumereşti, reluă Old Death, să auzim ce părere are negrul. Ia spune, Sam, ce crezi tu că se vede acolo?

        Negrul, în modestia lui, tăcuse până atunci. Dar, interpelat direct, răspunse:

        — Călăreţi este. Patru, cinci sau şase.

        — Aşa vad şi eu. Să fie oare indieni?

        — O, nu, sirra! Indian nu aşa drept la alb vine. Indian se ascunde ca să vede cine este alb, apoi vorbeşte la el. Asta călăreţii drept la noi vine. Asta alb.

        — Foarte adevărat, Sam. Constat, spre bucuria mea, că mintea ţi-e mai luminoasă decât culoarea feţei.

        — O, sirra, o! Îşi sticli dinţii bravul nostru flăcău. Laudele lui Old Death reprezentau pentru el o rară cinste.

        — Dacă oamenii aceia au într-adevăr intenţia să se apropie de noi, zise Lange, atunci să-i aşteptăm.

        — Nici să nu vă gândiţi la aşa ceva! Îl corectă bătrânul westman.Vedeţi doar că nu vin chiar în direcţia noastră, ci mai degrabă tind spre miazăzi. Au observat încotro ne îndreptăm şi, ca să ne iasă în drum, au luat-o în diagonală. Aşadar, înainte! Nu e timp să stăm pe loc. S-ar putea să fie soldaţi din fortul Inge, plecaţi în recunoaştere, în cazul acesta, întâlnirea n-ar avea de ce să ne bucure.

        — Şi de ce nu?

        — Fiindcă am afla lucruri neplăcute, master. Fortul Inge e destul de departe de aici, la nord-vest. Când comandantul fortului trimite patrule la o asemenea distanţă, înseamnă că situaţia nu e tocmai roză. O să vă lămuriţi în curând.

        Ne continuarăm drumul în acelaşi tempo. Punctul se apropia acum văzând cu ochii, divizându-se treptat în şase punctuleţe care se măreau din ce în ce. Nu aveam nici o îndoială că e vorba de călăreţi. După câteva minute, recunoscurăm şi uniformele militare. Călăreţii se apropiară atât de mult, încât auzirăm şi un glas care ne somă să ne oprim, în faţa noastră se afla un sergent de dragoni însoţit de cinci ostaşi.

        — Încotro aşa de grăbiţi? Întrebă el, strunindu-şi calul. N-aţi văzut că ne apropiem?

        — Ba da, răspunse calm Olt Death. Numai că nu înţeleg de ce ar fi trebuit să aşteptăm.

        — Pentru că aveţi obligaţia să vă prezentaţi.

        — Ei, uite, suntem albi şi mergem spre sud. Sper că ajunge atât.

        — La dracu! Se răsti sergentul. Să nu credeţi că vom permite să ne luaţi în băşcălie!

        — Pshawl făcu Old Death zâmbind cu superioritate. Parcă mie îmi arde de glume?! Doar ne aflăm aici în prerie şi nu la vreo şcoală unde dumneavoastră să ne-o faceţi pe dascălul înarmat cu nuiaua, iar noi să răspundem înfricoşaţi la întrebări.

        — Eu execut ordinele pe care le-am primit. Vă somez să ne spuneţi pe rând numele!

        — Şi dacă n-am avea poftă?

        — Vedeţi doar că ne-am putea face ascultaţi: avem arme!

        — Va să zică, aşa! Îmi pare nespus de bine. Numai că nu vă sfătuim să încercaţi. Noi, domnule sergent, suntem oameni liberi! Ia să-l văd eu pe acela care ne-ar sili să-i dăm ascultare! Reţineţi: ne-ar silii L-aş vârî în pământ, l-aş strivi sub copitele calului!

        Ochii îi scăpărau. Strâns cu genunchii, roibul său se cabra şi făcu un salt în direcţia sergentului. Acesta se dădu repede îndărăt, gata de ripostă. Dar Old Death nu-i lăsă răgaz şi vorbi supărat:

        — Nici nu pun la socoteală că sunt de două ori mai bătrân decât dumneavoastră şi că am trecut deci în viaţă prin mai multe decât veţi avea vreodată dumneavoastră prilejul. Vreau numai să răspund ameninţării cu armele. Vă imaginaţi că aceste cuţite ale noastre sunt de marţipan, că ţevile puştilor sunt de zahăr şi gloanţele de ciocolată? Luaţi seama, dulciurile astea vă pot veni de hac! Spuneţi că executaţi ordinele primite. Well, aşa se şi cuvine, n-am nimic împotrivă. Dar vă cere, oare, ordinul să vă răstiţi la nişte westmeni încercaţi şi să adoptaţi un ton de care se serveşte generalul faţă de recrut? Suntem gata să stăm de vorbă. Dar noi nu v-am poftit încoace şi văpretindem să fiţi politicoşi!

        Subofiţerul se cam fâstâci. Old Death părea transfigurat şi atitudinea lui nu rămase fără efect.

        — De ce vă supăraţi degeaba, sir? Întrebă sergentul. N-am avut intenţia să fiu grosolan.

        — Iar eu n-am simţit nici în tonul, nici în expresiile dumneavoastră prea multă delicateţe.

        — Înţelegeţi, desigur, că nu ne aflăm în salonul unei lady. Bântuie pe aici tot felul de vagabonzi şi trebuie să fim cu ochii în patru. Suntem într-un post înaintat.

        — Vagabonzi? Ne număraţi oare şi pe noi printre aceşti gentlemeni dubioşi? Se burzului bătrânul.

        — Nu pot spune în nici un fel. Dar un om cu conştiinţa curată nu refuză să se recomande. Circulă pe aici destui afurisiţi care vor să treacă dincolo, la Juarez. În asemenea canalii nu poţi avea nici o încredere.

        — Sunteţi, aşadar, de partea secesioniştilor, a Statelor din Sud?

        — Da. Sper că şi dumneavoastră.

        — Eu sunt totdeauna de partea oamenilor de treabă şi împotriva mişeilor. În ce priveşte numele şi originea noastră, nu văd nici un motiv să le trecem sub tăcere. Venim din La Grange.

        — Sunteţi, va să zică, din Texas. Şi Texasul a mers împreună cu Sudul. Înseamnă că am de-a face cu oameni de aceleaşi convingeri politice.

        — Convingeri politice! All devils! Vă exprimaţi prea subţire pentru un simplu sergent. Dar decât să vă înşirăm cele cinci nume ale noastre, pe care desigur că le veţi uita imediat, mai bine vi-l spun numai pe-al meu. Sunt un vechi cercetaş de prerie şi cei care mă cunosc îmi spun de obicei Old Death.

        Numele făcu impresie. Sergentul se înălţă în şa şi se uită ţintă la bătrân. Ceilalţi militari îl priveau surprinşi, dar prietenoşi. Subofiţerul, în schimb, îşi încruntă sprâncenele şi vorbi sever:

        — Old Death? Sunteţi, va să zică, Old Death, spionul Statelor din Nord!

        — Domnule! Îi răspunse indignat bătrânul. Luaţi seama cum vorbiţi! Dacă aţi auzit de mine, veţi şti, desigur, că nu sunt omul care se lasă jignit! Mi-am pus în joc pentru Uniune toată averea, sângele şi viaţa, fiindcă aşa mi-a plăcut şi fiindcă am considerat şi consider că principiile Nordului sunt juste. Prin spion se înţelege cu totul altceva. Iar dacă un ţingău ca dumneavoastră aruncă asemenea vorbă şi eu, vezi bine, nu-l altoiesc cu pumnul, înseamnă ca mi-e milă de el! Old Death nu se teme nici de şase dragoni, nici de zece, nici de mai mulţi. Din fericire, soldaţii dumneavoastră par mai deştepţi. S-ar putea să raporteze ei comandantului de la fortul Inge cum l-aţi întâmpinat pe Old Death şi cum l-aţi tratat ca pe un mucos. Sunt convins că aţi încasa-o pe cinste. V-ar scădea nasul într-atât, încât nici cu binoclul nu i-aţi mai da de urmă.

        Ultimele cuvinte îşi atinseră scopul. Comandantul fortului probabil că era un om mai inteligent decât sergentul său. În raportul lui, acesta din urmă trebuia, bineînţeles, să pomenească de întâlnirea cu noi. De fapt, pentru un şef de patrulă e un eveniment fericit să dea peste un vânător cu atâta faimă, care îi poate împărtăşi sumedenie de idei şi sfaturi folositoare.Westmenii de soiul lui Old Death sunt trataţi de către ofiţeri cu cea mai mare consideraţie şi stimă, ca nişte egali ai lor. Aşadar, ce avea să raporteze sergentul după ce s-a com portat ca un mojic în faţa viteazului cercetaş? Desigur că în sinea lui îşi punea această întrebare. Nu degeaba se îmbujorase la faţă. Pentru a-l intimida şi mai mult, Old Death adăugă:

        — Toată cinstea uniformei ce-o purtaţi, dar nici hainele mele nu valorează mai puţin. La vârsta dumneavoastră, nu strică să ascultaţi câteva sfaturi din gura lui Old Death. Cine e comandantul fortului Inge?

        — Maiorul Webster.

        — Cel care acum doi ani era căpitan în fortul Ripley? Continuă Old Death cu întrebările.

        — Chiar el.

        — Atunci transmiteţi-i salutări din partea mea. Mă cunoaşte bine. Am tras adeseori la ţintă amândoi şi, dintr-un foc, am bătut cuiul drept în centru. Daţi-mi carnetul dumneavoastră, să-i scriu câteva rânduri. Cred că o să-l bucure nespus când va afla că un subaltern al lui m-a făcut spion.

        Descumpănit de-a binelea, sergentul nu mai ştia ce să facă. Înghiţi în sec şi, în cele din urmă, îngăimă cu vizibilă nelinişte:

        — Dar, sir, vă asigur că n-am avut nici un gând rău! Pentru alde noi, serviciul nu e o joacă. Avem necazuri destule şi nu e de mirare dacă uneori ne scapă câte un cuvânt nelalocul lui.

        — Mă rog! Asta sună ceva mai politicos. Să presupunem, deci, că abia acum începe convorbirea. Sunteţi bine aprovizionaţi cu ţigări în fortul dumneavoastră?

        — Acum nu. S-au terminat.

        — Asta-i rău. Ostaşul fără tutun n-are chef de nimic. Prietenul meu şi-a umplut coburul cu ţigări de foi. Poate că vă cedează ceva din rezervele sale.

        Ochii sergentului şi ai celorlalţi militari se îndreptară curioşi spre mine. Scosei un pumn de ţigări şi le împărţii între ei, oferindu-le şi foc, Subofiţerul trase câteva fumuri şi faţa i se lumină de încântare, îmi mulţumi din cap şi zise:

        — O havană ca asta e o adevărată pipă a păcii. Cred că l-aş ierta pe cel mai înverşunat duşman dacă aici, în prerie, după săptămâni de renunţare, mi-ar oferi un asemenea deliciu.

        — Păi, dacă havana e mai tare decât cea mai rea vrăjmăşie, atunci se cheamă că nu sunteţi chiar atât de crunt, râse Old Death.

        — Fireşte că nu sunt. Dar, sir, trebuie să ne vedem de drum şi să nu discutăm decât strictul necesar. Aţi observat cumva urme de indieni pe unde aţi trecut?

        Old Death răspunse negativ şi se interesă la rândul lui dacă există indicii că s-ar afla indieni prin partea locului.

        — Ba bine că nu! Avem toate motivele să bănuim că indienii se foiesc pe-aici. Bestiile au dezgropat din nou securea războiului!

        — La naiba! Înseamnă că-i grav! Despre ce triburi e vorba?

        — Comanşi şi apaşi.

        — Aşadar, cei mai periculoşi! Şi ne aflăm tocmai între cele două teritorii ale lor! Vai de capul celui pe care-l prind în foarfecă!

        — Da. Fiţi cu băgare de seamă. Noi am luat toate măsurile; am şitrimis curieri după întăriri şi provizii. Zi şi noapte cutreierăm regiu nea în lung şi-n lat. Pe oricine ne iese în cale îl cercetăm ca să ştim ce hram poartă. De aceea, se cade să-mi scuzaţi purtarea de adineauri.

        — Ce-a fost s-a uitat. Dar cine şi ce îi determină pe indieni să se bată între ei?

        — Vinovat e tocmai blestematul acela de… Pardon, sir! Poate că aveţi altă părere despre… vreau să zic preşedintele Juarez. Sunteţi, desigur, informat că Juarez a fost nevoit să se retragă până la El Paso. Bineînţeles că francezii îl urmăresc. Au ajuns la Chihuahua şi la Cohahuela. A trebuit să se ascundă de ei ca ursul hăituit de câini. L-au fugărit până la Rio Grande şi l-ar fi urmărit încă mai departe sau l-ar fi prins pur şi simplu, dacă preşedintele nostru de la Washington n-ar fi fost atât de prost să-i oprească. Toată lumea era împotriva lui Juarez; s-au dezis de el până şi indienii din care face parte prin obârşie.

        — Şi apaşii?

        — Nu. Ăştia n-au fost nici pentru, nici contra. N-au luat nici o atitudine şi au stat liniştiţi în bârlog. Aşa i-a sfătuit Winnetou, tânărul şi vestitul lor şef. În schimb, agentul trimis de Bazaine i-a stârnit pe comanşi împotriva „preşedintelui roşu”. Au venit în cete compacte, fireşte, pe ascuns, cum e felul lor şi au trecut în Mexic, pentru a face de petrecanie partizanilor lui Juarez.

        — Hm! Adică pentru a jefui şi ucide, pentru a distruge şi pârjoli. Dar mă întreb, ce interes ar avea comanşii în Mexic? Doar nu acolo se află aşezările şi domeniile lor de vânătoare, ci dincoace de Rio Grande. Ce le pasă lor, dacă în Mexic guvernează Juarez, Maximilian sau Napoleon? Nu, vinovaţii sunt cei care îi agită şi îi asmut împotriva unor oameni paşnici. Nu putem condamna un trib înapoiat, dacă se lasă ispitit şi profită de prilej ca să se înavuţească. Dar îi cunoaştem noi pe cei ce poartă vina… Nu vreau să intru în amănunte.

        — Nici eu. În fond, nu mă priveşte. Şi, cum ziceam, cetele comanşilor au trecut graniţa, au executat, fireşte, toate ordinele primite şi, ca urmare, s-au izbit de apaşi. Comanşii sunt dintotdeauna duşmanii neîmpăcaţi ai apaşilor. De astă dată au năvălit în tabăra lor, au semănat moarte, au capturat prizonieri, le-au luat corturile şi caii.

        — Şi pe urmă?

        — Şi pe urmă, sir? Toţi prizonierii bărbaţi, aşa cum e obiceiul la indieni, au fost legaţi la stâlpul torturii.

        — Bănuiesc că obiceiul acesta nu e prea plăcut pentru victimele ciopârţite cu cuţitul şi fripte de vii… Ei şi atunci, probabil că apaşii au hotărât să se răzbune.

        — Nu. Sunt nişte fricoşi.

        — Asta o aud pentru întâia oară. Oricum, nu-mi închipui să fi acceptat în linişte această fărădelege.

        — Au trimis câţiva războinici să trateze cu căpeteniile cele mai în vârstă ale comanşilor. Întâlnirea a avut loc la noi.

        — În fortul Inge? De ce tocmai acolo?

        — Au ales un teren neutru.

        — Aha, înţeleg. Va să zică, şefii comanşilor s-au prezentat la întâlnire?

        — Au venit cinci căpetenii, însoţite de douăzeci de războinici.

        — Şi câţi apaşi?

        — Trei.

        — Cu ce escortă?

        — Singuri.

        — Hm! Şi mai susţineţi că sunt fricoşi! Trei oameni fără nici o gardă au curajul să străbată teritoriul inamic pentru a se întâlni cu douăzeci şi cinci de adversari! Domnule, dacă-i cunoaşteţi cât de cât pe indieni, trebuie să admiteţi că e un act eroic. Şi cum s-a terminat întrevederea?

        — Nu prea bine. Neînţelegerile s-au adâncit şi mai mult. Până la urmă, comanşii au tăbărât pe solii apaşilor. Doi au fost ucişi, iar al treilea, deşi rănit, a reuşit să ajungă la calul său şi să sară un gard de trei coţi înălţime. Comanşii l-au urmărit, dar fără rezultat.

        — Şi asta se întâmplă pe teren neutru, sub protecţia unui fort co mandat de un maior din trupele Uniunii! Ce perfidie din partea comanşilor! Mai e de mirare dacă, în urma celor întâmplate, apaşii au dezgropat securea războiului? Solul lor, care a scăpat din ghearele morţii, le va fi adus ştirea şi acuma, fireşte că au pornit să se răzbune. Şi cum crima s-a petrecut într-un fort al albilor, se vor ridica şi împotriva acestora. Dar cum credeţi, ce atitudine vor avea comanşii faţă de noi?

        — Amicale. Înainte de a părăsi fortul, căpeteniile lor ne-au asigurat că se vor bate numai cu apaşii; feţele palide, ziceau ei, sunt prieteni.

        — Când a avut loc această întâlnire sângeroasă?

        — Luni.

        — Astăzi e vineri. Au trecut, aşadar, patru zile. Cât au mai zăbovit comanşii în fort după fuga apaşului?

        — Foarte puţin. Preţ de un ceas.

        — Şi i-aţi lăsat să plece? De ce nu i-aţi reţinut ca să dea socoteală de fapta lor? Trădarea şi crima au fost săvârşite pe teritoriul Statelor Unite. Maiorul avea datoria să-i ia prizonieri şi să raporteze cazul la Washington. Nu-l înţeleg!

        — Plecase în ziua aceea la vânătoare şi s-a întors abia către seară.

        — Ca să nu asiste la tratative şi la crimă! Cunosc eu şmecheria. Dacă apaşii află că li s-a permis comanşilor să părăsească fortul, atunci vai de albii ce vor cădea în mâinile lor! N-or să cruţe pe nimeni.

        — Vă alarmaţi degeaba, sir! Au profitat şi apaşii de pe urma acestei măsuri. Dacă solii comanşilor ar mai fi rămas numai o oră în plus, atunci apaşii ar mai fi pierdut încă o căpetenie de-a lor.

        Old Death se arătă surprins.

        — Încă o căpetenie? Ah, încep să înţeleg! Au trecut patru zile de atunci. Or, dânsul avea un cal minunat, galopa mai repede ca noi. Da, da! Cu siguranţă că…

        — De cine vorbiţi? Întrebă mirat sergentul.

        — De Winnetou.

        — Da, el a fost. Nu apucaseră bine comanşii să dispară spre apus, că şi zărirăm un călăreţ. Venea dinspre răsărit, din direcţia lui Rio Frio şi căuta să cumpere în fort nişte praf de puşcă şi gloanţe de pistol. Nu purta nici un semn al vreunui trib şi nu-l cunoşteam. În timp ce-şi lua în primire muniţia,ofiţerul de serviciu, care se afla întâmplător acolo, îi povesti cele petrecute.

        — Foarte, foarte interesant! Exclamă Old Death agitat la culme. Păcat că n-am fost şi eu de. Faţă. Şi ce i-a răspuns ofiţerului?

        — Doar atât: „Mulţi albi vor ispăşi această fărădelege comisă sub ochii voştri şi nepedepsită!” Apoi a ieşit din depozit şi a încălecat. Ofiţerul s-a luat după el ca să-i admire murgul, un cal într-adevăr splendid. Atunci indianul i-a spus: „Vreau să fiu mai cinstit cu voi decât aţi fost voi cu mine. Vă declar că de astăzi începe bătălia între războinicii apaşi şi feţele palide. Oamenii noştri stăteau liniştiţi în cor turile lor; au venit comanşii, i-au atacat mişeleşte, le-au luat femeile, copiii, caii şi corturile, pe mulţi i-au ucis, pe alţii i-au făcut prizonieri şi i-au dus departe ca să-i pună la stâlpul caznelor. Dar şi atunci înţelepţii noştri, ascultând de glasul Marelui Spirit şi-au păstrat răbdarea. Nu au dezgropat pe loc securea războiului, ci au trimis încoace, la voi, pe solii neamului lor pentru a se înţelege cu comanşii. Şi solii au fost omorâţi aici, în faţa voastră. I-aţi lăsat pe ucigaşi să plece şi v-aţi arătat a fi duşmanii apaşilor. Nu asupra noastră, ci asupra voastră cadă în valuri sângele acestui război!”

        — Da, da, aşa e dânsul! Parcă-l aud vorbind! Comentă Old Death. Şi ofiţerul ce-a făcut?

        — L-a întrebat cine e. Şi abia atunci indianul îşi spuse numele: Winnetou, căpetenia apaşilor. Aflând cu cine are de-a face, ofiţerul a dat ordin să se închidă poarta şi indianul să fie luat prizonier. Avea ' tot dreptul să procedeze aşa, deoarece Winnetou declarase războiul şi nu se afla în misiune de parlamentar. Însă indianul i-a râs în nas, a dat pinteni calului, a trecut ca un fulger printre militari şi, ca şi apaşul dinaintea lui, a sărit peste gard. Detaşamentul trimis în urmărire s-a întors fără nici o ispravă.

        — Aţi dat de belea! Acum se dezlănţuie iadul. Vai de fort şi de garnizoana lui dacă nu înving comanşii! Veţi fi măcelăriţi cu toţii… ia spuneţi-mi, n-aţi mai avut şi altă vizită?

        — A trecut unul călare, alaltăieri, către seară. Pleca spre Sabinal şi-şi spunea Clinton. Asta o ştiu precis: eram tocmai de gardă la poartă.

        — Clinton! Hm! Să vi-l descriu un pic, poate se potriveşte.

        Îl zugrăvi pe Gibson care, după cum se ştie, îşi luase numele de Clinton. Sergentul confirmă. În plus, Old Death îi arătă şi fotografia, în care sergentul recunoscu fără nici o rezervă pe omul cu pricina.

        — V-aţi lăsat duşi de nas, zise Old Death. Individul nu mergea la Sabinal, ci a trecut pe la voi ca să spioneze cum stau lucrurile. E unul din păcătoşii de care vorbeaţi adineauri.

        Desigur că s-a întors la banda lui, care-l aştepta. Altceva important nu s-a mai întâmplat?

        — Nu mai ştiu nimic.

        — Atunci am terminat. Să-i raportaţi maiorului că m-aţi întâlnit.

        Ca subordonat, nu e nevoie să-i comunicaţi părerea mea despre ultimele întâmplări, dar vă spun că aţi fi putut evita mari nenorociri şi multă vărsare de sânge dacă v-aţi fi făcut datoria cum trebuie. Good bye, boys! La revedere, băieţi!

        Îşi îndemnă calul şi porni. Îl urmarăm şi noi, salutându-i scurt pe dragonii care se îndreptau spre nord. Galoparăm apoi în tăcere o bunăbucată de drum. Old Death era necăjit, căzuse pe gânduri. Soarele se pregătea să apună. Rămăsese cel mult o oră până să se însereze şi totuşi la miazăzi orizontul mai arăta ca o linie subţire. Voiam să ajun gem încă în aceeaşi zi la Rio Leone; or, pădurile de acolo ar fi trebuit să apară la orizont ca o dungă mult mai vizibilă. Însemna, deci, că ne aflam încă departe de ţinta noastră. Şi Old Death îşi dădu, desigur, seama de situaţie; nu-şi slăbea deloc calul; zorea întruna.

        Graba noastră se dovedi până la urmă utilă. Tocmai când discul dilatat al soarelui se cufunda în apus, zărirăm la miazăzi o dungă întunecată. Pe cât ne apropiam, pe atât dunga devenea mai clară. Pământul, până atunci nisipos, se acoperea din nou cu iarbă. În sfârşit, desluşirăm limpede şi arborii. După ce făcuserăm atâta drum obosi tor, ni se părea că vârfurile copacilor ne îmbie şi ne cheamă la odihnă. Old Death îşi lăsă calul la pas şi zise:

        — Unde cresc arbori, musai să fie şi apă prin apropiere. În faţa noastră e râul Leona. Vom poposi pe malul lui.

        Ajunserăm curând la un crâng care se întindea ca o fâşie îngustă pe ambele maluri ale râului. Pe lângă arbori creşteau tufe multe şi dese. Albia râului era largă, apa în schimb destul de mică. Totuşi, la punctul unde ajunsesem, nu era vad; de aceea o luarăm încet în sus, de-a lungul malului. După o scurtă cercetare, găsirăm un loc unde apa, nu prea adâncă, unduia limpede peste prundişul lucios. Într-acolo ne mânarăm caii ca să trecem pe malul celălalt. Old Death călărea în frunte. Când să intre în apă, bătrânul opri, descăleca şi privi atent albia râului.

        — Well! dădu el din cap. Îmi închipuiam eu! Iată aici o urmă pe care n-am fi putut-o descoperi în pietrişul de pe mal. Uitaţi-vă şi voi!

        Descălecarăm la rândul nostru şi observarăm într-adevăr nişte adâncituri mai mari de o palmă şi ducând spre largul apei.

        — Să fie asta o urmă? Întrebă Lange. În sfârşit, s-ar putea să aveţi dreptate, sir. O fi trecut vreun cal, adică un călăreţ.

        — Să vină şi Sam. Să-i auzim părerea.

        Negrul se ţinea cuviincios îndărătul nostru. Veni în faţă, se uită în fundul apei şi declară:

        — Asta doi călăreţi; trecut apa încolo.

        — De unde ştii că au fost călăreţi şi nu nişte cai slobozi?

        — Fiindcă asta cai cu fier la picior, nu sălbatic. Asta cal blânzi, merge pe ei călăreţi. Urma este adânc. Cai avut greutate, adică om. Cai singuri nu trece alături apă, merge unul după altul. Întâi opreşte la mal şi bei, după aceea trece. Dar asta aici nu stat, ci trecut drept înainte. Ai mers şi alături. Asta calul faci numai dacă vine poruncă de la frâu. Şi unde frâu, înseamnă că este şa. Şi pe şa este călăreţi.

        — Bravo, Sam! Îl lăudă din nou bătrânul. Nici eu n-aş şti s-o spun mai bine. Vedeţi, domnilor, că sunt cazuri în care un alb poate învăţa destule de la un negru. Prin urmare, cei doi călăreţi erau grăbiţi; nici n-au lăsat răgaz cailor să-şi moaie botul în apă. Cum însă bietele animale vor fi fost însetate şi orice călăreţ are în primul rând grijă de calul său, îmi vine să cred că s-au adăpat la malul celălalt. Oricum, oamenii aceştia trebuie să fi avut motive serioase de s-au grăbit atâta să ajungă dincolo. Să sperăm că le vom afla.

        În timp ce noi cercetam urmele, caii se adăpară pe îndelete. Ne săltarăm iarăşi în şei şi atinserăm malul opus fără să ne udăm măcar cizmele; apa era acolo atât de mică, încât nu ne ajungea nici până la scări.

        Abia urcarăm pe uscat că Old Death, al cărui ochi atent nu scăpa nici un amănunt, zise:

        — Iată de ce erau grăbiţi. Uitaţi-vă la teiul acesta: e descojit cam până la înălţimea unui om. Şi cu astea de-aici ce-o fi?

        Ne arătă două rânduri de ţăruşi înfipţi în pământ, nu mai mari ca nişte creioane.

        — Ce rost vor fi având ţăruşii? Continuă Old Death. Ce legătură e între ei şi scoarţa teiului? Vedeţi pe jos nişte răzătură de coajă, uscată, împrăştiată jur-împrejur? Ţăruşii, domnilor, au fost folosiţi la împletituri. Aţi văzut vreodată un dispozitiv de lemn pentru împletit plase şi alte lucruri asemănătoare? Ei, un asemenea dispozitiv se află acum în faţa noastră, numai că nu e din lemn şi nu e prins în cuie. Cei doi călăreţi au împletit din scoarţă de copac o legătură de doi coţi lungime şi doi lăţime. Asta se vede din felul cum sunt dispuşi ţăruşii. După câte ştiu, asemenea legături sau feşe din scoarţă proaspătă le folosesc indienii pentru bandajarea rănilor. Scoarţa umedă răcoreşte rana şi apoi, uscându-se, se contractă atât de tare, încât face să reziste chiar şi un os beteag. Înseamnă că cel puţin unul din cei doi călăreţi era rănit. Şi acum priviţi fundul apei. Observaţi în nisip două adâncituri mari de tot ca de la nişte scoici gigantice? Aici s-au bălăcit caii. Aşa nu fac decât caii indieni. Au fost deşeuaţi ca să se poată odihni şi răcori, ceea ce înseamnă că-i mai aştepta un drum obositor. Sunt aproape sigur că cei doi călăreţi n-au zăbovit aici decât pentru a confecţiona fesele, apoi şi-au continuat în grabă drumul. Iată deci concluzia cercetărilor noastre: doi călăreţi pe cai indieni, din care cel puţin unul era rănit, au trecut apa în mare grabă fără să-şi adape mai întâi caii; zăriseră teiul acesta şi au dat zor încoace ca să bandajeze rana. Apoi au pornit mai departe. Ce rezultă de aici, domnule? Frământaţi-vă un pic creierul! Mă îndemnă bătrânul pe mine.

        — Am să încerc. Dar să nu râdeţi dacă voi nimeri cu bâta în baltă!

        — Nici gând! Vă consider ucenicul meu şi de aceea nici nu mă aştept încă la o judecată matură.

        — Ei bine, luând în considerare rasa cailor, presupun că stăpânii lor erau indieni, ceea ce mă trimite cu gândul la întâmplările din fortul Inge. Unul dintre solii apaşilor, deşi rănit, s-a salvat prin fugă. Winnetou a părăsit şi el mai apoi fortul, s-a luat în toată graba după omul lui şi, având un cal foarte sprinten, l-a ajuns curând din urmă.

        — Nu e rău! Aprobă Old Death. Şi altceva?

        — Cei doi apaşi trebuiau să ajungă repede la ai lor, ca să-i în formeze despre crima săvârşită de comanşi la fortul Inge şi să-i pună în gardă asupra unui eventual atac din partea acestora. De aci şi graba lor. Abia după ce au trecut dincoace şi-au îngăduit răgazul de a se ocupa de bandajarea rănii; ştiau, probabil, dinainte că aici vor putea face rost de coajă de tei. Au lăsat caii să se mai învioreze şi pe urmă şi-au reluat cursa.

        — Aşa e! Sunt mulţumit de răspuns. Nici o îndoială că e vorba de Winnetou şi de solul scăpat din mâinile comanşilor. Fireşte că urmele lăsate în iarbă s-au şters până acum, dar îmi închipui ce direcţie au apucat. Vor fitraversat Rio Grande, continuându-şi apoi drumul în linie dreaptă. Aşa vom merge şi noi. Sper că vom da de vreun semn al lor. Deocamdată, să ne căutăm un loc de popas; mâine va trebui s-o pornim foarte devreme.

        Ochiul lui ager găsi curând un loc potrivit, un mic luminiş cu iarbă deasă şi înconjurat de tufe, unde caii noştri se puteau ospăta din belşug. Le scoaserăm şeile şi îi priponirăm cu ajutorul lasso-urilor pe care le luasem din La Grange. Apoi, din ultimele rezerve alimentare, pregătirăm o cină modestă. Întrebându-l pe Old Death dacă n-ar fi cazul să aprindem un foc de tabără, acesta mă măsură ironic şi răspunse:

        — Mă aşteptam, sir, la o astfel de întrebare din partea dumneavoastră. Veţi fi citit, desigur, vreo dulceagă istorioară cu indieni, din cele ale lui Cooper sau ale altor autori. Îmi închipui că v-au plăcut, nu-i aşa?

        — Oarecum.

        — Păi da! Toate astea se citesc cu plăcere; lucrurile merg strună, fără greutăţi. Îţi aprinzi pipa sau ţigara, te lungeşti pe canapea, îţi rezemi picioarele pe spetează şi te scufunzi în lectura cărţii împrumutate de la bibliotecă. Dar ia încearcă să intri aievea în pădurile virgine, în Vestul sălbatic! O fi fost Cooper un foarte iscusit romancier, nu zic ba, de altfel am savurat şi eu cărţile lui cu mohicani şi cu alte drăcovenii, dar în Vest nu i-a călcat vreodată piciorul. S-a priceput de minune să amestece poezia cu realitatea, numai că în Vest n-ai de-a face decât cu faptul concret. Eu, unul, n-am descoperit nici strop de poezie. Citeşti în volumele lui despre nişte splendide focuri de tabără, la flacăra cărora se frig pulpe suculente de bizon. Eu, însă, atâta vă spun, dacă aprindem un foculeţ cât de mic, orice indian aflat la două mile engleze de aici i-ar simţi mirosul.

        — Va să zică la distanţă de aproape un ceas călare? E cu putinţă?

        — Veţi mai avea prilejul să descoperiţi cum lucrează nasul indienilor. Şi nu numai ei, dar şi caii lor adulmecă orice miros şi îl semnalează cu acel nechezat specific în urma căruia destui albi şi-au pierdut viaţa. Iată de ce cred că va trebui să renunţăm astăzi la farmecul focului de tabără.

        — Bănuiesc, totuşi, că nu sunt indieni prin apropiere: comanşii încă nu pot fi pe drum. Până să se fi întors parlamentarii, până să fi dat curierii alarma în diferitele triburi, trebuie să fi trecut destul timp.

        — Hm! Ce mai vorbe deştepte poate să înşire un greenhorn! Aţi uitat, din păcate, trei lucruri. Întâi, că ne aflăm chiar pe teritoriul comanşilor; al doilea, că războinicii lor mişună până şi dincolo, în Mexic; al treilea, că nici cei rămaşi acasă nu aşteaptă să fie mobilizaţi cu toba, ci sunt de mult gata de luptă. Sau credeţi cumva că comanşii sunt atât de proşti încât să-i ucidă pe solii apaşilor, fără să se fi pregătit pentru o bătălie în stil mare? Aflaţi că acţiunea împotriva solilor apaşi nu s-a produs în urma unui simplu impuls de mânie: totul a fost di nainte chibzuit şi hotărât. Pun rămăşag că încă de pe acum comanşii se află la Rio Grande. Şi mă tem că n-o să-i fie uşor lui Winnetou să treacă râul pe ascuns.

        — Sunteţi, aşadar, de partea apaşilor?

        — În sinea mea, sunt. Li s-a făcut o nedreptate. Au fost atacaţi mişeleşte. În plus, am o simpatie deosebită pentru Winnetou. Dar prudenţa ne obligă să nu luăm atitudine pe faţă. Să fim bucuroşi dacă vom ajunge teferi la ţintă; să nu cedăm cumva ispitei de a face ochi dulci vreuneia dinpărţi. De altfel, nu prea am motive să mă tem de comanşi. Ei mă cunosc. Nu le-am făcut niciodată cu bună ştiinţă vreun rău. I-am vizitat adeseori şi m-au primit prieteneşte. Una din cele mai cunoscute căpetenii ale lor, Oyo-coltsa, adică Biberul alb, mi-e chiar prieten. I-am făcut cândva un serviciu pe care a promis să nu-l uite nicicând. Asta s-a întâmplat sus, lângă Red River; fusese atacat de o trupă de cicazaşi şi, dacă nu soseam eu şi-ar fi pierdut, desigur, scalpul şi viaţa. Acum prietenia asta poate fi de mare însemnătate pentru noi. Dacă-i întâlnim pe comanşi şi vedem că ne întâmpină cu duşmănie, atunci fac apel la prietenia cu şeful. Şi, la urma urmei, suntem cinci oameni în toată firea şi sper că toţi ştim să tragem cu puşca. Până să-mi jupoaie vreun indian pielea de pe cap, vă asigur că o duzină de-ai lui vor primi bilete de călătorie spre veşnicele plaiuri ale vânătoarei. Oricum, să fim pregătiţi ca şi când ne-am afla pe teri toriu inamic. Nu ne culcăm toţi deodată; trebuie să avem mereu câte un om de gardă; ne schimbăm din oră în oră; tragem la sorţi cu cinci fire de iarbă şi stabilim schimbul fiecăruia. Vom dormi deci fiecare câte cinci ore. E suficient.

        Smulse firele de iarbă şi traserăm la sorţi. Eu căzui în ultimul schimb. Între timp se înnoptase şi domnea un întuneric de nepătruns. Cât eram încă treji, nu trebuia nici o gardă. Şi se părea că nici nu aveam poftă de somn. Ne aprinserăm câte o ţigară şi ne aşezarăm la taclale. Mai cu seamă Old Death ne antrena cu istorisirile lui. Alegea cu bună ştiinţă întâmplări din care să avem ceva de învăţat. Astfel trecu o bună parte din timp. Când să-mi reglez deşteptătorul de la ceasul meu de buzunar, constatai că se făcuse ora zece şi jumătate.

        Deodată, Old Death tăcu şi trase cu urechea. Unul din caii noştri sforăise într-un fel aparte, ca de nelinişte sau teamă.

        — Hm! Făcu bătrânul. Asta ce-o fi? Ştiam eu ce ştiam când i-am declarat lui Cortesio că gloabele astea trebuie să fi trăit cândva în prerie! Numai un cal obişnuit cu Vestul sforăie aşa. Pesemne că a simţit ceva suspect prin apropiere. Dar, domnilor, nu mai căscaţi degeaba ochii ca să descoperiţi cauza neliniştii sale! Aici, între tufe, e întuneric beznă şi, dacă vă concentraţi privirea, ochii capătă o strălucire care poate fi observată de duşman. Mai bine uitaţi-vă în pământ şi lăsaţi că scrutez eu întunericul; îmi trag pălăria pe ochi ca să nu se vadă licărul… Atenţie! Nu vă mişcaţi!

        Sforăitul se repetă. Unul din cai – probabil al meu – tropăia de parc-ar fi vrut să se smulgă din lasso. Amuţirăm cu toţii, dar Old Death şopti, mustrându-ne:

        — Ce dracu' aţi amuţit? Dacă e cineva prin preajmă şi ne-a iscodit, atunci ştie că stăteam la taifas; şi tocmai tăcerea noastră de acum îl va face să priceapă că sforăitul, calului ne-a trezit bănuieli. Ei, hai, discutaţi! Vorbiţi ce vă trece prin cap!

        Atunci negrul anunţă în şoaptă!

        — Sam ştie unde este om. Sam ai văzut doi ochi.

        — Bine! Dar nu te mai uita încolo, că te vede şi el. Unde zici că e omul?

        — Unde Sam legat cal, dreapta de corcoduş. Jos, la pământ, văzut doi scântei slab.

        — Am înţeles! Mă strecor eu în spatele lui şi-l iau de ceafă. Nu cred să fie mai mulţi, deoarece caii noştri s-ar comporta în alt chip. Hai, vorbiţi, discutaţi cu glas tare! Asta ne aduce un dublu folos: întâi de toate, îl faceţi pe individ să creadă că nu bănuim nimic şi, în al doilea rând, îmi acoperiţi zgomotul paşilor care, pe asemenea întuneric, e greu de evitat.

        Lange mă întrebă ceva în gura mare şi eu îi dădui un răspuns sonor. De aci se porni un dialog susţinut în care ne căzneam să picurăm cât mai mult umor, pentru a crea o atmosferă de veselie şi voie bună. Râsul degajat era, desigur, cel mai potrivit spre a-l convinge pe spion de totala noastră nepăsare şi a-i abate atenţia de la zgomotul provo cat de apropierea lui Old Death. Will, fiul lui Lange, ca şi negrul Sam ni se alăturară şi sporovăirăm aşa, fără nici o reţinere, timp de vreo zece minute, până când ne întrerupse glasul lui Old Death:

        — Ei, ăia de colo! Nu mai turuiţi atâta! Nu mai e nevoie. L-am prins. Vi-l aduc plocon!

        Dinspre partea unde era priponit calul negrului veni mai întâi ca un foşnet şi apoi se ivi bătrânul călcând apăsat. Depuse în faţa noastră povara pe care o cărase în spinare.

        — Aşa! Zise el. A fost o luptă uşoară; larma voastră l-ar fi făcut pe indian să nu audă nici huruitul unui cutremur de pământ!

        — Indian? Atunci înseamnă că sunt şi alţii prin apropiere?

        — Se poate, dar nu cred. Deocamdată, să facem un pic de lumină şi să-l vedem la faţă. Am văzut aici destule frunze uscate, ba şi nişte vreascuri. Staţi să le aduc. Între timp, aveţi grijă de dumnealui.

        — Văd că nu mişcă. L-aţi ucis?

        — Nu. Doar conştiinţa i-am trimis-o la plimbare. I-am legat mâinile la spate chiar cu brâul lui. Până îşi vine în fire, mă întorc.

        Se duse după vreascurile cu pricina şi se înapoie curând. Ne apucarăm să le mărunţim. Chibrituri aveam. Încinserăm astfel un crâmpei de foc pentru a desluşi chipul prizonierului. Vreascurile erau atât de uscate, încât aproape că nici nu scoteau fum.

        Acum îl vedeam bine pe indian. Purta pantaloni de piele cu ciucuri, cămaşă vânătorească tot din piele şi mocasini simpli, fără nici o podoabă. Părul îi era tuns mărunt. Numai în creştet păstrase un smoc. Avea faţa vopsită: dungi negre, pe fond galben. Armele, adică un cuţit, un arc şi o tolbă de piele pentru săgeţi, precum şi alte lucruri pe care le purta la brâu i le luase Old Death. Indianul zăcea fără simţire, nemişcat, cu ochii închişi. Parcă era mort.

        — Un războinic de rând, constată Old Death. Nu poartă nici un semn că ar fi răpus vreun inamic: nici un scalp la brâu, iar încălţările îi sunt simple, fără ciucuri de păr de om. Îi lipseşte până şi punga cu „medicamente”. Pare să n-aibă nume, sau poate şi l-a pierdut în luptă o dată cu amuletele. Acum l-au trimis ca iscoadă; e o misiune plină de primejdii, în care se poate evidenţia doborând vreun duşman şi redobândindu-şi astfel numele. Aha, uitaţi-vă! Începe să mişte. Îşi re vine. Staţi liniştiţi!

        Prizonierul încercă să-şi destindă mădularele şi respiră adânc. Dându-şi seama că are mâinile legate, un fior de groază îi străbătu fiinţa. Deschise ochii, dădu să se salte, dar căzu la loc. Ne privi apoi cu ochii injectaţi.Zărindu-l pe Old Death, exclamă:

        — Coşa-pehve!

        Aceasta e o expresie din graiul comanşilor. Însemnând bătrâna moarte, adică exact înţelesul numelui Old Death.

        — Chiar eu, răspunse bătrânul cercetaş. Războinicul roşu mă cunoaşte?

        — Fiii comanşilor îl cunosc foarte bine pe omul cu acest nume şi care a fost oaspetele lor.

        — Eşti comanş. Se vede după vopseaua de pe obrazul tău. Cum te cheamă?

        — Fiul comanşilor şi-a pierdut numele şi n-o să-l mai poarte niciodată. Credeam că-l recuceresc, dar căzând acum în mâinile feţelor palide, m-am acoperit iarăşi de ocară şi ruşine. Vă rog, luaţi-mi viaţa! Voi înălţa cântece de luptă şi nu-mi va scăpa nici un geamăt când mă veţi arde la stâlpul caznelor!

        — Nu putem să-ţi îndeplinim rugămintea; doar îţi suntem prieteni! Numai întunericul e de vină că te-am luat prizonier; nu am ştiut că eşti un fiu al comanşilor cu care trăim în bună pace. Vei rămâne în viaţă şi vei săvârşi fapte mari ca să-ţi cucereşti un nume, iar duşmanii or să tremure înaintea ta. Eşti liber!

        Şi Old Death îi dezlegă mâinile. Mă aşteptam ca indianul să nu mai poată de bucurie; dar el nici nu se mişcă din loc:

        — Nu, fiul comanşilor nu e liber! El vrea să moară. Bagă-i cuţitul în inimă!

        — N-am pentru ce şi nici nu-mi face vreo bucurie. De ce, adică, te-aş omorî?

        — Pentru că m-ai prins. Dacă războinicii noştri află adevărul, voi fi alungat. Ei vor spune despre mine: „Mai întâi şi-a pierdut punga cu medicamente şi numele, apoi a căzut în mâinile feţelor palide; înseamnă că e orb şi surd şi nu va mai purta niciodată semne de războinic”.

        Omul vorbea sfâşietor de trist. Ce-i drept, nu-l înţelegeam cuvânt cu cuvânt, pentru că vorbea în graiul comanşilor amestecat cu expresii englezeşti. Dar ceea ce nu înţelegeam mă sileam să ghicesc.

        — Fratele roşu să nu-şi simtă fruntea întinată şi sufletul apăsat de ruşine, intervenii eu, înainte ca Old Death să-i răspundă. Nu e defel ruşinos să fii prins de un alb cum e Coşa-pehve. De altfel, războinicii comanşilor nu vor afla niciodată că ai căzut prizonier. Vom şti să păstrăm taina.

        — Şi Coşa-pehve întăreşte oare acest legământ? Întrebă indianul.

        — Bucuros! Încuviinţă Old Death. Vom spune doar că ne-am întâlnit, atât. Tu m-ai recunoscut şi, ştiindu-mă prieten, ai venit paşnic în întâmpinarea mea… Asta nu mai e nici o greşeală.

        — Vorbele fratelui meu alb, atât de vestit, mă bucură. Acum mă pot ridica de jos; am încredere în cuvântul lui şi nu mă mai întorc printre războinicii comanşilor ca un blestemat. Câtă vreme ochii mei or să vadă soarele, voi purta recunoştinţa feţelor palide pentru tăcerea lor.

        Se ridică în capul oaselor, rămase un timp aşa şi răsuflă uşurat. Pe faţa lui vopsită, zadarnic ai fi căutat să-i desluşeşti starea sufletească; dar se simţea cât de colo că i se luase o piatră de pe inimă.

        Fireşte că lăsai în seama bătrânului westman să continue discuţia.Ceea ce dânsul nu întârzie să facă:

        — Prietenul nostru roşu a văzut că-i dorim binele. Sperăm că şi el ni-e prieten şi va răspunde cinstit întrebărilor mele.

        — Coşa-pehve să întrebe. Voi spune numai adevărul.

        — A pornit oare fratele meu de unul singur şi din voia lui ca să răpună vreun duşman sau vreo fiară sălbatică, pentru ca pe urmă să se întoarcă la el, în wigwam, cu un nume nou? Sau poate că mai sunt şi alţi războinici pe-aici?

        — Câtă frunză şi iarbă.

        — Înseamnă că toţi războinicii voştri sunt plecaţi de la wigwamurile lor?

        — Da, au pornit să le ia duşmanilor scalpul.

        — Despre ce duşmani vorbeşti?

        — Despre câinii de apaşi. Au împrăştiat o putoare, de-a pătruns până în corturile noastre. Şi atunci războinicii comanşilor au pornit împotriva acestor coioţi, făgăduind să-i şteargă de pe faţa pământului.

        — Şi n-au cerut mai întâi sfatul înţeleptelor căpetenii?

        — Ba da. Căpeteniile s-au adunat şi au hotărât războiul. Apoi vracii l-au întrebat pe Manitu, Marele Spirit şi răspunsul a fost mulţumitor, începând de la taberele comanşilor şi până la marele fluviu pe care albii îl numesc Rio Grande del Norte, pretutindeni mişună războinicii noştri. De patru ori a asfinţit soarele de când securea războiului a fost purtată din cort în cort.

        — Fratele meu roşu face şi el parte dintr-o ceată de războinici?

        — Da. Am poposit mai sus de aici, pe malul râului şi iscoadele au plecat să cerceteze dacă ţinutul e singur. Eu m-am îndreptat încoace; mirosisem că se află aici nişte cai străini, ai feţelor palide. M-am strecurat printre tufe ca să-i număr; dar m-a prins Coşa-pehve şi m-a omorât pentru câtva timp.

        — Să uităm ce-a fost şi să nu mai pomenim de întâmplarea asta. Câţi războinici ai comanşilor se află acolo sus?

        — De zece ori zece.

        — Şi cine îi comandă?

        — Avat-vila, tânăra căpetenie.

        Avat-vila înseamnă Marele urs. Old Death îşi controla memoria şi rosti:

        — Nu-l cunosc. Nici n-am auzit de el.

        — Şi-a primit numele abia de câteva luni, fiindcă a doborât în munţi un urs cenuşiu şi a adus acasă blana şi ghearele ursului. E feciorul lui Oyo-coltsa, căruia feţele palide îi spun Biberul alb.

        — O, pe acela îl cunosc! Suntem prieteni.

        — Ştiu. Am văzut cu ochii mei când ai fost la el. Fiul său, Marele urs, va fi bucuros să te întâlnească.

        — Şi unde îl găsesc? Departe?

        — După socoteala noastră, ar fi cam o jumătate de oră calare.

        — Atunci se cade să-l vedem. Îl vom ruga să ne primească în ospeţie. Fratele meu roşu să ne arate drumul.

        După nici cinci minute încălecarăm şi pornirăm; indianul mergea înainte. Ne conduse mai întâi prin crâng, ne scoase în câmp deschis şi o luăapoi în susul malului.

        Nu dură decât un sfert de oră şi observarăm prin întuneric câteva siluete de oameni. Erau străjile. Călăuza noastră schimbă cu ele câteva vorbe şi se depărta. Noi ceilalţi ramaserăm locului. După un timp, comanşul se înapoie şi ne călăuzi mai departe. Era beznă s-o tai cu cuţitul. Cerul se înnourase; pe boltă – nici un licăr de stea. Ne uitam atent ba la dreapta, ba la stânga, dar nu desluşeam nimic. Ne oprirăm din nou.

        — Fraţii mei albi să nu mai înainteze, ne sfătui călăuza. Pe timp de război fiii comanşilor nu aprind focul, dar acum îl vor aprinde, fiindcă sunt convinşi că nu se află nici un duşman prin preajmă.

        Plecă iarăşi de lângă noi. La un moment dat, zării prin noapte o luminiţă cât o gămălie de ac.

        — Asta-i punka, ne lămuri Old Death.

        — Ce anume? Mă interesai, prefăcându-mă că nu ştiu.

        — Scăpărătoarea preriei. Două bucăţi de lemn, una lată, alta subţire, rotundă. Cea lată e prevăzută cu o mică crestătură care se umple cu punka, adică putregai uscat de prin scorburile copacilor. E cea mai bună iască din câte se cunosc. Beţişorul subţire se potriveşte apoi în scobitura umplută cu putregai şi se freacă repede-repede, cu amândouă mâinile. Prin frecare, iasca se încinge şi ia foc. Uitaţi-vă!

        Pâlpâi mai întâi o flăcăruie, apoi, alimentată cu frunziş uscat – crescu pălălaie. Curând, focul scăzu din nou, căci indienii temperează de obicei lumina ca să nu se întindă prea departe. Ei cară uscături şi le aşază jur-împrejur, cu vârfurile îndreptate spre flacără. Astfel, apropiind sau depărtând vreascurile de foc, lumina poate fi înteţită sau domolită după voie.

        Când, la un moment dat, flacăra izbucni mai tare, mă dumerii unde ne aflăm. Ne opriserăm sub nişte arbori şi eram împresuraţi din toate părţile de indieni. Numai puţini erau înarmaţi cu puşti; majoritatea purtau suliţe, arcuri şi săgeţi. Dar fiece ins îşi avea tomahawkul său, acea teribilă secure a indienilor care, mânuită de oameni iscusiţi, e cu mult mai primejdioasă decât pare.

        După ce comanşii îşi reglară focul, ni se transmise invitaţia să descălecăm. Caii noştri fură duşi în altă parte; ne aflam astfel în puterea indienilor, căci în aceste locuri omul fără cal e ca şi paralizat. Ce-i drept, nimeni nu ne ceru să depunem armele, dar cinci oameni – fie şi înarmaţi – contra o sută de războinici nu înseamnă un raport de forţe prea plăcut.

        Ni se îngădui să venim lângă foc, unde nu şedea decât un singur indian. Avea obrazul atât de vopsit (în aceleaşi culori ca şi călăuza noastră), încât nu desluşeam deloc dacă e tânăr sau bătrân. Părul îi era împletit şi adunat într-o chică înaltă. O pană de vultur alb îi flu tura pe creştet. La brâu îi atârnau două scalpuri, la gât – punga cu „medicamente” şi pipa păcii. De-a curmezişul genunchilor ţinea o flintă veche de prin anii douăzeci sau treizeci. Omul ne măsură pe rând din creştet până-n tălpi. Pe negrul nostru parcă nici nu-l luă în seamă, căci indienii îi dispreţuiesc total pe semenii noştri de rasă neagră.

        — Face pe grozavul, îmi strecură Old Death în nemţeşte, pentru ca indianul să nu priceapă. Ia să-i arătăm că şi noi suntem şefi! Luaţi loc şi lăsaţi-mă pe mine să vorbesc!

        Se aşeză în faţa căpeteniei şi noi îi urmarăm exemplul. Numai Sam rămase în picioare. Ştia că, fiind un negru, nu-i era îngăduit să se aşeze lângă foc şi că, abuzând de o favoare rezervată numai căpeteniilor, ar fi putut să-şi rişte viaţa.

        — Iuf! Făcu morocănos indianul şi pronunţă nişte cuvinte neînţelese.

        — Pricepi limba feţelor palide? Întrebă Old Death.

        — Avat-vila o pricepe. Dar nu vrea s-o folosească, nu-i place! Rosti căpetenia şi Old Death ne tălmaci pe loc răspunsul.

        — Te rog eu să vorbeşti de astă dată!

        — De ce?

        — Fiindcă tovarăşii mei nu cunosc limba comanşilor şi trebuie să înţeleagă ce vorbim.

        — Voi sunteţi aici la comanşi; se cade deci să vorbiţi în limba noa stră. Aşa cere buna-cuviinţă.

        — Te înşeli. Cum să se folosească cineva de o limbă pe care n-o cunoaşte? Afară de asta, însoţitorii mei sunt aici musafiri şi îţi pot cere aceeaşi bună-cuviinţă. Doar zici că ştii englezeşte! Vrei să creadă că, de fapt, nu ştii?

        — Iuf! Exclamă el. Apoi vorbi într-o englezească stricată: Eu nu mint. Dacă nu mă cred pe cuvânt, înseamnă că mă jignesc şi am să dau ordin să fie ucişi! Cum de-aţi îndrăznit să vă aşezaţi lângă mine?

        — E dreptul nostru de căpetenii.

        — A cui căpetenie eşti tu?

        — A cercetaşilor.

        — Şi dânsul? Se interesă indianul arătând spre Lange.

        — Dânsul e căpetenia meşterilor care fac arme.

        — Şi ăsta? Continuă indianul fixându-l pe Will.

        — Acesta e fiul său. Lucrează săbii şi tomahawkuri care sparg ţeasta duşmanilor.

        Faptul părea să-i impună indianului.

        — Dacă face aşa ceva, înseamnă că e o căpetenie foarte pricepută. Dar ăla de colo? Mă arătă roşul pe mine.

        — Bărbatul acesta renumit e tocmai de dincolo de apa cea mare. A venit din ţara lui depărtată ca să-i cunoască pe războinicii comanşi. Dânsul e o căpetenie a înţelepţilor, a învăţaţilor. Când se va întoarce la el acasă, va povesti mulţimii ce bărbaţi destoinici sunteţi.

        Acestea parcă depăşeau puterea de înţelegere a indianului. Mă privi foarte atent, apoi rosti:

        — Va să zică, face parte dintre bărbaţii cei mai înţelepţi şi încercaţi? Dar nici nu i-a albit măcar părul!

        — În ţara lui tinerii sunt înţelepţi ca şi bătrânii voştri.

        — Atunci Marele Spirit o fi iubind foarte mult acea ţară. Numai că fiii comanşilor n-au nevoie de înţelepciune străină; ei au destulă minte ca să ştie unde şi cum să-şi afle norocul. De altfel, se pare că tânărul acesta şi-a cam pierdut înţelepciunea, de vreme ce cutează să vină încoace în timp de război. După ce am dezgropat securea războiului, oamenii albi nu mai au ce căuta în ţinuturile noastre.

        — Pesemne că nu ştii ce au făgăduit solii voştri la fortul Inge. Ei auspus că veţi porni război împotriva apaşilor, dar cu feţele palide veţi rămâne prieteni.

        — N-au decât să se ţină ei de cuvânt. Eu n-am fost de faţă! Vorbise tot timpul pe un ton cât se poate de sever, în schimb, Old Death se menţinuse calm şi prietenos. Acum, însă, bătrânul socoti necesar să-şi schimbe atitudinea şi se răsti la indian:

        — Aşa ştii tu să vorbeşti? Dar cine eşti tu, la urma urmelor, de îndrăzneşti să arunci astfel de vorbe în obrazul lui Coşa-pehve? De ce nu mi-ai spus numele tău? Ori nici nu ai vreunul? Dacă n-ai, atunci spune cum îl cheamă pe tatăl tău!

        Indianul, mirat de atâta îndrăzneală, îl ţintui cu privirea pe Old Death şi rosti:

        — Omule! Vrei să te pun la cazne şi să te omor?

        — N-ai s-o faci!

        — Eu sunt Avat-vila, căpetenia comanşilor!

        — Avat-vila? Marele urs! Află că eu, când am răpus pentru prima oară un urs, nu eram decât un băieţandru. De atunci am ucis atâţia grizzly, că aş putea să-mi îmbrac tot trupul cu ghearele lor. Pe cine a doborât abia un urs, încă nu-l socotesc viteaz fără pereche.

        — Atunci, uite aici, la brâu, scalpurile!

        — Pshawl Dacă i-aş fi jupuit pe toţi duşmanii înfrânţi de mine, aş avea scalpuri să-ţi împodobesc toată ceata de războinici. Nici asta nu-mi spune nimic!

        — Sunt fiul lui Oyo-coltsa, marea căpetenie!

        — Ei, acum se mai schimbă lucrurile. Cu tatăl tău, Biberul alb, am fumat cândva pipa păcii. Atunci ne-am legat ca prietenii lui să fie şi ai mei, după cum prietenii mei să fie şi ai lui. Şi ne-am ţinut totdeauna de cuvânt. Nădăjduiesc că fiul său va face la fel!

        — Eşti tare îndrăzneţ la vorbă! Îţi închipui, pesemne, că războinicii comanşi sunt şoareci la care poate lătra orice câine?

        — Câine ai spus? Crezi că Old Death e o javră care se lasă ciomăgită de oricine? Dacă aşa ţi-e gândul, află că te pot trimite numaidecât în veşnicele plaiuri ale vânătoarei!

        — Iuf! Am aici o sută de oameni!

        Şi Avat-vila descrise un cerc cu braţul.

        — Mă rog! Răspunse bătrânul. Dar crezi că noi nu valorăm cât o sută de comanşi laolaltă?! Toată ceata ta de războinici nu mă poate opri să-ţi reped un glonţ în piept. Şi pe urmă mai vorbim şi cu ei. Ia uite-ncoace! Am două pistoale şi în fiecare câte şase gloanţe. Cei patru tovarăşi ai mei sunt tot atât de bine înarmaţi. Asta face la un loc şaizeci de gloanţe. Ei şi mai adaugă, te rog, puştile şi cuţitele. Până să ne răpuneţi, ar cădea jumătate din războinicii voştri!

        Nimeni încă nu-i vorbise astfel acestui tânăr şef indian. Cinci contra o sută! Şi, totuşi, Old Death şedea înaintea lui, plin de siguranţă! Ciudat lucru! Avat-vila i se adresă cu oarecare şovăială:

        — Se vede că ai leacuri tari!

        — Da, am un „medicament” care până acum i-a trimis la moarte pe toţi duşmanii mei. Aşa va fi şi de-aci încolo. Răspunde: vrei să fii prieten cunoi, ori ba?

        — Trebuie să mă sfătuiesc cu războinicii mei.

        — O căpetenie a comanşilor mai are nevoie de asemenea sfat? Asta n-aş fi crezut-o. Dar dacă spui tu, hai să te cred. Noi, în calitate de şefi, hotărâm toate după gândurile noastre. Înseamnă, deci, că avem mai multă trecere şi putere. De aceea nu se cade să stăm aici împreună cu tine. Ne luăm caii şi plecăm.

        Bătrânul se ridică ţinând ambele pistoale în mâini. Ne scularăm şi noi, la rândul nostru. Marele urs sări de la locul lui ca muşcat de năpârcă. Ochii îi fulgerau şi dinţii albi îi scăpărau prin buzele între deschise. Era vădit că ducea o luptă crâncenă cu sine însuşi. Dacă ne-ar fi atacat, desigur că am fi plătit cu viaţa curajul lui Old Death; dar tot atât de sigur era că mulţi comanşi ar fi fost ucişi sau răniţi. Tânărul şef ştia ce armă teribilă e un pistol din acesta cu repetiţie şi că dânsul ar fi fost prima lui victimă. Pe de altă parte, era răspunzător faţă de tatăl său în ce priveşte întregul detaşament. Şi chiar dacă la indieni nu funcţionează obligaţia de a deveni războinic – totuşi, odată în vestit cu această calitate, trebuie să te supui unei discipline de fier şi unor legi necruţătoare. Potrivit acestor legi, tatăl îşi trimite la moarte chiar propriul fiu. Cine se dovedeşte laş, inapt sau prea puţin rezistent în luptă, incapabil de a se stăpâni şi de a ţine seama de interesul general – se expune dispreţului tuturor şi nici un alt trib, fie şi inamic, nu-l mai primeşte în sânul lui. Proscris, omul rătăceşte prin locuri pustii şi sălbatice şi îşi poate redobândi un nume cât de cât onorabil numai dacă se întoarce în preajma tribului său şi se sinucide lent, în cele mai groaznice chinuri, demonstrând astfel că ştie măcar să îndure suferinţa. Aceasta e singura cale pentru a avea din nou acces în veşnicele plaiuri ale vânătoarei. Şi în acest scop, indianul, spre deosebire de orice altă rasă, nu se dă îndărăt de la nimic.

        Asemenea simţăminte frământau, probabil şi sufletul tânărului şef. Să poruncească oare ca să fim omorâţi şi abia pe urmă să-l anunţe pe tatăl său? Şi dacă va cădea chiar el ucis şi tatăl său va afla de la alţii cum n-a fost în stare să se stăpânească şi cum, pentru a-şi da aere de căpetenie, a refuzat dreptul la ospitalitate unui prieten, cum s-a răstit la dânsul şi la tovarăşii lui ca la nişte potăi?

        Pe astfel de ezitări conta, desigur, Old Death. Chipul său nu trăda nici cea mai mică îngrijorare. Stătea în faţa indianului, cu ambele pistoale gata să tragă şi privindu-l ţintă în ochii bântuiţi de mânie.

        — Vreţi să plecaţi? Strigă indianul. Unde vă sunt caii? Nu-i puteţi lua! Sunteţi încercuiţi!

        — Şi tu laolaltă cu noi! Gândeşte-te la Biberul alb! Dacă te împuşc, tatăl tău nu-şi va înveli capul şi nu va îngâna pentru tine rugăciunea morţilor, ci va spune: „N-am avut nici un fiu. Cel pe care l-a împuşcat Old Death era un băieţaş fără minte; nu mi-a respectat prietenii şi a dat ascultare numai prostiei sale”. Umbrele celor pe care îi vom ucide o dată cu tine îţi vor închide intrarea în veşnicele plaiuri ale vânătoarei şi babele ştirbe îl vor batjocori pe conducătorul care n-a ştiut să cruţe viaţa războinicilor săi, fiindcă nici pe sine însuşi n-a ştiut să se con ducă. Priveşte cum stau în faţa ta! Am eu mutră de fricos? Nu de teamă îţi vorbesc aşa, ci pentru că eşti fiulfratelui meu roşu şi aş vrea cu dânsul să fie mândru de tine. Acum n-ai decât să hotărăşti! Un singur cuvânt necugetat spus alor tăi, o singură mişcare pripită şi trag! Lupta începe!

        Căpetenia mai rămase preţ de un minut pe gânduri… Apoi se aşeză încet la loc, desprinse calumetul de la gât şi zise:

        — Marele urs va fuma pipa păcii cu feţele palide.

        — Bine faci! Cine vrea să lupte cu apaşii nu trebuie să se duşmănească şi cu albii.

        Ne aşezarăm cu toţii.

        Marele urs îşi scoase punga de la brâu şi îşi umplu pipa cu kinni kinnik, acel tutun amestecat cu frunze de cânepă sălbatică. Îi dădu foc, rosti o scurtă cuvântare din care nu mai reţin decât numeroasele referiri la pace, la prietenie şi la fraţii albi, trase câteva fumuri, le slobozi apoi în sus, în jos şi în cele patru puncte cardinale, după care îi trecu pipa lui Old Death. Acesta, la rândui lui, improviza o foarte amicală cuvântare în numele întregului nostru grup, trase şi el şase fumuri procedând aidoma indianului şi îmi întinse pipa mie, cu observaţia că noi, ceilalţi, nu avem decât să repetăm jocul cu fu mul. Apoi calumetul trecu la bătrânul Lange şi, în fine, la fiul său. Sam al nostru fu trecut cu vederea, căci niciodată un indian nu s-ar mai folosi de o pipă care a poposit între buzele unui negru. Totuşi, Sam era şi el cuprins în legământul nostru de prietenie. În sfârşit, după ce încheiarăm pactul, comanşii care stătuseră până atunci în picioare, formând un cerc larg, se aşezară şi ei, iar iscoada fu chemată să raporteze despre întâlnirea noastră. Bietul indian nu pomeni nici o vorbă despre păţania lui cu Old Death. Rugai pe urmă ca Sam să fie condus până la caii noştri, ca să-mi aducă ţigări. Fireşte că nu oferii ţigări decât Marelui urs, având în vedere că ar fi fost în compatibil cu rangul meu de „căpetenie” dacă m-aş fi purtat prea fa miliar cu războinicii de rând. Marele urs părea să preţuiască mult ţigara de foi. După ce aprinse havana şi simţi gustul fumului, chipul i se transfigura de plăcere… Pe urmă ne întrebă cât se poate de prietenos, ce anume scop are de fapt călătoria noastră. Old Death evită să-i mărturisească adevărul. Îl informă doar că vrea să-i ajungă din urmă pe nişte albi aflaţi la Rio Grande şi să trecem apoi în Mexic.

        — Atunci fraţii mei albi ne-ar putea însoţi, propuse indianul. Noi suntem în căutarea unui apaş. Îndată ce ne cade în mână, pornim la drum.

        — Şi din ce direcţie îl aşteptaţi?

        — A trecut şi el pe-acolo, unde solii noştri s-au întâlnit cu creţii mâncători de stârvuri. În limba albilor, locul acela se cheamă fortul Inge. Ticălosul era să fie ucis, dar a scăpat numai cu câteva răni. În orice caz, nu se poate ţine multă vreme în şa. Trebuie să se fi ascuns pe-aici, prin împrejurimi. Oare fraţii mei albi nu i-au dat de urmă?

        Evident că vorbea de apaşul cu care Winnetou trecuse apa ca să-l bandajeze. Despre căpetenia apaşilor, însă, Marele urs nu ştia nimic.

        — Nu, n-am văzut nici o urmă, răspunse Old Death şi, de fapt, nu minţea, fiindcă nu zărisem alt semn decât adânciturile acelea pe fun dul râului. Bineînţeles că nu ne-ar fi trecut prin minte să-l trădăm pe Winnetou.

        — Atunci câinele trebuie să zacă undeva mai la vale. Cu rănile lui, nu putea să ajungă prea departe. Şi apoi, războinicii noştri l-ar fi prinsnumaidecât dac-ar fi venit dinspre fortul Inge, de partea astălaltă a râului. Doar erau pregătiţi să-i iasă în drum.

        Vorbele lui anunţau serioase primejdii pentru Winnetou. Eram, ce-i drept, convins că semnele de pe fundul apei nu au putut fi descoperite de comanşi, deoarece caii noştri trecuseră peste ele, dar aflându-se de patru zile prin aceste locuri, nu era exclus ca Winnetou şi omul său să fi căzut în mâinile unei cete de comanşi. Faptul că Marele urs nu era informat încă nu era o dovadă concludentă. Old Death, care nu scăpa nimic din vedere, observă:

        — Cercetând cu atenţie, fraţii roşii vor găsi locul pe unde am trecut apa şi am descojit un tei. Mi s-a deschis o rană veche şi am avut nevoie de coajă cu care să mi-o leg. E un leac minunat. Fratele meu roşu n-ar face rău să-l ţină minte.

        — Războinicii comanşilor îl cunosc şi se folosesc de el când se află vreo pădure în preajmă. Fratele meu alb nu-mi spune nimic nou.

        — Sper ca războinicii comanşilor să nu aibă trebuinţă de acest leac. Ca prieten, vă doresc izbândă şi slavă şi îmi pare rău că nu pot rămâne cu voi; ştiu că veţi pierde încă timp cu căutarea urmelor, pe când noi suntem grăbiţi să-i ajungem pe albii noştri.

        — În cazul acesta, fraţii mei îl vor vedea pe Biberul alb. Tatăl meu va fi bucuros de întâlnire. Vă dau o călăuză care să vă conducă până la el.

        — Unde se află tatăl tău, vestita căpetenie a comanşilor?

        — Ca să răspund întrebării, trebuie să numesc toate locurile cu numele pe care i le-au dat feţele palide. Dacă fraţii mei pornesc călare spre asfinţit, vor ajunge la afluentul lui Rio Nueces, căruia îi zice Turkey-Creek, adică Braţul Curcanului. După aceea vor trece peste Chico-Creek, de unde se întinde un mare deşert până la Elm-Creek. Acest deşert e cutreierat de războinicii tatălui meu, care veghează ca nimeni să nu pătrundă prin vadul ce duce peste Rio del Norte, mai sus de trecătoarea Eagle.

        — Fir-ar să fie! Îi scăpă lui Old Death, dar se grăbi să adauge: E tocmai drumul pe care vrem să apucăm şi noi. Fratele meu roşu ne-a făcut o mare bucurie. Sunt fericit că-l voi revedea pe Biberul alb. Dar acum cată să mergem la culcare, ca să ne putem scula în zori.

        — Vă arăt eu un loc bun pentru odihnă.

        Indianul se ridică şi ne conduse până la un arbore masiv, cu coroana bogată. Trimise apoi după şeile şi păturile noastre. De când fumase cu noi pipa păcii, parcă era alt om. După ce plecă, ne controlarăm coburii. Nu lipsea absolut nimic, lucru vrednic de toată lauda. Ne puserăm şeile la căpătâi şi ne culcarăm, învelindu-ne cu păturile. După puţin veniră şi comanşii; în ciuda întunericului, observarăm cum se rânduiesc şi se culcă în jurul nostru.

        — Să nu cădeţi la bănuială, ne linişti Old Death. Oamenii ne iau sub ocrotirea lor, asta-i tot. După ce ai fumat cu un indian pipa păcii, poţi să te bizui pe el. Mai pe urmă vom căuta s-o ştergem de-aici cât mai departe posibil. I-am ameţit frumos în ce-l priveşte pe Winnetou; trebuia, nu-i aşa, să le abat atenţia. Mă tem doar că-i va fi extrem de greu să ajungă dincolo de Rio Grande. Altcineva nici vorbă să izbutească. Pe el, ce-i drept, îl cred în stare, dar mă nelinişteşte faptul că mai duce cu sine şi un rănit. La tratativese trimit, de obicei, războinicii cei mai înţelepţi. Înseamnă că apaşul cu pricina trebuie să fie un om în vârstă. Dacă mai adaug şi frigurile provocate de rană, care, îndeosebi la un asemenea ritm de călărie sunt inevitabile, atunci mă cam înspăimântă soarta amândurora. Ei, să lăsăm deoparte gândurile şi să dormim. Noapte bună!

        Ne urase noapte bună! Dar nu avui parte de linişte. Nici vorbă să adorm. Grija pentru Winnetou nu-mi dădea pace. Zorile mă găsiră treaz, adică tot treaz. Îi deşteptai şi pe ceilalţi. Se sculară uşurel, fără nici un zgomot. Dar în aceeaşi clipă şi indienii erau în picioare. Acum, la lumina zilei, îi puteam deosebi mult mai clar. Mă înfiorau desenul şi coloritul straniu al feţelor, ca, de altfel, întregul lor aspect. Doar puţini îşi acoperiseră pe de-a-ntregul goliciunea. Majoritatea purtau nişte zdrenţe jalnice, probabil pline de paraziţi, dar erau flăcăi înalţi, chipeşi, comanşii fiind renumiţi pentru frumuseţea lor bărbătească. În schimb, femeile lor nici nu sunt băgate în seamă. Femeia, squaw, cum o nu mesc ei, este o roabă tratată cu dispreţ.

        Căpetenia se interesă dacă n-am vrea să ne „ospătăm” şi, într-adevăr, ne aduse câteva porţii de carne de cal, vânoasă, bătătorită sub şa. Îi mulţumirăm şi scăparăm de „ospăţ” sub pretextul că avem destule provizii proprii, deşi acestea se rezumau de fapt la o rămăşiţă de şuncă. Marele urs ni-l prezentă pe omul care urma să ne însoţească, iar Old Death îşi epuiza toată arta diplomatică pentru a-l face să renunţe în cele din urmă la această idee. Căpetenia acceptă abia după ce bătrânul westman îi de clară că ar fi o jignire pentru nişte războinici albi atât de sus-puşi, dacă li s-ar afecta o călăuză. De aşa ceva n-au nevoie decât copiii sau oamenii fără experienţă. II vom găsi noi singuri pe Biberul alb.

        Ne umplurăm burdufurile cu apă, pregătirăm câteva legături de iarbă pentru hrana cailor şi plecarăm după un scurt schimb de amabilităţi. Ceasul meu arăta ora patru.

        Mai întâi o luarăm încet, la pas, ca să se mai dezmorţească animalele. Călcam încă pe iarbă, dar vegetaţia devenea tot mai rară, mai seacă, până dispăru cu totul şi lăsă loc nisipului.

        După ce arborii de pe mal se pierdură în urma noastră, s-ar fi zis că ne aflăm în plină Sahara. Un şes întins, fără o colină cât de mică, se desfăşura în faţa noastră: nisip, nimic decât nisip şi deasupra soarele care, în pofida orei matinale, începuse să dogorească.

        — Acuşi o luăm la trap, hotărî Old Death. Trebuie să ne grăbim, mai ales înainte de amiază, când avem soarele în spate. Drumul duce exact spre apus şi după-amiază, cu soarele în ochi, va fi mult mai greu.

        — Nu cumva o să pierdem direcţia în şesul acesta monoton, fără nici un punct de reper? Întrebai eu, făcând pe greenhorn-ul.

        Old Death râse cu duioasă compasiune.

        — Iarăşi una din celebrele dumneavoastră întrebări, sir! Soarele e cel mai sigur ghid din câte există. Ţinta noastră imediată e Turkey Creek, la vreo şaisprezece mile de aici. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, vom ajunge în mai puţin de două ore.

        Bătrânul îşi porni calul la trap, apoi la galop. Făcurăm şi noi la fel. De aci încolo, amuţirăm cu toţii. Căutam fiecare să ne menajăm caii, scutindu-ide zdruncinături şi de eforturi inutile.

        Trecu o oră, trecură două. Pe parcurs mai lăsarăm uneori caii la pas, să răsufle. Deodată, Old Death arătă drept înainte şi-mi spuse:

        — Uitaţi-vă la ceas, sir! Am călărit două ore şi cinci minute. Şi iată, în faţa noastră e Rio Nueces! Este?

        Într-adevăr, aşa era.

        — Ei, vedeţi, continuă el, noi, ăştia, avem, ca să zic aşa, ceasul în mădulare. Chiar şi noaptea, pe cel mai grozav întuneric, vă pot spune aproape cu precizie cât e ora. Nu greşesc decât cel mult cu câteva minute. Veţi învăţa şi dumneavoastră, încet-încet.

        O dungă întunecată desena cursul râului, dar nu zăream nici un copac, doar nişte tufişuri. Găsirăm uşor un loc de trecere şi ajunserăm apoi la vărsarea lui Turkey-Creek în Rio Nueces. Puţin după ora nouă ne aflam pe malul lui Chico-Creek. Şi aici albia era secată. Doar pe alocuri, din câte o băltoacă murdară, se prelingea la vale un firicel subţire de apă. Nici urmă de arbore, de arbust. Până şi iarba puţină era uscată ca iasca.

        Descălecarăm pe celălalt mal şi adăparăm caii cu apă din burduf. Pălăria lui Will Lange făcea oficiu de găleată. Sarcinile de iarbă pe care le luasem cu noi se topiră repede în burţile cailor şi, după un popas de jumătate de oră, pornirăm mai departe, spre Elm-Creek, ultima ţintă a călătoriei noastre.

        Pe drum, animalele începură să dea semne de oboseală. Popasul şi odihna fuseseră prea scurte pentru refacerea forţelor. De aceea călăream la pas.

        Se făcuse amiază. Soarele dogorea ca focul şi nisipul era atât de adânc, încât caii parcă înotau în valurile sale fierbinţi. Înaintam cu greu. Către ora două, descălecarăm din nou pentru a adăpa caii cu apa ce mai rămăsese pe fundul burdufurilor. Noi nu băurăm nici un strop. Old Death ne oprise să bem. Zicea că noi, oamenii, putem îndura setea cu mult mai uşor decât caii care ne poartă în spinare pe nisipul încins.

        — De altfel, zâmbi bătrânul pe sub mustaţă, v-aţi ţinut foarte bine. Nici nu vă daţi seama ce distanţă am parcurs. Spuneam că vom ajunge la Elm-Creek abia deseară, dar o să-l atingem în cel mult două ore. E un succes pe care nu mulţi l-ar putea obţine cu asemenea cai. În fine, Old Death o coti niţel spre sud şi se miră:

        — E pur şi simplu un miracol că n-am dat încă de urmele nici unui comanş! Se vede că s-au ţinut mereu pe lângă apă. Auzi prostie, să pierzi atâta vreme în căutarea unui apaş fugar! Dac-ar fi mers drept peste Rio Grande, i-ar fi surprins cu siguranţă pe cei urmăriţi.

        — Îşi vor fi zicând că nici acum nu-i prea târziu, raţiona bătrânul Lange. Dacă n-au trecut încă dincolo, Winnetou şi rănitul nici n-au de unde bănui că trupele comanşilor sunt atât de aproape.

        — Hm! E un pic de adevăr în ceea ce spuneţi, sir. Faptul că nu-i întâlnim pe comanşi îmi sporeşte îngrijorarea în legătură cu Winnetou. Ăştia nu mai cutreieră regiunea, cum spunea Marele urs. Dimpotrivă, se pare că s-au repliat undeva. Semn rău pentru cei doi apaşi: te pomeneşti că i-au şi prins!

        — Şi în acest caz, ce-l aşteaptă pe Winnetou?

        — Cea mai cruntă soartă din câte se pot imagina. Să nu credeţi că va fi torturat sau ucis în timpul campaniei. A-l captura pe cel mai de seamă conducător al apaşilor e un eveniment excepţional, pe care comanşii l-ar sărbători cu cea mai mare pompă, adică în chip oribil. Aceştia l-ar pune sub pază sigură şi l-ar duce până la ei acasă, unde n-au rămas decât femeile, copiii şi bătrânii. Acolo l-ar îngriji cum nu se poate mai bine, lipsindu-l numai de libertate. Femeile i-ar citi din ochi orice dorinţă. Dar dacă apreciaţi cumva că tratamentul acesta aplicat unui prizonier e frumos şi uman, atunci vă înşelaţi sută la sută. Ei nu urmăresc decât să-l fortifice, ca să poată rezista mai târziu chinurilor şi să nu-şi dea sufletul de la primele încercări. Ascultaţi ce vă spun: dacă-l prind pe Winnetou, comanşii îl omoară cu siguranţă, dar nu pe moment, nici după un ceas, nici a doua zi. Trupul i-ar fi sfâşiat bucată cu bucată, cu o meticulozitate aproape ştiinţifică. Ar trece multe zile până să-l izbăvească moartea. După credinţa lor, asta înseamnă o moarte demnă de un şef. Şi sunt convins că, îndurând toate aceste cazne rafinate, victima nici nu s-ar strâmba măcar de durere; mai curând şi-ar râde de călăi, i-ar batjocori. Pe mine unul m-ar durea nespus soarta lui Winnetou şi vă spun cinstit că, într-un asemenea caz, mi-aş risca fără preget viaţa ca să-l scap din mâinile duşmanilor. În sfârşit, comanşii se află, va să zică, la vest de noi. Hai s-o apucăm mai spre sud. Mă gândesc să ajungem la un vechi prieten al meu, unde vom căpăta, probabil, informaţii despre situaţia de la Rio Grande, înnoptăm la dânsul.

        — Dar va fi bucuros de oaspeţi?

        — Fără îndoială! Altminteri, nici nu l-aş număra printre prieteni. E vorba de un ranchero, un agricultor mexican de cea mai curată obârşie spaniolă. Unul din strămoşii lui a fost ridicat de nu ştiu cine la rangul de cavaler, aşa că-şi spune şi el caballero. Iar ferma şi-a botezat-o cu răsunătorul nume de Estanzia del Caballero. Dumneavoastră să-i spuneţi señor Atanasio.

        Ne continuarăm apoi drumul în linişte. De galop nu putea fi vorba: caii înotau în nisip până aproape de genunchi. Dar încet-încet, stratul de nisip scăzu şi, către ora patru, salutarăm primele smocuri de iarbă. Dădurăm apoi într-o prerie, unde nişte vaqueros, adică văcari, îşi supravegheau cornutele, caii şi oile. Bietele noastre animale se însufleţiră pe dată şi îşi iuţiră pasul. Mai în fund apărură primii arbori şi, în fine, în mijlocul decorului verde, licări silueta albă a unei clădiri.

        — Asta e Estanzia del Caballero, explică Old Death. E o construcţie foarte curioasă, exact în stilul clădirilor „Moqui” şi „Zunni”. O adevărată fortăreaţă, ceea ce prin partea locului e cât se poate de necesar.

        Ne apropiarăm de acest edificiu şi-l examinarăm mai în amănunt. Casa era împrejmuită cu un zid înalt cât două statuii de om şi prevăzut cu o poartă mare, masivă. La poartă se ajungea trecând un podeţ boltit peste un şanţ adânc de apă – acum secat. Întreaga construcţie avea formă de cub. Parterul nu se vedea, fiind pe de-a-ntregul mascat de zid. Etajul era mai retras şi jur-împrejurul lui se întindea o terasă acoperită cu foaie albă de cort. Nu descoperisem nicăieri nici o ferestruie. Deasupra etajului întâi se ridica un al doilea, în aceeaşi formă cubică, având baza mai mică decât cel de dedesubt şi împrejmuit, la rândul lui, de o terasă umbrită şi ea cu foaiede cort. În felul acesta, clădirea se compunea din trei cuburi suprapuse – adică parterul şi cele două etaje —, având dimensiuni din ce în ce mai reduse. Pereţii erau albi, ca şi pânza de cort. De aceea, întreaga casă parcă lumina de departe. Abia când ajunserăm aproape de tot, zărirăm la fiecare etaj câte un rând de creneluri care probabil slujeau şi ca ferestre.

        — Frumos palat! Zâmbi Old Death. O să vă mire şi interiorul. Mă întreb, căruia dintre şefii indieni i-ar trece măcar prin minte să ia cu asalt o asemenea casă!

        Trecurăm călare podeţul până la poarta prevăzută cu un ochi discret. La o margine atârna un clopot cât un cap de om. Old Death trase de clopot şi stârni un sunet care putea fi auzit pe puţin la o jumătate de ceas depărtare. Foarte curând se iviră în deschizătura porţii un nas indian şi nişte buze groase.

        — Cine-i? Întrebă omul în spaniolă.

        — Prieteni ai stăpânului, răspunse Old Death. E acasă señor Atanasio?

        Nasul şi buzele dispărură şi în locul lor sclipiră doi ochi negri.

        — Ce bucurie! Señor Death! Vă deschid numaidecât. Poftiţi, señores! Mă duc să vă anunţ.

        Se auzi zăvorul. Apoi poarta se dădu în lături şi intrarăm de-a călare. Paznicul era un indian voluminos, îmbrăcat în haine de pânză albă; era unul din acei indios fideles, adică indieni supuşi, credincioşi, care, spre deosebire de temerarii indios bravos, s-au împăcat cu normele civilizaţiei moderne. El închise poarta după noi, făcu o plecăciune adâncă, străbătu solemn curtea şi trase de o sârmă atârnată de zid.

        — Mai avem vreme să ocolim casa călare, zise Old Death. Haide s-o admirăm!

        Vedeam acum şi parterul, înzestrat cu creneluri jur-împrejur. Clădirea se înălţa în mijlocul unei ogrăzi înconjurată de ziduri, largă, nepavată, crescută cu iarbă. În afara crenelurilor – nici o fereastră.

        Făcurăm ocolul şi revenirăm în faţa casei, fără să fi descoperit nici o uşă de intrare. Indianul ne aştepta.

        — Dar cum se intră în casă? Întrebă Lange.

        — Veţi vedea numaidecât, răspunse Old Death. Pe terasa parterului apăru cineva şi, aplecându-se peste balustradă, ne cercetă din ochi. Zărindu-l pe indian, dispăru îndată şi slobozi de sus o scară îngustă pe care ne urcarăm până la primul etaj. Cine ar fi crezut că găseşte barem aici o uşă, ar fi rămas cu buzele umflate. La etajul al doilea ne aştepta un alt servitor, îmbrăcat de asemenea în alb. Acesta potrivi încă o scară şi astfel ajunserăm tocmai sus, pe o platformă de tablă acoperită cu nisip. În centrul platformei se căsca o deschizătură pătrată prin care cobora o scară în interior.

        — Vedeţi, aşa construiau indienii încă demult, cu secole în urmă, ne lămuri Old Death. Nimeni nu e în stare să pătrundă în curte. Şi dacă, prin absurd, vreun duşman reuşeşte să treacă totuşi zidul, scara e retrasă imediat şi omul rămâne neputincios în faţa pereţilor masivi, fără intrări. În timp de pace, fireşte că ai putea să intri şi să ieşi de aici fără să te foloseşti nici de poartă, nici de scară. Te ridici în picioare pe spinarea calului şi tesalţi peste zid în sus, pe galerie. Dar în timp de război n-aş sfătui pe nimeni să încerce experienţa. Cum vedeţi, de pe această platformă şi de pe terase, prin creneluri, poate fi semănată cu gloanţe toată curtea, ca şi terenul dimprejurul zidului. Señor Atanasio dispune de vreo douăzeci de vaqueros şi de alţi slujitori înarmaţi cu puşti. Când aceşti douăzeci de flăcăi trag de sus, atunci sute de indieni trebuie să cadă până ce vreunul mai norocos izbuteşte să treacă peste zid. Aici, la graniţă, o asemenea construcţie e de mare preţ. Datorită ei, stăpânul fermei a rezistat nu o dată unor asedii serioase.

        De sus, de pe casă, puteam cuprinde cu ochii întreaga împrejurime. Observai că la mică distanţă, în spatele clădirii, curgea Elm-Creek. Apa era clară, abundentă şi fertiliza ambele maluri. Atât de ispititoare şi limpede era apa, încât îmi trezi dorinţa de a face o baie.

        Conduşi de un slujitor, coborârăm scara şi ajunserăm într-un coridor lung, îngust, luminat la fiecare capăt prin două creneluri. De ambele laturi ale coridorului erau uşi, iar în fund o scară conducea spre catul de jos. Aşadar, pentru a ajunge aici dinspre curte trebuia să urci mai întâi două rânduri de scări şi apoi, înăuntru, să cobori alte două. Lucrul mi se păru foarte complicat, dar împrejurările îl justificau pe deplin.

        Servitorul dispăru îndărătul unei uşi şi reveni abia după un răstimp, anunţându-ne că suntem aşteptaţi de către señor Capitano de Caballería. Până atunci, Old Death avusese grijă să ne pună în gardă:

        — Nu-i luaţi în nume de rău bătrânului señor Atanasio dacă vă primeşte excesiv de ceremonios. Spaniolul nu poate fără etichetă, iar mexicanul de obârşie spaniolă a păstrat uzanţele. Dacă eram singur, mi-ar fi ieşit de mult în întâmpinare. Aşa însă primirea căpătă un caracter oficial. Să nu zâmbiţi dacă îl veţi vedea în uniformă. În tinereţe a avut gradul de căpitan în cavaleria mexicană şi a rămas cu obiceiul de a se arăta în uniforma lui veche, aş zice antică. Plăcerea lui, ce vreţi! Altminteri, e un om de zahăr. În sfârşit, servitorul ne conduse într-o odaie răcoroasă, plăcută, cu mobilier cândva preţios, însă degradat în toată legea. Trei ferestrui, cu perdelele trase pe jumătate, răspândeau o lumină dulce şi primitoare. În mijlocul odăii stătea un bărbat înalt, uscăţiv, cu părul şi mustaţa albe ca zăpada. Purta pantaloni roşii cu lampasuri late, aurii, cizme de lac, înalte, de cavalerie şi pinteni cu rotile mari, cât două carboave. Tunica era albastră şi semăna cu un frac, împodobit cu brandenburguri strălucitoare. Pe epoleţii, de asemenea auriţi, nu purta grade de căpitan, ci de general. La şold, într-o teacă de oţel, îi atârna sabia cu mânerul suflat în aur. În mâna stângă ţinea un tricorn cu ciucuri de aur şi cu agrafă lucioasă în penajul multicolor. Pe scurt, parcă era îmbrăcat într-un costum de mascaradă. Privindu-l pe omul acesta cărunt, grav, semeţ, cu ochii încă tineri şi blajini, trebuia să zâmbeşti măcar pe ascuns. Când păşirăm pragul, omul îşi pocni călcâiele şi pintenii zornăiră milităreşte. Apoi señor Atanasio rosti:

        — Bună ziua, domnii mei! Fiţi bineveniţi! Cuvintele sunau marţial. Ne înclinarăm tăcuţi. Old Death răspunse în englezeşte:

        — Mulţumim, señor Capitano de Caballería! Aflându-mă în acest ţinut, am voit să ofer însoţitorilor mei plăcerea de a face cunoştinţă cu eroicul luptător pentru independenţa Mexicului. Îngăduiţi-mi să vi-i prezint.

        Un zâmbet măgulit se aşternu pe faţa bătrânului haciendero. Aprobădin cap şi zise:

        — Cu dragă inimă, señor Death! Sunt încântat să-i cunosc pe aceşti señores!

        Old Death îi înşiră numele noastre, iar caballero ne strânse tuturor mâna, chiar şi negrului Sam. Apoi ne pofti să luăm loc. Old Death se interesa de señora şi señorita, la care stăpânul casei deschise o uşă şi amândouă femeile – pregătite din timp şi aşteptând invitaţia – intrară în odaie. Señora era o matroană foarte frumoasă, cu privirea caldă şi sinceră; iar señorita – o fată drăgălaşă – era de fapt nepoata ei, după cum aflarăm mai târziu. Amândouă purtau rochii negre de mătase, gătite ca pentru o recepţie la curtea regală. Old Death se grăbi să le întâmpine şi le scutură mâinile atât de viguros, încât mi-era teamă să nu le strivească. Lange şi fiul său încropiră o închinăciune, iar Sam exclamă arătându-şi toţi dinţii:

        — O, missis, missis, ce frumos, ce mătase!

        Mă apropiai la rândul meu de señora, îi luai mâna cu vârful degetelor, mă aplecai şi o dusei la buze. Doamna primi cu atâta emoţie gestul, încât îmi oferi şi obrazul ca să depun acel beso de cortesía, sărutul stimei – ceea ce însemna o mare cinste acordată persoanei mele. La fel au decurs lucrurile şi cu señorita. În sfârşit, ne aşezarăm din nou. Fireşte că veni vorba de scopul călătoriei noastre. Le povestirăm cât socoteam necesar despre întâlnirea noastră cu comanşii. Toţi ascultară cu cea mai mare atenţie, schimbând priviri semnificative, încheindu-mi relatarea, señor Atanasio ne pofti să-i descriem pe cei doi oameni căutaţi de noi. Atunci scosei din buzunar fotografiile şi le arătai întregii familii. Cum îşi aruncă ochii asupra lor, señora izbucni:

        — Ei sunt, ei sunt! Cu siguranţă! Nu-i aşa, dragă Atanasio?

        — Într-adevăr, confirmă caballero. Señores, aceşti doi domni au dormit azi-noapte la mine.

        — Când au sosit şi când au plecat? Se interesă Old Death.

        — Au venit târziu seara, obosiţi de drum, istoviţi. Un vaquero de-al meu i-a observat şi i-a condus până la mine. Au dormit adânc şi s-au deşteptat abia către prânz. Acum trei ore au plecat mai departe.

        — Perfect! Înseamnă că-i găsim mâine cu siguranţă. Urmele, în tot cazul, le vom descoperi.

        — Da, da, fireşte, señor. Aveau de gând s-o apuce spre Rio Grande şi să-l traverseze mai sus de trecătoarea Eagle, cam între Rio Moral şi Rio las Moras. De altfel, vom mai afla noutăţi. Am trimis după ei câţiva vaqueros şi aceştia ne vor spune precis încotro au luat-o.

        — De ce i-aţi mai trimis pe slujitori?

        — Vedeţi, „musafirii” mi-au răsplătit ospitalitatea în chip mârşav. După ce-au ieşit pe poartă, l-au expediat la mine cu o aşa-zisă scrisoare pe paznicul de acolo şi, în lipsa lui, au şters-o furându-mi şase cai.

        — Ce ruşine! Înseamnă că nu erau singuri?

        — Nu. Erau împreună cu nişte militari camuflaţi care escortează un detaşament de recruţi pentru Mexic.

        — Atunci nu cred că oamenii dumneavoastră vor mai pune mâna pe caii furaţi. Sunt prea puţini în raport cu numărul tâlharilor.

        — O, n-aveţi grijă, oamenii mei ştiu să-şi folosească puştile! Am trimisbăieţi din cei mai curajoşi.

        — V-au vorbit cumva Gibson şi Ohlert despre situaţia şi planurile lor?

        — Nici un cuvânt. Primul era, de altfel, foarte volubil, în timp ce al doilea tăcea întruna. Eu le-am acordat toată încrederea. Mi-au solicitat să le arăt încăperile şi aranjamentul casei. N-am refuzat. I-am condus peste tot. L-au văzut chiar şi pe indianul rănit pe care îl ţin ascuns la mine.

        — Un indian rănit?! Cine-i? Cum a ajuns la dumneavoastră? Caballero zâmbi superior şi răspunse:

        — Da, fireşte, asta vă interesează foarte mult, señores! Aflaţi că-l adăpostesc aici pe solul apaşilor, despre care mi-aţi povestit adineauri şi căruia Winnetou i-a bandajat rănile sus, la Rio Lena. E vorba de căpetenia Inda-nişo.

        — Inda-nişo, Omul bun, care-şi merită pe deplin numele! Cel mai în vârstă, mai chibzuit şi mai paşnic dintre şefii apaşi! Trebuie să-l văd şi eu!

        — Am să vi-l arăt. Când a venit încoace, era într-un hal fără de hal. Trebuie să ştiţi că Winnetou, faimosul Winnetou, mă cunoaşte şi trage la mine ori de câte ori se află prin apropiere. Dânsul e sigur că poate avea oricând încredere în ospitalitatea mea. De data asta, a venit cu Inda-nişo de la fortul Inge, unde solul apaşilor fusese rănit la braţ şi la coapsă. Ajunşi la Rio Leona, Winnetou i-a pansat rănile, apoi au călărit în grabă mai departe. Dar pe bătrânul sol l-au năpădit la un moment dat nişte friguri crunte, în timp ce comanşii cutreierau deşertul ca să-l prindă pe fugar. E o minune cum de-a reuşit Winnetou, înfruntând atâtea piedici, să-l aducă până aici, la Estancia del Caballero. Numai un Winnetou e în stare de aşa ceva. Însă de aici, ar fi fost cu neputinţă să mai continue drumul împreună cu bătrânul rănit şi bolnav. Inda-nişo nu se mai putea ţine pe cal. Era tare slăbit şi-l scuturau groaznic frigurile. Pierduse o mare cantitate de sânge şi, să nu uităm, a trecut de şaizeci de ani.

        — Cine-ar crede! Să fii rănit şi să călăreşti, la vârsta lui, tocmai de la fortul Inge până aici, peste o sută şaizeci de mile engleze! Numai un indian poate rezista atâta. Continuaţi, vă rog!

        — Aşadar, au sosit seara. Auzind clopotul de la poartă, am coborât chiar eu şi l-am recunoscut pe Winnetou care îmi istorisi tot ce s-a întâmplat şi mă rugă să-i acord rănitului ocrotirea mea până va veni cineva să-l scoată de aici. În ce-l priveşte, trebuia să treacă repede Rio Grande şi să anunţe triburilor trădarea şi operaţiile ostile ale comanşilor. I-am dat pe cei mai buni vaqueros ai mei ca să-l însoţească şi, întorcându-se apoi în grabă, să-mi raporteze dacă Winnetou a reuşit să se strecoare neobservat.

        — Şi? Întrebă încordat Old Death. A trecut?

        — Da. Şi lucrul acesta m-a liniştit pe deplin. A fost foarte prevăzător. Nu s-a deplasat în sus de Rio Moral, unde se află comanşii, ci a traversat Rio Grande mult mai la vale. Bineînţeles că acolo nu există vad de trecere. Apa e sălbatică şi, dacă încerci s-o treci înot, îţi rişti serios viaţa. Totuşi oamenii mei au trecut dincolo împreună cu Winnetou şi l-au mai însoţit o bucată, până s-au încredinţat că nu-l ameninţă primejdia unei întâlniri cu comanşii. Acum apaşii sunt puşi în gardă şi îi vor primi pe duşmani cum se cuvine. Dar, señores, dacă doriţi, putem să mergem la bătrânul Inda-nişo.

        Ne ridicarăm cu toţii şi, înclinându-ne în faţa doamnelor, coborârăm laparter. Jos, ne pomenirăm într-un coridor identic cu cel de sus. Intrarăm printr-o uşă pe partea stângă a coridorului.

        Bătrâna căpetenie a apaşilor zăcea într-o odaie cu aer proaspăt, răcoros. Frigurile se domoliseră, dar omul era atât de istovit, încât cu greu reuşea să vorbească. Avea ochii adânciţi în orbite şi obrajii căzuţi. Medici nu existau. Dar caballero ne asigură că Winnetou e un mare meşter în tratarea rănilor. Îl oblojise pe bătrân cu nişte buruieni de leac şi stăruise să nu i se desfacă bandajele. După trecerea frigurilor, bolnavul va scăpa de primejdie. Ar fi însă grav dacă ar mai şi pierde sânge şi febra s-ar întoarce.

        După ce ieşirăm din odaie şi scara se ivi din nou în faţa noastră, îmi exprimai dorinţa să mă scald în apa râului.

        — Dacă vreţi, nici nu mai e nevoie să coborâţi scările, mă lămuri señor Atanasio. Puteţi ieşi de aici de-a dreptul în curte.

        — Credeam că nu există uşi.

        — Ba există, dar secrete. Le-am construit ca să-mi asigur o ieşire pentru cazul când, totuşi, nişte bandiţi ar izbuti, în cele din urmă, să intre în casă. O să le vedeţi imediat.

        Lângă zid era un dulăpior. Îl împinse în lături şi apăru o deschizătură prin care se putea ajunge în curte. Afară, deschizătura era camuflată cu arbuşti plantaţi în acest scop.

        Señor Atanasio mă conduse până afară, îmi arătă zidul din partea opusă a clădirii, unde se aflau arbuşti asemănători şi reluă explicaţiile:

        — Pe acolo se iese în câmp, fără ca vreun ochi străin s-o bănuiască. Vreţi să vă folosiţi de această trecere? Duce de-a dreptul spre râu. Dar staţi niţel să vă trimit un costum mai comod. În clipa aceea sună clopotul la poartă. Señor Atanasio se duse să deschidă. Erau cinci călăreţi, nişte bărbaţi splendizi, viguroşi, pe care stăpânul fermei îi trimisese pe urma hoţilor de cai.

        — Ei? Întrebă el. Aţi adus caii?

        — Nu, răspunse unul. Era gata-gata să-i ajungem. Tocmai trecuserăm peste apa de aici, le descoperisem urmele. I-am fi prins în cel mult un sfert de oră. Dar deodată urmele lor se amestecară cu altele, multe la număr, venind dinspre dreapta. Se întâlniseră cu comanşii. Ne-am luat imediat după ei şi, peste puţin, i-am şi zărit înaintea noastră. Erau peste cinci sute de comanşi şi, faţă de numărul lor atât de mare, am renunţat să ne aventurăm.

        — Foarte bine. Doar n-o să vă riscaţi viaţa pentru câţiva cai! Şi comanşii ce-au făcut? Cum i-au tratat pe albi?

        — Ar fi trebuit să ne apropiem prea mult ca să desluşim ce se petrece.

        — Încotro călăreau?

        — Spre Rio Grande.

        — Adică tot înainte. Deci n-ar fi nici un motiv de nelinişte. În regulă. Mergeţi la cirezile voastre!

        Călăreţii se depărtară. Dar bunul caballero se înşela amarnic. Peri colul era iminent. Comanşii – după cum aveam să aflu mai târziu – fuseseră informaţi de Gibson că bătrânul apaş rănit se află în hacien da lui Atanasio. Drept care, un grup de războinici s-au detaşat numaidecât de grosul trupei şi au luat drumul îndărăt, galopând nebuneşte. Primiseră sarcina să-l smulgă din adăpost pe Inda-nişo şi să-l pedepsească pe señor Atanasiopentru gestul său amical faţă de duşmanii comanşilor.

        Dar, deocamdată, acesta urcă liniştit în casă şi, după puţin, se ivi rugându-mă să-l urmez. Mă scoase pe poartă afară şi mă conduse la râu. Mai sus de hacienda era un vad uşor de ghicit după jocul undelor. Lângă vad, însă, apa era foarte adâncă. Acolo se opri peonul. Ţinea pe braţ un costum de pânză albă.

        — Aici, señor! Mă invită el. După baie, îmbrăcaţi acest costum. Hainele dumneavoastră, dacă-mi îngăduiţi, le iau cu mine. Când terminaţi cu scăldatul, trageţi clopotul de la poartă şi vă vom deschide.

        Plecă cu hainele mele, iar eu sării în apă. După arşiţa zilei şi după atâta călărit era o adevărată desfătare să te afunzi într-o asemenea răcoare şi să înoţi.

        Cred că mă bălăcii în apă cam o jumătate de oră, apoi urcai pe mal şi-mi pusei costumul. Eram tocmai gata, când privirea îmi căzu pe malul opus. De aici, dintre copaci, vedeam bine până la cotul râului, unde se mişca un şir lung de călăreţi indieni. Se apropiau de casă. Dădui fuga la poartă şi trăsei de clopot. Peonul mă aştepta. Îmi deschise imediat.

        — Du-mă repede la caballero! Îi poruncii. Vin indienii!

        — Câţi?

        — Peste cincizeci. În prima clipă omul se cam sperie. Dar după ce află numărul indienilor, se însenină numaidecât.

        — Numai atâţia? Comentă el. Ei, atunci nu-i mare lucru. O scoatem noi la capăt cu cincizeci de piei-roşii, chiar şi cu mai mulţi. Suntem pregătiţi pentru asemenea vizite. Acum nu pot să urc la caballero; trebuie să-i vestesc mai întâi pe paznici. Poftiţi hainele, señor. Eu ies afară, dumneavoastră închideţi poarta pe dinăuntru şi alergaţi la señor Atanasio. Dar, pe măsură ce urcaţi, aveţi grijă să trageţi scările!

        — Cum stăm cu caii noştri? Sunt în siguranţă?

        — Da, señor. I-am dus afară, la păscut, sub pază bună. Harnaşamentul l-am adăpostit în casă. Să n-aveţi nici o grijă în privinţa cailor. Închisei poarta şi urcai în toată graba ambele scări, trăgându-le pe rând după mine.

        Când ajunsei sus, pe platformă, señor Atanasio şi Old Death tocmai ieşeau din interiorul casei. Gazda nu se sperie deloc când îi comunicai apariţia indienilor şi numărul lor. Se mărgini să mă întrebe calm:

        — Cărui trib aparţin?

        — Nu ştiu. N-am putut recunoaşte vopselele de pe faţa lor.

        — Ei, o să aflăm noi curând. Ori sunt apaşi pe care Winnetou i-a întâlnit în drum şi i-a trimis după Inda-nişo, ori sunt comanşi. Dacă-s comanşi, sunt, desigur, un grup de recunoaştere; ne vor întreba dacă n-am văzut nişte apaşi. Aflând răspunsul nostru, vor pleca imediat.

        — Mie îmi face totuşi impresia că vin cu gânduri rele, interveni Old Death. Vă sfătuiesc să luaţi urgente măsuri de apărare.

        — S-a şi făcut. Oamenii mei îşi ştiu fiecare sarcina într-un asemenea caz. Priviţi, peonul de colo aleargă de pe acum la caii cei mai apropiaţi. Va sări în spinarea unuia şi va pune în gardă pe vaqueros. Aceştia, în cel mult zece minute, vor aduna cirezile, lăsându-le în paza a doi oameni. Pe urmă, vor face front împotriva duşmanilor. Lasso urile sunt arme teribile: unvaquero le mânuieşte şi mai abil decât indienii. În plus, puştile noastre trag mai departe decât arcurile sau flintele învechite ale pieilor-roşii. Nu se sperie flăcăii mei de cincizeci de indieni! Iar noi aici, în estanzia, suntem bine apăraţi. Nici picior de roşu nu poate să treacă dincoace, peste zid. De altfel, contez şi pe dumneavoastră. Dacă-l socotim şi pe negru, sunteţi cinci la număr, bine înarmaţi. Mai sunt şi eu cu cei opt peoni aflaţi în casă. Deci, în total paisprezece inşi. Să-i văd şi eu pe indienii care ar izbuti să-mi forţeze poarta! O, nu, señor! Pieile-roşii vor trage de clopot, ne vor spune ce-i interesează şi vor pleca iarăşi cum au venit. Când cercetaşul lor va zări aici sus paisprezece bărbaţi hotărâţi, se va retrage respectuos. Situaţia nu e deloc dificilă.

        Chipul lui Old Death exprima îndoială. Bătrânul westman clătină din cap şi zise:

        — Pe mine, însă, mă bat alte gânduri. Sunt convins că nu de apaşi e vorba, ci de comanşi. Ce caută ei aici? O simplă acţiune de recunoaştere? Nu cred. Dac-ar fi intrat la bănuială că apaşii se află prin împrejurimi, le-ar fi căutat urmele şi le-ar fi găsit. Într-un asemenea caz, nu mai umblă ei după informaţii. Nu, banda urmăreşte un alt scop. Vrea să pătrundă în casa dumneavoastră, señor, ca să-l răpească pe apaşul rănit.

        — Dar ei nu ştiu nimic! Cine să le fi spus?

        — Chiar Gibson, omul pe care-l căutăm şi care a dormit la dumneavoastră. I-aţi arătat pe apaş, iar dânsul v-a vândut comanşilor pentru a se pune bine cu ei. Dacă nu-i aşa, să nu-mi spuneţi pe nume!

        — Se poate. În cazul acesta, mă vor sili să-l predau pe apaş.

        — Fără îndoială. Şi aveţi de gând să-l predaţi?

        — Nici în ruptul capului! Winnetou mi-e prieten. El mi l-a încredinţat pe Inda-nişo şi n-am să-i înşel prietenia. Comanşii se vor zbate în zadar. Ne vom apăra.

        — Vă expuneţi unui mare pericol. E adevărat că putem să le ţinem piept acestor cincizeci de inşi, dar pe urmă vor aduce întăriri: serioase şi mă tem că veţi pierde partida.

        — Asta e în mâna sorţii. Eu, însă, fie ce-o fi, îmi respect cuvântul dat. Old Death îi strânse mâna spaniolului şi rosti:

        — Sunteţi un om de onoare şi vă puteţi bizui pe ajutorul nostru. Eu îl cunosc pe şeful comanşilor; suntem prieteni. Poate reuşesc să-l abat de la acte ostile. I-aţi arătat lui Gibson şi uşile secrete?

        — Nu, señor.

        — Foarte bine. Câtă vreme pieile-roşii nu cunosc aceste intrări, ne vom apăra. Acum să coborâm, să ne luăm armele. În timpul absenţei mele, ni se repartizaseră odăi în care fusese adăpostit bagajul nostru. Pentru mine se nimerise o odaie din faţă, luminată prin două ferestrui. Acolo îmi găsii agăţată arma. Când s-o desprind din cui, zării printr-un crenel pe indienii care se apropiau dinspre vadul de lângă hacienda. Trecuseră dincoace şi goneau în galop către noi. Nu ţipau, după cum le era obiceiul, ci păstrau o tăcere perfidă, care mi se păru şi mai periculoasă. Erau comanşi. Îi recunoscui după culoarea vopselelor de pe obraz. Cât ai clipi, ajunseră lângă zid, care – masiv şi înalt – Îi ascundea vederii noastre. Erau înarmaţi cu suliţe, arcuri şi săgeţi. Numai călăreţul din frunte, probabil conducătorul,purta pe umăr o flintă. Unii târau nişte pari lungi, solizi, legaţi în spatele cailor. La început crezui că e vorba de beţe de cort, mai groase, dar îmi dădui curând seama că greşesc. Fireşte că alergai să-i anunţ pe ai noştri. Pe coridor mă întâlnii cu Old Death, care toc mai ieşea din camera lui situată faţă-n faţă cu a mea.

        — Atenţie! Strigă el. Comanşii trec zidul! Au adus trunchiuri de copaci tineri. Se servesc de ele în loc de scări. Repede sus, pe plat formă!

        Dar lucrurile nu merseră chiar atât de repede. Peonii se aflau jos, la primul etaj, rezervat servitorilor. Nici Old Death şi cu mine nu puturăm urca imediat, deoarece o dată cu caballero ieşiseră pe coridor şi cele două doamne, speriate în toată legea şi copleşindu-ne cu lamentările lor. Trecură deci pe puţin două minute până să urcăm scara – timp preţios într-o asemenea situaţie. Consecinţa nu întârzie să se arate. În clipa când ajunserăm pe platformă, primul indian se şi sălta pe bordura ei, urmat de alţii. Aveam armele pregătite, dar nu-i mai puteam opri decât dacă ne-am fi hotărât să-i împuşcăm. Folosindu-se de trunchiurile de copaci, indienii escaladaseră zidul exterior şi, traversând curtea, se căţăraseră cu o viteză uluitoare pe ambele etaje. Noi stam acum în centrul platformei de sus, pe când comanşii se mai aflau la marginea ei.

        — Îndreptaţi armele asupra lor! Porunci Old Death. În primul rând, trebuie să câştigăm timp.

        Numărai cincizeci şi doi de indieni. Operaseră fără o vorbă, fără un strigăt, luându-ne prin surprindere. Totuşi, nu se hotărau încă să ne atace. Stăteau la bordură cu arcurile şi săgeţile în mâini. Suliţele, fiind prea lungi, i-ar fi stânjenit la căţărat. De aceea le lăsaseră jos.

        Caballero înainta câţiva paşi şi, într-un amestec de spaniolă, engleză şi indiană – folosit în acel ţinut de graniţă – întrebă:

        — Ce doresc oamenii roşii de la mine? De ce au pătruns în casa mea fără să-mi ceară voie?

        Şeful, care între timp îşi scosese flinta de pe umăr, înainta şi el câţiva paşi, apoi răspunse:

        — Războinicii comanşilor s-au convins că le eşti duşman. De aceea îţi vei lua astăzi rămas-bun de la lumina soarelui.

        — Ba nu sunt duşmanul vostru. Mie îmi sunt dragi toţi oamenii roşii; nici măcar nu-i întreb din care trib fac parte.

        — Faţa palidă minte! Aici, în casă, se află ascunsă o căpetenie a apaşilor. Câinii de apaşi îi duşmănesc pe comanşi, iar cel care ascunde pe un apaş înseamnă că e duşmanul nostru şi trebuie să moară.

        — Caramba! Vreţi să-mi interziceţi să dau adăpost cui îmi place? Dar cine-i stăpân aici, voi sau eu?

        — Războinicii comanşilor au ocupat casa. Acum ei sunt stăpânii. Predă-ni-l pe apaş! Sau tăgăduieşti că se află la line?

        — Nici prin gând nu-mi trece să tăgăduiesc. Numai fricoşii se folosesc de minciuni. Eu însă nu mă tem. Pot să vă spun deschis că…

        — Staţi! Îl întrerupse Old Death mai mult în şoaptă. Nu faceţi prostii, señor!

        — Credeţi că e mai bine să neg? Întrebă mexicanul.

        — Bineînţeles. Minciuna e un păcat, recunosc. Dar adevărul ar fi încazul acesta curată sinucidere. Şi vă întreb: ce păcat e mai mare: să minţi sau să te sinucizi?

        — Sinucidere? Ce sunt în stare să facă indienii împotriva celor paisprezece puşti ale noastre?

        — Multe pot face! Doar îi vedeţi aici, sus. Majoritatea vor cădea, desigur, dar ne-am alege şi noi cu câteva săgeţi şi cuţite în piept. Şi dacă-i alungăm, vor aduce altă ceată şi va porni din nou măcelul. Lăsaţi-mă pe mine! Vorbesc eu!

        Se întoarse către şeful indienilor:

        — Vorbele fratelui nostru ne miră foarte. Cum de vă trece prin gând că s-ar afla aici un apaş?

        — Ştim! Răspunse scurt comanşul.

        — Atunci ştiţi mai mult decât ştim noi.

        — Vrei să zici că ne înşelăm? Minţi!

        — I-ar tu, dacă mai spui o dată cuvântul acesta, o plăteşti cu viaţa! Nu îngădui să fiu făcut de mincinos. Uite cum te pândesc armele noastre! Un semn al meu şi de fiecare puşcă ar cădea un comanş.

        — În schimb, ceilalţi v-ar trimite pe urmele celor ucişi. Colo, afară, sunt încă mulţi războinici de-ai noştri, mai mulţi decât de zece ori zece ori cinci. Vor sări şi vor dărâma casa.

        — Nici măcar zidul n-au să-l treacă! Acum ştim totul şi suntem pregătiţi. Îi vom saluta cu gloanţe de n-o să rămână unul viu.

        — Fratele meu alb e bun de gură. Dar de ce vorbeşte dânsul? E cumva stăpânul casei? Ia să-mi spui cum te cheamă şi cum de grăieşti astfel cu un şef al comanşilor?

        Old Death dădu din mână cu dispreţ.

        — Şi cine-i, mă rog, şeful ăsta al comanşilor? E cumva un războinic vestit, sau face parte din sfatul înţelepţilor? Nu văd să poarte pană de vultur sau de cerb, nici vreun alt semn al rangului. În schimb, eu sunt o căpetenie a feţelor palide. Mă întreb, din ce trib veţi fi fiind, dacă nici măcar nu mă cunoaşteţi! Eu sunt Coşa-pehve şi am fumat pipa păcii cu Oyo-coltsa, căpetenia voastră. Nu mai departe decât ieri am stat de vorbă cu fiul său, cu Avat-vila şi am înnoptat în tabăra lui. Va să zică e limpede că sunt prietenul vostru, al comanşilor. Dar dacă mă faceţi de mincinos, răspund cu arma.

        Un murmur străbătu rândurile indienilor. Şeful se întoarse spre ei şi le vorbi în şoaptă. Felul cum îl priveau pe Old Death vădea că nu mele lui făcuse impresie.

        După o scurtă deliberare, şeful se adresă din nou bătrânului westman:

        — Războinicii comanşilor ştiu că Bătrâna moarte este prieten cu Biberul alb, dar vorbele tale nu sunt vorbe de prieten. De ce tăinuieşti că în casa asta se ascunde un apaş?

        — N-am ce tăinui. Vă spun cinstit că nu e nimeni.

        — Noi însă am aflat că Inda-nişo e aici. Ne-a spus-o chiar o faţă palidă, care ne-a cerut ocrotire.

        — Cum se numeşte acea faţă palidă?

        — Are un nume pe care gura comanşilor nu-l prea poate rosti, ceva ca Ta-hi-ha-no.

        — Nu cumva Gavilano?

        — Da, da, aşa-i spune.

        — În cazul acesta, aţi făcut o mare greşeală. Eu îl cunosc pe Gavilano. E un ticălos fără pereche şi pe limbă nu are decât minciuni. Războinicii comanşilor se vor căi că l-au luat sub scutul lor.

        — Fratele meu se înşală. Faţa palidă ne-a spus adevărul. Noi ştim că Winnetou l-a adus încoace pe Inda-nişo şi că a fugit apoi peste Avat-hono, adică Rio Grande. Dar o să-l găsim, o să-l prindem şi o să-l legăm la stâlpul caznelor. Mai ştim că Inda-nişo e rănit la braţ şi la picior. Ştim chiar şi locul unde stă ascuns.

        — Dacă-i aşa, atunci spune-mi şi mie locul.

        — Cobori de aici pe două scări, în casă, până dai de o trecătoare îngustă, lungă, cu o mulţime de uşi pe amândouă părţile. Deschizi ultima uşă pe stânga şi acolo zace Inda-nişo. N-are putere nici să se dea jos din pat.

        — Faţa palidă te-a minţit. În locul acela n-ai să găseşti nici un apaş.

        — Atunci lasă-ne să coborâm şi să vedem cine spune adevărul: tu sau faţa aceea palidă.

        — Asta n-am s-o îngădui, fireşte. Casa e deschisă numai pentru oamenii care vin aici cu voia stăpânului, nu şi pentru cei care năvălesc cu duşmănie” asupra ei.

        — Cuvintele tale dau de înţeles că apaşul se află totuşi aici. Biberul alb ne-a poruncit să i-l aducem şi vom împlini porunca.

        — Te înşeli şi acum. Dacă nu te las să intri, n-o fac pentru că apaşul ar fi aici, ci pentru că pretenţia ta mă jigneşte. Când Old Death vă spune că aţi fost minţiţi, trebuie să-l credeţi. Dar dacă vreţi, totuşi, să intraţi cu de-a sila, mă rog, n-aveţi decât! Încercaţi! Nouă ne ajunge un singur om ca să apărăm intrarea! Stând jos, pe scară, omul nostru poate împuşca pe oricine ar îndrăzni să coboare. V-aţi urcat aici, sus, ca nişte vrăjmaşi. De aceea nu vă dau drumul. Întoarceţi-vă jos, la poartă şi rugaţi prieteneşte să vă deschidem. Atunci vă vom primi şi noi ca prieteni!

        — Bătrâna moarte ştie să dea sfaturi foarte bune, dar care nu se potrivesc pentru noi. Dacă n-ai nimic pe cuget, lasă-ne să intrăm. Dacă nu, atunci stăm aici şi trimitem un om să aducă întreaga oaste a comanşilor. Veţi fi nevoiţi să ne lăsaţi înăuntru.

        — Nicidecum! O mie de comanşi de-ar veni, tot numai câte unul poate să treacă, iar noi îi vom ucide pe rând. De altfel, nici trimisul tău n-o să facă vreo ispravă; cum se depărtează de zid şi iese în bătaia puştii mele, îl şi culc la pământ. Eu vă sunt prieten, dar pentru că aţi venit cu gânduri de vrăjmăşie, n-am să vă cruţ defel. În tot timpul discuţiei, puştile noastre erau îndreptate asupra indienilor. Deşi izbutiseră să escaladeze zidul şi să se caţăre până pe platformă, aceştia se aflau totuşi în dezavantaj faţă de noi – lucru de care îşi dădea seama şeful. De aceea începu iarăşi consultaţiile cu ai lui. Ce-i drept, nici poziţia noastră nu era de invidiat. Old Death se scarpină după ureche şi zise:

        — Încurcată treabă, zău aşa! Prudenţa ne cere să nu-i tratăm cu ostilitate. Dar dacă-i aduc şi pe ceilalţi împotriva noastră, atunci o păţim! Da, da, ar fi bine să-l ascundem pe apaş, pentru ca dumnealor să-l caute fără nici un rezultat! Mă tot gândesc la casa asta, pe care o cunosc la perfecţie şi nu văd nici o ascunzătoare ca lumea.

        — Să-l scoatem afară, propusei eu.

        — Afară? Râse bătrânul. Sunteţi într-o ureche, sir? Cum să-l scoatem?

        — Aţi uitat cele două uşi secrete? Sunt în spate, pe când comanşii stau în faţa casei şi nu pot observa nimic. Îl duc eu afară, în tufărişul de pe mal; să rămână acolo până se depărtează primejdia.

        — Ştiţi că nu-i rea ideea! Admise Old Death. Nici nu m-am gândit la uşile din dos. Dar ce ne facem dacă au postat afară o santinelă?

        — Asta nu cred. Numărul lor nu trece cu mult peste cincizeci. Din tre aceştia, unii au trebuit să rămână lângă cai, dincolo de zid. Greu de presupus ca să fi rânduit oameni şi în spatele casei.

        — Bine, hai să încercăm, sir. Preluaţi sarcina, împreună cu unul din peoni. Noi vom avea grijă ca indienii să nu vă observe când coborâţi şi să nu sesizeze lipsa dumneavoastră. S-ar putea ca şi doamnele să vă ajute; după ce ieşiţi pe uşă, să împingă la loc dulăpiorul.

        — Mai am o propunere: ce-ar fi să le instalăm pe doamne în odaia rănitului? Comanşii vor crede că acolo stau într-adevăr femeile şi că nu e vorba de nici un indian.

        — Foarte just! Observă señor Atanasio. E nevoie numai de nişte cuverturi şi de hamacurile din odăile soţiei şi nepoatei mele. Cârlige se află peste tot. Doamnele să se culce, iar dumneavoastră căutaţi o ascunzătoare pentru apaş; cel mai bine ar fi să-l duceţi niţel mai la vale de locul unde v-aţi îmbăiat adineauri. O mulţime de petunii în floare atârnă acolo până deasupra apei; acolo veţi găsi şi barca noastră. Culcaţi-l pe apaş în barcă şi n-o să-l descopere nimeni. Luaţi-l şi pe Pedro cu dumneavoastră. Până vă întoarceţi, îl ţinem pe comanş aici; apoi îl lăsăm să intre în casă. Împreună cu peonul căruia îi zicea Pedro, coborâi scara până jos, unde femeile aşteptau îngrijorate desfăşurarea evenimentelor. Aflând care-i situaţia, se arătară gata să ne ajute. Aduseră chiar ele cuverturile şi hamacurile. Apoi îl înfăşurară pe apaş într-o pătură. La vestea că e căutat de comanşi, Omul bun rosti anevoie:

        — Inda-nişo a văzut multe ierni şi zilele lui sunt numărate. De ce bunele feţe palide să-şi pună în joc viaţa din pricina lui? Mai bine să-l ucidă şi să-l predea comanşilor. Ascultaţi-i rugămintea!

        Refuzai ideea, clătinând doar energic din cap. Apoi îl scosei în coridor. Dădui la o parte dulăpiorul, ieşii cu rănitul şi-l dusei fără nici o greutate până dincolo de zid.

        Până atunci nimeni nu ne observase. Arbuştii ne serviseră de camuflaj, însă mai departe, către râu, se întindea o fâşie de teren ne acoperit, pe care trebuia s-o tăiem de-a latul. Prudent, mă uitai de după rămuriş dacă nu se află nimeni prin apropiere. Spre marea mea dezamăgire, zării un comanş care şedea ghemuit lângă suliţa, tolba şi arcul lui. Supraveghea zidul din spatele casei. Această împrejurare părea să ne dea peste cap întregul plan.

        — Trebuie să ne întoarcem, señor, zise peonul după ce i-l arătasem pe indian. Am putea, ce-i drept, să-l omoram, dar ne-am atrage răzbunarea celorlalţi.

        — Nu-l omoram în nici un caz. Poate găsim o soluţie mai bună: îl scoatem de-aici, îl ademenim în altă parte.

        — Dar nu văd cum s-o facem. Santinela nu-şi părăseşte postul fără ordin.

        — Am eu un plan care ne poate salva. Tu ascunde-te aici, iar eu îi voi atrage atenţia asupra mea. Când mă observă, fac pe speriatul şi o iau la fugă. Fireşte că dânsul se va lua după mine.

        — Sau va trage cu arcul.

        — Mă rog, trebuie să risc.

        — Să nu riscaţi, señor! E prea periculos! Comanşii trag cu arcul cum tragem noi cu puşca, la sigur. Ca să fugiţi, trebuie să-i întoarceţi spatele şi nu vă puteţi feri de săgeată.

        — Sar în apă şi înot pe spate; atunci văd cum ţinteşte şi mă dau repede la fund. El, închipuindu-şi că plănuiesc ceva împotriva comanşilor, va grăbi, probabil, înot după mine. Şi pe urmă, pe malul celălalt, mă descurc eu; îi izbesc un pumn şi gata. Până mă întorc, stai aici, nu-ţi părăsi locul! Adineauri mă scăldam, am văzut locul acela cu petuniile. Ştiu şi unde se află barca. O trag eu până aici.

        Peonul se strădui cât putu să mă abată de la ideea mea – dar cum era să-l ascult dacă nu vedeam altă soluţie ca să ne îndeplinim misiunea! Plecai, aşadar. Pentru a deruta santinela, mă strecurai mai întâi printre tufişuri, pe lângă zid, ivindu-mă apoi de după colţ.

        Comanşul nu mă zări numaidecât. Abia mai pe urmă îşi îndreptă privirea spre mine şi sări ca ars. Îmi întorsei pe jumătate faţa, ca să nu fiu recunoscut mai târziu. Omul strigă, mă somă, dar nu-i dădui ascultare. Atunci apucă arcul, scoase din tolbă o săgeată şi ochi. Câteva salturi – şi ajunsei pe mal, înainte ca el să tragă. Sării în apă şi cârmii, pe spate, spre malul opus. Imediat ajunse şi comanşul pe mal. Mă zări şi trase cu arcul. Eu mă scufundai pe moment. Săgeata nu-şi atinse ţinta. Când ieşii iarăşi la suprafaţă, îl văzui pe comanş cum pândeşte, ghemuit pe mal. Îşi dădea seama că nu m-a rănit. Altă săgeată nu avea, fiindcă nu-şi luase tolba. Atunci lepădă arcul şi sări în apă. Era exact ceea ce prevăzusem. Pentru a-l înşela, mă prefăcui că sunt un prost înotător şi îl lăsai să se apropie. Apoi mă dădui la fund şi înotai cât putui de repede în josul râului. Când mă ridicai din nou, eram în imediata apropiere a malului. Comanşul, mult mai sus, departe, se ţinea pe apă şi aştepta să ies la vedere. Acum aveam avansul dorit, înotai deci spre mal, mă săltai pe uscat şi fugii printre copaci, de data asta în susul apei. La un moment dat, zării un arbore al vieţii, solid de tot şi acoperit cu muşchi. Îl depăşii în fugă şi apoi, ocolind, mă întorsei iarăşi, pitindu-mă în dosul trunchiului său masiv. Astfel aşteptam ivirea indianului care, fără îndoială, grăbea pe urmele mele. Iată-l că soseşte, cu sufletul la gură şiroind de apă – ca şi mine, de alfel – gâfâind şi cu ochii aţintiţi asupra urmelor. Trece în dreptul meu, cu privirea în pământ, iar eu – în vârful picioarelor – după el. Respiraţia grea îl împiedică să-mi audă paşii. Îmi trebuiră câteva salturi ca să-l ajung. Mă năpustii asupra lui şi-l doborâi. Apoi, îngenunchind lângă el, îl apucai de beregată. Doi pumni în cap – şi omul se linişti.

        Nu departe se afla un platan frânt, culcat în direcţia râului; apa trecea la vreo doi coţi sub crengile lui veştede. Copacul acesta îmi oferea o cale minunată ca să ajung iarăşi la râu, fără a lăsa nici o urmă. Mă săltai petrunchiul lui, alergai aşa o bucată şi sării apoi în apă. Drept în faţă, pe celălalt mal, străluceau petuniile. Înotai într-acolo, dezlegai barca şi vâslii spre locul unde aştepta Pedro cu apaşul rănit. Prinsei iarăşi barca de o rădăcină şi sării pe mal. Trebuia să ne grăbim, să terminăm toată operaţia până comanşul îşi va fi venit în fire. Îl culcarăm pe Inda-nişo în barcă, după ce-i încropirăm un aşternut bunicel din pături şi din propriile-i veşminte.

        Peonul se întoarse numaidecât la zid. Eu mânai barca până sub petunii, o legai bine şi apoi, înot, făcui cale întoarsă. Pe când îmi storceam hainele de apă şi le îmbrăcam din nou, tot scrutam cu privirea malul opus. Mă interesa dacă indianul îşi revenise şi dacă nu cumva observase apariţia noastră. Dar, nimic. Omul nu era nicăieri de văzut.

        Intrarăm în casă prin uşa secretă. Totul nu durase decât un sfert de oră. Señora îmi oferi alte haine, uscate şi astfel puteam să-i râd în nas oricărui comanş care ar fi îndrăznit să afirme că eu, inocentul, am fost pe afară, sau, mai ales, că am făcut o partidă de înot.

        Femeile se tolăniră în hamacurile lor, iar noi urcarăm iarăşi pe platformă, fără să uităm, bineînţeles, puştile.

        Sus, tratativele mai continuau. Old Death susţinea punctul de vedere că percheziţionarea casei ar fi o insultă grea pentru el şi pentru haciendero. După ce-l informai repede că apaşul e pus în siguranţă, bătrânul westman catadicsi să cedeze încet-încet şi, până la urmă, de clară că va permite unui număr de cinci comanşi să se convingă cu ochii lor că Inda-nişo nu se află în casă.

        — De ce numai cinci? Întrebă şeful. Nu suntem egali cu toţii? Lucrăm toţi laolaltă. Old Death poate avea încredere în noi. N-o să ne atingem de nimic, nici de cel mai mărunt lucru.

        — Bine! Să vedeţi şi voi cât de largi suntem la inimă. Puteţi intra toţi: toată lumea să se convingă de adevăr. Dar vă cer, la rândul meu, să depuneţi armele şi să ne daţi dreptul de a reţine şi pedepsi pe cei care s-ar atinge de vreo persoană sau de vreun obiect fără permisiunea noastră.

        Comanşii se sfătuiră între ei şi, în cele din urmă, căzură de acord. Îşi lepădară arcurile, tolbele, cuţitele şi urcară apoi în şir, unul după altul. Încă înainte de a mă fi depărtat cu Pedro, slujitorii vaqueros, înarmaţi şi călare pe cai buni, se postaseră afară, în câmp, cu privirile aţintite în sus, spre noi. Aşteptau semnalul stăpânului şi deocamdată se ţineau liniştiţi.

        Din cei paisprezece câţi eram, numai haciendero şi Old Death ur mau să-i conducă pe comanşi prin încăperile casei. Doi oameni rămaseră pe platformă, iar două grupuri de câte cinci păzeau înăuntru, cu armele în mâini, ambele coridoare, pentru a preîntâmpina orice excese din partea pieilor-roşii. Eu mă aflam pe coridorul de jos, în faţa odăii unde zăcuse apaşul. Comanşii se duseră de-a dreptul acolo. Old Death deschise uşa. Se citea pe chipurile indienilor cât de convinşi erau că-l vor găsi pe Inda-nişo. Dar în locul lui dădură de cele două femei culcate în hamacuri şi citind.

        — Iuf! Exclamă conducătorul. Aici sunt femei!

        — Întocmai! Râse Old Death. Dac-ar fi după minciunile cu care v-a îmbrobodit faţa aceea palidă, ar trebui să-l găsiţi aici pe apaş. Poftiţi, căutaţi-l! Intraţi!

        Privirea comanşului făcu ocolul camerei. Apoi omul răspunse:

        — Un războinic nu intră în wigwamul femeilor. Aici nu e nici un apaş. Ochiul meu l-ar zări.

        — Atunci căutaţi în celelalte odăi!

        Dură mai bine de o oră până ce indienii terminară percheziţia. Văzând că nu găsesc pe nimeni, o luară iar de la început. Femeile izbutiră să părăsească odaia, iar comanşii cotrobăiră peste tot cu cea mai mare atenţie. Se ridicară chiar cuverturile şi saltelele, deşi acestea erau întinse de-a dreptul pe podea. Cercetară şi duşumeaua, dacă n-are cumva vreo deschizătură. În fine, se convinseră că apaşul nu se află în estanzia. Când şeful se dădu bătut, Old Death îl mustră:

        — Eu v-am spus adevărul şi nu m-aţi crezut. Aţi avut mai multă încredere într-un mincinos decât în mine, care sunt prieten cu comanşii. Să ştiţi că la prima ocazie am să mă plâng căpeteniei voastre, Biberul alb.

        — Dacă fratele meu alb vrea să-l vadă, poftească împreună cu noi.

        — Nu pot. Calul mi-e obosit. Ar fi să plec abia mâine dimineaţă. Or, războinicii comanşilor vor trebui să plece încă astăzi de-aici.

        — Ba rămânem. Soarele dă în asfinţit şi nu ne convine să călărim noaptea. Vom porni în zori; atunci fratele meu poate să ne însoţească.

        — Bine! Dar nu plec singur. Mai am patru tovarăşi.

        — Vor fi şi ei bineveniţi la Biberul alb. Fraţii mei ne vor îngădui să petrecem noaptea în preajma casei.

        — N-am nimic împotrivă, răspunse mexicanul. V-am mai spus că sunt prieten cu toţi oamenii roşii care vin la mine cu gânduri paşnice. Şi, drept dovadă, vă dăruiesc şi o vită ca s-o tăiaţi. Puteţi să aprindeţi focul şi să puneţi carnea la fript.

        Această promisiune făcu o deosebită impresie asupra comanşilor. Acum erau pe deplin convinşi că ne făcuseră o nedreptate. De aceea se purtau cât se poate de frumos. Desigur că, în bună măsură, trebuie să fi contribuit la această schimbare de atitudine şi prestigiul de care se bucura printre ei Old Death. Într-adevăr nu se atinseră de nici un lucru şi părăsiră casa, fără măcar să fie somaţi. Scările erau lăsate şi poarta deschisă. Câţiva peoni înarmaţi rămaseră de gardă pe platformă. În ciuda comportării prieteneşti a comanşilor, vigilenţa nu era de prisos.

        Noi, ceilalţi, coborârăm în urma lor, iar slujitorii vaqueros primiră ordin să prindă o vită. Caii comanşilor aşteptau în faţa casei, dincolo de zid. Erau păziţi de trei războinici. O santinelă a pieilor-roşii veghea în spatele casei. Toţi oamenii aceştia fură numaidecât rechemaţi din posturi. Printre ei se afla şi comanşul pe care-l ademenisem până din colo, pe malul opus. Veşmintele lui, foarte sumare, erau încă ude. Întors la postul său, nu avusese încă prilejul să raporteze cele întâmplate. Acum se apropie de şef şi-i vorbi, având grijă ca noi, albii, să nu auzim nimic. Părea să-şi fi încheiat raportul, când dădu cu ochii de mine. Vopsit cum era, nu observai vreo schimbare pe faţa lui, dar văzui că gesticulează furios. Arăta spre mine şi-i striga superiorului său nişte vorbe neînţelese. Şeful mă privi cu ochi injectaţi şi veni mai aproape:

        — Albul acesta tânăr a trecut adineauri prin apă. L-a doborât el oare pe războinicul meu?

        Old Death interveni imediat, interesându-se ce anume vrea să spunăindianul. Acesta îi relată cele petrecute, la care bătrânul westman se porni pe un râs grozav.

        — Războinicii roşii par să nu se descurce prea bine când e vorba de chipurile albilor. Mă întreb chiar dacă omul pe care l-a văzut fiul comanşilor a fost într-adevăr un alb.

        — A fost un alb, răspunse hotărât santinela. Chiar ăsta de aici! L am văzut când înota pe spate. Era îmbrăcat în hainele astea albe.

        — Aşa! Va să zică a înotat cu hainele pe el? Văd că ale tale sunt ude leoarcă. Înseamnă că şi ale lui ar trebui să fie la fel. N-ai decât să le pipăi şi ai să vezi că sunt uscate.

        — S-a strecurat în casă şi a îmbrăcat altele.

        — Şi pe unde naiba să fi intrat? Nu stăteau oare străjile voastre la poartă? Nimeni nu poate urca sau coborî din casă fără scară. Or, acolo pândea toată ceata voastră de războinici. Şi atunci, cum ar fi reuşit tânărul meu tovarăş să se plimbe pe afară?

        Trebuiră să recunoască şi ei justeţea raţionamentului, iar paznicul păcălit se resemna şi el în cele din urmă. Ultima umbră de îndoială o risipi haciendero, afirmând că de câtva timp bântuie prin împrejurimi o bandă de hoţi de cai şi că, desigur, omul cu pricina face parte din această bandă. Misterios rămânea doar faptul că nu există nici o urmă care să indice pe unde dispăruse individul.

        Pentru a dezlega enigma, şeful, împreună cu santinela în cauză şi cu alţi războinici, porni călare prin vad şi apoi către locul unde se petrecuse tărăşenia. Noroc că se înserase şi o cercetare atentă nu mai era posibilă. Vicleanul de Old Death mă pofti la plimbare de-a lungul malului. Cu ochii ţintă la călăreţii de pe malul opus, prefăcându-ne că nu avem alt scop decât să-i urmărim cu privirea, ne depărtarăm agale şi ne oprirăm lângă petunii. Acolo, bătrânul westman vorbi încetişor, ca să nu-l audă decât omul din barcă:

        — Aici e Old Death şi tânăra faţă palidă care l-a adus încoace pe Inda-nişo. Oare cinstita căpetenie a apaşilor îmi recunoaşte glasul?

        — Da, se auzi răspunsul abia şoptit.

        — Comanşii cred, în sfârşit, că Omul bun nu se află aici. Ei vor pleca în zori. Va putea fratele meu să mai rămână atâta vreme în barcă?

        — Apaşul va răbda. Răcoarea apei îl înviorează, frigurile i-au trecut. Dar aş vrea să ştiu cât mai rămâne aici Old Death cu tovarăşii lui.

        — Plecăm mâine, o dată cu comanşii.

        — Iuf! De ce se însoţeşte prietenul meu alb cu duşmanii noştri?

        — Căutăm nişte oameni care se află acum la ei.

        — Dar pe războinicii apaşilor nu-i veţi vedea?

        — S-ar putea să-i întâlnim, fireşte.

        — Atunci, îngăduiţi-mi să-i dau ceva tânărului războinic care şi-a primejduit viaţa pentru mine. E vorba de un totem pe care, arătându-l, va fi totdeauna binevenit în mijlocul apaşilor. Old Death e un om iscusit şi încercat; câinii de comanşi nu-l vor prinde dacă, după lăsarea nopţii, îmi va aduce o bucată de piele albă şi un cuţit; iar în zori poate să vină iarăşi ca să-i dau totemul pe care-l voi pregăti.

        — Îţi voi aduce pielea şi cuţitul. Mai doreşti ceva?

        — Nu. Apaşul e mulţumit. Fie ca bunul Manitu să vegheze pururea căile lui Old Death şi ale tânărului prieten alb!

        Ne înapoiarăm. Nimeni nu observase absenţa noastră de un minut. Bătrânul westman îmi lămuri gestul apaşului:

        — Se întâmplă foarte rar ca un alb să capete un totem de la o căpetenie indiană. Aveţi baftă, sir. „Manuscrisul” acesta al lui Inda-nişo poate să vă fie de mare folos.

        — Vreţi, într-adevăr, să-i procuraţi pielea şi cuţitul? Dacă vă prind comanşii, v-aţi ars şi dumneavoastră şi apaşul! S-a zis cu amândoi.

        — Aş! Mă credeţi un şcolar neisprăvit? Ştiu eu ce se poate şi ce nu. Conducătorul comanşilor se întoarse fără nici o ispravă. Urma nu mai putea fi recunoscută.

        Seara trecu fără alte întâmplări, noaptea la fel. În zori mă trezi Old Death. Îmi dădu un pătrăţel de piele tăbăcită, albă. O întorsei pe ambele feţe şi nu descoperii decât pe partea netedă nişte crestături subţiri, ce-mi păreau fără însemnătate.

        — Acesta-i totemul? Întrebai. Nu văd nimic extraordinar.

        — Nici nu-i nevoie să vedeţi. Arătaţi-l primului apaş care vă iese în drum şi vă veţi lămuri. Aveţi în mână o comoară. Mesajul de pe totem e deocamdată invizibil, deoarece Omul bun nu a avut vopsele la dispoziţie. Dar orice apaş poate colora crestăturile şi atunci iese la iveală desenul cu tot tâlcul lui. Vă conjur, însă, nu-l lăsaţi cumva pe mâna vreunui comanş! Vă veţi demasca numaidecât ca prieten al apaşilor. Şi acum, haide, îmbrăcaţi-vă şi coborâţi. Peste puţin comanşii vor fi gata de plecare.

        Indienii tocmai îşi ameţeau stomacul cu rămăşiţele fripturii din ajun. Apoi îşi duseră caii la adăpat, din fericire hăt dincolo de ascunzătoarea apaşului. Apăru şi haciendero cu cele două femei, bucuroase că scăpaseră de primejdie.

        Când slujitorii aduseră caii noştri, señor Atanasio clătină din cap şi rosti către Old Death:

        — Aceştia nu sunt cai potriviţi, señor. Ştiţi ce înseamnă, nu-i aşa, un cal bun. Domnul Lange şi fiul său, ca şi negrul, de altfel, nu mă privesc. Dar dumneavoastră îmi sunteţi vechi prieten. Şi văzând cât îl îndrăgiţi pe acest tânăr señor, mărturisesc că mi-a devenit şi mie sim patic. Veţi primi amândoi nişte cai mai cumsecade. Întâmpinarăm cu satisfacţie oferta mexicanului. La porunca lui, slujitorii prinseră doi cai, pe jumătate sălbatici, cu care îi înlocuirăm pe-ai noştri. Apoi ne luarăm rămas-bun de la gazde şi plecarăm în tovărăşia comanşilor.

        Soarele încă nu se ridicase deasupra orizontului că şi trecurăm peste Elm-Creek şi ne continuarăm galopul spre vest. Noi, cinci la număr, călăream în faţă, împreună cu şeful comanşilor; trupa venea în urmă. Mă simţeam mereu în nesiguranţă; îmi era de parcă din clipă în clipă m-aş fi putut pomeni cu o suliţă sau cu o săgeată în spate. Aceşti indieni, pe caii lor mărunţi, slabi, zbârliţi şi totuşi atât de rezistenţi, aceşti indieni, zic, cu armele, vopselele şi întreg felul lor de a se purta, nu aveau darul să-mi inspire prea multă încredere. Dar împărtăşindu-i lui Old Death îndoielile mele, acesta mă linişti. Încă nu venise până atunci vorba nici de momentul, nici de locul unde urma să ne întâlnim cu grosul trupelor. Abia acumaflarăm că acestea nu se opriseră ca să aştepte întoarcerea detaşamentului. Şeful de lângă noi primise, de fapt, ordin să pună mâna pe Omul bun şi să-l trimită în spatele comanşilor sub paza a zece războinici. Acolo, prizonierul vavea să fie ucis la stâlpul torturii. Ceilalţi patruzeci de oameni din detaşament trebuiau să se îndrepte în mare grabă spre Rio Grande şi să ajungă din urmă grosul trupei. Biberul alb, aflând de la Gibson că Winnetou traversase râul şi bănuind că acesta va da alarma printre apaşi, socotise necesar să se deplaseze cu toată viteza ca să-i surprindă pe duşmani înainte de a-şi fi luat măsurile de apărare. Pentru noi ţelul principal era să ajungem în tabăra comanşilor şi să-l găsim pe Gibson.

        După vreo două ore sosirăm în punctul unde detaşamentul celor cincizeci de războinici se despărţise de grosul trupei. În direcţia sud, la Rio Grande, se afla trecătoarea Eagle cu fortul Duncan pe care comanşii trebuiau să-l evite. După alte două ore dădurăm în sfârşit peste ceva iarbă săracă; deşertul Nueces rămase îndărătul nostru. Urmele după care ne orientam mergeau în linie dreaptă, fără nici o încrucişare cu alte urme. Aceasta însemna că trupa comanşilor trecuse neobservată de nimeni. Pământul se colora treptat într-un verde intens şi, în fine, zărirăm la apus pădurea. Ajunsesem deci în apropierea lui Rio Grande del Norte.

        — Iuf! Făcu uşurat conducătorul comanşilor. Nu ne-am întâlnit cu nici o faţă palidă; prin urmare, putem să trecem numaidecât apa. Câinii de apaşi se vor pomeni în curând cu noi şi vor urla de spaimă.

        Călărirăm câtva timp la pas pe sub platani şi ulmi, pe sub frasini şi arbori de cauciuc, până atinserăm malul râului. Biberul alb era un comandant şi călăuză pricepută. Urmele, deşi străbătuserăm câteva mile, duceau exact până în dreptul unui vad. Acolo albia lui Rio Grande era foarte largă, apa, în schimb, săracă. Din loc în loc se iveau bancuri de nisip moale, afânat, în care uşor te puteai împotmoli. Semnele arătau că aici, pe mal, poposiseră comanşii în cursul nopţii. Era de presupus că au pornit, ca şi noi, devreme, dar fără să se poată deplasa cu aceeaşi viteză, dat fiind că intraseră pe un teritoriu cu treierat de patrulele apaşilor. Această împrejurare impunea măsuri de precauţie care, la rândul lor, încetineau deplasarea. Se vedea că şi trecerea râului o realizaseră cu foarte multă prudenţă. Numeroase urme de paşi arătau că o seamă de războinici descălecaseră pentru a cerceta înşelătoarele bancuri de nisip. Locurile de aceea fuseseră mar cate cu crengi înfipte în fundul albiei. Pentru noi era mai lesne să trecem dincolo; n-aveam decât să ne luăm după semnele lor. Bancurile de nisip despicau apa în mai multe şuvoaie pe care caii noştri le trecură înot. Dincolo, traversarăm o fâşie îngustă de teren bogat în arbori şi mărăciniş, după care dădurăm de iarbă şi, în sfârşit, iarăşi de nisip. Ne aflam în ţinutul dintre Rio Grande şi Bolsón de Mapimi, unde indienii făceau dese incursiuni. Era o întindere largă, nisipoasă, punctată pe alocuri de nişte oaze de cactuşi. O urmă clară străbătea şesul în direcţia vest cu o vagă deviere spre sud. Dar mă înşelasem serios crezând că vom ajunge până-n seară la tabăra comanşilor. Nisipul răscolit de copitele cailor şi aruncat departe îndărăt dovedea că trupa comanşilor călărise în galop forţat. Către prânz depăşirăm un lanţ de dealuri joase, după care ne aştepta iar aceeaşi monotonie netedă, fără viaţă.

        Nu puteam să nu admir rezistenţa cailor indieni. Deşi trecuse mult de amiază, totuşi animalele nu dădeau nici un semn de oboseală. Caii celor doi Lange şi al negrului călcau mai anevoie. Al meu, însă şi al lui Old Death ne demonstrau că făcusem un schimb excelent.

        La primul scăpătat al soarelui, desluşirăm, spre mirarea noastră, că urmele coteau brusc în altă direcţie. Cu un sfert de ceas mai înainte, tăiaserăm drumul dintre San Fernando şi Baya; acum însă urma o lua spre sud-vest. De ce? Căutam motivul. Old Death ne lămuri şi de astă dată. Semnele arătau că aici comanşii făcuseră o haltă. Într-un anume punct, urmele a doi călăreţi, venind dinspre nord, se întâlneau cu cele ale indienilor. Old Death descăleca, le cercetă cu atenţie şi zise:

        — Aici doi călăreţi, desigur, tot indieni, le-au ieşit în drum comanşilor. Se vede că le-au adus o veste care i-a silit pe războinicii Biberului alb să-şi schimbe direcţia. Nu ne rămâne decât să ne-o schimbăm şi noi.

        Conducătorul comanşilor descăleca la rândul lui şi, examinând urmele, confirmă părerea lui Old Death. O luarăm, aşadar, spre sud. Călărirăm întruna cât mai desluşeam urmele: eram decişi să mai străbatem până la căderea nopţii o bună parte de drum. Chiar şi pe înserate încă se mai puteau distinge amprentele copitelor. Apoi nu mai deosebirăm nimic. Eram gata să ne oprim. Dar calul meu, umflându-şi nările, necheza mereu şi ne îndemna înainte. Simţise, probabil, apă. Îi făcui hatârul şi, peste câteva minute, poposirăm într adevăr pe malul unui râii.

        După atâta drum şi osteneală sub dogoarea soarelui, apa era un dar nepreţuit pentru oameni şi cai. Ne aleserăm apoi un loc de po pas. Comanşii rânduiră santinele şi caii, puşi sub pază bună, se apucară de păscut. Noi, albii, ne gruparăm laolaltă. Old Death se cufundă în tot soiul de calcule, încercând să stabilească denumirea râului la care ajunsesem în chip neprevăzut. Până la urmă, trase concluzia că ar fi râul Morelos care se varsă lângă fortul Duncan în Rio Grande.

        Dimineaţa, cercetările ne arătară că ne aflăm lângă un curs de apă frumos, pitoresc, pe care, nu departe de noi, comanşii îl traversaseră înot. Îl trecurăm şi noi, continuându-ne apoi drumul pe ur mele comanşilor. Către amiază, aceştia îşi schimbară direcţia către vest, spre nişte munţi pleşuvi. Old Death avea o mină îngândurată. Întrebându-l ce are, bătrânul westman mărturisi:

        — Nu-mi place istoria asta. Nu înţeleg cum de s-a vârât Biberul alb tocmai aici. Ştiţi cum se cheamă ispititorul ţinut din faţa noastră?

        — Da, Bolson de Mapimi.

        — Şi cunoaşteţi acest deşert?

        — Nu.

        — Mapimi, domnule, e un adevărat muşuroi de triburi sălbatice, renumite încă din timpuri vechi pentru jafurile pe care le săvârşeau în regiunile megieşe. Dar să nu credeţi că e vorba de un pământ fertil care ar favoriza existenţa atâtor oameni. S-a făcut de mult constata rea că ţinuturile sterpe constituie puncte de pornire ale migraţiunii popoarelor. De triburile acestea, care locuiesc sus pe platou, prin văgăuni ca şi în văile din jur, nu te poţi apropia. Ştiu precis că acolo s-au stabilit şi numeroase hoarde de apaşi. Dacă intenţia comanşilor e să-i atace, atunci le plâng de milă, nu apaşilor, cicomanşilor. Apaşii cutreieră regiunea dintre Rio del Norte şi Rio Pecos şi controlează întregul ţinut din nord-vest până dincolo de Gila. Prin urmare, comanşii pot cădea într-o capcană din care să n-aibă şanse de scăpare.

        — Vai! Atunci cădem şi noi!

        — Da, numai că nu prea văd de ce ne-am teme. Noi nu le-am făcut nici un rău apaşilor. S-ar cuveni, deci, să ne trateze fără duşmănie. La nevoie, totemul dumneavoastră îşi va face efectul.

        — N-ar trebui să-i prevenim pe comanşi?

        — Dacă vreţi să încercaţi, poftim! Zi-i prostului că-i prost, că tot nu te crede. Adineauri i-am mărturisit şefului părerea mea. Şi ştiţi ce-a făcut? S-a răstit la mine. Cică el trebuie să meargă pe urmele Biberului alb, iar noi, dacă nu ne convine, n-avem decât s-o apucăm în altă parte!

        — Urât din partea lui!

        — Într-adevăr, comanşii nu frecventează cursuri de bună-cuviinţă şi de conversaţie. Dar să vedem ce ne mai aşteaptă. M-aş mira dacă acolo sus nu se cloceşte ceva împotriva noastră. Graniţa, mă rog, am trecut-o. Faptul s-a consumat. Însă dacă şi cum ne vom întoarce, astea sunt lucruri scrise într-o carte pe care n-am citit-o încă…