Chapter 4 PRIN MAPIMI.

        Fusesem convins că voi pune mâna pe Gibson încă în Statele Unite. Şi iată că eram nevoit să-l urmăresc tocmai în Mexic şi încă în cea mai primejdioasă dintre regiuni. Drumul ce m-ar fi dus la Chihuahua atinge nordul acelei pustietăţi numită Mapimi şi trece îndeosebi prin câmp deschis. Dar acum trebuie să ne îndreptăm spre sud, unde se anunţau primejdii extrem de serioase. Gândurilor sumbre li se adăugau oboseala trupului de care nici comanşii nu mai erau cruţaţi, încă de la Hacienda del Caballero o ţinuserăm mereu într-un ritm cât se poate de intens. Comanşii îşi epuizaseră rezervele de pastramă, în timp ce noi mai dispuneam de foarte puţine provizii din cele oferite nouă de haciendero. Terenul urca mereu în pantă. Atinseserăm şi munţii pe care îi observasem de departe la amiază: nişte coloşi de piatră, fără pic de vegetaţie. Trecurăm printre munţi, păstrând mereu direcţia sud. Între povârnişurile abrupte soarele dogorea şi mai tare decât pe câmp. Caii înaintau din ce în ce mai greu. De altfel, după cum arătau urmele şi grosul trupei comanşilor călărise pe aici foarte încet. Deasupra noastră se roteau vulturii, însoţindu-ne ore întregi, de parc-ar fi aşteptat să cădem istoviţi şi să le oferim un ospăţ regal.

        Deodată, pe când coteam după o stâncă, orizontul se întunecă spre miazăzi. Acolo parcă se înălţau nişte munţi împăduriţi şi caii, ca şi cum ar fi simţit apropierea, grăbiră pasul. Old Death se însenină la faţă şi vorbi:

        — În sfârşit încep să-mi dau seama încotro ne îndreptăm! Cred că am ajuns în preajma lui Rio Sabinas care coboară din Mapimi. Dacă Biberul alb şi comanşii lui s-au hotărât să meargă în susul râului, înseamnă că mizeria s-a sfârşit. Chiar şi în ţinutul acesta nenorocit nu se poate ca, pe lângă un curs de apă, să nu crească iarbă şi să nu fie pădure, poate chiar vânat. Haisă dăm pinteni calului. Cu cât vor face eforturi mai mari, cu atât mai repede se vor odihni.

        Urmele se îndreptau acum spre răsărit. Ajunserăm într-un defileu lung şi îngust, care, lărgindu-se treptat, ne oferi din ce în ce mai clar priveliştea unei văi înverzite, străbătută de un firicel de apă. Ne repezirăm în goana mare până la pârâu şi descălecarăm. La rândul lor, comanşii – chiar dac-ar fi preferat să mai rabde de sete – tre buiră să facă pe voia cailor. Dar nici nu se adăpară încă bine ultimii cai, că şi pornirăm mai departe. Ceva mai încolo, pârâul se vărsa într-o apă mai mărişoară. Ne continuarăm drumul pe mal în sus, trecând printr-o văgăună cu pereţi aproape verticali şi năpădiţi din loc în loc de buruieni. Apoi ajunserăm sub coasta unor dealuri verzi, a căror umbră ne odihni cât de cât ochii orbiţi de soare. Între timp începu să se întunece. Trebuia să ne gândim la popas. Şeful comanşilor stărui să mai mergem o bucată până vom da de nişte arbori. Îl ascultarăm. Caii – obosiţi – se poticneau de pietrele din drum. Se făcu aproape noapte când, deodată, auzirăm un glas, un semnal, căruia şeful comanşilor îi răspunse cu mare bucurie. Ne oprirăm locului. Old Death plecă împreună cu şeful şi se întoarse numaidecât:

        — În faţa noastră e tabăra comanşilor, ne informă el. Judecând după urme, n-aş fi crezut să-i întâlnim atât de repede. Se vede că nu s-au încumetat mai departe fără ca, mai întâi, să facă o recunoaştere a terenului. De aceea s-au oprit aici şi, încă la amiază şi-au trimis iscoadele care, probabil, nu s-au întors nici până acum. Se întâmplă! Curând vom zări focurile.

        — Ştiam că într-o asemenea situaţie nu se aprind focuri de tabără, obiectai eu.

        — Pesemne că terenul le-o permite. Bizuindu-se pe vigilenţa cercetaşilor aflaţi în acţiune, ei sunt siguri că nu se găseşte prin preajmă nici un duşman.

        Pornirăm mai departe. De la capătul defileului observarăm într adevăr vreo zece focuri arzând – ca de obicei în taberele indiene – cu flacără potolită. Tabăra se afla într-o vale închisă, circulară, ca o căldare. Nu exista nici pădure, nu se vedeau nici arbori izolaţi, înălţimile, atât cât puteam desluşi prin întuneric, urcau prăvălatice jur-împrejur. Probabil că această poziţie li se păruse indienilor mai avantajoasă şi mai sigură.

        Comanşii cu care sosiserăm o luară drept spre tabără, în timp ce noi urmam să aşteptăm până vom fi chemaţi. Trecu câtva timp până ce unul din războinici se întoarse, invitându-ne la căpetenia lor. Biberul alb şedea la focul din centrul taberei, flancat de doi bărbaţi, probabil războinici de frunte. Avea părul înspicat, lung şi adunat într-un coc cu trei pene de vultur. Purta mocasini, pantaloni din postav negru, vestă şi surtuc mai deschis la culoare. Alături odihnea o armă cu două ţevi; la brâu purta un pistol învechit. Căpetenia tocmai se aşezase la cină, dar, zărindu-ne, puse la o parte cuţitul şi halca de carne. Friptura de cal răspândea un miros puternic. Prin preajmă se auzea mur mur de izvor. Nici nu descălecarăm bine, că se şi formă în jurul nostru un cerc larg de războinici, printre care se zăreau şi câţiva albi. Caii noştri fură imediat duşi în altă parte. Cum Old Death nu protestă deloc, însemna că faptul nu prezintă nici un pericol. Căpetenia şiceilalţi doi se ridicară în picioare venind în întâmpinarea lui Old Death. Îi strânseră mâna după obiceiul albilor, apoi Oyo-coltsa, adică Biberul alb, vorbi solemn şi amical:

        — Fratele meu Old Death ne-a făcut o bucurie neaşteptată. Cine-ar fi bănuit să-l întâlnească tocmai aici? Fie deci binevenit ca prieten în lupta noastră contra câinilor de apaşi.

        Vorbise anume în jargonul acela amestecat, spre a se face înţeles şi de noi. Old Death îi răspunse tot în jargon:

        — Înţeleptul Manitu îşi călăuzeşte copiii, roşii sau albi, pe drumuri minunate. Fericit acela care întâlneşte prieteni în cuvântul cărora poate avea încredere. Oare Biberul alb va binevoi să fumeze pipa păcii şi cu însoţitorii mei?

        — Prietenii tăi sunt şi prietenii mei; oamenii pe care îi iubeşti se vor bucura şi de dragostea inimii mele. Să se aşeze lângă mine şi să soarbă pacea din calumetul meu, căpetenia comanşilor.

        Old Death luă loc. Noi îi urmarăm exemplul. Numai negrul se trase mai la o parte şi se aşeză în iarbă. Indienii stăteau jur-împrejur, muţi, nemişcaţi ca statuile. În ce-i priveşte pe albi, îmi era imposibil să le disting trăsăturile. Focul lumina prea slab.

        Oyo-coltsa îşi desprinse calumetul de la gât, îl umplu cu tutun din punga atârnată la brâu şi-l aprinse. Se repetă aproape identic ceremonia la care participasem în tabăra fiului său. Abia acum puteam fi siguri că nu trebuia să ne mai temem de vrăjmăşia comanşilor. Încă înainte de a pătrunde noi în tabără, şeful celor cincizeci de războinici îl informase pe Biberul alb în ce ne priveşte. Acum, căpetenia îl pofti pe Old Death să-i relateze personal cele petrecute. Bătrânul westman zugrăvi întâmplarea în aşa fel, încât să nu provoace bănuieli nici împotriva noastră, nici împotriva lui señor Atanasio.

        Biberul alb îşi adună câtva timp gândurile, apoi rosti:

        — Fratele meu e vrednic de crezare. Din cele istorisite de el, văd că nu umblă cu şiretlicuri. Dar şi cealaltă faţă palidă trebuie crezută, • pentru că mă întreb de ce i-ar minţi pe războinicii comanşi, de vreme ce minciuna l-ar duce la moarte. Albul acela se mai găseşte aici, printre noi. Dacă ne-ar fi minţit, desigur că ar fi căutat s-o şteargă cât mai repede. Va să zică, nu-mi rămâne decât să cred că unul din voi s-a înşelat.

        Judecase foarte logic din punctul său de vedere. Old Death tre buia să fie atent. Nu era exclus ca Biberul alb să mai trimită o ceată de războinici şi să-l atace pe haciendero în timpul nopţii! Cel mai bine ar fi fost să i se dea presupusei erori o explicaţie plauzibilă. Aşa gândea şi bătrânul westman. De aceea răspunse:

        — Trebuie să fi fost o neînţelegere la mijloc. Eu, însă, în orice caz, nu m-am înşelat. Greşeala e de cealaltă parte. Fratele meu roşu ştie doar că nu s-a găsit încă omul care să-l înşele pe Old Death!

        — Atunci lămureşte-mă cum s-au petrecut lucrurile!

        — Mai întâi trebuie să-ţi spun că însăşi căpetenia comanşilor, a fost dusă de nas.

        — De cine? Se interesă Biberul alb, devenind deodată foarte serios.

        — Bănuiesc că a fost minţit de toţi albii aceştia pe care îi adă posteşteîn tabără.

        — Eu nu-mi plec urechea la o simplă bănuială. Vreau dovezi! Oa menii care mă mint după ce au fumat cu mine pipa păcii trebuie să piară!

        — Aşadar, pe lângă că le-ai întins o mână prietenească, ai fumat cu ei şi pipa păcii? Să fi fost eu de faţă, te-aş fi prevenit. Uite, am să-ţi dau dovada pe care mi-o ceri. Spune-mi, al cui prieten te socoti? Nu cumva ăl preşedintelui Juarez?

        Indianul răspunse cu dezgust:

        — Juarez e un roşu care şi-a părăsit neamul şi datina. Stă în case de zid şi trăieşte ca şi feţele palide. Eu îl dispreţuiesc. Războinicii comanşi şi-au pus vitejia în slujba marelui Napoleon care le dă în schimb arme, cai şi pături, ajutându-i în lupta cu apaşii. Feţele palide pe care le adăpostesc sunt şi ele de partea lui Napoleon.

        — Vezi, tocmai asta-i minciuna cu care te-au îmbrobodit. Albii aceştia au trecut în Mexic ca să-l sprijine pe Juarez. Tovarăşii mei sunt martori. Ştii pe cine îl ocroteşte părintele alb de la Washington?

        — Ştiu, pe Juarez.

        — Mai ştii, desigur, că dincolo se recrutează pentru Juarez soldaţi, care sunt trimişi pe ascuns peste graniţă. Ei, în La Grange locuieşte un mexican pe nume Cortesio. Noi doi l-am vizitat deunăzi, iar însoţitorii noştri i-au fost chiar vecini şi prieteni. Omul acela ne-a spus-o pe şleau că face recrutări şi că în ajunul sosirii noastre câţiva dintre albii care se află acum la tine intraseră în solda lui Juarez. În ce-i priveşte pe ceilalţi, nu sunt decât militari travestiţi care-i însoţesc pe recruţi. Iată, aşadar, că, minţit şi înşelat, ai ajuns să fumezi pipa păcii cu oamenii lui Juarez, tocmai tu, care îl duşmăneşti atâta!

        Ochii căpeteniei scânteiau de mânie. Dădu să vorbească, dar Old Death îl opri:

        — Ascultă mai întâi până la capăt! După cum am spus, aceste feţe palide sunt ostaşi de-ai lui Juarez. Alaltăseară ei au tras la hacienda lui señor Atanasio care ţine cu Napoleon. Acesta tocmai primise vizi ta unui bătrân şi vestit conducător francez. Dac-ar fi aflat cine-i musafirul, albii l-ar fi ucis. De aceea, omul a fost nevoit să se prefacă bolnav şi să se vâre în pat. Slujitorii lui Cortesio i-au vopsit repede faţa ca să pară indian. Când feţele palide l-au văzut şi au întrebat cum îl cheamă, li s-a spus că e un şef al apaşilor, pe nume Inda-nişo.

        Biberul alb ridică sprâncenele a mirare. Credea în povestea născocită de Old Death, dar mai stărui totuşi, din precauţie:

        — Şi de ce Atanasio le-a spus tocmai acest nume?

        — Pentru că apaşii sunt de partea lui Juarez şi astfel albii puteau fi convinşi că „bolnavul” cu pricina e un prieten. Se mai adăugă faptul că francezul era bătrân şi cărunt, deci se potrivea cu vârsta şi înfăţişarea lui Inda-nişo. Iată de ce i-au dat tocmai numele apaşului.

        — Iuf! Acum înţeleg. Acest señor trebuie să fie tare deştept, dacă a găsit în mintea lui asemenea răspuns. Dar unde era francezul când au sosit războinicii mei? Că doar nu l-au văzut!

        — Plecase între timp. Aşadar, faptul că Winnetou l-ar fi ascuns pe Omul bun la Atanasio nu e decât o poveste ticluită de nevoie. Iar albii aucrezut-o. Pe urmă, întâlnindu-vă pe voi şi ştiind cu cine sunteţi, s-au dat şi ei drept prieteni ai francezilor.

        — Te cred, dar îmi trebuie o dovadă sigură că oamenii aceştia sunt cu Juarez. Altfel n-am cum să-i judec. Doar au fumat din pipa noastră!

        — Repet că am să-ţi dau şi dovada. Trebuie să ştii însă că, printre aceste feţe palide, se află doi inşi pe care vreau să-i iau prizonieri.

        — De ce?

        — Sunt duşmanii noştri. De multă vreme ne ostenim caii pe ur mele lor.

        Era cel mai bun răspuns. Dacă Old Death s-ar fi apucat să depene toată istoria cu Gibson şi William Ohlert, n-ar fi obţinut nici pe de parte rezultatul la care îl conduseră aceste trei cuvinte: „Sunt duşmanii noştri”.

        Căpetenia declară imediat, fără ezitare:

        — Dacă sunt duşmanii voştri, atunci, de îndată ce vom desface legământul, îi vom socoti şi noi drept duşmani. Am să ţi-i dau pe amândoi.

        — Bine! Trimite dar după conducătorul feţelor palide: am să vorbesc cu el şi vei înţelege numaidecât că e de partea lui Juarez.

        Căpetenia făcu semn unui războinic şi-i dădu ordinul cuvenit. Acesta plecă în grabă, se opri în faţa unuia dintre albi şi-i transmise invitaţia. Albul – un bărbat înalt, bărbos, cu trăsături soldăţeşti – se apropie de noi.

        — Ce doriţi? Întrebă el, măsurându-ne cu ochii întunecaţi, ostili.

        Probabil că Gibson mă recunoscuse şi îl prevenise asupra primejdiei. Eram curios cum se va descurca Old Death. Bătrânul şiretul westman, îl privi amical şi vorbi cu cea mai aleasă politeţe:

        — Señor, îngăduiţi-mi să vă salut din partea lui Cortesio din La Grange.

        — Îl cunoaşteţi? Întrebă repede omul, fără a bănui că muşcă dintr-o nadă extrem de primejdioasă.

        — Fireşte că-l cunosc, răspunse Old Death. Suntem vechi prieteni. Din păcate, am sosit prea târziu ca să vă mai întâlnesc în casa lui, dar mi-a indicat direcţia în care vă pot găsi.

        — Aşa? Înseamnă că sunteţi într-adevăr buni prieteni. Şi ce drum v-a indicat?

        — Trecătoarea dintre Las Moras şi Rio Moral, apoi peste Baya şi Tabal spre Chihuahua. După cum văd, v-aţi abătut însă niţel de la această rută.

        — Da, pentru că ne-am întâlnit cu prietenii comanşi.

        — Prieteni? Cred, dimpotrivă, că e vorba de adversarii voştri! Omul se afla într-o serioasă dilemă; tuşea în sec, se lăsa ba pe un picior, ba pe altul şi încerca să-i facă semne discrete lui Old Death, care se prefăcea însă a nu le observa. Bătrânul westman reluă:

        — Dumneavoastră sunteţi doar partizanii lui Juarez, în timp ce comanşii luptă de partea francezilor.

        Acum, mexicanul deveni iarăşi stăpân pe sine.

        — Señor, răspunse el, vă înşelaţi. Şi noi luptăm alături de francezi.

        — Şi-i însoţiţi pe voluntarii care vin din Statele Unite în Mexic?

        — Da, însă pentru Napoleon.

        — Aşa? Va să zică señor Cortesio lucrează pentru Napoleon?

        — Fireşte. Pentru cine altul ar lucra?

        — Eu cred că pentru Juarez.

        — Nici gând!

        — Bine! Vă mulţumesc pentru lămuriri, señor! Vă puteţi întoarce la locul dumneavoastră.

        Pe chipul omului zvâcni o undă de mânie. Să se lase tratat ca un subaltern de către un ins oarecare?

        — Señor, exclamă el, cine v-a dat dreptul să-mi porunciţi?

        — V-am ordonat să vă retrageţi, pentru că aici, la focul acesta, nu iau loc decât căpetenii şi persoane de vază.

        — Eu sunt ofiţer!

        — Al lui Juarez? Întrebă repede Old Death, sărind în picioare.

        — Da, adică al lui Napoleon, cum am mai spus.

        — Ei, v-a luat gura pe dinainte. Un ofiţer, mai ales când se află în asemenea împrejurări, ar trebui să-şi controleze mai bine vorbele. Am terminat. Puteţi pleca.

        Ofiţerul ar fi voit să mai spună ceva, dar căpetenia tăie cu braţul un gest de concediere.

        — Ei, ce părere are acum fratele meu? Întrebă Old Death.

        — Chiar propria lui faţă îl învinuieşte, răspunse Biberul alb. Dar aceasta încă nu-i o dovadă.

        — Te-ai convins, totuşi, că e ofiţer şi că a fost la Cortesio?

        — Da.

        — Aşadar, trebuie să lucreze cu Cortesio pentru acelaşi scop?

        — Aşa e. Dar ca să mă convingi pe deplin, dă-mi o dovadă că acest Cortesio recrutează oameni pentru Juarez.

        — Ei bine, iată!

        Old Death vârî mâna în buzunar şi scoase documentul semnat „Juárez”. Despături hârtia şi rosti:

        — Pentru a ne convinge pe noi înşine că señor Cortesio lucrează pentru Juarez şi că feţele palide care îl vizitează sunt prietenii acestuia, ne-am prefăcut că am vrea să fim recrutaţi. Cortesio ne-a împlinit rugămintea şi ne-a dat câte un paşaport semnat cu numele lui Juarez. Tovarăşul meu îţi poate arăta şi el o astfel de hârtie.

        Căpetenia luă paşaportul şi îl examina cu atenţie. Apoi spuse cu un zâmbet amar:

        — Biberul alb nu a învăţat meşteşugul albilor şi nu ştie să vorbească pe hârtie, declară el. Cunosc însă prea bine un semn care e zugrăvit şi aici: e totemul lui Juarez. De altfel, printre războinicii mei se numără un tânăr, un metis, care a trăit de mic printre feţele palide şi se pricepe să culeagă asemenea vorbe. Am să-l chem.

        Strigă un nume. De îndată apăru un tânăr, mai alb la faţă şi – după ce ascultă porunca şefului – se aşeză lângă foc. Traduse apoi documentul cuvânt cu cuvânt. Eu nu înţelegeam ce vorbeşte, dar chipul lui Old Death se lumina din ce în ce mai mult. Încheind, tânărul – vizibil satisfăcut de propriile-i cunoştinţe – înapoie paşaportul şi se retrase. Old Death băgă hârtia în buzunar şi întrebă:

        — Vrea Biberul alb să vadă şi paşaportul tovarăşului meu? Căpetenia refuză din cap.

        — Crede acum fratele meu roşu, continuă Old Death, că aceste feţe palide l-au minţit şi că sunt nişte duşmani?

        — Crede şi nu se mai îndoieşte. Voi chema numaidecât pe cei mai înţelepţi războinici şi vom ţine sfat.

        — Să vin şi eu?

        — Nu. Fratele meu are gânduri mari şi multă vitejie în fapte; dar la sfat nu e nevoie să vină: spusele lui au fost dovedite. Ceea ce urmează e numai treaba comanşilor. Noi am fost cei minţiţi.

        — Mai am ceva. E drept că n-are legătură cu cele de până acum, în schimb, e de mare însemnătate pentru noi. De ce fratele meu roşu s-a abătut atât de mult spre miazăzi? De ce vrea să urce tocmai sus, pe înălţimile acestei pustietăţi?

        — La început, gândeam că tot mergem înainte, spre miazănoapte; dar am aflat că Winnetou a pornit cu cete mari către Rio Conchos şi că satele apaşilor au rămas fără pază. De aceea am cotit repede către miazăzi. Vom căra acasă la prăzi, cum nicicând n-am cărat.

        — Winnetou la Rio Conchos? Hm! Oare te poţi încrede în această ştire? De la cine o ai? Nu cumva de la cei doi indieni cu care v-aţi întâlnit ceva mai la miazănoapte?

        — Da. Le-aţi zărit urmele?

        — Le-am zărit. Ce fel de indieni erau aceia?

        — Din neamul Topia, tată şi fiu.

        — Se mai află aici, în tabără? Aş putea să vorbesc cu ei?

        — Fratele meu e liber să facă tot ce pofteşte.

        — Îmi îngădui să vorbesc şi eu cu cele două feţe palide pe care urmează să mi le predai?

        — De ce nu?!

        — Atunci am o singură rugăminte: dă-mi voie să fac un ocol în jurul taberei! Suntem aici în ţară duşmană şi vreau să mă conving că s-au luat toate măsurile pentru siguranţa noastră, deci totul e în bună regulă.

        Mare trebuie sa fi fost stima lui pentru Old Death, daca nu-l jignise rugămintea acestuia de a controla masurile de siguranţă luate de comanşi. Cei doi fruntaşi ai comanşilor care stătuseră toată vremea lângă şeful lor fără să scoată o vorbă, se ridicară acum şi, cu paşi rari, apăsaţi, plecară să organizeze consfătuirea. Ceilalţi războinici se risipiră pe la focurile lor. Fierarul Lange, fiul său Will şi negrul Sam fură invitaţi să se aşeze la unul din focuri. Li se oferi câte o porţie de carne de cal. Pe mine Old Death mă luă de braţ şi mă conduse către focul în jurul căruia şedeau albii. Cum ne zări, ofiţerul se sculă în picioare până la doi paşi de noi şi întrebă în englezeşte, foarte indignat:

        — Ce-a vrut să însemne examenul la care v-aţi permis să mă supuneţi adineauri, master?

        Bătrânul îi râse în nas şi răspunse:

        — Asta o veţi afla mai târziu de la comanşi, nu e cazul să-mi bat eu gura. De altfel, printre dumneavoastră se află nişte hoţi de cai. De-aceea s-ar cuveni să nu-i vorbiţi lui Old Death pe un ton atât de arogant! Toţi comanşii sunt alături de noi şi împotriva voastră. Ajunge un semn cât de mic din partea mea şi sunteţi pierduţi!

        Îi întoarse hotărât spatele, dar nu se urni din loc, pentru a-mi da şi mie ocazia să intru în vorbă. Gibson şi William Ohlert şedeau printre ceilalţi. Fiul bancherului arăta bolnav şi întregul său aspect era jalnic. Hainele îi erau zdrenţuite, părul vâlvoi. Obrajii îi căzuseră, ochii se adânciseră în orbite. S-ar fi zis că nu vede şi nu aude nimic din ceea ce se petrece în jur. Ţinea în mâini un creion şi o hârtie de pe care nu-şi lua ochii. Deocamdată, nu-i dădui nici o atenţie. Era cu desăvârşire absent. M-am adresat deci escrocului care îl răpise:

        — Ei, ne-am găsit în cele din urmă, master Gibson? Să sperăm că de azi înainte vom rămâne mai mult timp împreună.

        Individul pufni într-un râs cinic şi răspunse:

        — Cu cine vorbiţi, sir?

        — Cu dumneavoastră, natural!

        — Nu mi se pare chiar atât de natural. Singură privirea dumneavoastră mă face să ghicesc că vă adresaţi persoanei mele. Mi-aţi spus, dacă nu mă-nşel, Gibson?

        — Exact.

        — Numai că pe mine nu mă cheamă aşa.

        — Oare n-aţi şters-o de frica mea atunci, la New Orleans?

        — Cred, master, că vă cam umblă şoarecii sub pălărie! Pe mine nu mă cheamă Gibson!

        — Ei da, cine posedă atâtea nume se poate uşor dispensa de unul din ele. Oare la New Orleans nu eraţi Clinton? Şi în La Grange nu v-aţi dat drept señor Gavilano?

        — Vedeţi, acesta din urmă e într-adevăr numele meu. Dar, în definitiv, ce doriţi de la mine? N-am nimic comun cu dumneavoastră. Nici nu vă cunosc. Lăsaţi-mă în pace!

        — Cred şi eu că nu mă cunoaşteţi! Se întâmplă, nu-i aşa, ca poliţiştii să rămână anonimi. Dar cu tăgada n-o să vă meargă. Rolul dumneavoastră s-a încheiat. Doar n-am bătut drumul de la New York până aici ca să fiu luat peste picior! De aici încolo mă veţi urma unde vreau eu.

        — Oho! Şi dacă refuz?

        — Atunci vă leg frumuşel de spinarea unui cal şi sper că animalul mi se va supune.

        Gibson sări în sus, îşi smulse pistolul din teacă şi strigă:

        — Omule, încă un cuvânt şi dracu' te…

        Nu mai apucă să termine. Old Death trecuse îndărătul lui şi îl pocni peste braţ cu patul puştii. Gibson scapă pistolul din mână.

        — Nu face pe grozavul, Gibson! Îl repezi bătrânul westman. Se găsesc pe aici destui oameni în stare să-ţi astupe gura!

        Gibson, ţinându-se de braţ, strigă:

        — Domnule, vrei cumva să-ţi înfig cuţitul în coaste? Crezi că dacă eşti Old Death, mi-e frică de dumneata?

        — Nu, băiatule, să nu-ţi fie frică. Dar te vei supune! Dacă mai rosteşti o vorbă care să-mi gâdile nasul, află, stimabile, că strănut cu gloanţe de nu te vezi! Să sperăm că gentlemenii aci de faţă vor fi bucuroşi să scape de o puşlama ca tine.

        Tonul şi atitudinea lui nu rămaseră fără efect asupra lui Gibson.Acesta răspunse mai potolit:

        — Dar nici nu ştiu ce vreţi de la mine! Mă confundaţi, probabil, cu altcineva.

        — Ba deloc. Ai o mutră de pungaş atât de autentică, încât nu poţi fi confundat. De altfel, martorul principal al acuzării şade chiar aici, lângă tine.

        Şi arătă spre William Ohlert.

        — Ăsta? Martor al acuzării?! Se miră Gibson. Iată încă o dovadă că mă confundaţi. N-aveţi decât să-l trageţi de limbă!

        Pusei mâna pe umărul lui William şi îl chemai pe nume. El ridică încet capul, mă privi ca pe o nălucă şi nu răspunse.

        — Master Ohlert, sir William, nu mă auziţi? Repetai eu. Vin din partea tatălui dumneavoastră.

        Ochii lui goi rămaseră aţintiţi asupra mea într-o tăcere stranie. Atunci Gibson se răsti la el:

        — Vrem să auzim numele tău! Spune-l imediat!

        Bietul William întoarse capul spre Gibson şi rosti cu jumătate de glas, ca un copil speriat:

        — Mă cheamă Guillemo.

        — Şi cine eşti tu?

        — Sunt poet.

        Atunci îl întrebai, la rândul meu:

        — Îţi zice Ohlert, nu-i aşa? Eşti din New York? Ai tată?

        Fără să judece măcar o clipă, tânărul răspunse negativ la toate întrebările mele. Era clar că fusese dresat şi că, de când se găsea în mâinile acelui om nefast, mintea i se întunecase din ce în ce mai mult.

        — Iată-l pe martorul dumneavoastră! Râse escrocul. V-a demonstrat şi el eroarea în care vă aflaţi. Aşadar, fiţi amabil şi vedeţi-vă de drum!

        — Vreau, totuşi, să-l întreb ceva, stăruii eu. Poate că memoria lui e mai tare decât bazaconiile pe care i le-aţi vârât în cap. Îmi venise o idee. Scosei din buzunar portvizitul în care purtam foaia de ziar cu poezia lui Ohlert. O despăturii şi citii rar, răspicat, prima strofă. Credeam că, la auzul propriilor sale versuri, tânărul se va smulge din starea lui de prostraţie. Dar el continua să se uite fix în hârtia lui şi să tacă. Citii şi strofa următoare, dar fără nici un rezultat. Trecui la a treia:

        Cunoşti tu noaptea ce în gând se lasă Şi nu-i poţi smulge vălu-ntunecat şi sufletu-i pierdut, ca strâns în plasă şi mii de diavoli creierii-ţi străbat?

        Ultimele două versuri le rostii cu patos sporit. Ohlert deveni atent, înălţă capul, se ridică în picioare. Eu continuai:

        Atunci nu-ţi afli tihna şi nici pace Căci niciodată ziuă nu se face!

        William scoase un chiot şi se repezi cu mâna întinsă spre foaia de ziar. I-o dădui. Se aplecă lângă foc şi citi cu glas tare toată poezia. Apoi se îndreptă şi exclamă triumfător, sfâşiind liniştea noptatică a văii:

        — Versuri de Ohlert, de William Ohlert! De mine! Chiar de mine! Chiar eu sunt William Ohlert! Eu! Nu tu, m-auzi? Nu tu!

        Protestul acesta i se adresa lui Gibson. O bănuială gravă încolţi în mintea mea. Nu cumva Gibson, aflându-se în posesia documentelorpersonale ale lui William, se substituia – deşi mai bătrân – nefericitei sale victime? Oare?… Dar nu avui timp să-mi duc până la capăt raţionamentul, deoarece căpetenia comanşilor, uitând şi de con sfătuirea cu înţelepţii şi de propria-i demnitate, veni într-o goană şi-l doborî pe William la pământ:

        — Taci, câine! Vrei să audă apaşii că suntem aici? Cu glasul tău ascuţit chemi bătălia şi moartea asupra noastră!

        William Ohlert gemu de durere. Năuc, îşi ridica ochii spre indianul înfuriat. Scânteia de o clipă se stinse din nou în mintea lui. Îi luai din mână ziarul şi-l pusei la loc în portvizit. Poate că mai târziu – mă gândeam – să-l pot readuce la stare normală cu ajutorul acestor versuri.

        — Nu-l certa! Stărui Old Death pe lângă şeful comanşilor. Mintea lui e întunecată. De-acum încolo, nu va mai deschide gura. Dar, spune-mi, te rog, nu cumva aceştia doi de colo sunt oamenii din tribul Topia de care mi-ai vorbit?

        El îi arătă doi inşi îmbrăcaţi în veşminte indiene, care şedeau şi ei la focul albilor.

        — Da, ăştia sunt, răspunse Biberul alb. Ei nu înţeleg prea bine graiul comanşilor. Trebuie să le vorbeşti în limba de la graniţă. Dar fii atent ca albul acesta, a cărui minte a cam luat-o razna, să nu mai ţipe, altminteri va trebui să-i astupăm gura.

        Căpetenia se întoarse la focul unde îl aştepta sfatul înţelepţilor. Old Death tăcu un timp, măsurându-i stăruitor pe cei doi indieni. Apoi se adresă celui mai vârstnic dintre ei:

        — Fraţii mei roşii vin din ţara tribului Topia? Oare războinicii care trăiesc acolo, în munţi, sunt prieteni cu comanşii?

        — Da, răspunse indianul. Noi îi ajutăm pe comanşi cu tomahawkurile noastre.

        — Cum se face atunci că, după cum arată urmele, aţi venit din spre miazănoapte? Doar acolo nu locuiesc fraţii voştri, ci duşmanii comanşilor, adică apaşii Llanero şi Taracon!

        Întrebarea îl cam puse în încurcătură pe indian. Nici el, nici fiul său nu erau vopsiţi, de aceea dilema se citea pe feţele lor. În cele din urmă, omul răspunse:

        — Fratele meu alb ar putea să-şi răspundă singur şi foarte uşor la întrebare. Tribul nostru a dezgropat securea războiului, iar noi am călărit spre miazănoapte, ca să iscodim unde se află apaşii.

        — Şi i-aţi găsit?

        — L-am văzut pe Winnetou, cea mai mare căpetenie a apaşilor. Dânsul i-a adunat pe toţi războinicii şi i-a dus la luptă dincolo de Rio Conchos. Iar noi, după ce am văzut ce-am văzut, am apucat repede calea îndărăt ca să-i înştiinţăm pe ai noştri şi să-i grăbim la năvală în satele apaşilor. Întâlnindu-i în drum pe războinicii comanşi, i-am călăuzit încoace ca să tabere şi ei asupra duşmanilor.

        — Comanşii vă vor purta recunoştinţă. Dar ia spune, de când războinicii tribului Topia au uitat să mai fie oameni cinstiţi?

        Era clar că bătrânul westman îi suspecta. Deşi prietenos, glasul lui avea unele inflexiuni ciudate. Aşa îi suna totdeauna glasul când avea de gând să demaşte pe cineva. Întrebările lui Old Death erau, desi gur,supărătoare pentru aceşti presupuşi Topia. Tânărul îi aruncă priviri duşmănoase. Tatăl căuta să răspundă calm, dar nu izbutea.

        — De ce vorbeşte de cinste fratele meu alb? Spuse el în sfârşit. Ce-l face să se îndoiască de noi?

        — Nu vreau deloc să vă jignesc, dar mă întreb de ce nu staţi împreună cu războinicii comanşilor, ci vă ţineţi aici, lângă feţele palide?

        — Old Death întreabă prea multe. Dacă şedem aici, înseamnă că aşa ne place!

        — Dar asta arată ca şi când războinicii comanşilor v-ar dispreţui şi, în ciuda faptului că se folosesc de serviciile voastre, nu v-ar îngădui să vă aşezaţi la focurile lor.

        Era o insultă. Indianul se supără:

        — Nu rosti asemenea vorbe, altminteri vei avea de furcă cu noi. Am stat împreună cu comanşii, apoi ne-am mutat aici, lângă feţele palide, să mai învăţăm câte ceva. Ori nu-i îngăduit cumva să ascultăm şi noi ce se întâmplă în oraşele şi pe meleagurile albilor?

        — Ba e îngăduit. Însă eu, în locul vostru, aş fi cu mai multă băgare de seamă. Ochiul tău a văzut multe ierni. Ar trebui să înţelegi ce vreau să spun.

        — Dacă nu înţeleg, n-ai decât să mă lămureşti! Sună răspunsul cam în doi peri.

        Atunci Old Death se apropie de indian, se aplecă puţin şi-l întrebă aspru:

        — Aţi fumat oare pipa păcii cu războinicii comanşilor? Aţi scos fumul pe nas?

        — Da!

        — Dacă-i aşa, aveţi datoria să faceţi totul numai spre binele lor.

        — Şi crezi că n-am vrea s-o facem?

        Interlocutorii se fixau ţintă în ochi. S-ar fi zis, după privirile lor, că sunt gata să se încaiere. Old Death răspunse:

        — Citesc în ochii tăi că m-ai înţeles şi că mi-ai ghicit gândul. Dacă l-aş tălmăci în cuvinte, aţi fi pierduţi amândoi.

        — Iuf! Făcu indianul sărind în picioare şi punând mâna pe cuţit. Fiul său se ridică de asemenea furios, scoţându-şi tomahawkul de la brâu. Dar Old Death se mulţumi să clatine din cap cu gravitate şi rosti:

        — Sunt convins că nu veţi rămâne multă vreme printre comanşi. Când vă întoarceţi la ai voştri, spuneţi-le că suntem prietenii lor. Old Death îi preţuieşte pe toţi oamenii roşii şi nu-i întreabă din care trib fac parte.

        Indianul şuieră printre dinţi:

        — Vrei să zici că nu ţinem de tribul Topia?

        — Fratele meu roşu ar fi trebuit să se gândească niţeluş înainte de a pune această întrebare nesocotită. Eu mi-am ascuns anume gândurile, fiindcă nu sunt şi nu vreau să-ţi fiu duşman. De ce te trădezi tu însuţi? Nu-ţi dai seama că te pândeşte moartea?

        Mâna indianului zvâcni, ca şi cum ar fi vrut să repeadă cuţitul.

        — Haide, spune odată drept cine ne iei! Îl somă el pe Old Death. Acesta îl apucă de braţ, îl trase deoparte până lângă mine şi îi spuse încet, dar în aşa fel ca să aud şi eu:

        — Sunteţi apaşi!

        Indianul sări un pas înapoi şi, smulgându-şi braţul din strânsoarea lui Old Death, se repezi să-l lovească:

        — Minţi, câine!

        Old Death nu se mişcă, nu schiţă nici un gest de apărare, ci doar îi şopti în grabă:

        — Vrei să-l ucizi pe prietenul lui Winnetou?

        Nu ştiu ce anume nimerise drept la ţintă: cuvintele acestea sau privirea semeaţă, hotărâtă a bătrânului westman? Destul că indianul îşi lăsă braţul în jos. Se apropie apoi de urechea lui Old Death şi îl avertiză:

        — Să-ţi ţii gura!

        În sfârşit, se întoarse şi se aşeză la locul lui. Părea de un calm desăvârşit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Deşi se ştia demascat, nu dădea nici un semn de frică sau şovăială. Îl cunoştea oare atât de bine pe Old Death, încât era sigur că nu va fi trădat? Sau poate erau alte motive care îi dădeau atâta siguranţă? Fiul său se aşeză, de asemenea, liniştit şi îşi vârî tomahawkul în brâu. Aceşti doi apaşi îndrăzniseră să iasă în calea comanşilor, duşmanii lor de moarte – şi s-o facă pe călăuzele. Ce curaj demn de admiraţie! Dacă planul lor izbutea, comanşii erau sortiţi pieirii.

        Cât pe-aci să-i părăsim, când o mişcare în rândurile comanşilor ne opri locului. Sfatul se încheiase. Participanţii la sfat se ridicaseră în picioare, iar mulţimea, la un semn al căpeteniei, formă un cerc masiv în jurul focului nostru. Albii fură împresuraţi. Căpetenia păşi solemn în mijlocul cercului şi, ridicând braţul, îşi anunţă intenţia de a vorbi. O tăcere adâncă se făcu jur-împrejur. Albii încă nu bănuiau ce avea să urmeze. Se sculară şi ei în picioare. Numai cei doi presupuşi Topia continuau să şadă şi se uitau în gol, ca şi când nimic nu i-ar fi interesat. Şi William Ohlert rămăsese inert la locul lui, cu ochii ţintă la creionul pe care-l ţinea între degete. Biberul alb începu rar şi solemn:

        — Feţele palide au venit la războinicii comanşilor şi i-au asigurat că le sunt prieteni. De aceea au fost bine primiţi şi au fumat cu ei pipa păcii. Dar acum comanşii ştiu că aceste feţe palide i-au minţit. Eu, Biberul alb, am cumpănit cu luare-aminte tot ce vorbeşte pentru ei sau împotriva lor. M-am sfătuit cu cei mai încercaţi războinici pentru a hotărî calea de urmat. Am ajuns împreună cu ei la convingerea că feţele palide ne-au minţit şi că nu mai au dreptul la prietenia şi ocrotirea noastră. De aceea, chiar din clipa asta, legământul nostru e desfăcut şi duşmănia ia locul prieteniei.

        Tăcu un moment. Ofiţerul care se dăduse drept partizan al francezilor se folosi de prilej şi interveni:

        — Cine ne-a bârfit? Cu siguranţă că cei patru albi, care au venit aici împreună cu negrul lor, caută să ne arunce într-o primejdie nemeri tată. Noi am dovedit şi repetăm: suntem prietenii comanşilor. Poftească şi aceşti străini să aducă vreo dovadă că sunt sinceri faţă de fraţii noştri roşii! Cine sunt ei? Cine-i cunoaşte? Dacă au clevetit pe seama noastră, atunci cerem să ni se spună şi nouă minciunile lor, ca să ne putem apăra. Dacă nu suntem ascultaţi, atunci nu ne supunem judecăţii! Eu sunt ofiţer, aşadar o căpetenie. De aceea pot să pretind şi am dreptul să iau parte la orice sfat în care se hotărăşte soarta noastră!

        — Dar cine ţi-a dat voie să dai din gură? Întrebă Biberul alb cuasprime. Când vorbesc eu, toată lumea trebuie să aştepte până ter min ce am de spus! Ceri să fii ascultat? Te-am ascultat adineauri, când ai vorbit cu Old Death. E limpede că sunteţi de partea lui Juarez. Noi, însă, suntem cu Napoleon. Prin urmare, voi sunteţi duşmanii noştri. Mă întrebi cine sunt aceste patru feţe palide şi eu îţi răspund: sunt nişte războinici viteji şi cinstiţi. Noi îl cunoaştem pe Old Death de multe ierni; în schimb, pe voi v-am întâlnit acuma pentru întâia oară. Vrei să iei parte la sfatul nostru? Îţi spun ca să ştii: nici măcar Old Death nu a primit asemenea învoire. Războinicii comanşilor sunt bărbaţi în toată firea. Ei n-au nevoie de viclenia feţelor palide ca să înţeleagă ce-i bine şi ce nu, ce-i adevăr şi ce-i minciună. Am venit acum ca să vă vestesc hotărârea noastră. Nu vă rămâne decât să ascultaţi în linişte şi să nu scoateţi o vorbă. Altminteri…

        — Am fumat cu voi pipa păcii, îl întrerupse ofiţerul. Dacă vă purtaţi ca vrăjmaşii, atunci…

        — Taci, câine! Tună căpetenia. Te şi repezi să ne jigneşti! Nu uita că sunteţi împresuraţi de cinci sute şi mai bine de războinici gata să răzbune orice jignire! V-am întins pipa păcii numai datorită vicleniei şi minciunilor voastre. Totuşi, războinicii comanşilor cunosc porunca Marelui Spirit. Ei ştiu că vă mai aflaţi încă sub scutul legământului şi că deocamdată, câtă vreme vă mai ocroteşte acest scut, trebuie să se poarte cu voi prieteneşte. Roşu e lutul sfânt din care a fost plămădit calumetul. Roşie e culoarea luminii, a zilei şi a flăcării cu care se aprinde calumetul. Când flacăra se stinge, atunci pacea mai dăinuie până la ivirea zorilor. O dată cu zorii, încetează pacea şi legământul. Până atunci mai sunteţi oaspeţii noştri. Pe urmă, va fi duşmănie. Puteţi şedea şi dormi aici. Nimeni nu se va atinge de voi. Dar cum se crapă de ziuă trebuie să plecaţi în direcţia de unde aţi venit cu noi. Vă lăsăm să călăriţi cinci minute după măsura voastră. Apoi vă gonim din urmă. Puteţi căra cu voi toate lucrurile; numai că, după ce vă ucidem, vi le luăm pe toate. Şi acum, în ce-i priveşte pe cei doi albi ceruţi de Old Death, îi vom socoti şi pe ei oaspeţii noştri, fiindcă am fumat împreună calumetul; dar ei nu vor pleca în zori cu ceilalţi, ci vor rămâne aici ca prizonieri ai lui Old Death. Să facă ce-o vrea cu ei. Aceasta e hotărârea şi vă veţi supune întocmai. Biberul alb, căpetenia comanşilor, a vorbit!

        După care se depărta.

        — Ce? Izbucni Gibson. Eu să fiu captivul acestui boşorog? Păi am să…

        — Nu vă pierdeţi cumpătul! Îl întrerupse ofiţerul. Hotărârea căpeteniei e inatacabilă. Îi cunosc eu pe indieni. Dar sunt convins că lovitura pregătită nouă se va întoarce împotriva calomniatorilor. Până dimineaţă se mai pot întâmpla multe. Poate că răzbunarea e mai aproape decât s-ar crede.

        Se aşezară din nou. Comanşii însă nu se mai înapoiară la locurile lor. Stinseră repede focurile şi se culcară formând patru cercuri concentrice şi înconjurându-i astfel pe albi. Old Death mă scoase din mijlocul cercului. Intenţiona să meargă în recunoaştere.

        — Credeţi, sir, că suntem acum siguri în privinţa lui Gibson şi a lui William? Îl întrebai.

        — Dacă nu se întâmplă ceva neaşteptat, atunci putem fi siguri, îmi răspunse el.

        — N-ar fi mai bine să-i luăm de pe acum în seama noastră?

        — Imposibil! Cu afurisita aceea de pipă nu-i chip să te joci. Comanşii n-ar îngădui să ne atingem de Gibson înainte de revărsarea zorilor. Pe urmă, putem să-l fierbem, să-l frigem, să-l mâncăm cu furculiţa sau fără, nu importă.

        — Vorbeaţi de „ceva neaşteptat”. Bănuiţi vreo primejdie?

        — Din păcate, da! Am în vedere faptul că cei doi apaşi îi vor atrage pe comanşi într-o capcană teribilă.

        — Credeţi că sunt într-adevăr apaşi?

        — Dacă nu sunt, mă las spânzurat. Chiar de la bun început nu prea mi-a venit să cred ca doi indieni Topia să se deplaseze încoace, tocmai de la Rio Conchos. Asta i-o poţi spune unui comanş dar nu unui westman ca mine. Apoi, când i-am văzut, m-am convins imediat că nu mă înşelasem. Topia e un trib de indieni semicivilizat, cu o fizio nomie mai ştearsă, mai blajină. Priviţi, în schimb, trăsăturile aspre, ascuţite, voluntare ale acestor doi indieni! Şi pe urmă, când i-am auzit vorbind! S-au trădat numaidecât prin pronunţia lor specifică. Iar când le-am spus în faţă că sunt apaşi, nu mi-au confirmat-o chiar ei prin felul cum s-au comportat?

        — Sunteţi, va să zică, sigur?

        — Fireşte. Când a pomenit de Winnetou, indianul a adăugat „cea mai mare căpetenie”. Care duşman al apaşilor s-ar folosi de această expresie plină de respect şi adoraţie? Pun rămăşag pe viaţa mea că nu mă-nşel!

        — Într-adevăr, argumentele sunt puternice. Dar dacă e aşa, atunci oamenii aceştia sunt pur şi simplu de admirat. Doi apaşi care se încumetă să înfrunte cinci sute de războinici comanşi! E mai mult decât eroic!

        — Ehei, Winnetou îşi cunoaşte oamenii!

        — Credeţi că i-a trimis chiar dânsul personal?

        — Fără îndoială. Ştim de la señor Atanasio când şi unde a trecut Winnetou peste Rio Grande. E cu neputinţă să fi ajuns de pe acum la Rio Conchos şi încă împreună cu toţi războinicii săi. După cum îl cunosc, trebuie să se fi dus mai întâi la Bolsón de Mapimi spre a-şi aduna oamenii. Între timp, a trimis iscoade pentru a-i căuta pe comanşi şi a-i atrage la Mapimi. Acum comanşii cred că apaşii s-ar afla la Rio Conchos şi că satele lor au fost lăsate fără apărare. De fapt, însă, Winnetou îi pândeşte aici ca să-i nimicească dintr-o lovitură.

        — Ei, drăcie! Atunci nu stăm pe roze: cei doi apaşi ne consideră duşmani!

        — Nu. Ei ştiu că nu trebuia decât să-i suflu o vorbă Biberului alb şi amândoi ar fi fost ucişi în chinuri groaznice. Faptul că n-am făcut-o e cea mai sigură dovadă că nu le sunt duşman, ba chiar că le sunt prieten.

        — Totuşi, nu înţeleg un lucru, sir. Nu e oare de datoria dumneavoastră să-i preveniţi pe comanşi?

        — Hm! Aţi atins aci un punct nevralgic. Adevărul e că aceşti comanşi sunt nişte trădători. Ei îl sprijină pe Napoleon. S-au năpustit în plină pace asupra apaşilor şi i-au măcelărit mişeleşte. După orice drept, asemenea faptă trebuie pedepsită. Dar pentru că am fumat cu ei pipa păcii, nu se poate să-i dăm pe mâna adversarilor.

        — Aveţi, fireşte, dreptate. Totuşi, întreaga mea simpatie se în dreaptă spre Winnetou.

        — Şi a mea. Îi doresc numai bine, lui, ca şi întregului său neam. Desigur că pe aceşti doi apaşi nu trebuie să-i trădăm, ceea ce înseamnă, de fapt, pieirea comanşilor. Or, noi, potrivit legământului, avem datoria să fim de partea lor. Şi atunci, ce-i de făcut? Dar dacă i-am avea de pe acum în mână pe Gibson şi Ohlert, alta ar fi situaţia. Am şterge-o de aici şi am lăsa ca taberele să se răfuiască între ele.

        — Păi, mâine dimineaţă Gibson şi Ohlert vor fi ai noştri!

        — Da sau ba. E foarte posibil ca mâine pe vremea asta să ne plimbăm, laolaltă cu apaşii şi comanşii, duşi dintre cei vii, prin veşnicele plaiuri ale vânătoarei şi să vânăm împreună câteva duzini de biberi sau poate vreun taur din ăia bătrâni.

        — Să fie oare pericolul atât de iminent?

        — Aşa cred şi anume din două motive. Mai întâi că suntem aici destul de aproape de satele apaşilor şi Winnetou nu-i va lăsa pe comanşi să se apropie şi mai mult. În al doilea rând, ofiţerul acela mexican a rostit nişte vorbe din care reiese că lovitura s-ar pregăti chiar astăzi.

        — Foarte posibil. Noi, însă, ne putem bizui nu numai pe calumetul comanşilor, ci şi pe totemul meu; mai ales că Winnetou vă cunoaşte personal, iar pe mine mă ştie din vedere. Şi, totuşi, stau şi mă gândesc că între două pietre de moară, chiar dacă nu-ţi pasă de fiecare în parte, tot sfârşeşti prin a fi măcinat.

        — Aşadar, nu rămâne decât să ne ferim de ele sau să împiedicăm ca moara să pornească. Haideţi în recunoaştere! Poate că, în ciuda întunericului, vom descoperi cât de cât ceva care să-mi alunge îngrijorarea. Urmaţi-mă încet, fără zgomot! Dacă nu mă înşel, am mai fost cândva prin valea asta; sper să ne descurcăm uşor.

        Peisajul era într-adevăr aşa cum îl bănuisem. Ne aflam într-o vâlcea aproape închisă, circulară, pe care o puteai parcurge în cinci minute de fugă. Amândouă şi intrarea prin care trecusem şi ieşirea erau la fel de strâmte. Prin aceasta din urmă plecaseră iscoadele. Tabăra se afla în mijlocul vâlcelei, ai cărei pereţi de piatră, abrupţi, păreau în accesibili pentru urcuş sau coborâş. Ocolirăm toată această căldare, trecând pe lângă străjile postate la intrare şi la ieşire. Apoi ne îndreptarăm din nou spre tabără.

        — Ce soartă nenorocită! Bombăni bătrânul westman. Ne aflăm într-o capcană şi n-am idee cum să scăpăm de aici. Ar trebui să procedăm ca vulpea care-şi retează cu dinţii piciorul prins între ghearele de fier ale cursei.

        — Oare nu l-am putea convinge pe Biberul alb să părăsească imediat tabăra şi să-şi caute alt loc?

        — E singura soluţie vrednică de încercat. Dar mă îndoiesc că va fi de acord, dacă nu-l informăm despre prezenţa celor doi apaşi. Or, asta trebuie evitat cu orice preţ.

        — Ei, dar prea vedeţi totul în negru, sir! Te pomeneşti că ne aflăm aici în deplină siguranţă. Cele două puncte de acces sunt doar destul de bine păzite.

        — Într-adevăr, câte zece santinele de fiecare parte. S-ar părea că-i suficient. Dar să nu uităm că avem de-a face cu Winnetou. Mă mir cum de-a putut Biberul alb, altminteri deştept şi prevăzător, să se instaleze într-o asemenea căldare! Cele două iscoade ale apaşilor trebuie să-i fi înşirat lagogoşi, nu glumă. Am să discut cu el. Dacă nu acceptă să se mute şi se întâmplă ceva, ne ţinem pe cât posibil deoparte. Suntem noi, cum s-ar zice, prieteni cu comanşii, dar trebuie să facem în aşa fel, încât să nu fie ucis nici un apaş. În fine, iată că am ajuns în tabără. Uite-l şi pe Biberul alb. Hai să-i vorbim!

        Căpetenia şedea lângă focul mocnit. Îl recunoşteai de departe, după penele de vultur din păr. Când ne apropiarăm, întrebă:

        — S-a convins fratele meu alb că ne aflăm în siguranţă?

        — Nu! Răspunse bătrânul westman.

        — Şi ce anume nu-i place?

        — Suntem aici ca într-o capcană.

        — Fratele meu greşeşte. Locul acesta nu-i o capcană, ci seamănă întocmai, cum spun feţele palide, cu un fort. Aici nu e în stare să pătrundă nici un duşman.

        — Ai dreptate. Jos, prin cele două intrări, e greu de pătruns, pentru că sunt foarte strâmte şi zece războinici le pot apăra cu succes. Dar dacă apaşii vin de sus, de pe înălţimi?

        — Nu se poate. Pereţii sunt prea drepţi.

        — Fratele meu roşu s-a convins chiar cu ochii lui?

        — Fiii comanşilor au venit încoace în plină zi şi au cercetat peste tot. Au încercat chiar să se caţăre pe stânci şi n-au izbutit.

        — Dar poate că la coborâre e mai uşor decât la urcare. Eu ştiu că Winnetou se caţără mai abitir decât capra neagră din munţi.

        — Winnetou e departe. Mi-au spus-o cei doi oameni din tribul Topia.

        — Şi dacă s-au înşelat, ori au aflat-o de la alţii care nu cunosc bine situaţia?

        — Mi-au spus-o răspicat, iar eu îi cred, fiindcă şi ei îl duşmănesc pe Winnetou.

        — După cât se ştie, Winnetou a trecut pe la fortul Inge. În cazul acesta putea el oare, într-un timp atât de scurt, să facă drumul până aici, să-şi adune războinicii şi să ajungă de cealaltă parte a lui Rio Conchos? Fratele meu să judece.

        Căpetenia căzu pe gânduri. Observaţiile lui Old Death păreau să-l convingă. În sfârşit, zise:

        — Da, timpul a fost scurt şi drumul lung. Să-i mai întrebăm o dată pe bărbaţii din tribul Topia.

        Se îndreptă spre locul unde se odihneau albii. Noi îl urmarăm. Acolo oamenii ne priviră cu ostilitate. Lange, fiul său şi negrul Sam şedeau ceva mai încolo, izolaţi. William Ohlert mâzgălea hârtia, surd şi orb la tot ce se petrece în jur. Pretinşii Topia îşi ridicară ochii abia când căpetenia li se adresă:

        — Sunt fraţii mei într-adevăr siguri că…

        Se opri. Pe înălţimi răsună ca un piuit de pasăre măruntă, speriată, urmată de un ţipăt de cucuvaie. Biberul alb deveni extrem de atent. Old Death la fel. Ca în joacă, Gibson apucă o crenguţă pe care o ţinea lângă el şi scormoni jarul, stârnind o flacără scurtă şi vie. Se pregătea să repete gestul, în timp ce albii ceilalţi îl priveau mulţumiţi, dar Old Death se repezi şi-i smulse creanga din mână.

        — Lăsaţi asta, sir! Vă interzic! Strigă el ameninţător.

        — De ce? Întrebă mânios Gibson. N-am voie să zgândăresc niţel jarul?

        — Nu! Când bufniţa ţipă sus, nu se cade să faceţi aici, jos, semnul convenit.

        — Ce semn? Aţi înnebunit de-a binelea?

        — Da, am înnebunit în aşa hal, încât sunt gata să-i trag un glonţ în cap individului care ar încerca să mai aţâţe o dată focul!

        — Ei, drăcia dracului! Vă purtaţi aici de parc-aţi fi stăpân!

        — Păi sunt! Iar dumneata, până m-oi sătura de mutra dumitale şi te-oi lichida, eşti prizonierul meu. Să nu-ţi închipui că ai să-l tragi pe sfoară pe Old Death!

        — S-o înghiţim şi pe-asta? Ce părere aveţi, domnilor? Putem oare să mai răbdăm?

        Întrebarea fusese adresată celorlalţi albi. Old Death îşi scoase fulgerător ambele pistoale. Eu, la fel. Cât ai clipi, cei doi Lange şi Sam săriră de la locurile lor cu pistoalele în mâini. Dac-ar fi întins cineva braţul după armă, ar fi tras în el fără ezitare. În plus, căpetenia ordonă oamenilor săi:

        — Săgeţile!

        Comanşii executară ordinul pe dată. Câteva duzini de săgeţi ţinteau ameninţător asupra albilor.

        — Vedeţi? Râse Old Death. Acum vă mai aflaţi sub ocrotirea legământului. Până şi armele vă stau la dispoziţie. Dar puneţi mâna barem pe vreun cuţit şi s-a zis cu ocrotirea!

        Din nou se auzi un piuit, apoi ţipătul cucuvelei. Veneau de sus, ca din tăriile cerului: Gibson tresări, de parc-ar fi vrut să aţâţe iarăşi focul, dar se lăsă păgubaş. Căpetenia reluă întrebarea întreruptă adineauri:

        — Sunt oare siguri fraţii mei Topia că Winnetou se află dincolo de Rio Conchos?

        — Da, ştim sigur, răspunse cel mai în vârstă.

        — Gândiţi-vă bine!

        — Fraţii tăi nu se înşală. Eram ascunşi printre tufe şi l-am văzut cum trecea dincolo.

        Căpetenia continuă interogatoriul primind răspunsuri cât se poate de categorice. În sfârşit, declară:

        — Răspunsurile m-au liniştit. Fraţii mei albi poftească după mine! Invitaţia era destinată lui Old Death şi mie, dar bătrânul westman făcu semn celor doi Lange să vină şi ei. Aceştia ne urmară, luându-l şi pe Sam.

        — De ce fratele meu i-a chemat şi pe ceilalţi? Întrebă căpetenia.

        — Fiindcă mi se pare că voi avea nevoie de ei. Vreau ca primejdia să ne găsească laolaltă.

        — Nu e nici o primejdie.

        — Te înşeli. Nu-ţi spune nimic ţipătul acela de cucuvea? După mine, e vorba de un semnal.

        — Biberul alb cunoaşte glasurile tuturor păsărilor şi dobitoacelor. El ştie să le deosebească de orice sunet prefăcut scos din gura omului. A fost o cucuvea!

        — Iar eu ştiu că Winnetou se pricepe atât de bine să imite glasurile diferitelor animale, încât seamănă aidoma cu cele adevărate. De aceea, te rogsă fii prevăzător. Gândeşte-te numai: de ce albul acela s-a apucat să zgândărească jarul? Avea sarcina să dea un semn.

        — Atunci ar fi trebuit să fie înţeles cu apaşii. Or, el nici nu i-a întâlnit.

        — Şi dacă s-a înţeles altcineva cu ei, iar albul acesta s-a oferit să-l ajute, adică să facă el semnul, ca să nu cadă cumva bănuiala asupra adevăratului trădător?

        — Crezi că avem trădători printre noi? Eu nu cred. Şi chiar dac-ar fi aşa, nu trebuie să ne temem de apaşi. Ei nu pot nici să treacă de străjile noastre, nici să coboare de sus.

        — Mă îndoiesc. Dacă, de pildă, coboară puţin câte puţin, folosindu-se de lasso-uri şi… Ascultă!

        Iarăşi se auzi cucuveaua, însă de astă dată mult mai jos.

        — E pasărea, constată comanşul, fără să manifeste nici o nelinişte. Nu-ţi face griji!

        — Pe toţi dracii! Apaşii sunt aici, în vale. Nu-i auzi?

        La gura văii izbucni un strigăt puternic, ascuţit, înfiorător. Şi numaidecât văzduhul, până atunci netulburat, se cutremură de urletele războinice ale apaşilor. Asemenea urlet, dacă l-ai auzit o dată, nu-l mai uiţi până în mormânt. Într-o secundă, albii săriră în picioare.

        — Iată-i acolo, câinii! Exclamă ofiţerul, arătând în direcţia noastră. Pe ei!

        — Da, pe ei! Cârâi Gibson. Omorâţi-i!

        Noi eram în întuneric şi ofeream o ţintă foarte nesigură. De aceea oamenii, în loc să tragă, se năpustiră asupra noastră cu armele ridicate, în orice caz, îşi pregătiseră planul dinainte, căci prea se mişcau repede şi coordonat ca să fi fost vorba numai de o acţiune spontană. Stăteam la cel mult treizeci de paşi de ei. Totuşi, Old Death mai găsi răgazul să spună:

        — Ei, n-am avut dreptate? Repede, sus armele! Să-i primim cum se cuvine!

        Îndreptarăm toate cele şase puşti asupra agresorilor, socotind-o şi pe a Biberului alb care se afla cu noi. Puştile trosniră de câte două ori fiecare. Nu era timp să număr câţi oameni fură culcaţi la pământ. Comanşii ne săriră şi ei în ajutor, slobozind o ploaie de săgeţi în coasta şi în spatele atacatorilor. Mai putui observa că Gibson, în ciuda îndemnului pe care-l lansase împotriva noastră, nu se repezi înainte, ci rămase pe loc. Stătea lângă foc şi-l trăgea pe Ohlert de braţ, silindu-l să se scoale. O clipă doar şi imaginea dispăru din ochii mei. Apaşii se apropiaseră vertiginos şi, umplând cerul cu urlete, îi atacară pe comanşi.

        Pe întuneric, apaşii nu puteau şti cu câţi adversari au de-a face. Comanşii mai stăteau în cerc, dar acesta fu străpuns şi spulberat într-o clipă. Puştile detunau, suliţele vâjâiau, săgeţile şuierau, cuţitele scăpărau. Unde mai pui strigătele celor două tabere duşmane şi vălmăşagul de trupuri încăierate asemenea unor diavoli furioşi. Luând-o înaintea cetei sale, unul dintre apaşi pătrunse în rândurile inamice ţinând în mâna stângă un pistol şi rotindu-şi cu dreapta tomahawkul. În timp ce gloanţele sale nimereau în plin, securea fulgera peste ca petele comanşilor. Apaşul nu purta nici un semn distinctiv, nici faţa nu-i era vopsită. Aceasta se vedea clar. Dar fie şi numai după curajul lui şi după faptul că poseda pistol – nu era greu deidentificat. Biberul alb îl recunoscu tot atât de repede ca şi noi.

        — Winnetou! Exclamă el. În sfârşit, am să-l prind! Îl iau pe seama mea!

        Ne părăsi în grabă şi se aruncă în vâltoarea luptei. Comanşii se buluciră în urma lui, încât ne scăpă din ochi.

        — Ei, ce facem? Îl întrebai pe Old Death. Apaşii sunt mai puţini la număr şi, dacă nu se retrag repede, vor fi decimaţi. Trebuie să-i pre venim. Mă duc să-l scot pe Winnetou din împresurare!

        Voiam să mă reped, dar bătrânul westman mă apucă de braţ:

        — Nu faceţi prostii! Noi nu avem dreptul să-i trădăm pe comanşi; doar am fumat cu ei pipa păcii! De altfel, Winnetou n-are nevoie de ajutor. Se descurcă el şi singur. Nu-l auziţi?

        Într-adevăr, recunoscui glasul prietenului meu. Striga:

        — Am fost înşelaţi! Înapoi! Retragerea!

        În timpul acestei lupte scurte şi crâncene, singurul nostru foc de tabără aproape că se stinsese şi el, mai licărea totuşi suficient ca să pot urmări ceea ce se petrecea. Apaşii se retrăgeau. Winnetou îşi dăduse seama că inamicul e mult prea puternic. Mă mira însă faptul că el, împotriva bunului său obicei, nu fusese mai întâi în recunoaştere pentru a stabili forţa duşmanului. Motivul aveam să-l aflu curând.

        Comanşii încercau acum să-i urmărească pe apaşi, dar gloanţele îi ciocăneau întruna. Cel mai des se auzea puşca de argint a lui Winnetou, moştenită de la tatăl său.

        Biberul alb puse să se înteţească focul şi lumina spori din nou. Apoi, căpetenia se apropie de noi şi ne spuse:

        — I-am scăpat. Dar mâine, în zori, îi urmărim şi îi nimicim.

        — Crezi că se poate? Întrebă Old Death.

        — Sunt sigur! Oare fratele meu are îndoieli? Se înşală!

        — Nu mi-ai spus şi adineauri că mă înşel, când te-am prevenit asupra situaţiei? Ziceam că vâlceaua este o capcană. S-ar putea să nu mai ieşi de aici.

        — Să se crape numai de ziuă şi să-i vedem la faţă, că-i zdrobim numaidecât. Până acum, pe cei ce-au rămas i-a ocrotit întunericul.

        — Înseamnă că acum nici n-ar mai trebui să trageţi în ei; n-are rost să vă irosiţi săgeţile. Ce-i drept, lemn se găseşte aici berechet pentru altele noi, dar ce te faci dacă n-ai vârfuri de fier?… Ia spune-mi, cum stăm cu cei zece războinici care străjuiau intrarea văii? Mai sunt acolo?

        — Nu. Au venit şi ei încoace ca să ia parte la bătălie.

        — Trimite-i imediat înapoi la postul lor. Trebuie să-ţi asiguri barem o cale de retragere.

        — Fratele meu se teme fără rost. Apaşii au fugit pe dincolo, iar de intrat, nu mai intră nimeni.

        — Ascultă-mi, totuşi, sfatul! Cei zece oameni nu-ţi sunt de nici un folos aici. În schimb, acolo sunt necesari.

        Căpetenia îi acceptă sfatul, desigur, mai mult din stimă decât din convingere. Curând se văzu câtă dreptate avea Old Death. Abia ajunseră cele zece străji la posturile lor, că şi răsunară acolo două împuşcături, însoţite de un urlet crunt. După câteva minute, doi dintre războinici se întoarseră fugaraportând că fuseseră întâmpinaţi la intrare de două focuri de armă şi o mulţime de săgeţi şi că, din toţi cei zece, doar ei scăpaseră cu viaţă.

        — Ei, m-am înşelat şi de astă dată? Întrebă Old Death. Acum capcana e închisă de amândouă părţile, iar noi suntem prinşi!

        Biberul alb nu găsea nici o explicaţie. Întrebă dezolat:

        — Iuf! Ce să fac?

        — Nu-ţi risipi oamenii şi armele! Aşază câte douăzeci sau treizeci de războinici la ieşire şi la intrare. Să păzească măcar aceste două puncte. Ceilalţi să se odihnească şi să prindă puteri pentru dimineaţa. Acesta e, singurul lucru ce-ţi rămâne de făcut.

        De astă dată, căpetenia îi urmă fără şovăire sfatul. Ne apucarăm apoi să-i numărăm pe cei căzuţi. În ce-i priveşte pe albi, dispăruseră toţi, adică Gibson, William şi încă opt inşi. Nu rămăseseră decât morţii.

        — Foarte rău! Exclamai. Indivizii s-au refugiat dincolo, la apaşi.

        — Da. Şi au fost, desigur, bine primiţi, fiindcă au lucrat împreună cu cei doi cercetaşi, aşa-zişii Topia.

        — Înseamnă că Gibson ne-a scăpat din nou!

        — Ba nu. Nu uitaţi că avem totemul lui Inda-nişo. Pe de altă parte, apaşii mă cunosc. Aşadar, vom fi priviţi ca prieteni. Pe urmă, aranjez eu lucrurile ca să ni-i predea pe Gibson şi pe Ohlert. Pierdem o singură zi, asta-i tot.

        — Şi dacă cei doi spală putina?

        — Nu cred s-o facă. Ar trebui să străbată întregul Mapimi şi nu vor avea curaj… Dar asta ce mai e?

        Un număr de comanşi se strânseseră grămadă. Din mijlocul lor răzbăteau gemete şi vaiete sfâşietoare. Ne apropiarăm de ei şi văzurăm un alb grav rănit, care tocmai îşi revenise în simţiri. O suliţă îl spintecase pe la spate ieşind prin burtă. Aşadar, îl lovise un comanş, în clipa când albii năvăleau asupra noastră.

        Old Death îngenunche, cercetă rana şi-i vorbi:

        — Omule, ţi-au mai rămas poate zece minute de trăit. Uşurează-ţi sufletul, nu căra minciuna cu tine pe lumea cealaltă. Spune cinstit: aţi fost de partea apaşilor?

        — Da, gemu rănitul.

        — Ştiaţi că vom fi atacaţi în noaptea asta?

        — Da. Tocmai de aceea oamenii din tribul Topia i-au condus încoace pe comanşi.

        — Şi Gibson trebuia să semnalizeze înteţind focul?

        — Da, sir. De fapt, trebuia să dea câte un semnal din acesta pentru fiecare sută de comanşi prezenţi în tabără. Dacă apuca s-o facă, atunci Winnetou n-ar mai fi atacat imediat, ci abia mâine şi din altă parte, pentru că, deocamdată, nu dispune decât de o sută de războinici. Mâine, însă, îi vin întăriri.

        — Mi-am închipuit. Împiedicându-l eu pe Gibson să stârnească focul încă de patru ori, apaşii au crezut că inamicul e slab şi că-l pot ataca numaidecât. Acum, însă, au ocupat ambele ieşiri şi nu putem răzbi pe nicăieri. Mâine, vâlceaua noastră se va transforma într-un mormânt deschis, în care vom fi căsăpiţi sistematic.

        — Ne vom apăra! Scrâşni mânios căpetenia, care se afla de faţă. Iar acest trădător ducă-se pe plaiurile vânătoarei ca un câine râios şi să-l hăituiască lupii şi să-i curgă balele din gură în vecii vecilor!

        Scoase cuţitul şi-l înfipse adânc în inima rănitului.

        — Neghiobule! Exclamă Old Death revoltat. Nu trebuia să-l ucizi!

        — Uite că l-am ucis! De-acum sufletul lui e robul sufletului meu. Haide, să ţinem sfat de război. Vitejii comanşilor nu vor să aştepte până ce câinii de apaşi vor năvăli în haite asupra lor. Am putea să ne croim drum şi să ieşim din vâlcea încă în noaptea asta.

        Se aşeză lângă foc, împreună cu sfetnicii lui. Şi Old Death fu invitat să participe. Eu, cei doi Lange şi negrul rămaserăm mult prea de parte de foc ca să putem trage cu urechea la discuţia lor; mai ales că se discuta aproape în şoaptă. Desluşeam totuşi, din expresia feţei şi din gesturile lui Old Death, că acesta era în divergenţă cu indienii. Părea să-şi apere cu energie părerile, dar fără rezultat. În cele din urmă, sări mânios de la locul lui şi rosti cu glas tare, încât îl auzirăm cu toţii:

        — N-aveţi decât să vă duceţi la pieire! V-am prevenit nu o dată, dar n-am fost ascultat. Şi de fiecare dată dreptatea a fost de partea mea. Va fi şi de-aci încolo. Faceţi, aşadar, după cum vă taie capul. Eu şi tovarăşii mei vom rămâne aici.

        — Cum adică, eşti atât de laş, încât te fereşti să lupţi alături de noi? Întrebă unul din sfetnici.

        Old Death îşi repezi braţul înainte, gata să-i dea un răspuns usturător. Dar se răzgândi şi vorbi calm:

        — Ar trebui ca fratele roşu să-şi dovedească propria vitejie, până a se îndoi de curajul meu. Mă numesc Old Death şi cu asta am spus totul.

        Se întoarse şi se aşeză lângă noi, în timp ce comanşii îşi continuau sfatul. În sfârşit, ajunseră la o hotărâre şi se ridicară de la locurile lor.

        Deodată, de după cercul comanşilor care înconjurau focul, se înălţă un glas puternic:

        — Biberul alb să-şi caşte bine ochii! Puşca mea nu mai poate de dorul lui!

        Toate privirile se îndreptară într-acolo. Cu arma întinsă, Winnetou stătea drept şi neînfricat în tabăra comanşilor. Puşca lui fulgeră de două ori. Biberul alb se prăbuşi la pământ împreună cu sfetnicul de lângă el.

        — Aşa vor pieri toţi făţarnicii şi trădătorii! Mai spuse Winnetou. Apoi dispăru în noapte.

        Totul se petrecu atât de repede, încât comanşii nici nu apucaseră sau, mai bine zis, nu avură timp să intervină. Abia pe urmă ţâşniră în picioare repezindu-se după Winnetou. Numai noi rămaserăm pe loc. Old Death se aplecă asupra celor doi comanşi. Erau morţi.

        — Ce curaj! Se minună Lange. Winnetou ăsta e dracul gol!

        — Ei, aş! Râse Old Death. Fiţi atenţi, să vedeţi ce mai urmează! Nu isprăvi bine vorba, că şi auzirăm un urlet înspăimântător.

        — V-am spus eu! Sublinie bătrânul westman. Nu numai că i-a pedepsit pe trădători, pe Biberul alb şi pe sfetnicul său, dar i-a mai şi atras pe comanşi în gura lupului. Săgeţile apaşilor nu-şi vor cruţa victimele. Ascultaţi!

        Un pistol detună de opt ori la rând, cu ecou scurt, subţire.

        — Acesta e pistolul lui Winnetou, constată Old Death. Cred că pezevenghiul a sărit drept în grămada comanşilor şi nimeni nu e în stare să-l strunească.

        Pentru bătrânul westman asemenea întâmplări erau destul de obişnuite. Stătea atât de calm, încât ai fi zis că urmăreşte desfăşurarea unui spectacol de teatru, al cărui deznodământ îi e dinainte cunoscut.

        Comanşii se retraseră, fără să-l fi putut răpune pe Winnetou. În schimb, aduseră pe braţe mai mulţi camarazi de-ai lor, morţi şi răniţi, într-o asemenea împrejurare, s-ar fi cuvenit, fie din compasiune pentru victime, fie din prudenţă, să păstreze linişte. Dar comanşii urlau şi zbierau de parc-ar fi fost traşi în ţeapă şi îşi agitau securile, ţopăind în jurul cadavrelor.

        — În locul lor, aş stinge focul şi aş tăcea mâlc, zise Old Death. Aşa însă, nefericiţii îşi cântă propriul prohod.

        — De fapt, ce se hotărâse în sfatul lor de război? Întrebă Lange.

        — Să-şi croiască imediat ieşire spre vest.

        — Ce prostie! Ar însemna să iasă drept în calea celorlalţi apaşi, care urmează să sosească.

        — Nu prea, master, pentru că nici nu vor izbuti să treacă. Şi chiar dac-ar izbuti, l-ar avea în spate pe Winnetou, iar în faţă s-ar lovi de rezervele sale, ceea ce înseamnă moarte sigură. Ei cred însă că apaşii le sunt inferiori ca număr şi, drept urmare, vor fi înfrânţi. De altfel, comanşii mai ştiu că fiul Biberului alb, cu care am avut ocazia să ne întâlnim, se îndreaptă încoace, împreună cu trupa lui. Faptul acesta le sporeşte şi mai mult încrederea în victorie. Arde în ei dorinţa de a răzbuna moartea celor două căpetenii. După mine, comanşii ar tre bui să aştepte zorile şi abia atunci să treacă la acţiune şi să spargă împresurarea. La lumină îl observi mai bine pe inamic şi vezi toate obstacolele. Eu i-am sfătuit în acest sens, dar degeaba. Acum, descurcă-se după mintea lor. Pentru noi e cu totul indiferent ce şi cum vor face. Nu luăm parte la nimic.

        — Dar pasivitatea noastră va fi luată în nume de rău!

        — Treaba lor! Eu, unul, n-am chef să-mi pun inutil pielea în joc. Atenţie! Ce-a fost asta?

        Se auzi un zgomot. Dar comanşii continuau să urle atât de tare, încât era cu neputinţă să distingem natura şi semnificaţia lui.

        — Proştii dracului! Se mânie Old Death. Winnetou nu e omul care să nu folosească din plin gălăgia lor. Pesemne că a doborât nişte co paci ca să baricadeze ieşirea. Mie aşa mi-a sunat la ureche. Aş putea să jur că nici un comanş nu va scăpa de aici. E o lecţie dură, dar dreaptă. Să nu uităm că, în plină pace, au năvălit în aşezările apaşilor.

        Până şi pe solii acestora i-au ucis. Dacă Winnetou izbuteşte să închidă ambele ieşiri, îşi poate aduna în linişte oamenii şi să cadă apoi în spatele inamicului. Eu îl cred capabil de o asemenea manevră. Într-un sfârşit, urletele comanşilor se potoliră. Oamenii se adunară laolaltă şi cel mai mare în rang, care preluase între timp comanda, le repartiza sarcinile de luptă.

        — Cred că vor să pornească neîntârziat, constată Old Death. Trebuie să avem grijă de caii noştri. Nu cumva să pună mâna pe ei. Master Lange, mergeţi împreună cu fiul dumneavoastră şi cu Sam şi aduceţi caii încoace.Noi rămânem locului; prevăd că noul şef se pregăteşte să ne ţină un scurt discurs. Într-adevăr, cum plecară cei trei tovarăşi ai noştri, noua căpetenie se şi apropie cu paşi mari de noi:

        — Văd că dumneavoastră, feţele palide, staţi pe loc, în bună linişte, în timp ce comanşii aleargă la caii lor. De ce aţi înţepenit aici?

        — Păi, nici nu ştim ce-aţi hotărât.

        — Părăsim vâlceaua.

        — N-o să puteţi ieşi.

        — Old Death e ca o cioară care cârâie urât. Comanşii vor trece peste orice stavilă şi-i vor călca pe duşmani în copitele cailor.

        — Nu veţi călca pe nimeni; acolo vă aşteaptă prăpădul. Noi rămânem pe loc.

        — Oare Old Death nu mi-e prieten? Oare n-am fumat împreună pipa păcii? Nu e de datoria lui să lupte alături de comanşi? Feţele palide sunt luptători buni şi curajoşi. Să vină în fruntea noastră!

        Atunci Old Death se ridică şi, apropiindu-se de indian, îi râse în obraz:

        — Fratele meu e foarte şiret. Feţele palide să meargă în faţă şi să piară deschizându-vă vouă drumul! Suntem, ce-i drept, prietenii comanşilor, dar nu ne aflăm sub ordinele căpeteniei lor. Ne-am întâlnit din întâmplare şi nu ne-am obligat să luăm parte la luptă. Că avem curaj şi pricepere în război, asta se ştie şi fratele meu roşu n-a făcut decât să spună adevărul. Ne ajutăm prietenii când lupta e dusă cu cap şi cu bună judecată. Dar ca să ne batem după nişte planuri care ştim că nu vor izbuti, asta nu!

        — Prin urmare, albii nu vor să meargă alături de noi? Vă credeam mai viteji!

        — Viteji vom fi fiind, însă nu şi uşuratici. Şi apoi, nu uitaţi că suntem oaspeţii voştri. Mă întreb, de când aţi luat obiceiul ca, în loc de a-i ocroti pe musafiri, cu toată grija, să-i trimiteţi la moarte? Fratele meu e deştept, dar nici noi nu suntem proşti. Fratele meu este, desi gur, un războinic foarte viteaz şi va merge el însuşi în frunte. Acolo îi e locul.

        Intenţia indianului de a ne jertfi pe noi pentru a se salva pe sine era cât se poate de sfruntată. Când văzu că nu-i merge, se simţi oare cum încurcat şi-l cuprinse furia. Tonul lui, până atunci măsurat, se înăspri.

        — Şi ce vor face feţele palide după ce vom pleca de-aici? Nu cum va vor trece de partea apaşilor?

        — Cum adică, să facem una ca asta? Doar fratele meu vrea să-i nimicească pe toţi apaşii! Nici n-am mai avea la cine să trecem!

        — Dar pe urmă, le vor veni întăriri… Nu! Nu veţi rămâne aici! Trebuie să veniţi cu noi!

        — Ţi-am mai spus o dată: nu ne mişcăm din loc!

        — Dacă albii nu ne însoţesc, va trebui să-i privim ca duşmani.

        — Şi dacă roşii ne socotesc duşmani, îi socotim şi noi la fel.

        — Nu vă dăm înapoi caii!

        — Prea târziu! I-am şi luat! Uite-i!

        Într-adevăr, cei doi Lange şi Sam tocmai se întorceau cu caii noştri. Căpetenia îşi încruntă sprâncenele şi zise:

        — Va să zică, albii şi-au făcut din timp pregătirile. Înseamnă că ne duşmănesc. Voi da poruncă să fie luaţi prizonieri.

        Old Death râse scurt şi cam acru:

        — Căpetenia comanşilor se înşală grozav în privinţa noastră. I-am spus şi Biberului alb că rămânem aici. Dacă ne îndeplinim acum hotărârea, nu facem decât să ne ţinem de cuvânt, nicidecum să vă arătăm duşmănie. Nu văd de ce ne-aţi lua prizonieri.

        — Totuşi, aşa vom face dacă albii nu făgăduiesc imediat că vin cu noi şi vor merge în frunte.

        Old Death îşi plimbă privirea înjur. Zâmbea răutăcios – semn că în gândul lui punea la cale o festă. Discuţia la care asistam se desfăşura lângă foc. La câţiva paşi de noi stăteau cei doi Lange şi Sam cu caii noştri. Nici un alt indian nu se găsea prin preajmă. Plecaseră toţi după cai.

        Old Death ne vorbi în nemţeşte, pentru ca indianul să nu înţeleagă:

        — Dacă-l dobor, săriţi pe cai şi goniţi după mine spre gura văii; comanşii sunt dincolo, la ieşire.

        — Fratele meu să nu vorbească în limbă străină. Vreau să ştiu şi eu ce anume are de spus.

        — Vei afla imediat. Voi aţi nesocotit astăzi în câteva rânduri sfaturile mele şi acum, după câte aţi păţit, tot nu vă vine mintea la cap. Vă duceţi la pieire şi vreţi să ne aruncaţi şi pe noi în braţele morţii. Pesemne că încă nu-l cunoaşteţi bine pe Old Death! Îţi închipui că mă poţi sili să fac ceva împotriva voinţei mele? Află că nu mă tem nici de tine, nici de toţi comanşii tăi. Zici că ne iei prizonieri? Nu-ţi dai seama că eşti, de fapt, în mâna mea? Uită-te la arma asta! La cea mai mică mişcare, te trăsnesc!

        Întinse repede pistolul. Indianul încercă să pună mâna pe cuţit, dar în aceeaşi clipă Old Death îi lipi ţeava de piept.

        — Jos mâna! Tună el. Indianul se execută speriat.

        — Aşa! Să ştii că nu glumesc. Ai arătat că ne eşti duşman. De aceea, ori te supui imediat, ori te împuşc!

        Faţa vopsită a indianului se crispa. Privirea îi lunecă primprejur, cercetătoare, dar Old Death îl preveni:

        — Nu căuta ajutorul nimănui. Chiar dacă oamenii tăi ar fi de faţă, tot te-aş împuşca. Ţi-e mintea slabă şi veştedă ca de muiere bătrână.

        Eşti împresurat de duşmani, înfrângerea se apropie şi tu stârneşti noi duşmănii, încă şi mai rele. Cu armele noastre nu te joci! Până să ne zgârie o săgeată, ucidem o sută de comanşi. Vrei să-ţi duci oamenii la pieire? Treaba ta! Dar pentru noi poruncile tale nu valorează nimic!

        După ce se gândi un timp, indianul începu să retracteze:

        — Fratele meu nu trebuie să înţeleagă pe dos vorbele mele.

        — Le înţeleg aşa cum le aud. Că ai fi vrut să spui altceva, mă rog, te priveşte!

        — Lasă arma jos şi să rămânem prieteni!

        — Asta se poate. Dar mai întâi, trebuie să mă asigur că ai de gând să ne fii prieten cinstit.

        — Mi-am rostit cuvântul. Asta ajunge.

        — Păi nu spuneai chiar tu, adineauri, că într-un fel îţi sună vorba şi într-altfel gândeşti? Cum să mai avem încredere în cuvintele şi în făgăduielile tale?

        — Dacă nu mă crezi pe cuvânt, n-am ce face, n-am altă chezăşie.

        — Ba da. Dă-mi calumetul tău şi…

        — Iuf! Făcu acesta speriat. Calumetul nu se dă nimănui.

        — Mie, de fapt, nici pipa nu-mi ajunge. Vreau şi punga ta cu „medicamente”.

        — Iuf-iuf-iuf! Nu se poate!

        — Nu ţi le cer pentru totdeauna. La despărţire ţi le dau înapoi, bineînţeles, dacă rămânem prieteni.

        — Nici un războinic nu se desparte de „medicamentul” său!

        — Şi, totuşi, va trebui să te desparţi. Eu cunosc datinile voastre. Din clipa când îmi dai calumetul şi „medicamentul”, sufletul tău trece în mine. Şi atunci, dacă mi-ai face vreun rău, te-ai lipsi tu însuţi de bucuria din veşnicele plaiuri ale vânătoarei.

        — Nu ţi le dau!

        — Ei, atunci am terminat! Te împuşc şi-ţi iau scalpul, ca să ajungi câinele şi robul meu. Uite, ridic mâna stângă de trei ori. La a treia oară, dacă nu te supui, trag în tine!

        Şi ridică mâna o dată, de două ori, apăsându-i întruna pieptul cu ţeava pistolului. Când să facă al treilea gest, indianul strigă:

        — Stai puţin! Mă asiguri că le primesc înapoi?

        — Da.

        — Atunci ne-am înţeles. Am să… Îşi ridică mâinile, ca şi când ar fi vrut să le ducă la gât, unde atârnau calumetul şi punga cu „medicamente”.

        — Stai! Îl opri Old Death. Jos mâinile, că trag! Nu te cred până nu am lucrurile în stăpânirea mea. Tovarăşii mei le vor desprinde şi le vor atârna la gâtul meu.

        Comanşul se supuse. Eu executai operaţia, după care Old Death îşi retrase mâna înarmată cu pistolul.

        — Aşa! Zise el. Acum suntem prieteni şi fratele meu n-are decât să facă ce-i place. Noi rămânem aici şi aşteptăm sfârşitul luptei.

        Căpetenia de bună seamă că nu mai trecuse niciodată printr-o furie atât de cumplită. Mâna îi zvâcni spre cuţit, dar nu îndrăzni să-l tragă de la brâu. Se mulţumi să scrâşnească din dinţi:

        — Feţele palide sunt acum sigure că nu li se poate întâmpla nimic rău. Dar când voi fi iarăşi în stăpânirea calumetului şi a medicamentului, atunci va fi vai de voi. Duşmănia mea se va aprinde ca un foc grozav şi nu se va stinge până nu veţi pieri la stâlpul caznelor! Ne întoarse spatele şi plecă.

        — Ei, acum putem vieţui ca în sânul lui Avraam! Conchise bătrânul westman. Totuşi, să nu uităm nici o măsură de precauţie. Nu stăm aici, lângă foc; ne retragem în fundul văii şi aşteptăm acolo desfăşurarea lucrurilor. Haideţi, domnii mei! Luaţi şi caii!

        Pornirăm spre locul indicat, priponirăm acolo caii şi ne aşezarăm la poalele dealului, sub nişte copaci. Focul lumina dinspre tabăra pustie. Peste tot domnea pacea.

        — Stăm aici până la deznodământ, hotărî Old Death. Presupun că vânzoleala o să înceapă foarte repede. Comanşii vor porni cu urlete drăceşti, dar mulţi îşi vor pierde pentru vecie glasul. Aha! Iată că încep!

        Se dezlănţui un urlet şi un ţipăt ca de fiare sălbatice.

        — Fiţi atenţi! Auziţi vreun răspuns al apaşilor? Întrebă bătrânul.Bineînţeles că nu. Sunt deştepţi şi-şi văd de treabă.

        Clocotind, strigătul de luptă ricoşa de pereţii stâncoşi. Trosniră deodată două împuşcături.

        — Tot Winnetou, cu puşca lui de argint, stabili Old Death. Semn sigur că tentativa comanşilor a dat greş.

        Dacă s-ar fi auzit şi zbârnâitul săgeţilor şi al lăncilor, valea toată s-ar fi umplut de un zgomot neverosimil. Dar nu răzbăteau decât vocile comanşilor şi detunăturile puştii lui Winnetou. Toate astea nu durară mai mult de două minute. Apoi un ţipăt strident: „Ivivivivivivi!” spin tecă văzduhul şi ne înfiora.

        — Este apaşi! Constată cu bucurie negrul Sam. Ai învins şi bătut comanşi.

        Avea dreptate. După ce strigătul de izbândă se stinse, tăcerea de plină învălui vâlceaua. Numaidecât apărură lângă foc siluetele unor călăreţi cărora li se adăugau mereu alţii. Erau comanşii. Evadarea eşuase. O învălmăşeală grozavă domni un timp în jurul focului. Mulţime de morţi şi răniţi erau aduşi pe braţe. Şi iarăşi se porni un bocet prelung.

        Old Death nu avea astâmpăr. Era supărat foc şi înjura în fel şi chip pe comanşi pentru nechibzuinţa lor. Un singur lucru îl aproba şi anume că postaseră mai întâi un număr de războinici la ambele ieşiri. Asta da, fusese o măsură absolut necesară.

        Când, după un răstimp destul de lung, bocetele amuţiră, comanşii păreau să se adune la sfat. Mai trecu vreo jumătate de oră; apoi zărirăm un grup de războinici părăsind tabăra şi venind răzleţ în direcţia noastră, spre fundul văii.

        — Ne caută, zise Old Death. S-au convins, pesemne, ce prostie au făcut şi, lăsând mândria la o parte, vor să ne ceară sfatul.

        Unul din războinici ajunse lângă noi. Old Death tuşi uşor. Omul îl auzi şi se apropie.

        — Sunt feţele palide aici? Întrebă indianul. Să poftească lângă foc.

        — Cine te-a trimis?

        — Căpetenia.

        — Şi ce să facem acolo?

        — Vrem să ţinem sfat şi s-a îngăduit ca şi feţele palide să ia parte.

        — S-a îngăduit? Ce drăguţ din partea voastră! În sfârşit, merităm să fim ascultaţi de către înţelepţii războinici ai comanşilor? Noi însă vrem să ne odihnim, ni-e somn. Spune căpeteniei voastre că duşmănia dintre voi şi apaşi nu ne interesează.

        Indianul trecu la rugăminţi, ceea ce muie inima generoasă a lui Old Death. Acesta răspunse:

        — Ei haide, fie. Dacă nu găsiţi mântuire fără sfatul nostru, atunci să vi-l dăm. Dar un lucru să fie limpede: nu ne supunem nici unui ordin al şefului vostru. Anunţă-l, deci, că dacă are nevoie de noi, să vină încoace.

        — Asta n-are s-o facă: e căpetenie.

        — Ascultă, omule, eu sunt o căpetenie mult mai mare şi mai vestită. Pe dânsul nici nu-l ştiu măcar pe nume. Spune-i şi asta!

        — Chiar dac-ar vrea să vină, tot n-ar putea: e rănit la braţ.

        — Dar ce, fiii comanşilor nu mai merg pe picioare, ci pe mâini? Mă rog,n-are decât să rămână locului. Noi n-avem trebuinţă nici de el, nici de voi toţi!

        Vorbise cu atâta hotărâre, încât indianul nu mai stărui şi dădu să se retragă.

        — Am să-i duc căpeteniei vorbele lui Old Death. Poate că totuşi va veni.

        — Dar spune-i să vină singur. N-am chef să mai ascult şi vorbăria altora. Hai!

        Omul plecă. Îl văzurăm cum se apropie de foc şi intră în cercul războinicilor.

        Trecu apoi destulă vreme fără să zărim nici o mişcare. În fine, o siluetă se desprinse dintre războinici şi veni către noi. Purta pene de vultur în chică.

        — Ia uitaţi-vă, astea sunt penele Biberului alb! S-a şi împopoţonat cu însemnele răposatului! Acum o să se poarte cu şi mai mare trufie.

        Observarăm că, într-adevăr, braţul stâng îi atârna legat cu o curea. Probabil că i se indicase exact locul unde ne aflam, căci păşea drept spre noi. Se opri apoi tăcut în faţa noastră, aşteptând, se vede, să deschidem noi vorba. Dar Old Death nu se clinti din loc şi nu rosti nici un cuvânt. Noi, la fel.

        — Fratele meu alb m-a rugat să vin încoace? Întrebă în cele din urmă indianul.

        — Old Death n-are de ce să roage şi să se închine în faţa oricui. Tu ai dorit să-mi vorbeşti. Prin urmare, dacă e vorba de rugăminte, aceasta vine din partea ta. Şi acum, te-aş ruga totuşi foarte respectuos să-mi spui şi mie cum te cheamă, pentru că nu-ţi cunosc numele.

        — Îl ştie toată preria. Îmi zice Cerbul sprinten.

        — Eu am cutreierat toate ţinuturile, dar n-am auzit de numele tău. Se vede că l-ai tăinuit. Însă de vreme ce nouă ni l-ai spus, îţi îngăduim să te aşezi aici.

        Căpetenia se dădu un pas îndărăt. N-ar fi dat curs unei astfel de „invitaţii” umilitoare, dar înţelegea că situaţia îl obliga să cedeze. Se aşeză deci încruntat, fără grabă, drept în faţa lui Old Death. Acesta însă nu deschise nici acum discuţia. Şedea nepăsător, ca şi cum de nimic nu-i păsa. Văzând că aşteptarea e zadarnică, indianul se hotărî să spargă el gheaţa:

        — Războinicii comanşilor gândesc să ţină un mare sfat, la care să vină şi feţele palide şi să-şi spună părerea.

        — N-are nici un rost. Eu v-am spus nu o dată părerea şi nu v-aţi sinchisit de ea. Or, află de la mine că Old Death s-a deprins ca părerile sale să fie luate în serios. De aceea nu vă mai spun nimic.

        — Fratele meu să înţeleagă, totuşi, că avem nevoie de priceperea lui!

        — Ah, da! V-au dat apaşii o lecţie ca să vedeţi, în sfârşit, că Old Death are mai multă minte în cap decât toţi cei cinci sute de comanşi ai tăi? Şi, mă rog, cu ce v-aţi ales din atacul vostru?

        — N-am reuşit să spargem împresurarea. Apaşii ne-au închis ieşirea cu bolovani şi cu copaci retezaţi.

        — Ştiam! Apaşii doborau copacii cu tomahawkurile, iar voi nici gând să-i auziţi: tot urlaţi întruna şi acopereaţi cu gura voastră toate zgomotele! De ce n-aţi stins focul? Nu vă daţi seama ce primejdie vă paşte?

        — Războinicii noştri au făcut precum hotărâse sfatul. Acuma, însă, vrem să hotărâm altceva mai înţelept. Îţi vei spune cuvântul, nu-i aşa?

        — Sunt convins că nici de data asta n-o să-l urmaţi.

        — Ba da.

        — Dacă-mi făgăduieşti, atunci sunt gata să vă ajut.

        — Atunci, haide! Să mergem la focul de tabără.

        — Mulţumesc! Acolo nu mă duc. Faceţi o mare greşeală că ţineţi focul aprins şi le arătaţi astfel apaşilor ce se petrece la voi. Pe de altă parte, nu am poftă să mă cert cu oamenii tăi. Îţi spun pe loc părerea mea şi tu n-ai decât să faci ce-ţi place!

        — Spune!

        — Apaşii nu se găsesc numai afară, la amândouă ieşirile, ci şi înăuntru. Ei s-au cuibărit aici şi au baricadat trecerile. Se pot mişca deci în voie, după cum vor găsi de cuviinţă. Iar ca să-i alungi, nu se poate.

        — Dar suntem mult mai numeroşi ca ei!

        — Câţi războinici aţi pierdut?

        — Marele Spirit i-a chemat pe mulţi sus, la el. Au murit mai bine de zece ori câte zece. S-au prăpădit şi destui cai.

        — Prin urmare, în noaptea asta nu trebuie să mai întreprindeţi nimic, altminteri v-ar merge ca şi până acum, de-a-ndoaselea. Pe de altă parte, nici ziua nu e prielnică. Apaşii se vor orândui astfel încât să vă doboare cu armele lor, în schimb voi nu-i veţi putea nimeri, între timp, vor sosi şi întăririle după care a trimis Winnetou. Astfel, o să ajungeţi mai puţini la număr decât apaşii. Ce să mai vorbim, sunteţi condamnaţi!

        — Oare crezi că stăm aşa de prost? Atunci spune, cum să scăpăm de aici şi-ţi vom urma sfatul.

        — Dacă te gândeşti cum să scapi, înseamnă că recunoşti ceea ce ţi-am spus dintru început: vâlceaua asta e o capcană. Chibzuind bine, aş vedea două căi pe care să încerci o scăpare. Fireşte că nu sunt sigur dacă veţi izbuti sau nu. Una din ele ar fi să vă căţăraţi sus, pe stânci. Dar asta înseamnă să aşteptaţi până se luminează de ziuă. Or, atunci apaşii v-ar zări şi s-ar năpusti asupra voastră, dincolo de vâlcea. Şi cum ei ar fi călări, iar voi, fireşte, nu v-aţi putea căţăra împreună cu caii, judecă şi tu ce s-ar alege. Va să zică, nu mai rămâne decât o singură cale: intraţi în vorbă cu apaşii!

        — Nicicum! Protestă căpetenia. Apaşii ar hotărî moartea noastră.

        — Tot ce se poate. Eu, unul, nici nu le-aş lua-o în nume de rău. Aţi atacat satele lor paşnice, le-aţi jefuit avutul, le-aţi răpit nevestele şi fiicele, aţi ucis mulţime de războinici sau i-aţi supus la chinuri până şi-au dat sufletul. Apoi v-aţi călcat cuvântul şi le-aţi omorât solii. Asemenea ticăloşii se cer răzbunate. De aceea nu vă puteţi aştepta la blândeţe din partea apaşilor. Asta o ştii şi tu. Înseamnă că recunoşti ce păcate mari v-aţi făcut cu ei.

        Old Death vorbise cât se poate de deschis, fără ocolişuri, încât căpetenia amuţi pentru o vreme.

        — Iuf! Exclamă în cele din urmă indianul. Şi toate astea mi le spui mie, mie, căpetenia comanşilor!

        — Ţi le-aş spune chiar dac-ai fi Marele Spirit în persoană. Felul cum v-aţi purtat cu apaşii, care nu vă făcuseră nici un rău, a fost o mişelie. Cu ce-au greşit solii lor că i-aţi ucis? Pe ce temei aţi pornit acest război ca săsemănaţi moarte şi jale? Răspunde! Abia după o lungă tăcere, indianul izbucni mânios:

        — Ei sunt duşmanii noştri!

        — Nu-i adevărat! Ei au trăit în pace cu voi. Nici măcar nu le-aţi dat de ştire când aţi dezgropat securea războiului. De fapt, voi vă cunoaşteţi vinovăţia; de aceea nici nu aveţi nădejde că veţi fi iertaţi. Şi totuşi, aţi putea obţine o pace cât de cât blândă. Aveţi mare noroc că şeful lor e Winnetou, care nu doreşte niciodată vărsare de sânge. El e singura căpetenie a apaşilor care s-ar arăta, poate, mai îndurător cu voi. Trimiteţi un om să-l caute pe Winnetou şi să pregătească o întâlnire. Uite, pot să mă duc chiar eu şi să-l rog din partea voastră.

        — Comanşii mai bine mor decât să ceară îndurare apaşilor!

        — Mă rog, asta nu mă priveşte. Ţi-am dat un sfat şi atât. Îl urmezi sau nu, treaba ta.

        — Fratele meu nu mai ştie şi altă cale? Văd că el îi vorbeşte de bine pe apaşi, va să zică, e prietenul lor!

        — Eu sunt prieten cu toţi oamenii roşii cât timp nu mă tratează cu duşmănie. Dinspre partea apaşilor n-am avut nicicând de suferit. Aşadar, de ce le-aş fi duşman? În schimb, voi eraţi gata să vă revărsaţi ura asupra noastră: îţi venise în gând să ne faci chiar prizonieri. Acum judecă şi tu cine merită mai mult prietenia noastră, voi sau apaşii?

        — Tu porţi asupra ta calumetul şi punga mea cu „medicamente”, înseamnă că vorbele tale sunt ca şi cum ar fi ale mele. Iată de ce nu-ţi pot răspunde precum aş vrea. Dar sfatul tău nu-i bun la nimic. Urmăreşti să ne dai pe mâna apaşilor. Lasă, ne descurcăm noi şi singuri!

        — Dacă-i aşa, mă mir de ce-mi mai ceri sfatul! Am terminat! Nu mai avem ce vorbi!

        — Da, am terminat, sublinie comanşul. Dar nu uita că, deşi te afli încă sub ocrotire, te numărăm printre duşmani. Nu-ţi mai îngădui să păstrezi calumetul şi „medicamentul” meu. Trebuie să mi le înapoiezi înainte de a ieşi noi din vâlceaua asta. Pe urmă, ţi-o plătim după merit.

        — Well! Sunt de acord. Oi păţi, n-oi păţi, eu, unul, aştept în toată liniştea. Deci, să fie limpede: l-ai ameninţat pe Old Death. Repet că nu mai avem ce discuta. Poţi să pleci!

        — Iuf! Făcu sălbatic căpetenia.

        Apoi ne întoarse spatele şi se înapoie cu paşi hotărâţi la focul de tabără.

        — Păcătoşii ăştia parcă-s loviţi cu leuca în cap! Îmi spuse Old Death mânios. Nu se mai pot salva decât cerând pace, dar în loc s-o ceară, îşi pun încă nădejdea în superioritatea lor numerică. Situaţia e însă de aşa natură, încât singur Winnetou face cât o sută de comanşi. Dumneavoastră, ca novice în Vestul sălbatic, vi se pare desigur că exagerez. Nici nu vă daţi seama însă cât valorează în anumite împrejurări un om priceput. Spre exemplu, v-aş povesti isprăvile pe care acest tânăr apaş le-a săvârşit împreună cu prietenul său alb, Old Shatterhand. Nu v-am istorisit încă nimic despre ei?

        Astfel, Old Death îmi rosti pentru întâia oară numele.

        — Nu! I-am răspuns. Cine-i Old Shatterhand?

        — Un tânăr ca şi dumneavoastră, dar cu totul alt tip. Dintr-un pumn îldă gata pe orice adversar, trage cu puşca de parc-ar avea pe dracul în el şi, pe deasupra, e un şmecher fără pereche.

        Deodată, se auzi îndărătul nostru un foşnet, apoi un glas reţinut:

        — Iuf! Old Death aici? N-am bănuit. Mă bucur grozav! Bătrânul apucă repede cuţitul şi întoarse speriat capul. Întrebă:

        — Cine-i acolo? Cine îndrăzneşte să mă spioneze?

        — Bătrânul meu prieten să lase cuţitul în pace. Doar n-o să-l înfigă în Winnetou!

        — Winnetou! Nemaipomenit! Păi sigur, numai Winnetou putea să se strecoare până în spatele lui Old Death, fără ca acesta să-l simtă! E o ispravă pe care nu m-aş încumeta s-o imit.

        Apaşul apăru acum întreg lângă noi şi, fără a se trăda că mă cunoaşte, vorbi:

        — Căpetenia apaşilor habar n-a avut că Old Death se află aici. Altminteri, ar fi venit mai devreme ca să mai stea de vorbă.

        — Dar te expui unei mari primejdii! Te-ai furişat printre străjile comanşilor, apoi te-ai târât până aici; unde mai pui că va trebui să te întorci…

        — Ba nu e nimic din toate astea. Feţele palide îmi sunt prieteni şi le pot spune adevărul. Vâlceaua e situată pe teritoriul nostru, al apaşilor, iar eu am orânduit-o ca să servească de capcană pentru năvălitori. Aceşti pereţi de stâncă nu sunt chiar de netrecut, cum s-ar crede. Apaşii au croit sus o cărare ce înconjoară vâlceaua la o înălţime de câteva staturi de om. Folosind lasso-ul, urci şi cobori destul de lesne. Comanşii s-au lăsat atraşi în această cursă de către iscoadele mele. Acum vor pieri aci până la unul.

        — Adică, le-aţi hotărât pieirea?

        — Da. Winnetou a ascultat discuţia ce ai purtat-o cu căpetenia comanşilor şi a înţeles că ne ţii partea. I-ai arătat ce mare vină au comanşii şi cu drept cuvânt i-ai spus că avem de răzbunat crimele lor mişeleşti.

        — Dar crezi că e nevoie ca, pentru aceste pricini, să curgă valuri de sânge?

        — Oare n-ai auzit cu urechile tale că ei nu-şi recunosc vina? Nici nu vor să ia în seamă sfatul tău, nici să judece ca oamenii. Curgă, deci, sângele! Vom da astfel o pildă de felul cum pedepsim trădarea. N-avem încotro. Trebuie să luăm măsuri ca asemenea ticăloşii să nu se mai repete.

        — Îngrozitor! Dar nu-mi arde să mai stărui cu sfaturile mele, de vreme ce n-au urechi să audă.

        — Nu ţi le-ar lua în seamă nici acum. După câte am înţeles, porţi la tine lucrurile sfinte ale căpeteniei, calumetul şi punga cu „medica mente”. Cum de-au ajuns în mâna ta?

        Old Death îi povesti întâmplarea. După ce-l ascultă, Winnetou zise:

        — I-ai promis să i le înapoiezi, deci trebuie să te ţii de cuvânt. Dă-i-le chiar acum şi treci la noi. Veţi fi primiţi cu toţii ca prieteni.

        — Adică să trecem chiar imediat?

        — Da. În trei ore vor fi aici peste şase sute de războinici apaşi. Mulţi dintre ei sunt înarmaţi cu puşti. Gloanţele lor vor mătura toată vâlceaua şi veţi fi în primejdie.

        — Dar cum să ajungem la voi?

        — Mă miră că Old Death întreabă asemenea lucruri.

        — Hm, da! Încălecăm şi mergem la focul de tabără. Acolo îi înapoiez căpeteniei lucrurile sfinte. Pe urmă dăm pinteni cailor şi mânăm în direcţia voastră, trecând în galop peste străjile care ne stau în drum. Toate bune, dar cum escaladăm baricadele?

        — Foarte uşor. După ce voi fi plecat, mai staţi încă zece minute, până să începeţi acţiunea. Între timp, eu ajung la gura văii şi vă întâmpin acolo.

        Acestea zise, Winnetou dispăru.

        — Ei, ce păreri aveţi? Ne întrebă Old Death.

        — Formidabil bărbat! Se entuziasma Lange.

        — Fără îndoială. Dac-ar fi alb şi, să zicem, militar, ar putea să urce până la funcţia de comandant suprem. Nu-i invidiez pe albii care l-ar aduce în situaţia să mobilizeze toate triburile roşii la lupta pentru apărarea drepturilor strămoşeşti! Dar Winnetou e un om al păcii. De altminteri, el îşi dă limpede seama că indienii, oricâtă rezistenţă ar opune, sunt sortiţi pieirii. Numai că tace şi nu-şi divulgă convingerea. O tăinuieşte în adâncul inimii. Ei, să ne mai aşezăm un pic: avem zece minute răgaz.

        Vâlceaua se scufundase într-o linişte dulce. Comanşii încă nu-şi terminaseră sfatul. După zece minute, Old Death se sculă de jos şi încalecă.

        — Hai după mine! Ne îndemnă el.

        Călărirăm la pas până la focul de tabără. Comanşii deschiseră cer cul şi ne făcură loc. Dacă feţele lor n-ar fi fost vopsite, cu siguranţă că am fi citit pe ele o uimire fără margini.

        — Ce vreţi? Ne întâmpină căpetenia sărind în picioare. De ce v-aţi urcat pe cai?

        — Venim călare pentru a cinsti cum se cuvine pe vitejii şi înţelepţii războinici ai comanşilor. Ei, ce aveţi de gând să faceţi?

        — Sfatul nu s-a încheiat încă. Descălecaţi imediat! Sunteţi vrăjmaşi şi nu putem răbda să ne vorbiţi de sus, de pe cai. Ori aţi venit să-mi înapoiaţi lucrurile?

        — Nu crezi că ar fi o prostie din partea mea? Doar ne-ai ameninţat că, din clipa când vei ajunge din nou în stăpânirea acestor lucruri, duşmănia îşi va spune cuvântul şi vom fi sortiţi să murim la stâlpul caznelor?

        — Şi aşa va fi! Eu nu arunc vorbe în vânt, veţi pieri de mânia comanşilor!

        — Şi, totuşi, ca să te convingi cât de puţin ne pasă de mânia voastră, iată-ţi lucrurile! Vreau să văd ce-o sa ne faceţi!

        Îşi smulse cele două obiecte de la gât şi le zvârli cât colo. În aceeaşi clipă, îşi îndemnă calul şi, dintr-un salt, trecu peste foc, tăind o breşă în rândurile comanşilor. Sam, negrul, îl urmă primul şi-l răsturnă pe şef. Noi, ceilalţi, sărirăm după ei. Vreo zece-cincisprezece comanşi fură călcaţi de cai, printre care şi un străjer ce se afla în calea lui Old Death. Zburarăm apoi peste vâlcea, petrecuţi de urletul turbat al aşa-zişilor noştri prieteni de până atunci.

        — Iuf! Ne întâmpină o voce. Staţi! Aici e Winnetou! Strunirăm caii, pe care ni-i luară imediat în primire câţiva războinici apaşi. Împreună cu Winnetou, ne continuarăm drumul pe jos, până la ieşirea din vâlcea. Acolo totul era pregătit. Chiar şi caii putură trece în şir, unul câte unul.

        Cum depăşirăm baricada, priveliştea se lărgi. Nu prea departe, doi indieni şedeau ghemuiţi lângă un foc slab, răsucind o frigare. Văzându-ne, se ridicară respectuoşi şi se dădură în lături. La fel procedară şi ceilalţi apaşi, retrăgându-se după ce ne priponiră caii. La oarecare distanţă, păşteau o mulţime de cai ai apaşilor sub paza unor străjeri. Totul avea aspect de bivuac. Mişcările erau sigure, precise, ca şi când toţi oamenii aceştia ar fi fost îndelung şi minuţios instruiţi.

        — Fraţii mei să poftească lângă foc, ne invită Winnetou. Am pus să se frigă o ciozvârtă de bivol. Ospătaţi-vă până mă întorc.

        — Vei lipsi mult? Se interesă Old Death.

        — Nu. Trebuie doar să văd ce se mai întâmplă în vâlcea. Te pomeneşti că, furioşi de a vă fi scăpat din mână, comanşii se vor lega de războinicii mei. Vreau să le expediez câteva gloanţe.

        Se depărta. Aşezându-se tacticos lângă foc, Old Death îşi scoase cuţitul şi tăie din friptură. Era excelentă. Amândoi nu mâncaserăm cam de multişor. De altfel şi ceilalţi trei abia dacă gustaseră din carnea de cal a comanşilor.

        Friptura dispărea văzând cu ochii. În scurt timp, se întoarse şi Winnetou, privindu-mă cercetător. Voia să afle dacă mai e cazul să ne tăinuim prietenia în faţa celorlalţi. Drept răspuns, mă ridicai de la foc şi-l prinsei de amândouă mâinile.

        — Aşadar, n-a mai fost nevoie să bat drumul până la Rio Peco spre a-l întâlni pe fratele meu Winnetou! Sunt nespus de bucuros să te văd aici!

        Ne îmbrăţişarăm. Old Death înlemni de mirare. Apoi izbucni:

        — Dar asta ce-o fi însemnând? Vă cunoaşteţi?

        — Cum să nu ne cunoaştem! Răspunse apaşul. E fratele meu, Old Shatterhand!

        — Old… Shat… ter… hand! Silabisi bătrânul, făcând o mutră grozav de caraghioasă.

        Şi după ce eu, râzând, confirmai adevărul, bravul Old Death bombăni supărat:

        — Va să zică, m-aţi minţit, m-aţi dus de nas! Pe mine, Old Death! Auzi! Old Shatterhand! Şi dumnealui mi-o juca pe novicele, ba înghiţea chiar porecla de greenhorn.

        Îi lăsarăm pe toţi să se mire singuri, căci Winnetou avea să-mi spună multe.

        — Fratele meu ştie că am fost la fortul Inge. Acolo am aflat că…

        — Ştiu totul. Când vom avea mai mult răgaz, îţi voi povesti cum am aflat întâmplarea. Acuma, însă, mă interesează ce s-a făcut cu cei zece albi care au poposit printre comanşi şi pe urmă au şters-o cu iscoadele tale, aşa-zişii Topia?

        — Au plecat.

        — Încotro?

        — Spre Chihuahua, la Juarez.

        — Prin urmare, au şi plecat?

        — Da. Erau foarte grăbiţi. Ziceau că întârziaseră din pricina ocolului făcut împreună cu comanşii.

        — Mare păcat! Printre ei se aflau şi cei doi inşi pe care vreau să punmâna.

        — Iuf, iuf! Asta n-o ştiam. Ei mi-au spus că trebuie să fie într-o anume zi la Chihuahua şi că se grăbesc pentru că au pierdut o mulţime de timp. Ca prieten al lui Juarez, i-am ajutat să plece cât mai repede. Le-am dat cai odihniţi, alimente şi, drept călăuze, pe cei doi Topia, care cunosc bine drumul prin Mapimi spre Chihuahua. Spuneau că nu mai au nici un minut de pierdut.

        — Asta mai lipsea! Provizii, cai odihniţi, călăuze pricepute! Îl şi aveam pe Gibson în mână! Acum îmi scapă iarăşi!

        Winnetou se gândi o clipă, apoi spuse:

        — Fără să vreau, am săvârşit într-adevăr o mare greşeală. Dar am s-o repar. Îl voi prinde pe Gibson. Misiunea pe care o aveam în Matagorda s-a încheiat; îndată ce-i voi învăţa minte pe comanşi, voi fi liber şi te voi însoţi. Vă dau caii cei mai buni şi, dacă nu se întâmplă ceva neprevăzut, îi ajungem pe albi până a doua zi la prânz.

        Deodată, un apaş veni în goană dinspre vâlcea şi raportă:

        — Câinii de comanşi au stins focul şi au ieşit din tabăra lor. Se pregătesc să ne atace.

        — Vor păţi-o ca şi până acum, răspunse Winnetou. Dacă fraţii mei albi doresc să mă urmeze, îi conduc într-un loc de unde vor auzi totul.

        Ne ridicarăm imediat în picioare. Winnetou ne conduse înapoi, până aproape de baricade. Acolo îi întinse lui Old Death capătul de jos al unui lasso agăţat de stâncă şi rosti:

        — Urcaţi până la vreo două staturi de om. Acolo vedeţi nişte copăcei. Îndărătul lor e poteca pe care au tăiat-o războinicii apaşi. Eu nu vă pot însoţi; trebuie să alerg la oamenii mei. Între timp, desprinse un obiect spânzurat de peretele stâncii. Era puşca lui.

        — Hm! Bodogăni Old Death. Să te sui vreo douăsprezece picioare pe un lasso subţirel ca ăsta! Doar n-oi fi maimuţă care se caţără pe liane! În sfârşit, hai să încerc.

        Totuşi izbuti. Îl urmai şi eu, apoi ceilalţi, desigur, nu fără eforturi. Ajunserăm la un copac cu rădăcinile înfipte în stâncă, de trunchiul căruia era legat lasso-ul. Alături, nişte arbuşti camuflau poteca. Era întuneric beznă, aşa că mai degrabă pipăiam decât vedeam locul, înaintarăm astfel câte puţin, orbecăind, până ce Old Death se opri. Rezemaţi de stâncă, ne puserăm pe aşteptare. Îmi făcea impresia că peste vâlcea coborâse liniştea de plumb a morţii. Oricât îmi încordam auzul, nu desluşeam decât zbârnâitul uşor al nărilor lui Old Death care adulmeca aerul.

        — Nişte nătărăi comanşii ăştia, nu-i aşa? Mi se adresă el. De acolo, dinspre dreapta, simt că vine miros de cai aflaţi în mişcare. Da, da, în mişcare! Pentru că atunci când caii stau pe loc, mirosul e cu totul altul, gros, leneş ca să zic aşa; poţi să-ţi vâri nasul în el. Când caii merg, mirosul devine mai rar, mai fluid, se răspândeşte uşor. Oricât de curios ar părea, totuşi un westman desluşeşte după densitatea mirosului dacă e vorba de nişte cai în repaus sau în deplasare. Bineînţeles, cu condiţia ca atmosfera să fie liniştită. Acum, iată că-mi vine din spre dreapta un asemenea iz de cai în mişcare, iar bătrânele mele urechi parcă aud călcătură de copite, uşoară, înăbuşită, ca pe iarbă. Cred că acum comanşii se îndreaptă încetişor sprefundul vâlcelei, ca să forţeze ieşirea.

        Deodată răsună un glas limpede:

        — Ntsa-ho!

        Cuvântul acesta înseamnă acum. În clipa următoare, puşca de argint a lui Winnetou trosni de două ori. Urmară focuri de pistol. O larmă nemaipomenită urcă până la noi. Ţipetele indienilor răscoleau toată valea. Tomahawkurile vâjâiau prin văzduh. Lupta se încinse.

        Nu dură mult. Peste sforăitul şi nechezatul cailor, peste vacarmul pe care îl produceau comanşii se înălţa victoriosul „Ivivivivi” strigat de apaşi. Auzeam cum comanşii se retrag în goană nebună. Oameni şi cai fugeau de-a valma spre inima vâlcelei.

        — N-am spus eu? Triumfă Old Death. Apaşii luptă admirabil. Stau pitiţi, trag cu arcul şi aruncă suliţele de ţi-e mai mare dragul! În schimb, comanşii sunt toţi grămadă; săgeţile, suliţele, gloanţele lui Winnetou, toate nimeresc în plin. Apoi, când duşmanul se retrage, apaşii sunt destul de deştepţi să nu-l urmărească. Ei rămân frumuşel ascunşi. Ce rost ar avea să iasă în câmp deschis, când şi aşa nimeni nu poate să le scape?

        După noul lor eşec, comanşii, parcă amintindu-şi de sfatul lui Old Death, rămaseră liniştiţi. Urletul încetă, focul dispăru şi astfel apaşii nu mai ştiau ce se întâmplă în tabăra adversă. Mai pândirăm câtva timp, dar nici o mişcare nu se produse. Deodată, auzirăm glasul reţinut al lui Winnetou:

        — Fraţii mei albi să coboare. Lupta s-a încheiat şi nu mai începe din nou.

        Ne întoarserăm la copacul de care era legat lasso-ul şi ne lăsarăm în jos. De acolo, împreună cu Winnetou, revenirăm la micul foc de tabără şi ne aşezarăm în jurul lui.

        — Au încercat de cealaltă parte, zise apaşul. Dar nici acum nu le-a mers. Sunt supravegheaţi cu atenţie şi nu mai pot face un pas fără să-i simţim. Războinicii mei au pătruns până în preajma lor şi s-au pitit în iarbă, înşiraţi de la un capăt la altul al vâlcelei. Orice mişcare a duşmanului e pusă sub control.

        Vorbind, îşi aplecă puţin capul spre dreapta, ca şi când ar fi auzit ceva. Sări apoi brusc în picioare şi statura lui se înălţă măreaţă în lumina focului.

        — Ce s-a întâmplat? Întrebai.

        — Aud copite de cal pe drum pietros. Vine un călăreţ, un războinic de-al meu şi o să vrea, desigur, să descalece, ca să cerceteze cine şade aici, lângă foc. De aceea m-am ridicat în picioare; să vadă de departe că e vorba de Winnetou.

        Auzul lui fin nu-l înşelase. Un călăreţ se apropie de noi la trap, îşi struni calul şi sări din şa. Căpetenia îl întâmpină oarecum sever. Îl mustră pentru călcătura zgomotoasă a calului.

        Războnicul ascultă mustrarea într-o atitudine demnă, respectuoasă. Părea un om mândru şi liber, care recunoaşte cu satisfacţie înaltele însuşiri ale şefului său.

        — Sosesc, raportă el.

        — Câţi?

        — Toţi până la unul. Când aud chemarea lui Winnetou, războiniciiapaşi nu mai întârzie în preajma femeilor.

        — La ce depărtare se află acum?

        — Vor fi aici o dată cu zorile.

        — Bine. Leagă-ţi calul şi culcă-te lângă străji. Caută de te odihneşte.

        Omul făcu întocmai. Winnetou se aşeză iarăşi lângă noi. Îi po vestirăm despre popasul nostru la Hacienda del Caballero, apoi de spre întâmplările din La Grange. Timpul înainta mereu, dar nouă nu ne ardea de somn. Căpetenia asculta cu atenţie relatările noastre, intercalând câte o scurtă observaţie sau întrebare. În felul acesta, noaptea trecu pe nesimţite şi începu să se crape de ziuă.

        La un moment dat, Winnetou întinse braţul şi arătă spre apus:

        — Fraţii mei albi se pot convinge încă o dată cât de punctuali sunt războinicii apaşi. Iată-i!

        Ceaţa vălurea în văzduh ca o apă cenuşie, lină şi îşi strecura trâmbele opace printre culmile munţilor. Din acest ocean lăptos se iviră mai întâi unul, apoi o coloană lungă de călăreţi. Zărindu-ne, capul coloanei se opri pentru un moment şi, recunoscându-l numaidecât pe Winnetou, se apropie în trap mărunt de noi. Era o căpetenie; pur ta două pene de vultur înfipte în chică. De fapt, călăreţii nu posedau ceea ce se cheamă harnaşament. Îşi conduceau caii din căpăstru şi atât. Totuşi, cum se apropiară în galop elegant şi luară poziţie în cinci şiruri paralele, ai fi zis că fac parte dintr-o unitate de cavalerie euro peană de prim rang. Majoritatea războinicilor aveau puşti; doar câţiva erau înarmaţi cu arc, săgeţi şi suliţă. Comandantul unităţii se întreţinu câtva timp cu Winnetou, după care acesta făcu un semn şi, într-o clipă, toţi descălecară. Cei fără puşti luară în grija lor caii. Ceilalţi se îndreptară spre potecă, urcând unul după altul cu ajutorul lasso ului pe care ne căţăraserăm adineauri. Operaţia se desfăşura într-o linişte totală şi atât de precis, de ordonat, încât părea că fiecare îşi învăţase dinainte rostul şi locul. Winnetou stătea calm, urmărind cu atenţie mişcarea. După ce dispăru şi ultimul războinic, căpetenia apaşilor se întoarse spre noi:

        — Fraţii mei albi îşi dau, desigur, seama că, la un ordin al meu, comanşii ar fi făcuţi una cu pământul.

        — Fără îndoială, suntem convinşi, replică Old Death. Dar vrea Winnetou să verse sângele atâtor oameni?

        — Iar eu vă întreb: merită ei altceva? Ce fac albii când un semen de-al lor e omorât? Nu-l caută pe ucigaş? Şi după ce-l găsesc, nu se adună căpeteniile lor la sfat, pentru a-l judeca şi a-l osândi la moarte? De ce le-aţi reproşa apaşilor dacă fac şi ei la fel?

        — Dar vezi că lucrurile nu seamănă întru totul!

        — Şi care-i deosebirea?

        — Noi îl pedepsim chiar pe ucigaş. Voi, însă, aveţi de gând să ucideţi nişte oameni care nici n-au fost de faţă la pustiirea satelor voastre.

        — Vina e aceeaşi. Ei au încuviinţat crima. Ei au stat şi au privit cum apaşii noştri pier la stâlpul caznelor. Ei au pus stăpânire pe soţiile şi pe fiicele noastre, pe caii şi pe averea prădată.

        — Oricum, nu-i poţi numi ucigaşi!

        — Nu înţeleg ce vrea Old Death! Doar voi pedepsiţi cu moartea nu numai pe ucigaşi, ci şi tot soiul de alţi răufăcători. De pildă, orice westman îiîmpuşcă pe hoţii de cai. Dacă cineva răpeşte soţia sau fii ca unui alb, e omorât împreună cu toţi părtaşii la această faptă. Şi iată că aici, în vâlcea, se află blestemaţii care ne-au răpit femeile şi fetele, ne-au furat caii. Nu cumva să-i mai împodobim pe deasupra cu ceea ce albii numesc distincţie sau ordin?

        — Fireşte că nu! În schimb, puteţi să-i iertaţi şi să vă luaţi avutul înapoi.

        — Caii îi putem lua, nu însă şi femeile. Cât priveşte iertarea, de ce vrea fratele meu să ne purtăm cu totul altfel decât bunii lui creştini? Oare pe noi ne iartă creştinii? Şi, la urma urmei, pentru ce să ne ierte când ei sunt aceia care ne cotropesc pământul? Când la voi cineva mută o piatră de hotar sau doboară în taină vreo sălbăticiune, îl şi aruncaţi după zidurile temniţei. În schimb, aici ce faceţi? Unde sunt preriile şi savanele noastre? Unde sunt hergheliile de cai, cirezile de bizoni şi atâtea alte vite care ne aparţineau? Aţi venit hoarde peste hoarde şi orice băieţandru cu puşcă şi-a luat dreptul să ne fure hrana noastră zilnică. Fără nici un temei ne-aţi răpit ţinut după ţinut. Şi când omul roşu îşi apără glia, îi ziceţi ucigaş şi-l împuşcaţi laolaltă cu ai săi. Ai vrea să-i iertăm pe nişte răufăcători cărora noi niciodată nu le-am făcut vreun rău! Atunci de ce nu ne iartă pe noi albii care, fără nici un motiv, seamănă jalea în inimile noastre? Dacă ne apărăm, e dreptul nostru; nu ne facem decât datoria. Şi pentru asta voi ne ucideţi. Vă întreb, ce-aţi zice dac-am veni la voi şi v-am sili să trăiţi ca indienii? Ne-aţi omorî până la unul, sau ne-aţi vârî în case de nebuni. De ce n-am avea dreptul să procedăm şi noi la fel? Da, toată lumea ţipă că omul roşu e un sălbatic şi nu merită cruţare, că nu va învăţa nici o dată ce înseamnă cultura şi de aceea trebuie nimicit. Dar judecaţi cinstit: oare purtarea voastră dovedeşte că aveţi ceea ce se cheamă cultură?… Mă rog, ajunge! Acesta mi-e răspunsul. N-o să-ţi placă, ştiu, dar, în locul meu, n-ai vorbi nici tu altfel. Howgh!

        Rostind această expresie indiană, menită să întărească cele spuse, Winnetou ne întoarse spatele şi se depărta câţiva paşi. Se opri apoi, scrutând depărtarea. Era bântuit de propriile-i gânduri şi făcea efor turi să se ţină în frâu. Pe urmă reveni şi se adresă lui Old Death:

        — Am vorbit cam mult. Nădăjduiesc însă că fratele meu îmi va da dreptate, fiindcă are cugetul drept şi sufletul cinstit. Şi, totuşi, inima mea nu doreşte vărsare de sânge. Gândul mi-e mai blând decât vorbele. Credeam că duşmanii noştri, comanşii, vor trimite un sol ca să cădem la înţelegere. Cum n-au făcut-o, nici eu n-ar fi trebuit să-i cruţ. Dar, uite, am să trimit eu un om să le vorbească în numele meu.

        — Asta mă bucură mult, spuse Old Death. Aş fi plecat de aici foarte mâhnit dacă toţi aceşti oameni ar fi fost omorâţi, fără să încerc salva rea lor. Doar sunt şi eu oarecum vinovat că au căzut în mâinile voastre.

        — Nu trebuie să ai remuşcări. I-aş fi înfrânt şi fără ajutorul tău, replică Winnetou.

        — Dar ştii că alte sute de comanşi se îndreaptă încoace.

        — Ştiu. M-am furişat până la ei împreună cu Inda-nişo. Nu sunt decât o sută. Îi voi închide aici, în vâlcea, laolaltă cu cei vechi şi, dacă nu se predau, îi omor pe toţi.

        — Vezi numai să nu vină prea devreme. Ar trebui să termini mai întâi cu cei de aici.

        — Chiar dac-ar veni acum, tot nu mi-e teamă. Dar nu strică să mă grăbesc.

        — Ai vreun om potrivit ca să vorbească cu comanşii?

        — Am destui, dar l-aş prefera pe fratele meu alb.

        — Cu plăcere. Mă apropii de ei şi-l chem la mine pe şef. Ce condiţii să le pun?

        — Le cerem câte cinci cai pentru fiecare om ucis în luptă şi câte zece pentru cei omorâţi la stâlpul caznelor.

        — Foarte puţin. Totuşi, acuma, când au dispărut marile herghelii de mustangi, nu e prea lesne să faci rost de un cal.

        — Să ne înapoieze întreg avutul. Totodată, să ne dea câte o fată tânără pentru fiecare femeie sau copil ce ne-au răpit. Femei de-ale lor nu ne trebuiesc. Apoi să ne restituie copiii. Crezi că-i prea mult?

        — Deloc.

        — Şi, în sfârşit, să hotărâm împreună locul unde căpeteniile apaşilor şi ale comanşilor să se adune la sfat spre a statornici pacea pentru cel puţin treizeci de veri şi ierni.

        — Dacă vor cădea la înţelegere, eu, unul, am să-i felicit.

        — Propun ca sfatul să aibă loc chiar în vâlceaua asta unde-i ţinem împresuraţi pe războinicii lor. Tot aici să aducă şi cele hotărâte de noi. Deocamdată, până ce-or împlini toate cererile, comanşii să se predea şi vor fi prizonieri.

        — Găsesc că pretenţiile tale nu sunt prea mari. Mă duc chiar acum să le vorbesc.

        Old Death îşi petrecu puşca pe umăr şi tăie o creangă, semn distinctiv al parlamentarului. Dispăru apoi împreună cu Winnetou. Nu era deloc lipsit de primejdie să te apropii de comanşi; dar bătrânul nu ştia ce-i frica.

        După ce constată personal că Old Death intrase în vorbă cu şeful comanşilor, Winnetou reveni şi ne conduse la caii sosiţi de curând. Erau acolo şi unii de rasă nobilă, aduşi ca rezervă şi cruţaţi pe drum de povara călăreţului. Aceştia urmau să fie folosiţi numai în situaţii cu totul excepţionale. Restul erau cai de toată mâna, fără calităţi deosebite.

        — Am făgăduit fraţilor mei să le ofer cai mai buni, zise Winnetou. Hai să alegem! Lui Old Shatterhand îi dăruiesc un bidiviu de-al meu.

        Alese cinci cai. Eram încântat de frumuseţea bidiviului. Cei doi Lange şi Sam nu erau mai puţin bucuroşi. Negrul îşi sticli dinţii şi exclamă:

        — O-o, ce cal primit! Negru cum şi Sam! Şi voinic cum Sam! Cal şi Sam grozav potriveşte!

        Old Death se întoarse după aproximativ trei sferturi de oră. Era serios şi grav. Fusesem convins că, dată fiind situaţia lor desperată, comanşii vor accepta condiţiile lui Winnetou, dar chipul bătrânului westman arăta contrariul.

        — Fratele meu îmi aduce, desigur, vestea ce o bănuiam, îl întâmpină Winnetou. Comanşii refuză.

        — Din păcate, da.

        — Marele Spirit le-a luat mintea, ca să-i pedepsească pentru faptele lor. El nu vrea ca ei să aibă parte de îndurare. Şi de ce nu se învoiesc?

        — Încă mai speră că vor învinge.

        — Le-ai comunicat că mi-au mai sosit peste cinci sute de războinici? Le-ai spus şi unde se află?

        — Le-am spus totul, dar nu vor să creadă. Ba m-au luat şi peste picior.

        — Atunci, nu le rămâne decât moartea. Întăririle lor vor veni prea târziu.

        — Când mă gândesc câţi vor pieri, zău dacă nu mi se face părul măciucă!

        — Fratele meu are dreptate. Deşi nu mă încearcă vreo teamă, totuşi simt că inima mi-e grea la gândul că va trebui să fac semnul pierzării. N-am decât să ridic un braţ şi toate puştile prind să trosnească. Dar hai să mai fac o ultimă încercare! Poate că Marele Spirit le va lumina pentru o clipă mintea. Mă voi duce chiar eu să le vorbesc. Fraţii mei să mă însoţească până la baricade. Dacă nici cuvântul meu nu va găsi urechi care să-l audă, atunci Manitu va înţelege că nu fac decât să-i împlinesc voia.

        Ne deplasarăm împreună până la baricade. Acolo Winnetou se săltă cu ajutorul lasso-ului până sus, pe poteca tăiată de apaşi – în aşa fel încât să fie văzut de războinicii comanşilor. De altfel, nici nu ajunse bine sus, că şi porni o ploaie de săgeţi. Dar bătaia lor era prea scurtă. Se auzi şi un foc de armă. Era puşca Biberului alb cu care noul şef al comanşilor trase asupra lui Winnetou. Glonţul se izbi de stâncă, în timp ce apaşul îşi văzu de drum ca şi când n-ar fi auzit nimic. Apoi se opri şi îşi înălţă glasul. Vorbi preţ de cinci minute pe un ton răspicat, energic. La un moment dat, în timpul vorbirii, făcu un semn cu braţul şi văzurăm cum toţi războinicii săi, până hăt-departe în jurul vâlcelei, se ridicau din ascunzişuri pentru a fi observaţi de duşmani. Aceştia nu puteau să nu priceapă că sunt împresuraţi de un inamic care dis pune de forţe superioare. Încercarea lui Winnetou de a-i convinge că n-au nici o şansă de reuşită şi că e preferabil să depună armele era un gest cât se poate de loial şi de generos. Căpetenia apaşilor îşi reluă apoi discursul.

        Deodată, dispăru fulgerător din ochii noştri şi, în aceeaşi clipă, răsună încă un foc.

        — Şeful comanşilor trage iar asupra lui Winnetou, constată Old Death. Ăsta e răspunsul. Noroc că apaşul a sesizat la timp primejdia şi, într-o frântură de secundă, s-a lăsat la pământ. Acum însă… ia uitaţi-vă!

        La fel de repede cum se pitise, Winnetou ţâşni iarăşi în sus, îşi potrivi la ochi puşca de argint şi trase. Un urlet prelung al comanşilor cutremură vâlceaua.

        — L-a pocnit pe şef, zise Old Death.

        Acum Winnetou tăie cu mâna un semn pe orizontală. Apaşii, câţi îi puteam cuprinde cu privirea, duseră toţi armele la ochi. Trosniră pe puţin vreo patru sute de puşti…

        — Veniţi, domnilor! Ne îndemnă bătrânul westman. Să nu asistăm la spectacol. E prea „indian” pentru ochii mei, deşi trebuie să recunosc că nătărăii de comanşi îşi merită soarta. Winnetou a făcut tot ce a putut ca să evite prăpădul.

        Ne întoarserăm la cai, unde Old Death îşi cercetă pe îndelete darul. Mai răsună o salvă, apoi, strigătul de victorie al apaşilor.

        După câteva minute se înapoie şi Winnetou. Pe chipul lui stăruia ca oumbră a suferinţei. El rosti:

        — În corturile comanşilor va fi numai jale şi bocet. Nimeni dintre războinicii lor nu va mai veni acasă. Marele Spirit a vrut ca morţii noştri să fie răzbunaţi şi duşmanii m-au silit la neîndurare. Dar ochii mei nu mai pot privi această vale a morţii. Ce-a mai rămas de făcut, vor face războinicii mei. Las totul în seama lor. Eu plec numaidecât cu fraţii mei albi. Într-o jumătate de oră pornirăm la drum, aprovizionaţi din belşug cu cele necesare. Winnetou mai luă cu el zece apaşi, dintre cei mai buni călăreţi. Cu câtă bucurie părăseam, în sfârşit, aceste locuri blestemate!

        Mapimi se găseşte pe teritoriul celor două provincii mexicane: Chihuahua şi Chohahuila. E o regiune de şes, foarte întinsă, aparţinând platoului înălţat la peste o mie şi o sută de metri faţă de nivelul mării. Cu excepţia limitei de nord, regiunea e înconjurată de un lanţ de stânci abrupte, calcaroase, despărţite prin numeroase râpe de ţinutul Mapimi propriu-zis. Acesta e alcătuit din terenuri ondulate, neîmpădurite, cu iarbă sărăcăcioasă, care alternează cu întinderi de nisip arareori punctate de mărăciniş. Ici-colo se înalţă în acest şes golaş câte un deal singuratic. Adeseori pământul se cască până în străfund, iar călătorul e nevoit să facă drumuri lungi pentru a ocoli prăpăstiile. Totuşi, Mapimi nu este cu totul lipsit de apă cum îmi imaginasem eu. Există lacuri care, deşi cele mai multe seacă pe vreme de arşiţă, dăruiesc totuşi umiditate aerului şi permit perpetuarea unei oarecare vegetaţii în preajma lor.

        Către unul din aceste lacuri, Laguna de Santa Măria, ne îndreptam noi. Se afla la aproximativ zece mile germane, adică vreo 75 de kilo metri, de vâlceaua unde se desfăşurase masacrul, deci o bună zi de marş după o noapte nedormită. Călăream aproape numai prin vă găuni, care se ţineau lanţ şi ne închideau orice perspectivă.

        Soarele nu pătrundea la noi decât arareori şi atunci doar pentru câteva clipe. În plus, trebuia să cotim ba la dreapta, ba la stânga, ba să ne întoarcem înapoi, încât aproape că pierdeam orientarea în teren.

        Cobora seara când atinserăm ţărmul lacului. Pământul era nisipos, în locul unde poposirăm, nu creştea nici un copac, doar nişte specii necunoscute de arbuşti. Apa se odihnea tulbure, înconjurată de mărăciniş sărac şi învecinându-se cu un şes mărginit spre apus de câteva coline joase. Soarele se şi culcase îndărătul colinelor. Pe înălţimi, razele mai ardeau cu toată puterea; în schimb, prin văgăunile strâmte şi adânci aproape că dârdâiai de frig. Sus, unde poposeam, pământul radia o căldură la care puteai coace cozonaci. Dar în cursul nopţii, după ce aerul absorbi dogoarea, se făcu atât de rece, încât ne învelirăm temeinic în păturile noastre de lână. În zori ne reluarăm drumul, mai întâi exact spre vest. Dar apoi furăm nevoiţi să tot mergem în ocol din cauza râpelor. Să cobori pe astfel de stânci prăpăstioase ar fi practic imposibil dacă natura n-ar fi avut grijă să formeze un fel de scări, deşi şi acestea pline de primejdie. Iar dacă ai coborât, cată să mai ieşi de-acolo! Trebuie să treci călare un şir lung de văgăuni sumbre, întunecoase şi de gropi prăvălatice, până ce, după multe peripeţii, ajungi în sfârşit sus, pe teren mai deschis. Dar şi acolo nu e nici o plăcere. Călăreţ şi cal parcă sunt suspendaţi deasupra stâncilor. Sus, un petic de cer fierbinte; jos, prăpastie căscată ameninţător. Şi în acele adâncimi nu se găseşte stropde apă, numai bolovăniş, numai piatră seacă şi dezolantă. În văzduh rotesc vulturii, însoţindu-l pe drumeţ din zori până-n seară. Când omul se dă odihnei, coboară şi ei la mică depărtare, iar în zori îşi continuă urmărirea, avertizându-l cu glasuri aspre, flămânde, că nu aşteaptă decât să-şi dea duhul sau să cadă în prăpastie cu cal cu tot. Altminteri, cel mult dacă zăreşti câte un şacal jigărit, scheletic, dispărând ca o fantomă după vreo stâncă, pentru ca să reapară apoi hămesit şi sperând, asemenea vulturilor, într-un eventual ospăţ.

        Către prânz trecurăm iarăşi printr-un fel de labirint fără sfârşit, apoi străbăturăm în galop o câmpie verde. Acolo descoperirăm urmele a cel puţin zece călăreţi venind dinspre dreapta în unghi ascuţit. Winnetou găsea că acestea sunt urmele ce ne interesează. Desluşi chiar, după tiparul copitei, caii potcoviţi ai albilor şi caii nepotcoviţi ai celor doi pretinşi Topia pe care dânsul îi trimisese ca însoţitori. Old Death susţinea, de asemenea, că ne aflăm pe drumul cel bun. Din păcate, constatarăm că Gibson câştigase faţă de noi un avans de cel puţin şase ore. Bănuind că vor fi urmăriţi, el şi grupul lui călăriseră, proba bil, fără ostenire, toată noaptea.

        Spre seară, Old Death, care mergea în frunte şi se cam distanţase de noi, îşi struni calul şi aşteptă să ne apropiem. Pe acolo treceau dinspre sud alte urme, provenind de la vreo treizeci-patruzeci de călăreţi dispuşi în şir câte unul, ceea ce îngreuia stabilirea exactă a numărului. Acest fel de a călări în monom, ca şi faptul că toţi caii erau nepotcoviţi, ne duse la concluzia că e vorba de indieni. Călăreţii cotiseră dinspre stânga în direcţia noastră. După ce, prin comparaţie, stabilirăm vechimea urmelor – aproape identică cu a celor întâlnite la prânz – se trezi în noi bănuiala că, de fapt, indienii aceştia se întâlniseră cu albii. Old Death se foi, se socoti, apoi spuse:

        — Mă întreb, ce fel de indieni or fi fost? Apaşi nicidecum. Prin urmare, nu ne putem aştepta la nici o plăcere.

        — Fratele meu alb are dreptate, îl aprobă Winnetou. Apaşi nu se mai găsesc acum pe-aici. Şi în afara lor, numai hoarde vrăjmaşe dacă mai circulă de obicei prin această vale din Mapimi. Să fim deci cu băgare de seamă.

        Pornirăm iar şi ajunserăm curând la punctul unde indienii îi întâlniseră pe albi. Probabil că ambele grupe se opriseră aici şi duse seră tratative. Rezultatul părea să fi fost favorabil albilor; indienii îi luaseră sub ocrotirea lor. Aceasta reieşea din faptul că cele două călăuze, oamenii lui Winnetou, se desprinseseră de grup. Urmele lor duceau în altă parte.

        După câtva timp, sub nişte dealuri acoperite cu iarbă şi tufăriş, dădurăm – lucru rar în acele locuri – peste izvorul unui pârâiaş unde fugarii îşi adăpaseră caii. Malurile pârâului erau aproape golaşe, încât puteai urmări cursul apei până hăt-departe, spre nord-vest. Old Death îşi puse palma streaşină la ochi şi se uită lung în josul pârâului.

        — Văd în depărtare două puncte. Parc-ar fi lupi. Dar ce vor fi făcând acolo? Dac-ar fi cu adevărat lupi, ar şterge-o numaidecât; nici o fiară nu e mai fricoasă ca lupul de prerie.

        — Fraţii mei să tacă un pic! Interveni Winnetou. Parcă aud ceva. Făcurăm linişte deplină şi, într-adevăr, dinspre cele două puncte venea ca o chemare stinsă, desperată.

        — E glas de om! Stabili Old Death. Hai într-acolo! Încălecarăm repede.Simţind că ne apropiem, cele două fiare care stătuseră pe mal o rupseră la fugă. Şi iată că din apă se iţea capul descoperit al unui om. Era asaltat de ţânţari. I se vârau în ochi, în urechi, în nas, în gură.

        — Salvare, señores, pentru Dumnezeu! Îngână el în spaniolă. Mor, nu mai pot!

        Bineînţeles că sărirăm imediat din şei.

        — Ce-i cu dumneata? Întrebă Old Death tot în spaniolă. Cum de-ai ajuns acolo? De ce nu ieşi la mal? Apa nu-i deloc adâncă. Nici două picioare.

        — Sunt îngropat.

        — Cum? Pe toţi dracii! Îngropat de viu? Dar cine a făcut pozna asta?

        — Nişte indieni şi albi împreună.

        Abia atunci băgarăm de seamă că urmele unor tălpi se înşirau pe mal în direcţia victimei.

        — Să-l scoatem numaidecât! Haidem, domnilor! Cum n-avem unelte, îl despresurăm cu mâinile.

        — Am o sapă aici, la spatele meu. Mi-au vârât-o în nisip, rosti omul gemând.

        — O sapă? Ce căuta la dumneata?

        — Eu sunt gambusino, căutător de aur. Oameni ca mine nu se despart de sapă şi târnăcop.

        Găsirăm unealta, intrarăm în apă şi ne puserăm pe lucru. Fundul apei era moale, nisipos, încât săpatul nu ne ceru prea multă trudă.

        Descoperirăm abia acum că gâtul îi era legat de o lance înfiptă bine în pământ, în spatele său, astfel încât victima să nu-şi poată înclina deloc capul. Apa i se ridica până sub bărbie, dar imobilizat cum era omul n-ar fi reuşit să soarbă măcar o picătură. Afară de aceasta, îi unseseră faţa cu carne proaspătă, sângerândă, ca să atragă insectele şi să-l chinuiască. O degajare din această poziţie i-ar fi fost imposibilă: mâinile şi picioarele îi erau legate. Groapa în care îl scufundaseră avea o adâncime de peste doi coţi. Când, în sfârşit, îl scoaserăm la suprafaţă şi îi slobozirăm legăturile, omul leşină. Nici nu era de mirare. Fusese despuiat de haine şi biciuit pe spate până la sânge.

        Dar omul îşi recăpătă curând cunoştinţa şi-l duserăm spre locul unde aveam intenţia să poposim. Înainte de toate, îi dădurăm să mănânce. Scosei apoi o cămaşă din cobur şi încropirăm din ea un bandaj. În cele din urma, omul porni să ne lămurească asupra celor întâmplate:

        — Am lucrat ultima oară într-o bonanza, într-un zăcământ de aur situat în munţi, la o zi depărtare de aici. Aveam acolo un camarad, un yankeu, pe nume Harton, care…

        — Harton? Îl întrerupse Old Death. Şi mai cum?

        — Fred.

        — Nu ştii unde s-a născut? Câţi ani are?

        — E din New York. Cred că numără vreo şaizeci de ani.

        — Ţi-a spus cumva dacă are familie?

        — Nevasta i-a murit. Un fecior al lui lucrează la San Francisco, dar nu ştiu în ce meserie. Îl cunoaşteţi cumva?

        Old Death părea extrem de agitat. Ochii îi ardeau şi obrajii lui căzuţi se îmbujoraseră. Făcea însă eforturi să rămână stăpân pe sine. Răspunse peun ton mai indiferent:

        — Da, l-am cunoscut cândva. Se pare că avea o situaţie foarte bună. Ţi-a vorbit şi de asta?

        — Mi-a spus că părinţii săi fuseseră oameni onorabili şi că dânsul apucase la început calea negustoriei. Cică treptat-treptat ajunsese la o poziţie excelentă, dar un frate ticălos se tot ţinea de capul lui şi-l sugea ca o lipitoare.

        — Ştii şi numele fratelui?

        — Da, Henry.

        — Exact. Sper că voi avea ocazia să-l revăd pe Hartón al dumitale.

        — Cam greu. Cred că nu mai are mult de trăit. L-au dus cu ei bandiţii care m-au îngropat aici.

        Old Death se încorda ca un arc gata să sară. Dar se stăpâni din nou şi întrebă liniştit:

        — Cum s-a ajuns la situaţia asta?

        — Tocmai voiam să vă spun. Hartón fusese, aşadar, negustor, însă fratele său îi mâncase toată averea minţind şi escrocând. Şi, totuşi, omul pare să-l mai iubească şi azi pe neisprăvitul de frate-său care l-a ruinat. După ce a sărăcit, s-a ocupat de una, de alta, însă fără noroc. Într-un timp, s-a angajat ca vaquero. Pe scurt: a încercat de toate şi fără succes, până ce s-a alăturat căutătorilor de aur. Numai că nu avea stofă de aventurier. În meseria asta de gambusino i-a mers tot pe dos.

        — Nici n-ar fi trebuit să se apuce de ea!

        — Dumneavoastră, señor, vă vine uşor să vorbiţi. Milioane de oa meni nu ajung niciodată ceea ce ar dori sau pentru ceea ce ar avea chemare, ci se ocupă cu treburi pentru care n-au pic de talent. Poate că vreun motiv ascuns l-a determinat pe Hartón să-şi încerce norocul printre căutătorii de aur. Fratele lui asta făcuse. Şi ce mai baftă a avut!

        — Dar povestea e cam încurcată. Cum se face că destrăbălatul după ce ajunge un gambusino atât de norocos, îl despoaie totuşi pe fratele său de toată averea? Păi, unul ca el trebuie să se fi scăldat în bani!

        — Şi dacă i-a tocat mai repede decât i-a găsit? Fratele lui Hartón era un risipitor fără pereche. Bietul Fred, când a venit la Chihuahua, a căutat să se angajeze la patronul meu. Atunci l-am cunoscut şi l-am îndrăgit, un caz rar de altfel, pentru că pizma şi duşmănia domnesc aproape pretutindeni printre căutătorii de aur. De atunci am tot săpat împreună.

        — Cum îi zice patronului dumitale?

        — Davis.

        — Nu mai spune! Ştii cumva engleza, señor?

        — Ca şi spaniola.

        — Atunci fă-mi hatârul să vorbim englezeşte, deoarece doi dintre tovarăşii mei nu înţeleg spaniola. Or, povestirea dumitale îi va interesa, desigur, extrem de mult.

        Şi Old Death arătă spre cei doi Lange.

        — De ce i-ar interesa chiar atât de mult? Întrebă străinul.

        — Ai să vezi numaidecât. Auziţi, master Lange, omul acesta e căutător de aur şi se află în slujba unui anume Davis din Chihuahua.

        — Cum? Davis? Sări fierarul. Păi ăsta e patronul ginerelui meu!

        — Nu vă grăbiţi, sir! Poate că există mai mulţi inşi cu acelaşi nume.

        — Dacă acest master se referă la domnul Davis care exploatează zăcăminte de aur şi de argint, atunci nu există decât unul singur, preciză omul pe care îl salvasem.

        — Exact! La el mă gândeam! Se bucură Lange. Îl cunoaşteţi?

        — Cum să nu-l cunosc! Doar mi-e patron!

        — Şi pe ginerele meu?

        — Cine anume?

        — Un german. Îi zice Uhlmann. A studiat la Freiberg.

        — Da, da. E director de mine şi câştigă bani grei. De câteva luni lucrurile s-au întors în aşa fel, încât e pe cale să ajungă chiar asocia tul patronului. Sunteţi, va să zică, socrul lui Uhlmann?

        — Păi, cum! E căsătorit cu fiica mea, Agnes.

        — Noi îi spunem señora Inez. O cunoaştem bine, sir! Auzisem că părinţii ei ar locui în Missouri. Vreţi să-i faceţi o vizită?

        — Da, da.

        — Atunci nu e nevoie să mai mergeţi până la Chihuahua. O luaţi de-a dreptul spre bonanza de care am pomenit adineauri. Nu ştiaţi?

        E proprietatea ginerelui dumneavoastră! Nu demult, la o excursie în munţi, a descoperit un zăcământ de aur excepţional de bogat. Señor Davis i-a pus la dispoziţie lucrători ca să înceapă imediat exploata rea. Acum, munca se desfăşoară din plin şi rezultatele sunt atât de bune, încât señor Davis pare să se gândească la o tovărăşie foarte rentabilă pentru amândoi.

        — Grozav! Ai auzit, Will?

        Se-adresase fiului său. Acesta tăcea şi plângea de bucurie. Fireşte că şi noi, ceilalţi, ne bucuram sincer de neaşteptata veste care îi fericea pe tovarăşii noştri. Old Death făcea tot soiul de grimase care, deşi foarte anapoda, nu reuşeau să ascundă tâlcul lor; bătrânul westman era mişcat până în adâncul sufletului.

        Trecu un timp până să se mai potolească emoţia produsă de această ştire senzaţională. Apoi străinul îşi reluă povestirea:

        — I-am ajutat lui Hartón să pună în funcţiune bonanza. Pe urmă, ne-am pus în gând să cercetăm dacă nu cumva există aur prin Mapimi. Timp de trei zile am cutreierat ţinutul călare, dar n-am găsit nici o urmă de zăcământ. Azi, înainte de amiază, am poposit la pârâul acesta. Nu dormisem aproape deloc toată noaptea şi eram obosiţi. Ne-a furat somnul. Când ne-am trezit, eram înconjuraţi de o mulţime de albi şi de indieni.

        — Ce fel de indieni?

        — Din tribul Cimarra, patruzeci la număr. Şi zece albi.

        — Cimarra! Păi ăştia sunt cei mai periculoşi dintre bandiţii care vântură regiunea. Şi toată haita asta a tăbărât pe doi bieţi oameni fără apărare? De ce? Oare se duşmănesc cu albii?

        — Nu se ştie niciodată de partea cui sunt; nici tu prieteni, nici tu duşmani. Se feresc pe cât posibil să-şi dea pe faţă ostilitatea, de altfel sunt şi prea slabi pentru o luptă deschisă, dar nici nu ni se alătură vreodată în mod sincer, amical. Ceea ce implică primejdii şi mai mari decât duşmănia declarată; nu ştii la ce să te aştepţi.

        — Mă întreb, ce i-a făcut, totuşi, să se poarte chiar atât de crunt cuvoi. Poate i-aţi provocat…

        — Câtuşi de puţin. Dar señor Davis ne echipase excelent. Aveam câte doi cai, arme bune, muniţii, hrană, unelte şi toate cele necesare pentru un popas mai îndelungat într-o regiune atât de pustie.

        — Hm! Fireşte că toate astea sunt foarte atrăgătoare pentru nişte indivizi puşi pe jaf.

        — Ne-au înconjurat, întrebându-ne cine suntem şi ce căutam. Le-am spus adevărul. Atunci s-au făcut foc, susţinând că Mapimi, cu toate bogăţiile solului şi subsolului, le aparţine exclusiv lor. Apoi ne au cerut să le dăm lucrurile noastre.

        — Şi v-aţi supus?

        — Harton, mai deştept, le-a dat totul. Eu, însă, am pus mâna pe armă, nu ca să trag (faţă de numărul lor mare ar fi fost o nebunie!), ci ca să-i intimidez. Atunci au sărit pe mine, m-au doborât şi m-au despuiat până la piele. Albii nu ne-au dat nici o mână de ajutor; în schimb, ne-au sâcâit cu tot felul de întrebări. Cum nu voiam să răspund, m-au biciuit cu lasso-urile. Şi de data asta Harton s-a descurcat mai bine. Le-a spus totul, până şi despre bonanza lui señor Uhlmann. Aici albii au devenit foarte atenţi. L-au obligat pe Harton să le descrie locul, dar am intervenit eu şi l-am sfătuit să tacă. Drept pedeapsă, m-au legat şi m-au îngropat aici, iar pe Harton l-au bătut până le-a mărturisit toate amănuntele. Totuşi, bănuind că i-ar fi pu tut induce în eroare, l-au dus cu ei sub ameninţarea că, dacă până mâine seară nu vor ajunge la mină, îl vor ucide în chinuri groaznice.

        Deşi îl cunoşteam din atâtea împrejurări, Old Death mi se părea acum foarte straniu. O hotărâre crâncenă, sălbatică, neînduplecată i se întipări pe obraz. Arăta ca un om ferm decis să nu-şi cruţe deloc victima, să o şteargă de pe faţa pământului.

        Cu o voce aspră, răguşită, întrebă:

        — Şi crezi că s-au dus direct la bonanza?

        — Da. Vor să atace şi să jefuiască mina. Se află acolo mari rezerve de muniţie, provizii de alimente şi tot felul de obiecte valoroase, chiar şi cantităţi mari de argint.

        — Pe toţi dracii! Îşi vor împărţi prada. Albii vor lua metalul, indienii restul. Cât e până la mină?

        — O zi călare. Mâine seară ar putea ajunge acolo, dacă Harton nu-mi urmează sfatul.

        — Ce sfat?

        — L-am îndemnat să-i poarte pe drum ocolit. Speram ca, între timp, să treacă cineva pe-aici şi să mă salveze. În acest caz, gândeam să-l rog pe salvatorul meu ca să mâie la galop şi să-i prevină pe cei din bonanza. Eu însumi nu văd cum să-i anunţ, de vreme ce nu am cal.

        Old Death căzu o clipă pe gânduri, apoi zise:

        — De preferat ar fi să plecăm numaidecât şi să ne ţinem de ur mele acestor canalii, însă numai până se întunecă. Apoi se schimbă situaţia. N-ai putea dumneata să ne descrii drumul încât să ne orientăm şi noaptea?

        Omul răspunse negativ, sfătuindu-ne categoric să nu ne deplasăm în cursul nopţii. Ca urmare, Old Death hotărî să aşteptăm până în zori.

        — Va să zică noi, şaisprezece inşi, socoti el, am avea de-a face cupatruzeci de indieni şi zece albi; cred că nu e cazul să ne temem. Cum erau înarmaţi indienii Cimarra?

        — Doar cu suliţe, arcuri şi săgeţi, răspunse străinul. Însă acum dispun şi de cele două puşti, precum şi de pistoalele noastre.

        — Nu-i nimic. Ei nu se pricep să mânuiască asemenea arme. De altfel, vom căuta să ne folosim de orice împrejurare favorabilă. Ori cum, primul lucru e să aflăm precis unde se află zăcământul. Ziceai că e atât de ascuns, încât nu poate fi descoperit decât întâmplător. Asta n-o pricep. Trebuie ca bonanza să fie totuşi în apropierea vreunei ape. Or, aceasta desigur că izvorăşte dintr-o râpă, să zicem, care nu se poate să nu bată la ochi dacă ţinutul e deschis şi neîmpădurit. Descrie-mi locul!

        — Închipuiţi-vă o văgăună tăiată adânc în pădurea lăţită la centru şi împrejmuită de stânci înalte, calcaroase, foarte bogate în zăcăminte de argint, aramă şi plumb. Pădurea împresoară văgăuna din toate părţile; până şi pe pereţii de piatră cresc arbori şi tufe. Din adânc izvorăşte un fir de apă care, lărgindu-se treptat, devine un pârâiaş. Văgăuna, sau mai curând valea aceasta are o lungime de vreo două mile engleze, dar nicăieri nu se arată vreo potecă, vreun coborâş. Singurul punct de trecere se află chiar pe albia pârâului şi anume la ieşirea acestuia din vale. Dar acolo, între stânci şi firul apei, nu e loc decât pentru trei oameni umblând pe jos sau doi călăreţi alăturaţi.

        — Înseamnă că acolo e o foarte bună poziţie de apărare împotriva unui atac!

        — Bineînţeles. Altă trecere nu există, cel puţin pentru oamenii care nu populează actualmente această vale. În inima ei se munceşte. Cum uneori drumul de o jumătate de ceas până la ieşire crea dificultăţi în muncă, señor Uhlmann a pus să se amenajeze într-un anume loc o altă trecere. Acolo peretele stâncos urcă mai lin. S-au tăiat trepte ascunse sub un fel de streaşină solidă de copaci doborâţi şi de crengăriş. Astfel, treptele sunt invizibile pentru orice ochi neavertizat.

        — Oho! Pun rămăşag că eu aş descoperi imediat aceste faimoase trepte. Chiar voi înşivă, doborând arborii, v-aţi trădat secretul. Un loc despădurit indică prezenţa oamenilor.

        — Nici n-aţi bănui că aceşti copaci sunt doborâţi. Oamenii au lucrat din greu, folosindu-se de lasso-uri şi riscându-şi viaţa. Să mă înţelegeţi bine! Copacii n-au fost tăiaţi. Nu veţi întâlni nicăieri cioturi. Au fost desprinşi din rădăcini şi înclinaţi încet-încet peste văgăună. Cam la treizeci de oameni ţineau cu otgoane fiece copac pentru ca să nu se prăbuşească, ci să lunece treptat, oprindu-se sus, pe podişul de piatră.

        — Aşa de mulţi lucrători are Uhlmann?

        — Acum sunt la vreo patruzeci.

        — Ei, atunci nu trebuie să ne îngrijorăm în cazul unui atac. Şi legătura cu lumea de afară?

        — O dată la două săptămâni vin convoaie de catâri care aduc cele necesare şi încarcă în schimb minereul.

        — Intrarea e păzită?

        — Numai noaptea, când majoritatea oamenilor se odihnesc. De altfel, a fost angajat şi un vânător care toată ziua cutreieră împrejurimi le şi asigurăaprovizionarea cu vânat. Ăstuia nimic nu-i scapă.

        — S-au construit şi case?

        — Nu. Señor Uhlmann locuieşte într-un cort spaţios. Acolo se adună toată lumea după lucru. În alt cort învecinat e magazia de materiale. Amândouă corturile se reazemă de peretele stâncos. În dreptul lor, rânduite în semicerc, se află nişte bordeie improvizate unde stau lucrătorii.

        — Dar de sus, de pe muchea acestei clădiri, probabil că orice străin poate vedea corturile, nu-i aşa?

        — Nu. Corturile sunt ascunse sub nişte coroane de arbori şi, în plus, acoperişul nu e ca de obicei din foaie de cort albă, ci dintr-o pânză cauciucată şi de culoare închisă.

        — Aşa da. Şi cum staţi cu armele?

        — Excelent. Toţi lucrătorii au câte o armă cu două ţevi, cuţit şi pistol.

        — Dacă-i aşa, atunci drăguţii de Cimarra n-au decât să poftească! Bineînţeles, cu condiţia ca noi să sosim înaintea lor. Mâine va trebui să ne punem caii la grea încercare. Haideţi dar să ne culcăm, să ne odihnim cu toţii, oameni şi cai.

        Dar iată că, deşi nu dormisem deloc în noaptea precedentă, somnul râvnit mă ocolea. Gândul că a doua zi voi pune, în sfârşit, mâna pe Gibson, nu-mi dădea pace. Nici Old Death nu dormea. Se tot foia sub pătură. Era într-o stare neobişnuită.

        Ba suspina, ba îşi spunea sieşi nişte vorbe pe care, deşi eram culcaţi alături, nu le desluşeam. Ceva îi împovăra inima. De altfel, nu-mi scăpase tulburarea lui în momentul când străinul gambusino adusese vorba despre Harton şi nu mi-o explicam decât prin faptul că bătrânul cercetaş îl cunoscuse într-adevăr pe omul în cauză. Sau poate va fi avut cu el relaţii care depăşeau o simplă cunoştinţă trecătoare?

        După vreo trei ore de veghe, Old Death se sculă. Câteva clipe stătu să ne asculte respiraţia şi să se convingă că dormim. Apoi se strecură pe tăcute, mergând de-a lungul pârâului. Straja, un indian, îl lăsă să treacă. Eu rămăsei pe loc în aşteptare. Se scurse astfel un sfert, două, trei sferturi de oră. Bătrânul tot nu venea. Atunci mă ridicai şi eu din culcuş, luând-o pe urmele lui.

        Se depărtase mult. Îl zării abia după vreo zece minute. Stătea la malul apei, întors cu spatele spre mine şi privind discul lunii. Deşi nu-mi dădeam osteneala să calc fără zgomot, totuşi iarba îmi înăbuşea paşii. Dar şi aşa Old Death m-ar fi simţit dacă n-ar fi fost atât de cu fundat în gânduri. Abia când ajunsei aproape de tot, bătrânul tresări şi întoarse capul.

        — La naiba! Cine eşti? Ce tot îmi dai târcoale? Ţi-a venit poftă de glonţ…

        Deodată, tăcu. Cine ştie unde-i fusese mintea, că mă recunoscu atât de târziu.

        — Ah, dumneavoastră! Se miră el. Cât pe-aci să trag. Credeam că e vreun străin. De ce nu dormiţi?

        — Mă frământă gândul la Gibson şi Ohlert.

        — Aşa? Îmi închipui. Dar lăsaţi că mâine ne pică, în sfârşit, în mână amândoi. De nu, să nu-mi ziceţi Old Death. Pe urmă, gata, nu mă mai ţin de ei. Rămân la bonanza.

        — Dumneavoastră? De ce? Sau e secret?

        — Da.

        — Atunci, nu mai stărui. Nu vreau să vă sâcâi cu curiozitatea mea. V-am auzit suspinând şi mă gândeam că mi-aţi putea împărtăşi şi mie cauza mâhnirii dumneavoastră. Noapte bună, sir!

        Dădui să plec, dar Old Death mă opri:

        — Staţi! Aţi spus mâhnire. Într-adevăr, mi-e sufletul greu, sunt mâhnit. Vă ştiu ca pe un tânăr discret, cu inima caldă. Cred că nu mă veţi judeca prea aspru. Iată de ce am să vă spun câte ceva în legătură cu zbuciumul meu. Restul vi-l veţi imagina singur.

        Mă luă de braţ şi o pornirăm încet de-a lungul malului.

        — Cam ce părere v-aţi făcut despre mine? Mă întrebă el pe neaşteptate. De fapt, ce credeţi despre caracterul meu, despre… ei… despre moralitatea lui Old Death?

        — Sunteţi un om de onoare. De aceea vă stimez şi vă iubesc.

        — Hm! Dumneavoastră aţi comis vreodată o faptă rea?

        — Hm! Făcui la rândul meu. Mi-am necăjit părinţii şi profesorii. Am sărit gardul în livada vecinului. Pe băieţii care se încontrau cu mine îi scărmănăm serios şi… aşa mai departe.

        — Nu mai îndrugaţi prostii! Mă refer la vreo faptă gravă, pedepsită de codul penal, de pildă, o crimă.

        — O, m-a ferit sfântul!

        — Atunci sunteţi un om fericit. Vă invidiez. Nu există pedeapsă mai grea decât o conştiinţă încărcată! E mai rău decât ştreangul şi închisoarea!

        Vorbise pe un ton care mă zgudui profund. Da, omul acesta purta povara unei fapte grave, altminteri n-ar fi atât de zbuciumat. Tăceam. Trecu un răstimp până să continue:

        — Domnule, să nu uitaţi un lucru: există o justiţie imanentă, lăuntrică, faţă de care justiţia oficială, organizată de oameni, e un simplu joc de copii. Conştiinţa îşi are tribunalul ei care osândeşte fără cruţare. Trebuie să vă mărturisesc vina mea. Trebuie! De ce tocmai dumneavoastră? Fiindcă, deşi sunteţi atât de tânăr, îmi inspiraţi multă încredere. Şi pentru că presimt că mâine mi se va întâmpla ceva ireparabil, ceva care nu-i va mai permite bătrânului cercetaş să-şi re cunoască păcatele.

        — Aţi înnebunit, sir? Vă obsedează moartea?

        — Da, confirmă el. Aţi auzit ce-a povestit adineauri acel gambusino în legătură cu Harton. Ce părere aveţi despre fratele lui?

        Începeam să ghicesc adevărul; de aceea dădui un răspuns evaziv:

        — Era, probabil, cam uşuratic.

        — Pshawl Vreţi să fiţi indulgent? Ascultaţi-mă pe mine: un om uşuratic e mai rău ca o canalie. Pe ticălos îl recunoşti de la distanţă; în schimb, uşuraticul e de obicei băiat simpatic şi de aceea mult mai primejdios. O mie de răufăcători pot fi îndreptaţi, educaţia îi poate schimba. Dar dintr-o mie de uşuratici, de iresponsabili, abia dacă unul singur se corijează, fiindcă superficialitatea, lipsa de seriozitate şi de morală n-au contur, n-ai de unde să le apuci pentru a le combate. De fapt, n-am fost niciodată un ticălos, dar uşuratic am fost, fără margini de uşuratic, căci acel frate Henry, care i-a răpit lui Harton toată averea, absolut totul, acela era…adică eram eu!

        — Dar îmi spuneaţi cândva că numele dumneavoastră adevărat e altul!

        — Fireşte! Mi-am luat alt nume; pe cel autentic l-am dezonorat. Nici un păcătos nu vorbeşte cu plăcere despre păcatul lui. Vă amintiţi ce v-am povestit la New Orleans şi anume că răposata mea mamă mă îndemnase pe drumul fericirii, dar că eu am apucat alt drum?

        — Da, îmi aduc aminte.

        Atunci, să mă spovedesc pe scurt. Cu limbă de moarte mama m-a îndemnat pe drumul virtuţii, dar n-am ascultat-o. Voiam să ajung bogat, milionar. Am negustorit fără pricepere şi mi-am pierdut partea din moştenire o dată cu cinstea de negustor. M-am dus apoi printre căutătorii de aur. Ce-i drept, mi-a mers bine, am găsit aur cu grămada, dar l-am risipit în jocuri de noroc. Trudeam luni de zile în căutarea aurului, pentru ca apoi să mizez totul pe un număr şi să-mi pierd în cinci minute întreaga avere. Dar nici asta nu-mi era de ajuns. Zăcământul meu de aur producea prea puţin faţă de lăcomia mea. Îmi pusesem în gând, nebunul de mine, să mizez o sută de mii de dolari, să sparg banca de joc şi apoi toate băncile de acest gen din lume. Am plecat în Mexic, m-am angajat gambusino şi am avut parte de un no roc chior, dar şi de astă dată am risipit totul. Felul acesta de viaţă m-a ruinat fiziceşte. S-a mai adăugat şi faptul că am ajuns fumător de opiu. Fusesem cândva un tânăr puternic, musculos, un atlet şi am devenit cu vremea o zdreanţă. Nu mai puteam continua. Nimeni nu mă mai lua în seamă, doar câinii se ţineau de mine şi mă lătrau. Atunci l-am căutat pe fratele meu care avea prăvălie în San Francisco. Cu toată starea mea deplorabilă, fratele m-a recunoscut şi m-a primit în casa lui. Mai bine n-ar fi făcut-o! Să mă fi lăsat în voia sorţii! Şi-ar fi cruţat lui suferinţa şi mie toate mustrările de cuget.

        Tăcu un timp. Vedeam cum i se zbate pieptul şi mă simţeam cu prins de o adâncă milă.

        — Eram nevoit să mă port bine, reluă el. Fratele credea că mă corijasem pe deplin şi mă angaja în întreprinderea lui. Dar demonul jocului dormita în mine şi, când se deşteptă, mă prinse în ghearele lui mai abitir ca înainte. Am sustras bani din casă ca să-mi încerc no rocul. Am iscălit poliţe în fals. Dar pierdeam, pierdeam întruna, până n-a mai fost chip să mă salvez. Atunci am dispărut fără urmă. Fratele meu, obligat să-mi onoreze poliţele false, a ajuns sărac lipit pământului. A dispărut şi el împreună cu băieţaşul lui, după ce soţia îi murise de inimă rea. Toate astea le-am aflat abia după ani de zile, când am îndrăznit să revin la San Francisco. Atunci am încercat să repar răul. Lucrasem între timp iarăşi ca gambusino, avusesem din nou noroc şi voiam să-l despăgubesc pe fratele meu. Dar ia-l de unde nu-i. L-am căutat peste tot şi nu l-am mai găsit. Această viaţă de pribegie veşnic agitată m-a făcut să devin cercetaş în Vest, reuşind adeseori să fiu şi un sprijin moral pentru alţii. M-am lăsat de joc, dar nu şi de opiu. Nu-l mai fumez; îl mănânc. Bag otrava în tutunul de mestecat, ce-i drept, în doze foarte mici. Iată mărturisirea mea. Şi acum scuipaţi mă, călcaţi-mă în picioare! Altceva nu merit. Îşi desprinse braţul de al meu, se aşeză pe iarbă şi, sprijinindu-şi coatele de genunchi, îşi îngropa obrazul în palme. Rămase aşa multă, multă vreme, încremenit într-o tăcere grea. Eu îl priveam covârşit de gânduri ce nu se pot descrie. În cele din urmă, Old Death se ridică înpicioare, mă fixă cu nişte ochi fantomatici şi mă întrebă:

        — Mai sunteţi aici? Nu vă e scârbă de o zdreanţă ca mine?

        — De ce mi-ar fi scârbă? Vă compătimesc, sir. Aţi greşit mult, dar aţi şi suferit, iar regretul dumneavoastră e sincer şi profund…

        — Da, am suferit mult, foarte mult. Ce sunt toate trâmbiţele din lume faţă de glasul mut şi veşnic răscolitor al unei conştiinţe încărcate? Trebuie să ispăşesc şi să îndrept pe cât pot răul pe care l-am pricinuit. Mâine sper să-l revăd, în fine, pe fratele meu. Simt de parcă mi-ar răsări un soare nou în faţă, unul din alte văzduhuri. În sfârşit, toate astea nu vă privesc. Altceva aş vrea să vă spun şi să vă rog. Puteţi să-mi îndepliniţi o dorinţă?

        — Fireşte, din tot sufletul!

        — Atunci, ascultaţi: am un motiv temeinic să port cu mine şaua chiar şi atunci când umblu fără cal. Tăindu-i căptuşeala, dai de nişte lucruri destinate fratelui meu. Vreţi să reţineţi, sir, acest amănunt?

        — Îmi cereţi o nimica toată.

        — Nu chiar. Poate că vă veţi convinge câtă încredere vă acord. Şi acum, plecaţi! Lăsaţi-mă singur! Ceva mă îndeamnă ca în noaptea asta să-mi răsfoiesc registrul datoriilor. Mâine s-ar putea să nu mai am răgaz. Există presimţiri de care eşti conştient că anunţă o viitoare realitate. Vă rog, plecaţi! Dormiţi liniştit! Doar n-aveţi nimic pe conştiinţă! Noapte bună, sir!

        Mă întorsei fără grabă în tabără şi mă culcai. Abia într-un târziu adormii, când noaptea era pe sfârşite. Bătrânul westman tot nu se înapoiase.

        Când ne trezirăm, Old Death era în şa. Parcă un neastâmpăr febril îl gonea spre împlinirea presimţirii sale. Străinul gambusino ne asigură că se simte destul de bine; doar spinarea îl cam durea. Îi dădurăm o pătură cu care îşi înfăşură mijlocul, iar cu alta îşi acoperi umerii. Un apaş îl săltă pe cal, în spatele său. Apoi pornirăm.

        Până la amiază, străbăturăm din nou o mulţime de văgăuni şi râpe, depăşind – cel puţin pentru ziua respectivă – unul din cele mai dificile terenuri. Trecurăm apoi şesuri bogate în iarbă şi punctate ici colo cu dealuri şi coline. Ceasuri multe urmarăm astfel drumul mar cat de caii indienilor Cimarra.

        La un moment dat, mexicanul gambusino rosti, plin de satisfacţie:

        — De aici încolo, părăsim urmele. Văd că Harton mi-a ascultat sfatul şi a luat-o pe drum ocolit. Noi, însă, vom coti la dreapta şi vom ţine drumul cel mai scurt.

        — Well! Să mergem cum spui dumneata. În direcţia pe care o urmam, spre nord-vest, zărirăm la orizont nişte mase albăstrii. Mexicanul susţinea că sunt munţi. Dar erau atât de departe, încât abia după câteva ore de mers începurăm să le deosebim contururile. Imediat după-amiază făcurăm un scurt popas, după care ne continuarăm drumul cu viteză sporită. În sfârşit, apăru primul copăcel, firav şi uscat, apoi tufăriş din ce în ce mai des. În cele din urmă, se deschise în faţa noastră preria verde, cu insule de arbuşti pe care trebuia să le ocolim. Respiram uşuraţi. Caii rezistau cât se poate de bine. Erau într-adevăr mult superiori celor pe care îi primisem de la senor Atanasio. Înaintau sprinten, de parcă abia ar fi ieşit din grajd. Încet-încet, ne apropiam de munţi. Era şi timpul. Soarele coborâse mult, apropiindu-se de piscurile lor. Un copac straniu ne întâmpină în drum. Stătea stingher înlargul preriei, cu crengile sfâşiate de vânt. Îl salutarăm însă ca pe un sol râvnit al pădurii. În sfârşit, după mici pâlcuri izolate de copaci, se alcătui o dumbravă luminoasă ce urca în pantă lină. Dincolo de pantă, terenul cobora brusc într-o vale nu prea adâncă, pe care trebuia s-o străbatem. Apoi ne aştepta urcuşul anevoios către culmea pleşuvă a unui deal, în spatele căruia creştea o pădurice. Drumul ducea când printre copaci, când peste coclauri sterpe. Până la urmă, urcarăm pe un mic platou acoperit de iarbă, fără altă vegetaţie. Dar abia ajunserăm acolo, că şi observarăm nişte dâre late căzând perpendicular pe drumul nostru.

        — Urme! Exclamă mexicanul. Cine să fi trecut pe-aici? Coborî de pe cal ca să le cerceteze.

        — Le văd şi eu şi fără să descalec, zise posomorât Old Death. Asemenea urme nu pot proveni decât de la o trupă de cel puţin patruzeci de călăreţi. Prin urmare, am întârziat.

        — Credeţi că e vorba de indienii Cimarra?

        — Fără îndoială!

        Winnetou descăleca şi el. Examina urmele pe oarecare distanţă şi conchise:

        — Da, zece feţe palide şi patruzeci de indieni! Au trecut acum o oră şi mai bine.

        — Ei, señor gambusino, ce mai zici acum? Întreba Old Death.

        — Chiar şi aşa, încă le-o putem lua înainte, răspunse omul. Până să atace, trebuie să facă o recunoaştere minuţioasă. Or, asta cere timp.

        — L-or fi silit pe Harton să le descrie totul, ca să nu-şi mai piardă timpul cu recunoaşterea.

        — Dar indienii nu atacă la orice oră. Ei aşteaptă totdeauna mijitul zorilor.

        — Lasă-mă-n pace cu zorii dumitale! Doar ştii că sunt şi albi printre ei! O să-i doară-n cot de obiceiul indienilor. Pun rămăşag că nu s-ar sfii să atace bonanza şi ziua-n amiaza mare. Haideţi mai departe!

        Dădurăm pinteni cailor şi, ca în zbor, străbăturăm şesul în cu totul altă direcţie decât aceea a indienilor Cimarra. Harton nu-i con dusese spre intrarea în bonanza, ci spre limita din spate a văii. În schimb, noi grăbeam să ajungem cât mai curând la intrare. Din nefericire, întunericul se lăsa din ce în ce mai des. În câmp deschis mai mergea. Dar prin pădure, printre copaci, pe un teren absolut ne umblat, ba în urcuş, ba în coborâş, drumul era foarte dificil. Până la urmă, a trebuit să ne lăsăm cu totul în seama mexicanului care mergea înainte. Ne mai puneam nădejdea şi în privirea ageră a cailor.

        Dădeam mereu de cioturi şi crengărişul ne biciuia obrajii, ameninţând să ne răstoarne de pe cai. De aceea descălecarăm şi ne continuarăm drumul pe jos, cu o mână purtând caii de dârlogi, în cealaltă ţinând pistolul încărcat – deoarece ne aşteptam ca, din clipă în clipă, să apară vreun inamic. În fine, auzirăm clipocit de apă.

        — Am ajuns la intrare, ne şopti călăuza. Fiţi cu băgare de seamă! În dreapta e apă. Mergeţi în şir câte unul şi ţineţi mereu pe stânga, lângă stânci.

        — Foarte bine! Aprobă Old Death. Dar nu e nici o strajă pe aici?

        — Acuma, nu. Încă nu e ora de culcare.

        — Ce să zic, straşnică rânduială pentru o bonanza! Dar drumul cum e? Umblăm ca orbii.

        — Mergeţi drept înainte. Terenul e neted. Până la cort nu mai e nici un obstacol.

        Nu sesizam, prin întuneric, decât faptul că terenul era într-adevăr neted. În stânga se înălţa peretele de piatră al muntelui în dreapta susura apa. Înaintam cu dârlogii la mână. Eu, Old Death şi mexicanul mergeam în frunte. Deodată, mi se păru că zăresc furişându-se pe lângă stâncă o umbră ca de câine; totul nu dură decât o clipă. Atrasei atenţia celorlalţi. Ne oprirăm. Traserăm cu urechea. Era linişte.

        — Întunericul înşală, zise călăuza. De altfel, scările camuflate se află îndărătul nostru.

        — Atunci, poate că umbra venise de acolo.

        — În acest caz, n-am avea motive de teamă. Ar fi vorba de un prieten. Cum însă, la ora asta, nici un locuitor al văii n-are ce căuta aici, cred că v-aţi înşelat.

        Nu ne mai ocuparăm de această chestiune care, din păcate, avea să fie fatală pentru unul din noi. Mai trecu puţin şi o rază se strecură până în preajma noastră, venind dinspre cortul luminat de lămpi. Se auziră voci. Old Death, Winnetou şi cu mine merserăm înainte.

        — Dumneata stai şi aşteaptă-i pe ceilalţi, îl rugă Old Death pe mexican. Rămâneţi lângă cort până îl vom înştiinţa pe señor Uhlmann.

        Zgomotul copitelor trebuie să fi pătruns în cort, dar nimeni nu se arătă.

        — Veniţi, sir! Mi se adresă Old Death. Să intrăm şi să împărtăşim cu cei dinăuntru bucuria surprizei.

        Se vedea de afară perdeaua de la intrare. Old Death o dădu în lături.

        — Iată-i, au şi sosit! Exclamă cineva. Nu-i lăsaţi! Şi, pe neaşteptate, trosni un foc de armă. Old Death se agăţă cu mâinile de cadrul per delei, în timp ce câteva puşti îl pândeau ameninţătoare. Bătrânul se chirci şi căzu gemând:

        — Presimţirea… frate… iertare… În şaua mea…

        — Pentru Dumnezeu, señor Uhlmann, nu trageţi! Strigai eu de afară. Suntem prieteni! Socrul şi cumnatul dumneavoastră sunt aici. Venim să vă apărăm împotriva atacului pus la cale împotriva voastră!

        — Doamne! Se auzi dinăuntru un glas. Adevărat?

        — Da, e adevărat, nu trageţi! Lăsaţi-mă să intru, barem eu singur!

        — Intraţi! Dar numai unul!

        Pătrunsei în cort. Se aflau acolo vreo douăzeci de oameni înarmaţi cu puşti. Trei lămpi agăţate sus luminau încăperea. Mă întâmpină un tânăr. Lângă el stătea un om mai în vârstă, cu înfăţişare jalnică.

        — Era şi ăsta printre ei, Harton? Îl întrebă tânărul, arătând spre mine.

        — Nu, señor!

        — Absurd! Exclamai eu. Nu mai umblaţi cu cercetări! Noi vă suntem prieteni, duşmanii vin în urma noastră. Din clipă-n clipă pot fi aici. Pe acest om îl cheamă Harton? Va să zică, pe dânsul l-au cărat pe drumuri indienii Cimarra?

        — Da. A reuşit să scape. Nu sunt nici zece minute de când a sosit.

        — Atunci, chiar dumneavoastră v-aţi furişat adineauri pe lângă noi, master Harton. Eu v-am zărit, însă tovarăşii mei nu mi-au dat crezare. Şi cine a tras?

        — Eu! Răspunse unul.

        — Slavă Domnului! Răsuflai uşurat, căci mă temusem ca însuşi Harton să nu-şi fi împuşcat fratele. A fost ucis un om nevinovat, căruia îi datoraţi salvarea voastră!

        În clipa aceea, intrară şi cei doi Lange, împreună cu mexicanul. Nu mai răbdaseră să aştepte. Revederea provocă o explozie de bucurie, care îi atrase şi pe locatarii corturilor din jur. A trebuit să strig din răsputeri ca să-i astâmpăr şi să impun linişte. Old Death era mort, lovit în inimă. Negrul Sam îl duse înăuntru şi, jelind cu glas tare, îl culcă la picioarele noastre. Dintr-o despărţitură a cortului, apărură două femei, dintre care una – îngrijitoarea – cu un băieţaş în braţe. Cealaltă abia se ţinea pe picioare. Era susţinută de tatăl şi de fratele ei. În aceste împrejurări nu mai puteam să mă bizui decât pe propria mea luciditate. Îl întrebai pe Hartón cum de a reuşit să scape. În timp ce oamenii se foiau care încotro şi trăncăneau întruna, Hartón începu:

        — I-am condus anume pe alt drum până sus, în pădurea din spatele văii. Acolo au poposit, în vreme ce căpetenia a făcut recunoaşterea. Apoi, pe întuneric, au pornit mai departe, lăsându-şi caii sub paza câtorva oameni. Eu, cu mâinile şi picioarele legate, zăceam lângă paznici. La un moment dat, am izbutit să-mi dezleg mâinile, apoi m-am eliberat de tot. M-am furişat repede până la scara secretă şi de acolo am coborât în vale. Zărindu-vă pe dumneavoastră şi crezându-vă duşmani, am dat fuga încoace, unde erau adunaţi majoritatea muncitorilor. I-am anunţat că se pregăteşte un atac asupra noastră. Aşa se explică de ce primul om care a dat să intre în cort a şi fost împuşcat.

        — Mai bine v-aţi fi dus la dracu-n praznic! Aţi provocat o mare nenorocire. În sfârşit… Spuneaţi că ticăloşii aceia se pot ivi din moment în moment. Să luăm, deci, măsurile cuvenite.

        Vorbii tare ca să mă audă Uhlmann, tânărul care – la apariţia mea – stătuse lângă Hartón. Îi dădui apoi câteva detalii asupra situaţiei şi, cu ajutorul lui, luarăm la iuţeală măsurile de rigoare. Caii fură duşi departe, în fundul văii. Apaşii noştri se postaseră în spatele cortului, împreună cu lucrătorii lui Uhlmann. Old Death, sărmanul, fu scos din cort. Duserăm repede de pe malul apei un butoiaş cu gaz şi o sticlă cu benzină. După ce desfundarăm butoiaşul, dădurăm sar cină unui om să stea de veghe şi, la semnalul convenit, să toarne benzina peste gaz şi să-i dea foc. Îndată ce va fi izbucnit pălălaia, butoiaşul trebuia aruncat în pârâu. Gazul aprins, revărsându-se la suprafaţa apei, avea să lumineze întreaga vale.

        Stăteam acum mai bine de cincizeci de oameni în aşteptarea atacului. Eram egali ca număr cu duşmanul, dar mult mai bine înarmaţi. Câţiva muncitori mai descurcăreţi şi mai cu experienţă fură trimişi la punctul de acces în bonanza, ca să ne dea de ştire când vor sosi răufăcătorii.

        Avurăm, de asemenea, grijă să desprindem cârligele de la spatele cortului, pregătindu-ne astfel o ieşire dosnică. Femeile şi copilul se ascunseră în fundul văii. Uhlmann, Winnetou, cei doi Lange şi cu minerămaserăm singuri în cort. Negrul Sam aştepta afară, împreună cu apaşii.

        Cred că stăturăm aşa vreo zece minute. Deodată, apăru unul dintre oamenii noştri trimişi în recunoaştere şi ne vesti că a adus doi albi care, cică, vor să-l viziteze pe señor Uhlmann. Totodată, ne atrase atenţia că îndărătul acestor „musafiri” observase o mişcare suspectă; probabil că toată haita se afla prin apropiere.

        Albii fură poftiţi înăuntru. Între timp eu, amândoi Lange şi Winnetou ne ascunserăm în cealaltă despărţitură a cortului.

        Ei bine, cei doi „musafiri” erau chiar… Gibson şi William Ohlert. Fură primiţi cu politeţe şi invitaţi să ia loc. Gibson se recomandă Gavilano şi se dădu drept geograf care, împreună cu colegul său între prind cercetări în această regiune de munte. Zicea că-şi aşezase tabăra prin apropiere, dar un gambusino, un anume Harton, trecând pe acolo, îl informase că aici s-ar putea adăposti mai confortabil. Colegul lui e bolnav şi de aceea dânsul, Gavilano, acceptase propunerea lui Harton de a-i conduce până aici pentru ca señor Uhlmann – dacă va binevoi – să-l găzduiască în noaptea asta pe suferind.

        Nu avui răbdare să stau şi să judec dacă spusele lui erau bine sau prost ticluite. Fără să mai aştept, ieşii la vedere. Gibson sări ca ars. Mă fixă cu nişte ochi plini de spaimă.

        — Dar indienii Cimarra care vin în urma dumitale sunt şi ei bolnavi, master Gibson? Îl întrebai. Desigur, William Ohlert poate să rămână aici. Ba îl şi iau cu mine. Pe dumneata la fel. Ohlert era, ca de obicei, cu totul absent. Gibson, însă, îşi reveni repede.

        — Mizerabile! Se răsti el la mine. Te-ai apucat să-i urmăreşti până şi aici pe oamenii cumsecade? Am să te…

        — Taci! Îi tăiai vorba. Eşti prizonierul meu!

        — Încă nu! Replică el furios. Mai întâi, uite!… Se repezi să mă lovească în cap cu patul puştii. Dar îi prinsei braţul răsucindu-l fulgerător, încât lovitura devie în capul lui Ohlert. Acesta se prăbuşi. Pe moment năvăliră din spate câţiva lucrători şi îşi îndreptară armele asupra lui Gibson, pe care-l mai ţineam încă strâns de braţ.

        — Nu trageţi! Le strigai, căci voiam să-l am viu la dispoziţia mea. Dar era prea târziu. Un glonţ îi găuri ţeasta şi Gibson se prăbuşi.

        — Nu ne-o luaţi în nume de rău, domnule, dar aşa e obiceiul pe la noi, mi se adresă muncitorul care trăsese.

        Ca şi când împuşcătura ar fi fost un semnal, poate chiar cel convenit între Gibson şi complicii săi, în preajma bordeielor izbucni deodată urletul de luptă al indienilor. Iată cât de aproape ajunseseră împreună cu fârtaţii lor albi!

        Uhlmann se repezi afară, urmat de ceilalţi. Îi auzeam glasul. Se porni un schimb de focuri, exclamaţii, blesteme. Eu rămăsesem în cort, lângă Ohlert. Îngenuncheai să văd dacă nu cumva murise. Mă liniştii însă numaidecât: pulsul bătea. Prin urmare, puteam să particip şi eu la luptă.

        Ieşind din cort, îmi dădui seama că nici nu mai era nevoie de ajutorul meu. Valea se luminase toată de flăcările ce pluteau la suprafaţa apei. Bandiţilor li se făcuse o primire cu totul neprevăzută. Cei mai mulţi zăceau la pământ; alţii, urmăriţi, fugeau către ieşire. Ici şi colo mai rezista câteunul, încolţit de doi sau trei dintre oamenii lui Uhlmann, dar, fireşte, fără speranţă de scăpare.

        Uhlmann stătea lângă cort şi trăgea foc după foc. Îl îndemnai să trimită un grup de oameni sub conducerea lui Harton, pe scara secretă, ca să pună stăpânire pe caii invadatorilor. Tot acolo ar putea fi lichidaţi şi cei din urmă fugari. Uhlmann îmi ascultă sfatul fără întârziere.

        Nu trecuseră nici trei minute de la primul foc de armă şi terenul era complet curăţat.

        Prefer să nu descriu aici amănuntele acestui carnagiu. Imagini care cutremură inima omului e mai bine să nu fie zugrăvite nici cu penelul, nici cu condeiul. Simţământul de omenie îi refuză învingătorului bucuria unui astfel de triumf.

        Grupul trimis de Uhlmann puse uşor stăpânire pe cai. Oamenii rămaseră toată noaptea acolo. Singur Harton se întoarse. Nici nu bănuia cine e omul care fusese prima victimă a acelei seri, omul care, datorită pripelii, căzuse ucis de propriii să-i tovarăşi. De altfel, Old Death era singura jertfă pe care o dăduse tabăra noastră. Ieşii cu Harton afară, în vale, unde între timp fuseseră aprinse câteva focuri. Ne aşezarăm într-un loc retras şi îl informai asupra tragicului adevăr.

        Bietul om plângea în hohote, ca un copil. Îl iubise dintotdeauna pe Old Death, îl iertase de mult şi se făcuse căutător de aur numai în speranţa că această ocupaţie îi va da prilejul să-şi întâlnească undeva fratele dispărut.

        A trebuit să-i povestesc totul, de la întâia mea întâlnire cu bătrânul westman până în clipa când glonţul pregătit pentru alţii i-a curmat firul vieţii. Voia să afle fiece cuvânt schimbat între noi. Şi când, după mai bine de un ceas, ne înapoiarăm în cort, mă rugă să-i găsesc loc în inima mea şi să-i fiu prieten cum fusesem cu fratele său.

        Dimineaţa ni se aduse şaua lui Old Death. Fără nici un martor, Harton şi cu mine desfăcurăm căptuşeala şeii şi dădurăm de un portvizit. Era uşurel, în schimb foarte preţios. Decedatul lăsa fratelui său valori bancare importante şi, ceea ce era principalul, îi indica pe un plan, minuţios desenat, o bonanza cu mari resurse, descoperită de el la Sonora. Din clipa aceea Harton era, de fapt, un om bogat.

        Fireşte că nu mai putui afla care anume fuseseră planurile lui Gibson în legătură cu William Ohlert. Nici chiar sora lui Gibson, Felisa Perillo, la care, probabil, intenţiona să ajungă, n-ar fi fost în stare să mă lămurească. Între lucrurile lui găsii toţi banii ridicaţi în contul bancherului Ohlert, minus cheltuielile de călătorie.

        Tânărul Ohlert trăia, nu-i vorbă, dar nu-şi revenea în simţiri. Era deci de prevăzut că va trebui să mai întârzii aici destulă vreme, ceea ce, la drept vorbind, nu-mi displăcea. Aveam prilejul să mă refac după atâtea osteneli şi să cunosc îndeaproape viaţa şi activitatea unei exploatări aurifere. Aceasta, până ce starea lui Ohlert va fi îngăduit să-l transport la Chihuahua şi să-l dau în îngrijirea unui medic priceput.

        Old Death fu înmormântat cum se cuvine. Îi ridicarăm un monument cu o cruce cioplită din minereu de argint. Fratele său renunţă la slujba de până atunci la mina lui Uhlmann şi se pregăti să plece la Chihuahua. Dorea să se odihnească un timp după viaţa grea pe care o dusese ca gambusino.

        De nedescris era bucuria ce o trăiau soţii Uhlmann datorită regăsirii cu bătrânul Lange şi cu fiul său. Erau o pereche amabilă, ospitalieră, care îşi meritau pe deplin fericirea.

        Luându-şi rămas-bun, Fred Hartón mă invită să-l însoţesc în căutarea zăcământului din Sonora. Nu eram în situaţia de a-i da un răspuns definitiv, dar îi promisei că am să-l vizitez la Chihuahua. În ce-l priveşte pe Winnetou, acesta se hotărî să rămână cu mine. Pe cei zece apaşi îi trimise acasă, după ce Uhlmann îi răsplăti cu daruri bogate. Negrul Sam plecă şi el ca însoţitor al lui Hartón. Am aflat mai târziu că şi-a făcut bine datoria. Nu ştiu însă dacă şi-a mai reluat slujba la señor Cortesio.

        Şi iată că, peste două luni, mă aflam la bravul călugăr Benito din congregaţia El buono Pater de la Chihuahua. Era cel mai renumit medic din provinciile nordice. Îl dădui în grijă pe William Ohlert şi, până la urmă, călugărul reuşi, într-adevăr, să-l vindece pe deplin. Zic „pe deplin”, fiindcă – ciudat lucru!

        — Pacientul reveni nu numai la bunăstare fizică, dar şi la o comportare normală. Părea că lovitura ce o primise în cap cu patul puştii i-ar fi spulberat ideea fixă cu poetul nebun. Se arăta vioi, sănătos, uneori chiar exuberant şi dorea foarte mult să se întâlnească iarăşi cu tatăl său. De fapt, bătrânul bancher, înştiinţat de mine, urma să sosească în curând; dar tânărul nu ştia nimic des pre această vizită. Tatăl primise din parte-mi un raport detaliat asupra tuturor peripeţiilor prin care trecusem şi mă asigurase, prin corespondenţă, că va veni personal ca să-şi ducă acasă fiul regăsit. Îl rugasem totodată să obţină de la master Josy Taylor eliberarea mea din funcţia de detectiv. Mă simţeam din ce în ce mai atras de propunerea lui Harton de a-l însoţi la Sonora. Acesta venea zilnic să mă vadă. Îmi arătă o prietenie cu adevărat emoţionantă şi se bucura din tot sufletul de însănătoşirea tânărului Ohlert. În privinţa acestuia din urmă, trebuie să mărturisesc că se întâmplase pur şi simplu un miracol. William Ohlert refuza să audă până şi cuvântul „poet”. Îşi amintea de orice clipă a vieţii, excluzând perioada dintre fuga cu Gibson şi revenirea lui la normal. Acest răstimp rămase în mintea lui ca o pagină goală.

        Ne aflam, aşadar, într-o zi împreună: călugărul, eu, Ohlert şi Har ton. Depanam diversele întâmplări şi speranţe ale vieţii noastre. Deo dată, auzirăm bătăi în uşă. Servitorul deschise şi în prag îşi făcu apariţia un domn, la vederea căruia William scoase un strigăt de bu curie. Câtă suferinţă şi câte griji pricinuise părintelui său – aceasta o aflase încă înainte din gura mea. Acum se aruncă plângând în braţele bătrânului, în timp ce noi, ceilalţi, părăsirăm discret odaia.

        Mai târziu, avurăm destul timp să ne deschidem inimile şi să ne povestim de toate. Tatăl şi fiul şedeau alături, mână în mână. Bătrânul bancher obţinuse de la Taylor eliberarea mea din post şi, fără să mai preget, mă angajai să-l însoţesc pe Harton. Fireşte că ne-ar fi bucurat să participe şi un al treilea la expediţie. Şi când spun „al treilea”, mă gândesc, bineînţeles, la sărmanul Old Death, faimosul cercetaş al Vestului sălbatic.