Chapter 5 OLD FIREHAND.

        Multe, foarte multe ar fi de povestit despre întâmplările trăite alături de Harton. Dar cum urmăresc să-l înfăţişez în special pe Winnetou – care se afla atunci în altă parte – mă voi mărgini să spun că, după numeroase eforturi şi înfruntând multe primejdii, descoperirăm până la urmă bonanza. Nefiind dispus să mă ocup de exploatarea părţii ce-mi revenea, hotărâi s-o vând pe un preţ care îmi acoperi cu vârf şi îndesat toate pagubele suferite în naufragiu. Pornii apoi călare spre Rio Pecos, la apaşi. Acolo, în pueblo, apaşii mă primiră ca pe un frate; dar Winnetou lipsea. Făcea un tur de control pe la toate aşezările şi detaşamentele sale.

        De fapt, îmi lăsase vorbă să-l aştept. Cum însă aşteptarea ar fi durat cel puţin o jumătate de an, nu mă lăsai convins să rămân şi făcui o escapadă în Colorado, pentru ca apoi, prin Kansas, să mă întorc la Saint Louis. Pe drum, mi se alătură englezul Emery Bothwell, un bărbat extrem de instruit, întreprinzător şi curajos pe care, după cum stimaţii cititori vor afla cu alt prilej – aveam să-l regăsesc mai târziu în Sahara.

        Toate întâmplările prin care trecusem alături de Winnetou, ca şi cele trăite împreună cu Harton şi acum, de curând cu Bothvell – deveniră repede cunoscute, încât, sosind la Saint Louis, fusei de-a dreptul surprins de câte se discutau pretutindeni în legătură cu Old Shatterhand. Când bătrânul mister Henry îmi observă mirarea, zise, în felul său original:

        — Al dracului om! Treceţi într-o lună prin mai multe aventuri decât altul în două decenii, scăpaţi din primejdii ca prin minune, vă luaţi, ca, un greenhorn tinerel, colea, la întrecere cu cei mai mari oameni ai Vestului, daţi peste cap toate obiceiurile sângeroase de acolo, cruţându-i până şi pe duşmanii cei mai răi şi pe urmă căscaţi gura de mirare că se discută peste tot de isprăvile lui Old Shatterhand! Eu atâta vă spun: în ce priveşte faima, l-aţi depăşit în scurtă vreme până şi pe marele Old Firehand, care numără de două ori atâţia ani ca dumneavoastră. Nici nu ştiţi câtă bucurie îmi face când aud aceste discuţii! Doar eu şi nimeni altul, v-am sfătuit să apucaţi drumul Vestului! Pentru bucuria ce-mi dăruiţi, se cade să-mi arăt recunoştinţa. Ia priviţi încoace!

        Deschise scrinul în care îşi ţinea armele, scoase la iveală primul exemplar din carabina „Henry” făurită de el, îmi explică mecanismul, modul de întrebuinţare şi mă conduse apoi la poligonul de tir ca să încerc şi să apreciez neîntrecuta lui operă. Eram mai mult decât entuziasmat de carabină, dar, aşa cum procedasem şi altădată, îi atrasei atenţia asupra faptului că răspândirea unei asemenea arme cu repetiţie va avea cele mai grave urmări în ce priveşte fauna şi chiar existenţa populaţiei din Vest.

        — Ştiu, ştiu, confirmă meşterul. Mi-aţi mai spus-o şi cu alt prilej. Eu, însă, nu fac decât puţine exemplare. Asta de aici, adică primul, vă aparţine dumneavoastră. I-aţi dus faima în lume doborâtorului meu de urşi; păstraţi-l, deci, împreună cu carabina. Cred că o să vă folosească pentru viitoarele expediţii dincolo de Mississippi.

        — O, nu mă îndoiesc! Însă, pentru moment, nu pot să accept darul.

        — De ce?

        — Fiindcă, deocamdată, n-am intenţia să plec în Vest.

        — Atunci, încotro?

        — Întâi de toate, în patrie, apoi în Africa.

        — Ha?… făcu mister Henry, uitând să-şi închidă gura. Sunteţi într-o ureche? Vreţi să ajungeţi negru… hotentot?

        — Ei, nu merg eu până acolo! Dar i-am promis domnului Bothwell să ne întâlnim în Algeria, unde locuiesc nişte rude ale sale. Şi ne bate gândul să facem o călătorie în Sahara.

        — Ca să vă înghită leii sau hipopotamii?

        — Pshaw!Hipopotamilor nu le place carnea şi nu trăiesc în pustiu.

        — Dar leii?

        — Nici ăştia nu stau chiar în inima Saharei. Au şi fiarele nevoie de apă.

        — Ştiu, stimabile, ştiu. Doar n-o să bea sirop! E vorba însă de ceva mult mai complicat. Nu-i aşa că în Algeria se vorbeşte franceza?

        — Da.

        — Şi? Vă descurcaţi?

        — Mă descurc. Ştiu franţuzeşte.

        — Dar în deşert?

        — Acolo e nevoie de arabă.

        — Ei, asta-i problema! O să aveţi dificultăţi.

        — Ba nu. Profesorul meu de arabă trecea în Germania drept cel mai mare specialist în limbile orientale.

        — Ei, bată-vă norocul! Nimeni nu vă poate veni de hac! Mă mai gândesc însă la ceva care pesemne că v-ar scoate din cap ideea expediţiei.

        — Ce anume?

        — Cheltuiala! Vreau să zic, paralele.

        — Am eu nişte economii.

        — Ei, aş!…

        — Vorbesc serios. Bonanza mi-a adus câştiguri mari. În plus, bancherul Ohlert m-a onorat cu o gratificaţie considerabilă. Nu mai vorbesc de restul salariului pe care l-am încasat de la Josy Taylor pentru serviciile mele ca detectiv.

        — Atunci, poftim, luaţi-o la picior, ştergeţi-o în Sahara! Izbucni meşterul supărat. Nu înţeleg ce poate să caute un om acolo! Nisip, nisip şi iar nisip şi, pe deasupra, milioane de purici ai deşertului! Aici, la noi, aţi duce-o mult mai bine. În sfârşit, aflaţi că între noi doi s-a declarat divorţul. Nici nu ştiu dacă ne vom mai vedea vreodată!

        Se plimba cu paşi mari, grăbiţi, prin atelier, bombănea şi ocăra întruna, gesticulând cu ambele mâini. Dar firea lui, în fond blândă, răzbi repede. Se proţăpi în faţa mea şi mă întrebă:

        — Acolo, prin pustiu, vă mai foloseşte la ceva doborâtorul meu de urşi?

        — Desigur.

        — Şi carabina?

        — Mai ales!

        — Atunci, luaţi-le în spinare şi căraţi-vă! Hai, să nu vă mai prind pe-aici, că vă dau pe uşă afară, măgar de Sahara ce-mi sunteţi!

        Îmi vârî cu de-a sila armele în mâini, deschise uşa larg, mă îmbrânci şitrase zăvorul în urma mea. Dar pe când ieşeam în stradă, îşi scoase capul pe fereastră şi strigă:

        — Deseară treceţi pe la mine, nu-i aşa?

        — Mai încape vorbă?

        — Well! Vă pregătesc o supă de bere, cina dumneavoastră preferată. Ei, ce mai staţi? N-aţi şters-o?

        Când, după câteva zile, îmi luam rămas-bun de la bătrânul meşter, acesta îmi ceru cuvântul că – dacă nici o piedică serioasă nu-mi va sta în cale – mă voi întoarce în cel mult şase luni. Şi, într-adevăr, am reuşit să mă ţin de cuvânt. Exact după o jumătate de an, mă aflam din nou la Saint Louis.

        Bătrânul meşter se bucură din inimă auzind cât de mult îmi folosiseră cele două arme la stârpirea faimoasei gum – acea mult te mută caravană de tâlhari. Totodată, mă informă că Winnetou îl vizitase între timp.

        Aflând termenul când promisesem să mă întorc, Winnetou îl rugase pe meşter să mă îndrepte spre Rio Suanca unde, împreună cu un grup de războinici apaşi, avea să organizeze o mare vânătoare.

        Pornii numaidecât la drum. Îmi trebuiră trei săptămâni încheiate până să ajung la râul cu pricina şi, după o scurtă recunoaştere, dădui de tabăra vânătorilor. Winnetou admiră plin de entuziasm carabina lui Henry, dar nu-şi exprimă deloc dorinţa s-o încerce; considera că arma e proprietatea mea exclusivă, sfântă şi intangibilă. Spre plăcuta mea surpriză, tânărul apaş îmi oferi un armăsar murg pe care mi-l adusese în dar anume. Animalul, datorită vioiciunii sale, fusese botezat „Swallow”, adică rândunică sau rândunel. Se bucurase de cea mai înaltă dresură indiană şi se obişnui cu mine foarte curând.

        După vânătoare, Winnetou intenţiona să viziteze tribul Navajo, ca să aplaneze conflictul ce izbucnise între acesta şi oamenii tribului Niora. L-aş fi însoţit cu dragă inimă, dar nu se putu. Câteva zile înainte de proiectata noastră plecare, ne întâlnirăm cu un transport californian de aur. Călătorii se speriaseră cumplit văzându-se deodată înconjuraţi de indieni, dar se calmară curând auzind de numele lui Winnetou şi al lui Old Shatterhand. Ce răsunet aveau aceste două nume se vădea şi din faptul că oamenii mă rugară, fireşte, contra unei remuneraţii corespunzătoare, să-i călăuzesc până la fortul Scott. Eu refuzai din capul locului, pentru că nu voiam să mă despart de Winnetou, dar dânsul, ca fost dascăl al meu, măgulit de atenţia şi încre derea de care mă bucuram, mă sfătui să le fac serviciul cerut şi apoi, de la fortul Scott, să mă îndrept spre miazănoapte, către preria Gravei, la vest de Missouri, unde urma să ne regăsim. Avea intenţia să-l vizi teze pe vechiul şi vestitul său prieten Old Firehand, care se afla în acele ţinuturi.

        Despărţindu-ne, aşadar, din propria lui dorinţă, plecai împreună cu străinii aceia, conducându-i, nu fără a înfrunta destule primejdii, până la destinaţie. Trebuie spus că numai mulţumită carabinei Henry şi calului meu excelent reuşii să ies teafăr din toate încercările.

        Trecui apoi prin Kansas şi Nebraska, străbătând ţinutul siucşilor, de urmărirea cărora scăpai tot datorită lui Swallow, calul meu nemaipomenit de iute. Winnetou îmi explicase că acest drum mă va duce către un teren petrolifer proaspăt descoperit şi pus în exploatare de un anume Forster; îmispusese că ar exista acolo şi un magazin universal, unde puteam să-mi cumpăr de toate.

        După calculele mele, trebuia să fi ajuns în preajma acelui teren petrolifer. Ştiam că-i spune New Venango şi că se află în una din acele văgăuni numite „bluffs”, tăiate aproape vertical în prerie şi străbătute, de obicei, de un pârâiaş care fie că dispare fără urmă sub stânci, fie că se scurge treptat în pământul avid sau – dacă volumul de apă e mai mare – se lărgeşte şi devine râu în toată legea. Până aici, însă, câmpul plin de floarea-soarelui nu vădea nici un semn care să indice apropierea unei astfel de depresiuni. Calul simţea nevoie de odihnă şi eu însumi, ostenit de lunga mea călătorie în necunoscut, râvneam din ce în ce mai mult să ating odată ţelul ce mi-l fixasem pentru ziua respectivă. Acolo gândeam să poposesc o zi, să mă odihnesc şi să-mi procur muniţia necesară, pentru că-mi epuizasem pe drum aproape toate rezervele.

        Când să-mi pierd cu totul nădejdea că voi ajunge la ţintă, Swallow îşi înălţă capul şi scoase acel fornăit specific, prin care adevăratul cal de prerie anunţă prezenţa unei fiinţe. Îl oprii uşurel în loc şi mă răsucii în şa scrutând împrejurimile. Nu era nevoie de prea multă cercetare. La orizont, doi călăreţi care, probabil, mă văzuseră la rândul lor, se apropiau de mine în galop. Distanţa dintre noi era încă prea mare ca să le pot desluşi chipurile, dusei la ochi luneta şi, spre surpriza mea, constatai că unul din călăreţi – fapt neobişnuit în acele ţi nuturi – era un tânăr aproape nevârstnic.

        „Ciudat lucru! Comentai în sinea mea. Un copil călare prin prerie! Şi îmbrăcat într-un autentic costum vânătoresc!” Cuprins de nerăbdare, îmi vârâi la loc pistolul şi cuţitul pe care, din precauţie, le scose sem de la brâu.

        „Şi bărbatul de alături să fie oare un yankeu din tagma celor care se dau în vânt după întâmplări excentrice? Sau e vorba de acel flats ghost, duh al câmpiei, care, după credinţa indienilor, călăreşte noaptea pe un cal de foc şi ziua, sub tot felul de înfăţişări înşelătoare, pribegeşte în preajma pădurilor, momindu-i pe albi şi ducându-i la pierzanie? Sau e un ostatic alb capturat în regiunile de răsărit?”

        Îmi controlai, oarecum stânjenit, aspectul exterior, care nu semăna nici pe departe cu al unui gentleman; jambierele erau numai noroi, pantalonii plini de jeg – deoarece respectam onorabilul obicei vânătoresc de a înlocui şervetul sau ştergarul cu postavul nădragilor; pătându-i din belşug cu grăsime de bizon şi de urs. Vesta, ca un sac de piele, care suportase cu stoicism atâtea intemperii şi calamităţi atmosferice, îmi dădea înfăţişarea unei sperietoare de ciori biciuită de furtuni. Iar căciuliţă de biber nu numai că se lăţise peste măsură, dar şi năpârlise parcă după termen: părea să fi fost în foarte intime relaţii cu focurile de tabără.

        Din fericire, nu mă aflam într-o lojă a Operei Mari, ci între Black Hills – Colinele Negre – şi Munţii Stâncoşi. Şi nici timp n-aveam să mă necăjesc; abia apucasem să-mi examinez ţinuta, că ciudaţii călăreţi şi ajunseră lângă mine. Drept salut, băiatul îşi înălţă cravaşa cu mânerul în sus şi rosti cu glas pur, aproape copilăresc:

        — Good day, sir Aţi pierdut ceva de vă uitaţi atât de atent la pro pria persoană?

        — Your servant, sluga dumneavoastră, domnişorule! Îmi încheiamplatoşa ca nu cumva privirea dumneavoastră ageră să-mi sfredelească pieptul.

        — Va să zică, e strict interzis să vă privesc?

        — Nicidecum. Consider însă că şi mie mi-e îngăduit să vă măsor cu toată atenţia.

        — Mă rog, cu un cavaler care poartă platoşă şi coif de biber trebuie să te porţi frumos. Ridicaţi-vă, deci, privirea cruntă şi studiaţi-mă!

        — Mulţumesc. Ne putem cântări deci în toată voia, ceea ce pentru mine e, desigur, mai plăcut; ţinuta dumneavoastră impecabilă s-ar potrivi de minune cu orice salon. Şi, răsucindu-mi calul, adăugai:

        — Aşa, acum mă puteţi vedea din toate părţile, călare şi în mărime naturală! Vă plac?

        — Staţi niţel, uitaţi-vă şi la mine! Răspunse băiatul râzând. Îşi cabra calul şi se roti la rândul lui. Acum prezentarea e completă. Binevoiţi a vă exprima primul: vă plac?

        — Hm, nu e rău! În orice caz, păreţi destul de acceptabil pentru aceste locuri. Dar eu?

        — Aşa şi aşa! Numai că nu se cade să mă apropii de dumneavoastră mai mult decât îmi impune o anume prudenţă.

        — Într-adevăr, făcând abstracţie de persoana ca atare, alura e destul de impozantă, adăugă însoţitorul lui pe un ton de zeflemea şi privindu-l cu vădită admiraţie pe Swallow.

        Neluând în seamă jignirea, mă adresai băiatului, care, pentru vârsta lui, dovedea o excepţională bună creştere:

        — Rezerva dumneavoastră, sir, e îndreptăţită. Cred însă ca mă scuză însăşi sălbăticia acestor locuri.

        — Sălbăticie! Va să zică, sunteţi străin?

        — Atât de străin, încât caut de o zi întreagă o anume adresă şi nu o găsesc.

        — Atunci, dacă vreţi să cunoaşteţi nemărginirea acestei sălbăticii, haideţi cu noi!

        Apucă în direcţia pe care o urmasem eu şi îşi îndemnă calul în toate felurile, de la trap uşor până la galopul cel mai vijelios. Swallow al meu îl imită fără greutate, deşi nu se odihnise toată ziua. Da, bravul animal parcă înţelesese că e vorba de un mic concurs şi o luă atât de repede înainte, încât băiatul, neputând să se mai ţină de el, îşi struni calul exclamând:

        — Extraordinar, sir! Nu aveţi cumva de gând să vindeţi armăsarul?

        — Cu nici un preţ, sir, răspunsei, mirat de propunere.

        — Nu mă tot luaţi cu „sir”

        — Cum doriţi. Însă mustangul acesta, care m-a scos din atâtea primejdii, nu-l vând pentru nimic în lume.

        — A fost dresat de indieni, observă el cercetându-l cu ochi de cunoscător. De unde îl aveţi?

        — De la Winnetou, căpetenia apaşilor, cu care m-am văzut ultima oară la Rio Suanca.

        Mă privi vădit surprins.

        — De la Winnetou? Păi ăsta e indianul cel mai vestit şi mai temut din tre Sonora şi Columbia! Nu faceţi deloc impresia că l-aţi cunoaşte, sir!

        — Şi de ce nu? Întrebai, zâmbind.

        — Păreţi mai degrabă vreun geometru; veţi fi măsurând terenul sau cam aşa ceva. Oamenii aceştia sunt de obicei destul de pricepuţi şi curajoşi, dar nu-i văd să se aventureze tocmai printre apaşi, niori sau navaicaşi. Ar fi prea de tot. Pistolul dumneavoastră curăţel, luci os, cuţitul prea delicat, puşca aceea de paradă prinsă în curea, până şi poziţia călăreţului pe cal nu prea se potrivesc cu imaginea unui squatter sau vânător de prerie.

        — Ce-i drept, e drept: nu sunt decât un vânător de duminică. Dar armele mele nu sunt chiar de lepădat. Le am din Saint Louis, de pe Front-Street. Şi dacă, după cum se pare, sunteţi aici ca şi acasă, atunci trebuie să ştiţi că la Saint Louis găseşti pe preţ bun marfă corespunzătoare.

        — Mă rog, numai că marfa îşi dovedeşte calitatea abia după ce-a fost folosită cum trebuie. Ce părere aveţi de pistolul acesta?

        Îşi vârî mâna în coburul şeii şi scoase un coşcogea pistol vechi şi ruginit, care semăna mai degrabă cu un retevei uzat decât cu o armă.

        — Deh! E de pe vremea lui Pazvante, dar în mâna unui trăgător obişnuit cu astfel de arme s-ar putea dovedi destul de bună. Am văzut nu o dată indieni mânuind admirabil cele mai prăpădite puşti.

        — Atunci, spuneţi-mi dacă atingeau şi ei asemenea performanţă? Îşi îndemnă calul, se roti apoi în trap întins împrejurul meu, înălţă pistolul şi, până să-mi dau seama de intenţie, trase asupra mea. Căciuliţa îmi zvâcni uşor şi, în acelaşi timp, floarea-soarelui cu care mi-o împodobisem zbură pe dinaintea ochilor mei. Pesemne că acest trăgător excelent voia să-mi vadă reacţia şi să se convingă câte parale fac în calitatea mea de vânător duminical. De aceea rostii foarte calm:

        — Cred că oricine e capabil de asemenea performanţă. În schimb, nu oricui îi face plăcere să-şi expună astfel pălăria, sub care s-ar putea să se afle din întâmplare şi un cap. De aceea vă sfătuiesc să nu mai trageţi înainte de a-l fi convins pe interlocutor că mânuiţi într-adevăr fără greş stropitoarea asta de pulbere.

        — Wherefore? Şi de ce? Auzii întrebând în spatele meu. Însoţitorul tânărului călărea o mârţoagă înaltă, greoaie, care nu reuşise să ţină pasul cu caii noştri şi ne ajunse din urmă abia când trosni pistolul.

        — Capul unui vântură-lume, reluă el, plus căciuliţa nu fac, în orice caz, mai mult decât o porţie de pulbere.

        Era un bărbat înalt, uscăţiv, deşirat, cu gâtul subţire, cu o fizio nomie de yankeu viclean. Din consideraţie pentru tovarăşul său, tre cui şi peste această grosolănie, deşi mi se păru că atitudinea mea pa sivă era atribuită de băiat unei alte cauze. Evident, tânărul nu-mi ad mira deloc lipsa de combativitate.

        Toată această întâlnire mi se părea foarte stranie. Dac-aş fi găsit-o relatată într-an roman, l-aş fi bănuit cu siguranţă pe autor că dă imposibilul drept posibil. Oricum, un lucru era limpede: trebuia să fie vreo aşezare omenească pe aproape şi, cum în aceste locuri de mult nu se mai desfăşuraseră bătălii între triburile sălbatice, chiar şi un adolescent putea să se plimbe fără teamă prin prerie.

        Nu-mi era tot atât de limpede cum să mă port cu acest tânăr interesant. Dibăcia şi cunoştinţele lui asupra Vestului mă făceau săbănuiesc că-şi duce viaţa în condiţii cu totul speciale. Nu era, deci, de mirare că-l cercetam din ochi cu cea mai vie atenţie.

        Călărea înaintea mea la o jumătate lungime de cal şi soarele, coborând spre apus, îl scălda în razele-i de aur. Era „oacheş şi frumos”, cum vorbeşte psalmul despre micul David. Trăsăturile lui nobile, cu toată frăgezimea specifică vârstei, aveau accente hotărâte, dovedind o dezvoltare precoce a spiritului şi o voinţă dârză. Întreaga-i ţinută, sigură, degajată, parcă te obliga să nu-l tratezi ca pe un copil, deşi nu părea să aibă mai mult de şaisprezece ani.

        Mă gândeam fără voie la unele povestiri pe care le citisem odini oară, la istorisirile despre vitejia şi cutezanţa proprii până şi copiilor, aici, în Far West. Dar această dezinvoltură şi hotărâre nu puteau fi puse numai pe seama firii sale, ci şi a bunăstării materiale de care, probabil, se bucura. Altminteri, nici nu m-ar fi întrebat adineauri dacă vreau să vând mustangul. Deodată, băiatul strânse de frâu şi domoli trapul calului.

        — Vreţi să ajungeţi la New Venango, sir? Mă întrebă el.

        — Da.

        — Şi veniţi din savană, nu-i aşa?

        — Exact. Se şi vede, de altfel, după înfăţişare.

        — Dar westman nu sunteţi!

        — Trebuie să aveţi nişte ochi foarte ageri, ca să mă pătrundeţi numai dintr-o privire!

        — German?

        — Da. Pesemne că mă cam trădează engleza mea, adică accentul.

        — Accentul nu e chiar atât de prost, însă destul de caracteristic ca să vă ghicesc obârşia. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, putem vorbi în limba maternă.

        — Cum, suntem compatrioţi?!

        — Tata e german; eu, însă, m-am născut la Quicourt. Mama era indiană, din tribul assineboinilor.

        Abia acum îmi explicam profilul său caracteristic şi nuanţa închisă a pielii. Aşadar, mama îi murise şi tatăl trăia. Mă aflam în faţa unui caz neobişnuit şi curiozitatea mea se transformă dintr-o dată într-un interes profund.

        — Uitaţi-vă în zare, mă îndemnă băiatul. Vedeţi fumul de colo, care se ridică din pământ?

        — Ah, am ajuns, va să zică, la acel „bluff” pe care-l caut! Acolo, cică, se află New Venango, aşezat ca într-o copaie. Îl cunoaşteţi pe Emery Forster, prinţul petrolului?

        — Oarecum. E tatăl cumnatei mele, adică a soţiei fratelui care locuieşte în Omaha. Tocmai le-am făcut o vizită şi la înapoiere am tras aici, la o gazdă. Aveţi vreo treabă cu Forster, sir?

        — Nu. Mi-ar trebui doar să găsesc un magazin ca să-mi procur câte ceva de acolo. De Forster n-am întrebat decât din curiozitate, cum fac, desigur, toţi drumeţii care trec pe-aici. Nu se poate să nu te interesezi de unul din cei mai mari prinţi ai petrolului!

        — L-aţi şi văzut?

        — O, habar n-am cum arată!

        — Ba dimpotrivă! Îl vedeţi şi acum. Călăreşte alături. Ce-i drept, nu am făcut prezentările, dar e de scuzat: în prerie nu se prea respectă normele bunei-cuviinţe.

        — Nu sunt de aceeaşi părere, protestai, fără a-l onora pe yankeu măcar cu o privire. Socot chiar că preria are un mod al ei de a selecta oamenii, nu după criteriul bogăţiei, ci al valorii autentice. Daţi arogantului dumneavoastră prinţ al petrolului arma pe care o mânuiţi cu atâta precizie şi expediaţi-l de unul singur în Vest: cu toate milioanele lui, se va prăpădi. Şi, dimpotrivă, întrebaţi pe orice westman serios care, ca un stăpân absolut, cutreieră cu puşca lui imensitatea pre riei, câţi bani posedă şi vă va râde în nas. Acolo unde omul se măsoară după primejdiile pe care ştie să le înfrunte, căciuliţa mea, de pildă, face mai mult decât actul de proprietate asupra nu ştiu câtor izvoare de ţiţei. În prerie nu profesorii de dans, ci cuţitele de vânătoare sta bilesc regulile de conduită.

        Tânărul îşi îndreptă privirea mai întâi asupra lui Forster, apoi asupra mea. Observai că vorbele mele îi merseseră la inimă. Totuşi, nu se putu abţine de la o rectificare:

        — N-am să vă contrazic întru totul, sir. Cred însă că există pe ici, pe colo şi trapperi sau squatteri care nu mi-ar râde în nas dacă i-aş întreba cât aur posedă. Aţi auzit vreodată de Old Firehand?

        — Cum să nu! E unul din cei mai vestiţi vânători ai pădurilor; îl cunosc, dar numai din auzite.

        — Ei bine, el şi Winnetou, va să zică un alb şi un roşu, fac parte dintre oamenii la care mă refer. Ei ştiu toate hăţişurile, munţii, râpele, pădurile şi vă pot conduce la zăcăminte de aur sau argint nebănuite de alţii. Mă îndoiesc că vreunul din ei ar face schimb cu un petrolist!

        — Pshaw, Harry, interveni Forster, sper că nu vrei să mă jigneşti! Tânărul evită să răspundă. Eu însă rostii glacial:

        — Oricum, nu petrolistul a descoperit aceste comori şi cred că nici n-ar cuteza să le exploateze cu preţul scumpei sale vieţi. De alt fel, tinere master, veţi conveni că observaţia dumneavoastră confirmă, de fapt, cele spuse de mine. Un adevărat westman, chiar dac-ar des coperi cea mai bogată vână de aur, nu şi-ar da pentru ea libertatea la care ţine mai presus de orice. Dar iată că am ajuns la „bluff”, ţinta călătoriei noastre!

        Ne oprirăm la marginea unei râpe şi zării pe fundul ei o aşezare mai măruntă decât bănuisem. Terenul, jos, era relativ mic, străjuit jur-împrejur de stânci prăpăstioase şi străbătut de un râu destul de lat, ce-şi tăia drum prin bolovăniş. Peste tot – instalaţii de foraj. O sondă lucra din plin chiar pe malul apei. La centru, în vecinătatea unor hale, se afla o clădire cu locuinţe. Deşi improvizată, clădirea părea destul de confortabilă. Orişiunde îţi roteai privirea, vedeai doage, funduri de butoaie şi tot soiul de rezervoare, unele încă goale, altele pline cu mult râvnitul carburant.

        — Da, sir, acesta este „bluff”-ul, spuse Harry. Dincolo vedeţi magazinul, alături restaurantul, apoi un hotel şi altele. Iar aici e drumul cam povârnit, pe care va trebui să coborâm, desigur, cu precauţie, ca să nu ne rupem gâtul. Veniţi şi dumneavoastră?

        Descălecarăm sprinten amândoi.

        — Luaţi calul de dârlogi, mă Sfătui băiatul.

        — Swallow al meu mă urmează singur. Luaţi-o dumneavoastră înainte!

        Într-adevăr, mustangul venea după mine fără nici un îndemn şi, în timp ce Forster cu gloaba lui ne urma anevoie şi cu teamă, eu ad miram viteza şi siguranţa băiatului la coborâş. Era exclus ca asemenea deprinderi să şi le fi însuşit în Est. Şi faptul acesta îmi sporea şi mai mult interesul pentru persoana lui. Jos, încălecarăm iarăşi. Eram pe punctul de a mă despărţi de ei, crezând că se vor îndrepta spre clădirea cu locuinţe, în timp ce eu trebuia să caut magazinul. Dar For ster mi se adresă arogant:

        — Fără grabă, stimabile! Mergem şi noi până la magazin. Mai am o bagatelă de aranjat cu dumneavoastră.

        Datorită interesului pe care mi-l stârnise băiatul, mă ispitea într-adevăr gândul să mai rămân puţin în societatea lui. Dar pe For ster nici măcar nu-l întrebai ce anume „bagatelă” va fi având de aranjat cu mine. De altfel, aveam să mă lămuresc foarte curând în această privinţă. Ajunşi la „Store and Boardinghouse”, magazin şi hotel – precum scria cu cretă pe uşa acelei construcţii simple ca o cabană —, sărirăm de pe cai şi Forster, niciuna, nici două, îl prinse pe Swallow de dârlogi.

        — Cumpăr calul. Cât costă?

        — Nu-l vând.

        — Două sute de dolari!

        Am pufnit în râs, refuzând categoric.

        — Două sute cincizeci!

        — Nu vă mai osteniţi degeaba!

        — Trei sute!

        — Nu-l vând!

        — Trei sute şi, în plus, alegeţi la magazin, în contul meu, tot ce vă trebuie.

        — Credeţi cu adevărat că un om al preriei îşi înstrăinează calul, fără care s-ar putea duce de râpă?

        — Vă mai dau şi calul meu pe deasupra.

        — Păstraţi-vă, domnule, gloaba! Nu merită nici un fir de păr din căciula mea!

        — Dar îmi place! Trebuie să-mi daţi calul! Îşi pierdu răbdarea Forster.

        — Cred şi eu că vă place, însă degeaba stăruiţi. Sunteţi prea sărac ca să-l puteţi cumpăra.

        — Prea sărac?! Repetă Forster, privindu-mă de sus, ca şi când ar fi vrut să mă intimideze. N-aţi aflat că mă cheamă Emery Forster? Cei care mă cunosc ştiu bine că pot să cumpăr şi o mie de mustangi ca ăsta!

        — Banii dumneavoastră mă lasă rece. Dacă vă trebuie un cal, n-aveţi decât să apelaţi la geambaşi. Dar armăsarul meu lăsaţi-l, vă rog, în pace! Daţi-i drumul!

        — Ia te uită, neobrăzatul, neisprăvitul! Asemenea individ, căruia îi ies degetele prin spărtura ghetei, ar trebui să se bucure nespus că i se oferă bani pentru o pereche de cizme şi că-i agoniseşte barem o dată în chip cinstit!

        — Emery Forster, ţine-ţi limba-n frâu! Altfel te vei convinge îndată că omul care, după cum te-ai exprimat adineauri, nu face mai mult decât „o porţie de pulbere”, ştie să ţi-o plătească pe merit.

        — Oho, băiete, aici nu ne aflăm în prerie, unde orice haimana îşi poate face mendrele! În New Venango eu sunt stăpân, eu poruncesc! Iar pentru cel ce nu înţelege cu binele, găsim noi leacul! Te mai întreb o singură dată: îmi dai calul, ori ba?

        Orice alt westman i-ar fi răspuns de mult cu pistolul. Dar pe mine, în loc să mă înfurie, purtarea lui Forster mă amuza. Pe de altă parte, simpatia pentru tânărul său însoţitor mă îndemna la răbdare. Aşadar, refuzai încă o dată, liniştit:

        — Nu-l dau! Luaţi, vă rog, mâna de pe dârlogi! Dădui să-mi iau calul în primire, dar Forster mă împinse zdravăn şi sări în şa.

        — Aşa, viteazule, ca să vezi că Emery Forster ştie să cumpere chiar când i se refuză vânzarea! Urcă-te pe calul meu, îţi aparţine. La magazin târguieşte în contul meu. Iar dolarii îi capeţi când doreşti! Vino, Harry! Am terminat discuţia!

        Băiatul nu-l urmă imediat. Mai stătu câteva clipe locului, privindu-mă ţintă în ochi. Cum nu schiţam nici un gest ca să-l pun la respect pe Forster şi să-mi reiau calul, o expresie de scârbă se aşternu pe chipul lui tânăr.

        — Ştiţi ce înseamnă coiot, sir? Mă întrebă el.

        — Da, confirmai cu tot calmul.

        — Ei?

        — Vă referiţi la lupul preriei? E un animal extrem de laş. Fuge la orice lătrat de câine şi nu merită decât dispreţ.

        — Aţi răspuns bine. De altfel, nici nu era greu, fiindcă sunteţi din acelaşi neam… un coiot!

        Total decepţionat, îmi întoarse spatele şi plecă după individul care stăpânea şi poruncea în New Venango.

        Eu nu scosei nici o vorbă. Ştiam ce fac. Îl lăsam pe Forster să se legene câtva timp în iluzii. În felul acesta îmi asiguram prilejul de a-l mai revedea pe Harry, ale cărui ultime cuvinte nici măcar nu mă jigniseră.

        Câţiva cetăţeni ieşiseră între timp din magazin şi asistaseră la penibila noastră tocmeală. Unul din aceştia legă mârţoaga lui Forster de un stâlp şi se apropie de mine. După părul său roşcat, îţi dădeai seama de la o poştă că individul, cam cherchelit de altfel, era irlandez.

        — Nu pierdeţi ocazia, master, mă sfătui el. E o afacere bună. Aveţi intenţia să staţi mai mult timp la New Venango?

        — N-am nici un chef! Sunteţi, cumva, proprietarul acestui renumit complex comercial?

        — Da, eu în persoană. Iar complexul, vorba dumneavoastră, e într adevăr renumit. Aveţi întru totul dreptate. Unde mai pui că şi eu personal sunt cât se poate de faimos: nu-mi găsiţi pereche la suptul rachiului. Se pare că norocul v-a adus încoace.

        — Cum aşa?

        — Uite ce-i: aţi putea rămâne la mine nu o zi-două, ci definitiv. Am nevoie de un tejghetar căruia să nu-i sară ţandăra când se pomeneşte cu un picior în spate. În meseria noastră de negustor, orgoliul nu e rentabil, ba dimpotrivă. Or, am văzut adineauri că ştiţi să înghiţiţi chiar şi un brânci tărişor. Batem palma? E spre binele dumneavoastră!

        De fapt, ar fi trebuit să-l plesnesc. Dar propunerea lui era mai curândcaraghioasă decât supărătoare. De aceea intrai în magazin, fără să-i dau nici un răspuns. Alesei o seamă de lucruri şi-l întrebai de preţ. Negustorul mă privi mirat.

        — N-aţi înţeles că plăteşte Forster? Dumnealui e om de cuvânt. Puteţi lua tot ce vă trebuie. Nu-mi datoraţi nici un penny.

        — Mulţumesc! Eu nu apelez la punga unui hoţ de cai. Îmi achit singur marfa.

        Negustorul parc-ar fi vrut să mai stăruie. Dar când văzu monedele de aur din mâna mea, făcu subit o mutră extrem de amabilă şi târgul începu cu acel amestec de viclenie şi dârzenie cu care, în orice parte a lumii, negustorii ştiu să-i buzunărească pe naivi.

        Până la urmă, căzurăm la învoială. Intrai în posesia unui costum vânătoresc nou-nouţ şi, în schimbul unei sume bunicele, îmi asigurai provizii de alimente şi muniţii pentru un răstimp destul de lung. Între timp, seara coborî de-a binelea şi peste tot se aşternu un întuneric dens, opac. Odăile scunde ale hanului nu mă prea îmbiau, îmi săltai deci pe umăr sacul cu târguieli bucşit până la refuz şi ieşii afară, la aer. Gândeam să-l caut pe Forster şi să-i spun o vorbuliţă despre „drepturile” sale de atotstăpân.

        Drumul ducea de-a lungul râului şi ceea ce nu observasem mai înainte mi se preciza abia acum, când atenţia nu-mi mai era sustrasă de prezenţa însoţitorilor: mirosul de gaz răspândit peste tot se înteţea şi mai mult cu cât te apropiai de apă. Însemna, deci, că pe râu se scurgea o mare cantitate de carburanţi.

        Clădirile spre care mă îndreptam se înălţau sumbre, mohorâte. Dar după ce înaintai pe drumul uşor cotit, un val de lumină mă întâmpină dinspre veranda casei lui Forster. Îmi dădui seama că pa tronul avea musafiri. Mă apropiai de gardul ce împrejmuia curtea şi desluşii un fornăit pe care-l recunoscui de îndată.

        Ştiam că Swallow al meu nu se lasă dus în grajd de nici o mână străină. De aceea fusese lăsat afară şi priponit chiar sub verandă, unde putea fi mai uşor supravegheat. Mă strecurai tiptil în curte, până la zidul scund pe care se sprijinea terasa. Ajunsei astfel la mustangul meu şi iată că de acolo îl zării pe Harry întins într-un hamac. Era tocmai pe punctul de a se angaja într-o discuţie cu Forster care şedea alături. Fără să-mi iau ochii de la ei, legai sacul cu târguieli de şaua lui Swallow. Dragul de el, nici nu se lăsase măcar deşeuat. Când îl încălecase Forster, n-ar fi trebuit decât să fluier o dată şi mustangul ar fi dat cu el de pământ şi s-ar fi întors la mine.

        — Treabă inutilă şi urâtă, dear uncle, dragă unchiule, îl auzii pe băiat vorbind. Nici n-ai judecat bine ce faci, te-ai pripit.

        — Doar n-oi fi vrând să mă-nveţi tu cum să procedez! Afacerile sunt afaceri. Preţurile au scăzut din cauza debitului prea mare. Dacă lăsăm deci să se scurgă ţiţeiul timp de o lună, preţul va creşte, beneficiul va spori. Ascultă-mă pe mine! Lovitura trebuie dată până la capăt. Aşa s-a hotărât şi aşa va fi! Prin spărtura aceea se duce totul pe Venango-River. Până urcă iarăşi preţurile, punem în funcţiune şi noua sondă. De butoaie nu ducem lipsă: peste câteva zile, expediez un transport în Est şi pun mâna pe o sumă considerabilă, câteva sute de mii.

        — E o afacere necinstită. Şi, pe urmă, se pare că aţi uitat cu totul deexistenţa zăcămintelor din vechiul continent şi din alte părţi ale lumii. Politica voastră îi va îndemna pe adversari la eforturi maxime, aşa că voi înşivă veţi pune în mâna concurenţei, deocamdată neinformate, armele de rigoare. De altfel şi aici, în Statele Unite, stocurile sunt atât de mari, încât acoperă necesarul pentru multă vreme.

        — Habar n-ai ce uriaşe sunt cererile; de aceea nu eşti în măsură să apreciezi. Şi nici vârsta nu te ajută.

        — Asta rămâne de văzut.

        — Ce să se mai vadă?! E limpede ca bună ziua. Nu mi-ai spus chiar tu, adineauri, că te-ai înşelat în legătură cu pădurarul acela, sau ce dracu' o mai fi? Mie nici prin vis nu mi-ar fi trecut că te-ai putea complace într-o asemenea tovărăşie!

        Îl văzui pe Harry că se simte jenat.

        — Ştii doar că am crezut tocmai într-o asemenea tovărăşie, răspunse el cu fermitate. Ştii că mi-am trăit până acum viaţa în aşa zisa „lume de jos”. Ar fi să nu-mi iubesc tatăl nici atâtica, dacă aş dispreţui această lume numai pentru aspectul ei exterior. Găseşti acolo oameni cu care mulţi dintre nobilii voştri gentlemeni şi baroni pu trezi de bogaţi nu se pot măsura în privinţa valorii. Iar în legătură cu cazul de astăzi, nu înseamnă că m-am înşelat. Ţi-am spus doar că la început omul mi se păruse altfel. Pentru mine nu e totuna să presupun sau să mă conving.

        Forster îşi pregătea replica, dar nu apucă să deschidă gura că bubui ca un trăsnet infernal, de parcă pământul de sub noi ar fi crăpat în două. Văzduhul se cutremură până hăt-departe şi când îmi întorsei speriat privirile, constatai că mai în sus, pe mal, acolo unde funcţionase până adineauri sonda, se ridica o trâmbă incadescentă de vreo cincizeci de picioare înălţime, zbuciumându-se în aer, prăbuşindu-se apoi în adânc şi inundând cu o viteză uimitoare terenul înclinat în pantă, în acelaşi timp, năvăli asupră-mi un miros tare, înţepător de gaz. Aerul părea încins de un foc străveziu, fluid.

        Cunoşteam fenomenul acesta teribil, căci mai asistasem la o asemenea catastrofă în valea Kanawha. Dintr-un salt, ţâşnii în faţa oamenilor adunaţi pe verandă şi împietriţi de groază.

        — Stingeţi luminile! Strigai. Repede, stingeţi luminile! A erupt sonda, năvăleşte gazul! Stingeţi, că de nu, în două minute totul ia foc, m-auziţi?!

        Şi, niciuna, nici două, mă apucai să sting lămpile. Dar şi în odaia de sus era lumină, ca şi dincolo, în prăvălie. Gazul se răspândea cu o iuţeală fantastică. Trebuia pus totul în joc pentru salvarea oamenilor.

        — Fugiţi de-aici! Fugiţi, pentru numele lui Dumnezeu! Urcaţi sus, cât mai sus, cocoţaţi-vă pe stânci! Strigam întruna.

        Fără să mă mai sinchisesc de ceilalţi, îl înşfăcai pe Harry şi, cât ai clipi, îl urcai în şa, săltându-mă la spatele lui. Băiatul, interpretându-mi greşit gestul şi nebănuind cât de gravă e primejdia, se zbătea din răsputeri să scape din strânsoare. Dar cum în asemenea momente forţa fizică se manifestă la extrem, îl strânsei cu atâta tărie, încât rezistenţa lui slăbi curând, în timp ce Swallow, al cărui instinct făcea de prisos zăbala şi pintenii, ne duse ca vântul în jos, de-a lungul râului.

        Poteca pe care coborâsem din savană spre New Venango nu mai puteafi folosită. O năpădise focul. Abia la capătul văii puteam încerca o salvare. Ziua, când cercetasem locul, nu observasem nici un drum care să ducă pe acolo; dimpotrivă, pereţii de piatră erau atât de apropiaţi, încât apa îşi croia anevoie cale printre ei, zbuciumându-se şi spumegând.

        — Spuneţi repede, mă adresai lui Harry, există vreun drum care să ne scoată din valea asta?

        — Nu, nu! Gemu băiatul, încercând din nou să scape din strânsoarea mea. Lăsaţi-mă! Daţi-mi pace!

        Fireşte că nu puteam lua în seamă dorinţa lui. Măsurai cu atenţie peticul de cer care mijea printre cei doi pereţi abrupţi de piatră. Deo dată, simţii o apăsare sub piept, însoţită de glasul hotărât al lui Harry:

        — Daţi-mi drumul, că de nu, vă tai cu propriul dumneavoastră cuţit!

        Zării cuţitul scânteind în mâna lui; mi-l smulsese de la brâu. Nu mai era timp pentru explicaţii. Ii încleştai cu dreapta încheieturile ambelor mâini, iar cu braţul stâng îl strânsei şi mai tare.

        Pericolul creştea cu fiece clipă; valul arzător inundase depozitele şi butoaiele detunau ca nişte salve de artilerie. Conţinutul lor se revărsa ca un evantai de foc în oceanul arzând care potopea totul în calea lui. Aerul se înfierbântase. Aveam senzaţia că mă sufoc fierbând într-un cazan cu apă. Dogoarea crescu atât de mult şi de repede, încât mi se părea că-mi frige măruntaiele. Mai-mai să-mi pierd cunoştinţa, dar îmi încordai toate fibrele corpului. Nu-mi era numai de mine: răspundeam şi de viaţa lui Harry.

        — Come on, Swallow, înainte, înainte, well!… Căldura ucigătoare îmi uscase gâtlejul; glasul nu mă mai asculta. Dar nici nu era nevoie de glas. Fără să aştepte îndemn, neînfricatul meu Swallow alerga cu o iuţeală fantastică. Iar eu nu mai vedeam cu ochii decât că dincoace de râu nu era scăpare. Flăcările luminau suficient pereţii de piatră ca să mă pot convinge că escaladarea e imposibilă. Trebuia să sărim în apă! Trebuia să tot mergem prin apă până am fi putut ieşi undeva, pe partea cealaltă.

        Strânsei uşor genunchii şi Swallow, dintr-un salt, despică valurile care ne înghiţiră apoi pentru o clipă. Simţeam că se nasc în mine puteri noi; sângele îmi pulsa proaspăt în vine. Saltul fusese atât de puternic, încât mustangul, bunul meu Swallow, dispăru sub mine în adâncuri. Acum, însă, îmi era totuna. Trebuia să ajung dincolo, tre buia să ne tăiem cale! Swallow întrecuse în viteză focul ce ne gonea din urmă. Acum, pălălaia se înălţa până la cer şi învăluia râul, alimentată de ţiţeiul scurs în şuvoaie. Într-un minut, în câteva secunde, poate şi mai repede, putea să ne ajungă şi pe noi. Băiatul se lipise de mine, inert. Leşinase. Înotam ca niciodată în viaţa mea; de fapt, nu înotam, ci mă aruncam înainte, nebuneşte, prin fulgerele ce zvâcneau luminând fundul apei. Mă stăpânea o groază cumplită, neîndurătoare, ca un coşmar. Deodată, auzii înaintea mea fornăitul lui Swallow. „Bravo, credinciosule, viteazule… tu eşti?” Malul era aproape… Repede, în şa!… Dar cum să mă salt? Parcă mi s-a uscat şi măduva din oase… Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa!… Încă o încercare… sus… am izbutit!… „Swallow, înainte, înainte!… Încotro vrei, numai să ieşim din iadul acesta!”

        Înaintam şi asta era tot; nici nu mă întrebam unde vom ajunge. Ochii orbiţi de lumină mă ardeau ca metalul topit; limba îmi atârna între buzele crăpate; trupul parcă-mi era burete ars, cenuşă, gata să se destrame. Calulde sub mine icnea, gemea aproape omeneşte; alerga întruna, se sălta pe înălţimi, se căţăra, zbura cu iuţeală de tigru şi cu mlădieri de şarpe. Îi cuprinsesem gâtul cu braţul drept; cu stângul îl strângeam la piept pe Harry. O săritură, un salt lung, neverosimil şi, în sfârşit, în sfârşit trecurăm de peretele de piatră! Încă o sută-două de paşi şi iată-ne în prerie! Swallow se opri. Eu căzui din şa ca o cârpă.

        Totuşi, încordarea, emoţia dusă la culme alungară leşinul ce mă ameninţa. Mă ridicai cu greu, mă lipii de grumazul viteazului, devotatului animal care tremura din toate mădularele şi, stăpânit de un plâns convulsiv, îl sărutai cu atâta patimă, cum rareori vreun îndrăgostit îşi va fi sărutat aleasa inimii sale.

        „Swallow, prieten minunat, îţi mulţumesc. Mi-ai salvat viaţa, ne-ai salvat pe amândoi! Ceasul acesta n-am să-l uit niciodată!”

        Cerul se colorase în sângeriu şi aburii de ţiţei pluteau ca nişte valuri negre-purpurii peste aşezarea devastată. Dar nu era timp de contemplări; în faţa mea zăcea Harry, palid, rece, cu mâna înţepenită pe cuţit. Mă temeam că murise înecat în valuri, în timp ce eu încercam să-l salvez de năvala flăcărilor.

        Hainele îi erau numai apă, lipite de trupul nevolnic. Pe faţa lui palidă jucau reflexele sinistre ale focului care lingeau până pe creştet înălţimile de piatră. Îl luai în braţe, îi dădui părul de pe frunte, îi frecai tâmplele, îmi lipii gura de buzele lui ca să-i trezesc răsuflarea, într-un cuvânt, făcui tot ce-mi stătea în puteri ca să-l readuc la viaţă.

        Şi iată, în fine! Îl străbătu un fior, mai întâi abia perceptibil, apoi din ce în ce mai tare; îi simţii bătaia inimii şi suflul respiraţiei. Se trezi, deschise ochii mari şi mă privi cu o expresie pe care n-aş putea-o descrie. Apoi se însufleţi brusc şi, sărind drept în picioare, strigă cu groază:

        — Unde… cine eşti… ce s-a întâmplat?

        — V-am smuls de jos, din prăpădul acela! Sunteţi salvat! La auzul glasului meu şi observând abia acum incendiul, băiatul îşi reveni pe deplin:

        — Prăpăd?… Vai de mine, arde!… Şi Forster cu ai lui… Ca şi când, pronunţând numele lui Forster, ar fi înţeles dintr-o dată întreaga primejdie în care-şi lăsase rudele, băiatul mă apostrofă cu pumnii ridicaţi:

        — Sunteţi un laş, domnule, un laş fără seamăn, un coiot, cum am mai spus! Puteaţi să-i salvaţi pe toţi! Pe toţi! Dar aţi fugit cum fuge coiotul din faţa unei potăi. Vă… vă urăsc! Trebuie să mă întorc numaidecât! Dădu să plece, dar îl ţinui strâns de mână.

        — Staţi! Nu mai e nimic de făcut! Vă duceţi la pieire!

        — Lăsaţi-mă! Cu fricoşi ca dumneavoastră nu vreau să am de-a face!

        Îşi smulse mâna din strânsoare şi o luă la goană. Simţii atunci în palmă un obiect fin, rotund. Era inelul lui, care, datorită smuciturii, i se desprinsese din deget.

        Alergai să-l ajung, dar băiatul dispăru fulgerător printre stâncile povârnite. N-aveam motive să mă supăr pe el. Era încă prea tânăr şi catastrofa îi răpise calmul necesar pentru a judeca normal. Vârâi deci inelul în buzunar şi, trebuind să mă odihnesc după atâta trudă şi zbucium, hotărâi să-mi petrec noaptea pe loc – fireşte că până la ivirea zorilor nici vorbă nu putea fi să mai cobor iarăşi în valea pustiită.

        Tremuram din toate fibrele trupului, iar valea, în care incendiul continua cu furie turbată, îmi părea un cazan al iadului din care izbutisem să scap. Hainele de pe mine se făcuseră ferfeniţă; mi le schimbai cu cele noi, care, deşi îmbibate de apă, altminteri rămăseseră nevătămate.

        Swallow se lungi în preajma mea. Iarbă era destulă, dar bravul meu mustang nu se atinse de nici un fir, fiind, probabil şi mai istovit ca mine. Iar eu stam şi mă tot gândeam ce vor fi ajuns oamenii din vale. Întrebarea aceasta mă obseda, mă chinuia, deşi aveam atâta nevoie de odihnă.

        Stătui astfel treaz întreaga noapte, deplasându-mă mereu până pe marginea „bluff „-ului pentru a cerceta situaţia. Incendiul scăzuse oare cum, totuşi oferea o privelişte sinistră, de neuitat. Păcura ţâşnea ver tical, într-o coloană de vreo treizeci de coţi, care ardea năprasnic, se pulveriza în jerbe şi în puzderie de scântei, cădea la pământ pentru a se scurge apoi ca un brâu de foc înspre albia apei, acoperind-o pe toată lăţimea ei.

        Astfel, dezastrul continuă până dimineaţa şi avea să mai dureze încă multă vreme. Lumina zilei estompă oarecum lumina orbitoare a flăcărilor. Când îmi aruncai din nou privirea în jos, constatai că, în afară de o căsuţă izolată, unde focul nu ajunsese, totul, absolut totul fusese mistuit. Locuinţa, instalaţiile industriale, ca şi restul clădirilor şi depozitele căzuseră pradă focului. Întregul „bluff”, până sus, pe cea mai înaltă stâncă, era negru de funingine şi semăna cu o tigaie uriaşă pe care un bucătar neglijent a uitat-o pe plita încinsă. În faţa singurei căsuţe scăpate de la pieire stăteau câţiva oameni, printre care şi Harry. Mânat de un curaj excepţional, băiatul reuşise să ajungă acolo în timpul nopţii. Acum, ziua, drumul nu mai prezenta dificultăţi. Apucai, aşadar, poteca pe care coborâsem ieri, la sosire. La un moment dat, îl zării pe Harry arătând în direcţia mea. Un bărbat intră repede în casă şi reveni cu o puşcă în mână. Îmi ieşi în întâmpinare pe malul opus al râului şi se opri, aşteptând să ajung în dreptul lui.

        — Alo, dumneata de colo, îmi strigă el, ce te foieşti întruna pe aici? Cară-te, dacă nu vrei să te trăsnesc imediat!

        — Am rămas aici ca să vă dau, pe cât posibil, o mână de ajutor.

        — Las' că ştim noi! Râse el în bătaie de joc. Cunoaştem asemenea ajutoare!

        — Vreau, totuşi, să vorbesc cu tânărul Harry!

        — Cam greu!

        — Trebuie să-i dau ceva.

        — Nu mă duce dumneata pe mine! Adică ce-oi fi având să-i oferi, haimana păcătoasă? După ce că eşti laş, te mai şi răzbuni şi dai foc păcurii!

        În prima clipă, nici nu fusei în stare să scot o vorbă. Eu şi incendiator! Eram stupefiat. Se vede însă că omul îmi interpreta tăcerea în alt chip. Credea că e o dovadă a vinovăţiei mele.

        — Ia uitaţi-vă la el cum s-a speriat! Păi da, ne pricepem noi la de alde ăştia! Dacă n-o ştergi imediat, te lichidez!

        — Ce-ţi veni, omule? Cum adică, îmi pui în cârcă asemenea crimă?! Gazul emanat de la sondă a luat foc din cauza lămpilor voastre. Nu mai neglijenţa voastră a provocat întreaga nenorocire.

        — Lasă, nu ne învăţa tu! Cărăbăneşte-te, că trag numaidecât!

        — Oare dacă eram eu făptaşul, l-aş mai fi salvat pe băiat cu risculpropriei mele vieţi?

        — Gogoşi! Dacă n-o luai la goană, puteai să-i salvezi pe toţi! Dar aşa, scrumul s-a ales de bieţii oameni! Ei bine, ia-ţi răsplata!

        Trase. Împietrit de mirare, nu făcui nici un gest pentru a mă feri de bătaia puştii. Spre norocul meu, glonţul dădu greş. Mă frigeau de getele să-i răspund cu aceeaşi monedă, însă mergând la sigur. Bine înţeles că n-am făcut-o. I-am întors pur şi simplu spatele şi am plecat fără să-i arunc o singură privire. Ajuns sus, încălecai şi-mi continuai drumul. Când, în loc de mulţumită pentru salvarea unei vieţi, te pomeneşti învinuit de crimă, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să pleci şi să-ţi vezi de treburile tale.

        Peste câteva zile, mă aflam în preria Gravai, unde îl aşteptai o săptămână întreagă pe Winnetou. În ce priveşte hrana, mă descurcam binişor; se găsea acolo vânat din belşug. De altfel, regiunea nu mi se părea deloc părăsită şi plicticoasă. Mişunau peste tot cetele siucşilor, obligându-mă la vigilenţă ca să nu fiu descoperit. După ce, în sfârşit, sosi Winnetou şi îl informai de prezenţa indienilor, căzurăm de acord să părăsim cât mai repede ţinutul.

        Mă bucuram nespus la gândul că-l voi vedea pe Old Firehand şi mă pregăteam să învăţ multe, foarte multe de la faimosul westman. Drumul până la el nu era lipsit de primejdii. Chiar a doua zi ne dădurăm seama de această realitate, descoperind urmele unui cercetaş indian.

        Studiai cu atenţie locul. Calul indianului fusese priponit şi retezase în jurul lui iarba veştedă a preriei; călăreţul şezuse jos şi îşi deşertase, probabil, tolba cu săgeţi; o tijă ruptă în două rămăsese acolo, uitată – neglijenţă aproape de necrezut când e vorba de un indian.

        Ridicai bucăţile de jos şi constatai imediat că nu era o săgeată de vânătoare, ci una de campanie.

        — Va să zică, indianul a trecut pe-aici în misiune de luptă, comentai eu. Se vede însă că e tânăr şi lipsit de experienţă; altminteri, ar fi strâns numaidecât cele două fragmente de tijă. Şi apoi, nici urmele tălpilor nu sunt ale unui bărbat în puterea vârstei.

        Dintr-o privire, ajunserăm la concluzia că omul plecase doar cu puţin înainte; conturul urmelor era încă precis, iar firele de iarbă călcate încă nu se ridicaseră la loc.

        O luarăm deci pe drumul bătut de iscoada indiană, până ce umbrele noastre se tot lungiră şi seara coborî de-a binelea. Trebuia să descălecăm ca să nu pierdem urma din ochi. Dar, până atunci, dădui să mai scrutez împrejurimile.

        Ne aflam pe una din numeroasele coline ce se înalţă în acea parte a preriei ca valurile unei mări împietrite. De sus, dominam cu privi rea întregul peisaj.

        Nici nu-mi potrivisem bine luneta la ochi, că şi zării la nord o linie lungă, dreaptă, prelungindu-se în zare, dinspre răsărit până departe spre apus. Bucuros de descoperire, îi trecui luneta lui Winnetou. După ce privi câteva clipe, acesta scoase acel „Iuf!”, exclamaţie de surpriză sau mirare a indienilor.

        — Ştie fratele meu ce drum e acela? Îl întrebai. Pe acolo nu cred să fi călcat nici bizoni, nici oameni roşii.

        — Ştiu. Bizonul nu aleargă pe atâta întindere, iar omul roşu nu are cum să-şi taie asemenea drum prin prerie. Drumul acesta e al calului de foc, pe care îl vom zări chiar astăzi.

        Ridică din nou luneta, privind cu deosebit interes linia ferată pe care lentila o apropia vederii. Apoi, pe neaşteptate, sărind din şa, îşi trase repede calul jos, într-o adâncitură.

        Desigur că n-o făcuse fără vreun motiv serios; de aceea îi urmai neîntârziat exemplul.

        — Lângă drumul calului de foc se află nişte oameni roşii, mă lămuri Winnetou. Sunt ascunşi, dar am zărit un cal de-al lor.

        Procedarăm just pitindu-ne cu atâta grabă. Dacă rămâneam sus, pe creasta colinei, puteam fi lesne observaţi. Ce-i drept, distanţa era mare chiar şi pentru ochii cei mai pătrunzători, dar în cursul expediţiilor mele văzusem nu o dată indieni folosindu-se de lunete. Civilizaţia înaintează cu paşi uriaşi, oferind chiar şi neamurilor năpăstuite de purtătorii ei mijloace de apărare împotriva agresiunii.

        — Ce crede fratele meu, ce gânduri vor fi având aceşti oameni? Îl întrebai pe Winnetou.

        — Vor să distrugă drumul calului de foc, răspunse acesta.

        — Aşa mi se pare şi mie. Mă strecor până la ei să iscodesc. Luându-i luneta din mână, îl rugai să mă aştepte şi pornii în direcţia indienilor.

        Deşi eram convins că aceştia nu bănuiesc deloc prezenţa noastră, înaintai cu mare precauţie, apropiindu-mă atât de mult, încât, culcat pe burtă, îi puteam observa şi număra.

        Erau treizeci de inşi, toţi vopsiţi în culorile războiului, înarmaţi cu săgeţi şi cu arme de foc. Numărul cailor priponiţi era însă cu mult mai mare şi acest amănunt îmi întări convingerea că e vorba de o bandă pornită pe jaf.

        Deodată, auzii îndărătul meu o respiraţie uşoară. Scosei repede cuţitul. Din fericire, era Winnetou. Nu mai avusese răbdare să-mi aştepte întoarcerea.

        — Iuf! Fratele meu prea se vâră până sub nasul duşmanilor. Ăştia sunt poncaşi, cei mai curajoşi din neamul siucşilor, iar acolo iată-l pe Parranoh, căpetenia albă. Îl privii mirat:

        — Căpetenia albă?

        — N-a mai auzit fratele meu de Parranoh, crunta căpetenie a atabaskahilor? Nimeni nu ştie de unde a răsărit, dar fiind un războinic grozav, a fost primit în sfatul oamenilor roşii. Când căpeteniile cărunte s-au dus pe veci la Manitu, Marele Spirit, atunci Parranoh a ajuns căpetenie şi a cucerit în războaie o mulţime de scalpuri. Pe urmă, însă, orbit de spiritul cel rău, a început să se poarte cu războinicii ca şi când ar fi din neamul negrilor şi aceştia, mânioşi, l-au pus pe fugă. Acum face parte din neamul poncaşilor şi îi va conduce, desigur, la fapte cumplite.

        — Fratele meu îl ştie cum arată?

        — Ne-am şi înfruntat cu tomahawkul. Dar căpetenia albă umblă cu viclenii, nu luptă cinstit.

        — Pesemne că-i un ticălos. Vrea să oprească în drum calul de foc, să-l jefuiască şi să-i ucidă pe fraţii mei.

        — Pe albi?! Se miră Winnetou. Doar e şi dânsul de aceeaşi culoare! Şice-ai de gând să faci?

        — Aştept să văd dacă într-adevăr se apucă să strice drumul şi alerg înaintea calului de foc ca să-i previn pe călători.

        Winnetou aprobă din cap. Pe atunci nu rareori se întâmpla ca bandiţii albi sau indieni să provoace deraieri pentru a jefui trenurile. Despre asemenea nelegiuiri am să mai pomenesc în aceste pagini.

        Noaptea devenea tot mai neagră. Îmi era din ce în ce mai greu să urmăresc mişcările duşmanilor. Trebuia să mai rămân totuşi, ca să mă informez exact asupra intenţiei lor. Îl rugai pe Winnetou să se întoarcă la caii noştri şi să mă aştepte acolo.

        — Dacă fratele meu va fi în pericol, îmi spuse el, să ţipe ca găinuşa de prerie. Atunci am să-i vin în ajutor.

        Plecă târâş, iar eu, evitând orice zgomot, mă îndreptai spre terasamentul liniei ferate. Dură mult până să ajung acolo. Rostogolindu-mă, trecui dincolo de linie şi mă aşezai la pândă. Poncaşii erau foarte aproape. Lucrau de zor. Fapt extrem de rar: tocmai acolo, în mijlocul preriei, se găseau o mulţime de bolovani. Probabil că de aceea indienii îşi aleseseră acest loc pentru punerea în aplicare a planului. Auzeam cum îngrămădesc bolovanii pe linie. Din icnelile şi opintelile lor, înţelegeam că e vorba de pietroaie mari, nu glumă.

        Nu mai era nici o clipă de pierdut. După ce mă târâi de-a-ndoaselea o bucată de drum, mă sculai în picioare şi o pornii în goana mare îndărăt. Nu ştiam în ce punct al căii ferate ne aflam şi nici ora când urma să treacă trenul; bănuiam, totuşi, direcţia din care avea să vină. Oricum, dacă voiam să nu dau greş, trebuia să-mi asigur un avans important pentru a-l preveni pe mecanicul locomotivei. Eram atât de agitat şi grăbit, încât nu lipsi mult să mor înjunghiat de Winnetou care, până a mă recunoaşte, crezuse un moment că vine un duşman asupra lui.

        Ne înţeleserăm din câteva vorbe, apoi o luarăm călare spre răsărit, de-a lungul căii ferate. Fireşte că nu ne-ar fi stricat măcar un petic de lună, dar şi la lumina stelelor distingeam drumul cât de cât.

        Călărirăm în întâmpinarea trenului mai bine de o jumătate de oră. Aşadar, dacă izbuteam să ne facem văzuţi de mecanic, primejdia deraierii nu mai era chiar atât de mare. Distanţa până la indieni era convenabilă. Aceştia nu mai puteau observa apariţia şi oprirea trenului, a cărui locomotivă americană, cu faruri puternice, străbătând şesul neted şi întins, se anunţa vederii încă de la câteva mile depărtare. Aşadar, lăsarăm frâu liber cailor şi, tăcuţi, mai făcurăm încă o bună bucată de drum. În sfârşit, mi se păru că a sosit momentul să ne oprim. Descălecarăm amândoi. După ce legarăm bine caii, făcurăm un şomoiog de iarbă uscată, semănând cu o torţă. Îl presărarăm cu pulbere, ca să se aprindă mai uşor şi ne puserăm pe aşteptat.

        Lungiţi pe pături, pipăiam cu auzul tăcerea neagră, privind încordaţi în direcţia din care urma să sosească trenul. În scurt timp, care ni se păru o veşnicie, o luminiţă, la început abia vizibilă, apoi din ce în ce mai clară, se ivi din adâncul nopţii. Pe urmă se auzi un huruit, amplificându-se treptat ca un tunet în rostogol.

        Sosise clipa. Trenul se apropia, duduind şi luminând depărtările. Luai pistolul şi trăsei în şomoiogul de iarbă. Pulberea luă foc imediat şi torţaizbucni în flăcări. O agitam într-o mână; cu cealaltă făceam semne de oprire.

        Mecanicul trebuie să mă fi observat repede prin gemuleţul locomotivei, căci numaidecât răsună un şuier ascuţit, repetat şi, aproape în aceeaşi clipă, frânele se puseră în funcţiune şi vagoanele împiedicate scrâşniră asurzitor, trecând prin faţa noastră. Îi făcui semn lui Winnetou să mă urmeze şi alergarăm după trenul care îşi încetinea mereu viteza. În fine, trenul se opri. Fără a-i lua în seamă pe călătorii care îşi iţeau capetele prin ferestre, fugii de-a lungul vagoanelor până la locomotivă, acoperindu-i farurile cu pătura pe care avusesem grijă să o iau cu mine. Totodată, strigai din răsputeri:

        — Stingeţi peste tot!

        Felinarele se stinseră imediat. Personalul liniei „Pacific” era alcătuit din oameni energici şi cu prezenţă de spirit.

        — 's death! Fir-ar să fie! Se auzi de sus, de pe locomotivă. De ce-ai acoperit farurile, omule? Sper că nu se întâmplă nimic grav pe traseu.

        — Staţi aşa, pe întuneric, sir! Îl avertizai pe necunoscut. Nişte indieni vor să provoace deraierea trenului.

        — Ei, drăcie! Dacă-i aşa, înseamnă că sunteţi tipul cel mai curajos din câţi a poposit prin aceste locuri blestemate! Şi, sărind jos, îmi strânse mâna, de-mi veni să ţip de durere. Cât ai clipi, ne trezirăm înconjuraţi de puţinii călători care populau trenul.

        — Ce s-a întâmplat? De ce-aţi oprit?

        Le explicarăm în puţine cuvinte situaţia şi se stârni zarvă mare.

        — Bine, foarte bine! Exclamă conductorul trenului. Chiar dacă tărăşenia asta ne cam încurcă treburile, avem, în schimb, prilejul să-i învăţăm minte pe bandiţi. Om fi noi puţini, dar în schimb suntem înarmaţi cumsecade. Ştiţi cumva numărul indienilor?

        — După aprecierea mea, cam treizeci de poncaşi.

        — Atunci, ne batem cu plăcere. Dar ăla de colo cine-i? Un roşu, pe onoarea mea!

        Îşi duse repede mâna la pistol, gata să tragă în Winnetou care stătea mai la o parte, mândru şi netemător.

        — Calmaţi-vă, sir! E tovarăşul meu de vânătoare, care va fi foarte bucuros să-i cunoască pe vitejii călăreţi ai calului de foc!

        — Aşa se mai schimbă situaţia. Chemaţi-l! Cum îi spune?

        — Winnetou, căpetenia apaşilor.

        — Winnetou? Se auzi un glas din spatele grupului ce ne înconjura şi un bărbat îşi croi repede drum spre noi. E aici Winnetou, marea căpetenie a apaşilor?

        Omul, cum desluşeam prin întuneric, avea o statură de gigant şi nu purta nici haine obişnuite, nici uniformă de feroviar, ci un costum vânătoresc de prerie. Se opri în faţa lui Winnetou şi-l întrebă cu vădită bucurie:

        — Să fi uitat oare Winnetou cum arată şi cum vorbeşte prietenul său?

        — Iuf! Izbucni atunci tânărul şef indian. Chiar dac-au trecut multe luni de când ne-am întâlnit ultima oară, Winnetou nu l-a uitat pe Old Firehand, cel mai mare dintre vânătorii albi!

        — Te cred, te cred, frate! Nici eu nu te-am uitat!

        — Old Firehand! Old Firehand! Se mirau în gura mare cei de faţă,privindu-l cu veneraţie pe faimosul westman, în jurul căruia se ţeseau legende de necrezut şi al cărui renume creştea mereu, alimentat de imaginaţia vânătorilor.

        — Old Firehand! Exclamă şi conductorul. De ce nu mi-aţi spus numele dumneavoastră când v-aţi urcat în tren? V-aş fi oferit locul cel mai bun!

        — Mulţumesc, sir, călătoresc şi aşa destul de comod. Dar să nu ne pierdem vremea. Mai bine să vedem ce-i de făcut în chestiunea cu indienii.

        Toţi se adunară în jurul lui, ca şi când ar fi fost de la sine înţeles că dânsul şi nimeni altul, avea să decidă – iar eu fui obligat să mai prezint o dată toate amănuntele situaţiei.

        — Sunteţi, aşadar, prieten cu Winnetou? Mă întrebă în cele din urmă Old Firehand. Nu-mi prea stă în obicei să fac tovărăşie tam-nisam cu persoane necunoscute; dar cine se bucură de încrederea lui Winnetou, acela se poate bizui şi pe mine. Daţi-mi voie să vă strâng mâna!

        — Suntem prieteni şi fraţi, confirmă Winnetou. Am băut fiecare din sângele celuilalt pentru veşnica noastră unire.

        — Ah, v-aţi unit, aşadar, prin legământul sângelui! Vorbi Old Firehand înfigându-şi privirea în mine. Înseamnă că e… da, da… e…

        — Old Shatterhand, care doboară dintr-un pumn pe orice vrăjmaş, întregi Winnetou.

        — Old Shatterhand! Old Shatterhand! Repetară cu uimire cei din jur, zgâindu-se să-mi vadă mai bine faţa.

        — Old Shatterhand? Se bucură conductorul. Ce întâlnire grozavă! Old Firehand, Old Shatterhand şi Winnetou, tustrei laolaltă! Cei mai renumiţi oameni ai Vestului, treimea invincibilă! Ei, atunci ne-am asigurat! Vai de bandiţii aceia roşii! Domnilor, vă stăm la dispoziţie. Spuneţi ce avem de făcut!

        — Va să zică, treizeci de haimanale roşii, chibzui Old Firehand. Ei bine, îi lichidăm pe toţi fără multă vorbă.

        — Dar, sir, sunt şi ei oameni! Intervenii eu.

        — Oameni? Poate. Însă nişte decăzuţi, nişte brute, sălbatici, obiectă el. Ştiu bine că şi în cele mai grave împrejurări dumneavoastră vă arătaţi indulgent cu asemenea indivizi; numai că atitudinea mea e alta. Dac-aţi fi păţit câte am păţit eu, atunci nu s-ar mai vorbi despre Old Shatterhand ca despre omul care îi menajează pe duşmani. Şi cum această bandă e condusă de Parranoh, renegat şi ucigaş notoriu, cine îmi poate lua dreptul de a-i lichida pe toţi, absolut pe toţi?! Am eu o veche socoteală cu el! Scrisă cu sânge!

        — Howgh! Aprobă Winnetou, pe care îl ştiam atât de generos din fire. Avea, probabil, motive temeinice să adopte astăzi, în ciuda caracterului său paşnic, o atitudine atât de dură.

        — Aveţi perfectă dreptate, sir, declară şi conductorul. În cazul nostru, cruţarea ar echivala cu o crimă. Aşadar, ce plan aveţi?

        — Personalul trenului va rămâne pe loc. Sunteţi funcţionari, nu trebuie să vă amestecaţi în luptă. Ceilalţi gentlemeni îşi pot îngădui plăcerea de a lua parte la acţiune şi de a-i învăţa minte pe bandiţi că e puţin rentabil să se ocupe de jefuirea trenurilor. Ne furişăm până la ei şi-i atacăm fulgerător. Astfel, surprinşi şi îngroziţi, nici nu vor apuca să se apere. Dupăce-i fugărim de la linia ferată, la un semnal trenul se va pune în mişcare, dar încet, cu precauţie, pentru că nu se ştie dacă, între timp, vom fi fost în stare să înlăturăm toate obstacolele. Aşadar, cine merge cu noi?

        — Eu, eu, eu! Strigară toţi, în afară de feroviari. Nimeni nu voia să rămână cu braţele încrucişate.

        — Atunci, luaţi-vă armele şi haidem! Trebuie să acţionăm rapid. Indienii ştiu, desigur, cu aproximaţie, când ar trebui să sosească trenul. Dacă mai întârziem, ar putea să cadă la bănuială.

        Winnetou şi cu mine o luarăm înainte. Peste tot era o linişte adâncă şi ne sileam să n-o tulburăm. Nimic, în această pace blândă a preriei, nu trăda catastrofa atât de iminentă.

        Mai întâi, străbăturăm o bună distanţă mergând normal, fără prea mari eforturi, dar pe urmă o luarăm târâş, câte unul, de-a lungul terasamentului, sprijinindu-ne numai în mâini şi în vârful picioarelor. Între timp, răsărise luna luminând, calm şi familiar, depărtările. Ochii vedeau la o distanţă apreciabilă. Ce-i drept, lumina ne cam stingherea la furişat, dar în acelaşi timp ne ajuta, căci colinele, semănând între ele şi peisajul repetându-se aidoma, ne-ar fi fost destul de greu să ne orientăm prin beznă şi să nu cădem în braţele poncaşilor.

        Din când în când mă opream, mă săltăm niţeluş de la pământ şi îmi aruncam privirea dincolo de terasament. La un moment dar, văzui din partea cealaltă silueta unui om profilată pe orizont. Era o strajă. Dacă omul, care privea ţintă în direcţia de unde urma să sosească trenul, ar fi fost mai atent la ceea ce se petrecea în preajma lui, atunci desigur că ne-ar fi simţit.

        După câteva minute, îi zărirăm şi pe ceilalţi poncaşi. Aşteptau liniştiţi, întinşi la pământ. Îşi priponiseră caii foarte aproape chiar îndărătul lor, ceea ce ne cam încurca socotelile. În momentul când am fi pornit atacul, caii aceştia ne-ar fi putut trăda. Vedeam acum şi măsurile pe care indienii le luaseră pentru a provoca deraierea, îngrămădiseră pe şine o cantitate şi mai mare de bolovani decât văzuserăm noi înainte. Mă îngrozeam, gândindu-mă la soarta ce i-ar fi aşteptat pe călători dacă nu descopeream la timp tentativa.

        Ne furişarăm apoi încă o bucată până exact în dreptul poncaşilor. Acolo ne oprirăm, întinşi pe burtă, cu armele pregătite. În primul rând, trebuia să scăpăm de străjer, misiune pe care cu greu aş fi încredinţat-o altuia decât lui Winnetou. La lumina lunii, omul putea să desluşească uşor cea mai neînsemnată mişcare şi orice zgomot, cât de mic, se auzea amplificat în tăcerea din jur. Chiar dacă izbuteai să te apropii, era nevoie să te ridici de la pământ, să sari în picioare ca să-i înfigi cuţitul. Or, lucrul acesta putea să atragă atenţia celorlalţi poncaşi. Totuşi, Winnetou se oferi imediat să execute dificila sarcină. Se furişă uşor de tot şi, într-o clipă, străjerul dispăru ca înghiţit într-o genune, pentru ca, aproape simultan, să apară din nou, drept, neclintit, ca mai înainte. Totul se petrecu uimitor de repede. Winnetou stătea acum de… strajă în locul poncaşului.

        Făcuse iarăşi una din acele operaţii specific indiene, care cer o iscusinţă neobişnuită. Liniştea nu fusese tulburată. Poncaşii nu simţiseră nimic. Astfel, problema cea mai grea fusese rezolvată. Puteam trece la acţiune.

        Dar iată că încă înaintea semnalului de atac, îndărătul meu răsună un foc de pistol. Cineva din grupul nostru, un imprudent, apăsase din neatenţie pe trăgaci. Deşi surprinşi, poncaşii nu-şi pierdură cumpătul. Nouă, însă, nu ne mai rămânea nimic de făcut decât să sărim din ascunziş şi să tăbărâm asupra lor. Indienii izbucniră într-un strigăt cumplit, alergând spre cai. Voiau, deocamdată, s-o şteargă cât mai repede, punându-se la adăpost, să hotărască ce au de făcut.

        — Fiţi atenţi! Ne strigă Old Firehand. Trageţi asupra cailor, ca să nu ne scape, blestemaţii! Apoi săriţi pe ei!

        Armele trosniră şi numaidecât se produse o învălmăşeală de oa meni şi cai rostogoliţi, de călăreţi care încercau să se salveze în goana mare şi pe care nu-mi era deloc greu să-i opresc cu ajutorul cara binei „Henry”. Cum dădea vreun poncaş să fugă, îi culcam calul la pământ şi omul se trezea aruncat cât colo.

        Old Firehand şi Winnetou se repeziră cu tomahawkurile în vălmăşagul acela de oameni şi animale. Ceilalţi albi, după cum bănuisem, de altfel, nu ne puteau fi de folos. Trăgeau la întâmplare, nimerind cel mai adesea în gol şi o luau la sănătoasa, ca nişte laşi, de câte ori vreun indian se apropia de ei.

        Isprăvindu-mi gloanţele, lepădai doborâtorul de urşi şi carabina, intrând în acţiune cu tomahawkul, alături de Old Firehand şi Winnetou. De fapt, nu rămăseserăm decât noi trei să continuăm lupta cu poncaşii.

        Winnetou, a cărui neînfricare îmi era cunoscută, nu mai constituia pentru mine o noutate. În schimb, mă uimea grozav Old Firehand. Statura lui îmi evoca personaje din alte vremuri, despre care, ca adolescent, citisem atâtea poveşti eroice. Cu picioarele răşchirate, stătea drept, semeţ, imbatabil, luându-i în primire pe duşmanii fugăriţi de noi şi zdrobindu-le ţestele cu tomahawkul. Părul lung îi flutura în jurul tâmplelor şi pe chipul lui se citea, în bătaia lunii, acea siguranţă a izbânzii care împrumută fizionomiei accente stranii. Îl văzui pe Parranoh în mijlocul mulţimii învălmăşite şi încercai să ajung până la el. Dar şeful poncaşilor, căutând să-mi scape, fugi în direcţia lui Winnetou pentru ca, sesizând imediat pericolul, s-o ia iarăşi la goană în altă parte. Atunci Winnetou se avântă în urma lui strigând:

        — Parranoh, câine de atabaskah, ai vrea să fugi de mânia lui Winnetou, căpetenia apaşilor? Trădătorule blestemat, fie ca pământul să-ţi soarbă sângele, vulturii să-ţi mănânce trupul, iar scalpul tău să-mi împodobească cingătoarea!

        Lepădă în grabă tomahawkul, smulse cuţitul de la brâul lui împodobit cu scalpuri şi, cât ai clipi, îl prinse pe Parranoh de beregată. Dar nu-l omorî pe loc, fiind oprit de Old Firehand.

        Tocmai în clipa când, împotriva obiceiului său, Winnetou se năpustise urlând asupra adversarului, Old Firehand recunoscu pe neaşteptate în şeful alb al poncaşilor un individ pe care-l ura din toate fibrele fiinţei sale şi pe care îl căutase cu o perseverenţă neînduplecată ani şi ani de-a rândul. Acum, în sfârşit, îl avea în faţa ochilor!

        — Tim Finnetey! Exclamă el şi, măturându-i pe indienii ce-i stăteau în drum, se repezi la Winnetou şi-i încleşta braţul ridicat: Opreşte, frate, nu lovi! De omul acesta mă ocup eu!

        O clipă, auzindu-se strigat pe adevăratul său nume, Parranoh împietri de spaimă. Dar când îl recunoscu pe Old Firehand, profită de un moment de neatenţie, se smulse din strânsoarea lui Winnetou şi, ca împins de un resort, o luă la goană. În acea clipă, mă descotorosii repede de adversarul meu şi alergai cât putui de repede în urmărirea lui Parranoh…

        Old Firehand şi Winnetou ţâşniră şi ei, în aceeaşi secundă, pe ur mele lui. Dar le-o luasem binişor înainte şi-mi dădeam seama că nu vor putea să mai recupereze distanţa. În plus, Parranoh se dovedea un alergător extrem de iute şi de sprinten, pe când Old Firehand, deşi mare meşter în toate deprinderile specifice Vestului, nu mai era la vârsta cea mai prielnică unei asemenea întreceri pe viaţă şi pe moarte; cât despre Winnetou, acesta îmi mărturisise, nu o dată, că în ce priveşte fuga, nu e în stare să se măsoare cu mine.

        Spre bucuria mea, observai că Parranoh, în loc să-şi economisească forţele, alerga desperat, fără noimă şi, în zăpăceala lui, nu aplica obişnuita tactică în zigzag a indienilor; în schimb, eu îmi reglam respiraţia şi, drămuindu-mi puterile, mutam greutatea trupului când pe un picior, când pe altul – măsură care mi-a fost totdeauna de folos.

        Cei doi tovarăşi ai mei rămâneau tot mai în urmă: le auzeam din ce în ce mai slab respiraţia, apoi deloc. În schimb, recunoscui, de la oarecare distanţă, glasul lui Winnetou:

        — Old Firehand poate să se oprească fără grijă! Fratele meu alb îl va prinde cu siguranţă pe ticălos şi-l va birui. Nu-i scapă nimeni. Are picioare iuţi ca vântul!

        Oricât de măgulit aş fi fost la auzul acelor vorbe, nu-mi puteam permite luxul să mă uit înapoi, ca să constat dacă înverşunatul westman se oprise într-adevăr locului. Ce-i drept, lumina lunii m-ar fi ajutat să desluşesc repede situaţia, dar mai important era să nu-l pierd din ochi pe fugarul din faţa mea.

        O vreme, nu izbutii să mă apropii cu nici un pas de Parranoh, dar când observai că-şi domoleşte fuga, făcui un efort teribil şi, peste puţin, ajunsei atât de aproape, încât îi auzeam gâfâiala. Nu aveam altă armă decât cele două pistoale descărcate şi cuţitul meu de vânătoare, pe care-l ţineam gata de atac. Tomahawkul m-ar fi stingherit la fugă, de aceea îl lepădasem încă de la bun început.

        Deodată, Parranoh sări în lături, crezând că-l voi depăşi din plin avânt, iar dânsul îmi va cădea în spate. Fireşte că mă aşteptasem la o asemenea manevră. Fulgerător, sării şi eu în aceeaşi direcţie, încât ne izbirăm amândoi şi băgai cuţitul în el până-n prăsele.

        Din izbitură ne rostogolirăm amândoi la pământ, numai că dânsul rămase lat, în timp ce eu, nefiind sigur că-l omorâsem, ţâşnii numai decât în picioare. Văzând că nu mai mişcă, răsuflai uşurat şi scosei cuţitul din rană.

        Nu era prima oară când biruiam un vrăjmaş. Corpul meu purta destule amintiri din încăierările, nu totdeauna favorabile mie, cu băştinaşii stepelor americane, atât de căliţi în luptă! Dar aici, iată, zăcea un alb omorât de mâna mea şi-l priveam cu oarecare strângere de inimă. Îşi meritase totuşi pe deplin soarta; de aceea nu aveam motive de regret.

        Pe când stam şi cumpăneam ce trofeu să-mi aleg ca semn al victoriei,auzii îndărătul meu paşi grăbiţi de om. Mă culcai repede la pământ, dar teama se risipi îndată: era Winnetou, care, în grija lui frăţească, alergase în urma mea.

        — Fratele meu alb zboară ca săgeata apaşului, iar cuţitul nu-i nimereşte decât în plin, rosti el, uitându-se la Parranoh, care zăcea fără suflare.

        — Dar Old Firehand unde a rămas? Întrebai.

        — E puternic ca ursul când cad primii fulgi de nea; numai că anii i s-au cam agăţat de picioare. Vrea fratele meu să-şi ia ca podoabă scalpul acestui atabskah?

        — Ia-l tu, frate. Ţi-l dăruiesc!

        Din trei tăieturi de cuţit, Winnetou desprinse pielea de pe ţeasta mortului. Cât de crunt trebuie să-l fi urât pe acest Tim Finnetey, dacă nici nu şovăia măcar – el, iubitorul de oameni, să-i jupoaie pielea de pe cap! Operaţia mă scârbea peste măsură. Îmi întorsei ochii în altă parte. Şi iată, parcă zării nişte puncte negre apropiindu-se încet de noi.

        — Winnetou ar face bine să se culce la pământ, îl prevenii pe tânărul apaş. Vom avea de apărat scalpul acestei căpetenii albe!

        Poncaşii se apropiau de noi cu vădită prudenţă; erau vreo şase la număr şi veneau încet, atent, ca şi când ar fi fost în căutarea unui obiect pierdut.

        Cu burta lipită de pământ, apaşul se târî într-o parte, iar eu, ghicindu-i intenţia, făcui la fel. În ce-l priveşte pe Old Firehand, acesta ar fi trebuit, după calculele mele, să ne fi ajuns de mult – însă, pierzându-l, probabil, din ochi pe Winnetou, apucase într-o direcţie greşită. Abia după câtva timp observarăm că indienii avuseseră grijă să-şi ia şi caii; animalele veneau în urma lor, duse de dârlogi… Faptul acesta constituia pentru noi o primejdie în plus, iar pentru indieni – un avantaj considerabil: puteau să acţioneze călare şi, la nevoie, s-o ia la goană. Trebuia, deci, să-i deposedăm de cai. Făcurăm în acest scop un ocol care ne aduse exact în spatele animalelor. Poncaşii, nebănuind nimic, mergeau liniştiţi înainte.

        Să dai peste un cadavru tocmai acolo, la o asemenea distanţă de locul bătăliei?! Cuprinşi de mirare, poncaşii se repeziră şi se aplecară asupra mortului. Dacă le-ar fi trecut prin gând că fusese ucis chiar acolo, pe loc, desigur că nu s-ar fi grăbit să se apropie. Dar ei credeau, pesemne, că omul, fiind rănit, se târâse departe de vălmăşagul luptei. Când colo – ce surpriză! Chipul acela schimonosit de spas mele morţii era al lui Parranoh! Recunoscându-l, poncaşii scoaseră o exclamaţie de furie şi groază.

        Era un moment cât se poate de prielnic pentru noi. Cât ai clipi, smulserăm dârlogii din mâinile poncaşilor încremeniţi de spaimă, încălecarăm şi o pornirăm la galop, trăgând caii ceilalţi după noi. Goneam îndărăt, spre locul bătăliei. O încăierare cu cei şase poncaşi ar fi fost prea riscantă. Destul că, aproape neînarmaţi, izbutiserăm să scăpăm de un duşman întreit ca număr şi, pe lângă scalpul lui Parranoh, să aducem cu noi şi caii. În orice caz, îi păcălisem zdravăn şi îmi imaginam cu satisfacţie mutrele lor pleoştite, caraghioase, după ce se vor fi trezit la realitate. Până şi veşnic gravul Winnetou nu-şi mai stăpânea râsul. Eu, însă, mă gândeam în acelaşi timp la Old Firehand. Nu cumva să fi dat şi peste el vreun grup răzleţal poncaşilor!

        Şi această grijă a mea se dovedi întemeiată. Întorşi pe câmpul de luptă, nu-l găsirăm nicăieri pe faimosul vânător, deşi de la plecarea noastră trecuse destulă vreme.

        Bătălia se sfârşise. Albii, care ne ajutaseră sau, mai precis, nu ne ajuta seră la nimic, adunau cadavrele indienilor. Poncaşii scăpaţi teferi dis păruseră, cărând cu ei pe răniţi. La linia ferată, lângă locul unde fuse seră îngrămădiţi bolovanii, se zbuciumau acum două focuri mari, luminând împrejurimile şi slujind de semnal pentru personalul trenului. Înaintând încet, trenul se apropia şi se opri apoi în faţa celor două semnale. Feroviarii săriră jos, interesându-se de rezultatele luptei. După ce aflară ce şi cum, se porniră pe laude la adresa noastră – lucru la care aş fi renunţat bucuros. Ba conductorul trenului ne făgădui chiar o menţiune specială în raportul pe care urma să-l prezinte administraţiei, adăugând că va avea grijă ca numele şi faptele noastre să ajungă cunoscute peste tot.

        — Nu e nevoie, sir, căutai să-l temperez. Suntem westmeni, nimic mai mult şi renunţăm cu plăcere la reclamă. Dar dacă vă simţiţi într adevăr obligat la recunoştinţă, atunci popularizaţi pretutindeni în Statele Unite pe aceşti eroici gentlemeni care au consumat o grămadă de pulbere şi merită din plin elogiile noastre.

        — Vorbiţi serios, sir? Întrebă conductorul trenului, bănuind în tonul meu oarecare ironie.

        — Fireşte.

        — Adică, s-au comportat eroic?

        — Peste aşteptări.

        — Mă bucură nespus. Îmi voi nota numele dumnealor şi le voi da publicităţii. Da unde-i Old Firehand? Nu-l văd nicăieri! Sper că nu i s-a întâmplat vreo nenorocire!

        La aceasta răspunse Winnetou:

        — Fratele meu Old Firehand, pierzându-i urma lui Parranoh, trebuie să se fi izbit de vreun grup de poncaşi. Mă duc în căutarea lui, împreună cu Old Shatterhand.

        — Bine, plecăm numaidecât, consimţii eu. Poate că se află în peri col. Pe dumneavoastră, domnilor, sperăm să vă mai găsim aici la întoarcere.

        Ne luarăm puştile şi tomahawkurile abandonate când cu urmărirea lui Parranoh şi pornirăm grăbiţi, apucând direcţia de adineauri. Speram că pe drumul acesta vom da de Old Firehand.

        Lumina era slabă, zgârcită, nu vedeam decât la mică distanţă. Tre buia să ne bizuim în primul rând pe auz, ceea ce deocamdată era imposibil, din cauza larmei din jurul trenului, care acoperea orice alt zgomot. Abia după ce ne depărtarăm suficient, liniştea nopţii, pro fundă, atotstăpână, se aşternu peste tot. Când şi când ne opream din mers, ca să mai tragem cu urechea.

        Multă vreme nu auzirăm şi nu văzurăm nimic, încât eram gata să ne lăsăm păgubaşi şi să facem cale-ntoarsă, nădăjduind că Old Fire hand se va fi întors între timp la tren. Dar tocmai atunci ne ajunse de departe o chemare.

        — Pesemne că e Old Firehand, observă Winnetou. Nu cred ca vreunponcaş, scăpat din ghearele morţii, să strige şi să atragă astfel atenţia asupra lui.

        — Adevărat! Hai să dăm fuga!

        — Desigur că se află în primejdie, altfel n-ar chema! Să ne grăbim! Pornirăm în mare grabă, dar – ciudat lucru!

        — Winnetou o luă spre nord, eu spre est. Ne oprirăm amândoi, nedumeriţi.

        — De ce o apucă fratele meu spre răsărit? Chemarea venea de dincoace.

        — Ba nu. Ascultă!

        Chemarea se repetă. Căutai să-l conving pe Winnetou:

        — E limpede. Se aude de la răsărit.

        — Ba de la miazănoapte. Fratele meu se înşală.

        — Sunt convins că nu mă înşel. Însă nu avem timp de pierdut. Winnetou n-are decât s-o apuce spre nord, eu mă duc spre est; unul din noi îl va găsi cu siguranţă pe Old Firehand.

        — Bine!

        Şi Winnetou, care în asemenea chestiuni nu greşea niciodată, dispăru în noapte, pe când eu o luai în direcţia aleasă de mine. În scurt timp, constatai că tot eu avusesem dreptate; chemarea se auzi din nou, mai aproape, mai tare. Apoi desluşii înaintea mea un grup de oameni încăieraţi în luptă.

        — Hei, Old Firehand, vin şi eu! Strigai, alergând cât mă ţineau picioarele.

        Tabloul devenea din ce în ce mai clar. Old Firehand, rănit, se lăsase în genunchi, dar se mai apăra eroic împotriva a trei duşmani, după ce alţi trei căzuseră doborâţi. Erau cei şase poncaşi pe care îi păcălisem, luându-le caii. Orice clipă putea fi fatală pentru viteazul westman; iar eu mai aveam încă vreo cinci sute de paşi până să ajung la el. Mă oprii din fugă şi dusei la ochi carabina, pe care mi-o încărcasem între timp. Lumina şovăielnică, bătăile precipitate ale inimii, gâfâiala de pe urma alergăturii – toate acestea nu-mi dădeau siguranţă la ochit.

        Mă temeam să nu-l lovesc tocmai pe omul pentru salvarea căruia venisem încoace. Trebuia, totuşi, să încerc. Trei focuri consecutive şi iată, tustrei indienii căzură laţi! Din câteva salturi, apărui înaintea lui Old Firehand.

        — Slavă Domnului! Exclamă el. Aţi venit la ţanc, poate chiar în ultima clipă!

        — Sunteţi rănit? Mă interesai în grabă. Sper că nu e nimic serios?

        — Într-adevăr, nu e mortal. Două lovituri de secure. Neputând să mă atingă sus, m-au pocnit jos, la picioare, de am căzut în genunchi.

        — Aţi pierdut, probabil, mult sânge. Daţi-mi voie să văd?

        — Da, da, poftiţi! Dar să vă spun o vorbă, sir! Sunteţi un trăgător fenomenal! Pe asemenea lumină şi după atâta fugă să-i nimeriţi pe tustrei în cap! Numai un Old Shatterhand e în stare de aşa ceva. Adineauri, când alergaţi după Tim Finnetey, nu v-am putut ajunge din urmă; am o rană de săgeată la picior, chestie veche. Mă pierdusem de voi şi vă tot căutam când, deodată, ca din pământ, răsăriră în jurul meu aceşti şase indieni; stătuserăascunşi şi aşteptaseră să mă apropii. Nu aveam altă apărare decât pumnii şi cuţitul; armele de foc şi tomahawkul le aruncasem cât colo, ca să pot fugi mai uşor. Ei şi m-au plesnit peste picioare! Trei inşi, ce-i drept, au pierit, dar ceilalţi m-ar fi ucis numaidecât, dacă nu veneaţi dumneavoastră. Old Shatterhand, vă asigur că voi ţine minte ajutorul ce mi l-aţi dat. În timp ce povestea, îi cercetai rănile; erau dureroase, dar nu prezentau mare pericol.

        Sosi apoi şi Winnetou, care mă ajută la pansarea rănilor. Prietenul meu indian recunoscu deschis că, în ciuda auzului său excelent, greşise de astă dată.

        Lăsarăm acolo cele şase leşuri ale poncaşilor şi ne întoarserăm la linia ferată. Drumul însă îl străbăturăm încet, din cauza lui Old Fire hand, care se mişca greu de tot. De aceea, nici nu ne miră faptul că, între timp, trenul plecase. Garnitura nu mai putea aştepta: trebuia să recupereze întârzierea.

        Caii pe care îi luaserăm de la poncaşi stăteau priponiţi lângă ai noştri şi aveau să ne prindă bine pentru deplasarea mai lesnicioasă a lui Old Firehand.

        Fireşte că, din pricina stării acestuia, eram nevoiţi să facem un popas de o săptămână, sau chiar şi mai lung, până ce ar fi fost capabil să se ţină singur în şa. Dânsul ne propuse un loc situat la jumătate zi calare, unde era şi pădure şi apă, de care, bineînţeles, aveam neapărată nevoie atât noi, cât şi animalele.