IV.

Aceeaşi, aceleiaşi.

Noirmoutiers… februarie 1845

Ţii numaidecât să afli istoria acelui buchet păstrat cu atâta grijă; drept să-ţi spun, nu îndrăznesc să-l întreb. Mai întâi e aproape sigur că nu-i nici o istorie; apoi, în cazul că ar fi una, e poate o istorie pe care nu i-ar plăcea s-o povestească. În ce mă priveşte, sunt încredinţată… Dar, să lăsăm la o parte prefăcătoria. Ştii bine că pentru tine nu am secrete. Istoria asta o cunosc şi am să ţi-o spun în două cuvinte; nimic mai simplu.

— Cum se face, domnule abate – i-am spus într-o zi – că te-ai mulţumit, cu inteligenţa şi cultura dumitale, să ajungi preot într-un sătuleţ?

El, cu un surâs trist, mi-a răspuns:

— E mai uşor să păstoreşti nişte bieţi ţărani, decât orăşenii. Fiecare trebuie să-şi cumpănească sarcina după puterile sale.

— Tocmai, de asta – zic – ar trebui să ai un loc mai bun.

— Mi s-a spus pe vremuri că preasfinţia-sa episcopul din N… unchiul domniei-tale, a binevoit să-şi arunce privirile asupră-mi şi să-mi dea Sainte-Marie; e cea mai bună parohie din dioceză. Cum bătrâna mea mătuşă, singura rudă, care mi-a rămas, locuia la N…, se spunea că e o situaţie cât se poate de bună pentru mine. Dar eu mă simt bine aici şi am aflat cu plăcere că preasfinţia-sa a numit pe un altul. Ce-mi lipseşte oare? Nu-s eu mulţumit la Noirmoutiers? Daca pot face şi aici un dram de bine, sunt la locul meu şi nu trebuie să-l părăsesc. Şi-apoi, oraşul îmi aminteşte…

Se opri, cu privirea posomorită şi pierdută; reîncepu apoi, dintr-o dată:

— Nu mai studiem – zise el – ce facem cu botanica?

Nu mă gândeam de loc în clipa aceea la fânul uscat împrăştiat pe masă şi urmai cu întrebările:

— Când ai intrat în cinul bisericesc?

— Sunt nouă ani.

— Nouă ani… dar am impresia că trebuie să fi avut vârsta când omul are o profesie. Nu ştiu, dar mi-am închipuit întotdeauna că nu o vocaţie din tinereţe te-a hotărât să te faci preot.

— Vai, nu! spuse el ruşinat; dar dacă vocaţia mea a fost atât de târzie, dacă a fost hotărâtă de cauze… De o cauză…

Se încurca şi nu putea sfârşi.

Atunci mi-am luat inima-n dinţi:

— Pun prinsoare – îi zic – că un anumit buchet pe care l-am zărit, nu-i străin de hotărârea asta.

Nu rostisem bine impertinenta întrebare şi îmi muşcam buzele că l-am îmboldit în felul acesta dar era prea târziu.

— Ei bine, da, doamnă, e adevărat; am să-ţi spun totul, dar nu acum… Altă dată… Iată, trebuie să sune de utrenie.

Şi a plecat înainte ca primul dangăt de clopot sa răsune.

Mă aşteptam la ceva grozav. A revenit a doua zi şi el a fost acela, care a reluat convorbirea noastră din ajun. Mi-a mărturisit că iubise o tânăra din N…, dar ea avea ceva avere şi el, student, nu avea decât mintea lui… I-a spus:

— Plec la Paris, unde trag nădejdea să obţin o slujbă, dar în timp ce voi munci zi şi noapte pentru a mă învrednici să fiu demn de dumneata, n-ai să mă uiţi oare?

Codana avea şaisprezece sau şaptesprezece ani şi era foarte romanţioasă.

Atunci i-a dat buchetul în semn de credinţă. După trecere de un an i s-a adus la cunoştinţă căsătoria ei cu notarul din N…, tocmai pe când era pe cale să obţină o catedră la un liceu. Lovitura l-a copleşit într-atât că a renunţat să se mai prezinte la concurs. Spunea că ani de zile nu s-a putut gândi la altceva; şi la amintirea acestei aventuri, atât de obişnuită, părea tot atât de mişcat ca şi cum i s-ar fi întâmplat chiar atunci. Apoi, scoţând buchetul din buzunar, mi-a spus:

— Era o copilărie să-l păstrez, ba poate chiar un păcat.

Şi l-a aruncat în foc. Când bietele flori au încetat să mai trosnească şi să ardă, a urmat, cu mai multă linişte:

— Vă mulţumesc că mi-aţi cerut această explicaţie. Dumneavoastră vă datorez că m-am despărţit de o amintire pe care nu se cuvenea s-o păstrez.

Era îndurerat şi se vedea lesne că sacrificiul l-a costat mult. Dumnezeule, vai de zilele acestor sărmani preoţi. Cele mai nevinovate gânduri nu li-s îngăduite. Sunt siliţi să izgonească din inima lor toate sentimentele care fac fericirea celorlalţi oameni… până şi amintirile care te leagă de viaţă. Preoţii ne seamănă nouă, sărmane femei – orice sentiment mai viu e o crimă. Nu e îngăduit decât să suferi şi încă fără s-o arăţi. Adio, mă căiesc de curiozitatea mea ca de o faptă rea, dar tu eşti de vină. (Omitem mai multe scrisori în care nu mai e vorba de abatele Aubin.)