V.

Aceeaşi, aceleiaşi.

Noirmoutiers… mai 1845

E mult de când vreau să-ţi scriu, scumpa mea Sophie, dar nu ştiu ce neîntemeiată ruşine m-a împiedicat mereu. Ceea ce am a-ţi spune e atât de straniu, atât de ridicol şi atât de trist totodată, încât nu ştiu dacă asta te va înduioşa sau te va face să râzi. Eu însămi nu-s încă în stare să pricep ceva. Dar, fără alt preambul, vin la fapt. Ţi-am vorbit de mai multe ori în scrisorile mele de abatele Aubin, preotul satului nostru, Noirmoutiers. Ţi-am pomenit chiar de o anumită aventură fără de care n-ar fi îmbrăcat haina preoţească. În singurătatea în care trăiesc şi cu gândurile mele destul de triste pe care le ştii şi tu, societatea unui om de duh, instruit, amabil, era pentru mine de nepreţuit. Probabil că l-am lăsat să vadă că mă interesa şi în scurtă vreme s-a simţit la noi ca un vechi prieten. Era, mărturisesc, o plăcere cu totul nouă pentru mine să vorbesc cu un om superior a cărui necunoaştere a lumii îi punea în evidenţă distincţia spiritului. Se prea poate, căci trebuie să-ţi spun tot şi nu e cazul să-ţi ascund vreun cusur al caracterului meu, se prea poate ca naiva mea cochetărie (vorba e a ta), pe care mi-ai osândit-o ades, să se fi amestecat fără ştirea mea. Îmi place să plac acelora care-mi plac şi ţin să fiu iubită de cei pe care-i iubesc… în faţa acestui exod, te văd făcând ochi mari şi parcă te-aud zicând: „Julie! …” Fii pe pace, nu la vârsta mea începi să faci nebunii! Dar, urmez. S-a stabilit între noi un soi de intimitate, fără ca vreodată, mă grăbesc să ţi-o spun, el să fi spus sau făcut ceva nepotrivit cu funcţia sacra cu care e învestit. Se simţea bine la mine. Vorbeam ades de tinereţea lui şi de multe ori am căzut în greşeala de-a aduce vorba despre romanţioasa lui pasiune din care s-a ales c-un buchet (prefăcut în cenuşă în căminul meu) şi cu mohorâta haină pe care o poartă. Am băgat repede de seamă ca nu se mai gândea la necredincioasa lui iubită. Într-o zi a întâlnit-o în oraş, ba i-a şi vorbit chiar. Mi-a povestit toate astea la reîntoarcere şi mi-a spus, fără tulburare, că e fericită şi că are copii încântători. Întâmplarea a făcut să fie martor al câtorva toane de-ale lui Henri. De-aci, destăinuiri oarecum silite din parte-mi, un spor de solicitudine din parte-i. Îmi ştie bărbatul ca şi cum s-ar cunoaşte de cel puţin zece ani. De altfel, e tot atât de bun sfetnic ca tine, dar mai imparţial, căci tu crezi totdeauna că suntem amândoi de vină. El îmi dă mereu dreptate, recomandându-mi însă prudenţă şi dibăcie. Într-un cuvânt, se vădeşte un prieten devotat. Are în el ceva feminin care mă încântă. Felul lui de-a gândi mi-l aminteşte pe al tău. Un caracter exaltat şi dârz, simţitor şi mohorât, un fanatic al datoriei… Însăilez fraze una lângă alta ca să întârzii explicaţia. Nu pot vorbi deschis; hârtia asta mă intimidează. Cum aş vrea să te ştiu la gura sobei, c-un mic gherghef între noi, lucrând la aceeaşi broderie. În fine, în fine, draga mea Sophie, trebuie să lepăd cuvântul cel mare. Bietul om e îndrăgostit de mine. Râzi, sau eşti scandalizată? Aş vrea să te văd în clipa asta. Nu mi-a spus nimic, bineînţeles, dar noi nu ne înşelăm, şi-apoi, marii lui ochi negri… Acum, mi se pare că râzi. Câţi feţi-frumoşi n-ar voi să aibă ochii aceştia care vorbesc fără să vrea. Am văzut atâţia bărbaţi care voiau să-i facă să vorbească pe-ai lor şi care nu spuneau decât prostii. Când mi-am dat seama de starea bolnavului, firea mea răutăcioasă, ţi-o mărturisesc, s-a desfătat aproape, la început. O cucerire la vârsta mea, o cucerire nevinovată ca asta! … E ceva să stârneşti o asemenea pasiune, o dragoste dureroasă! La naiba! Acest sentiment urât s-a spulberat curând. Iată un om politicos – mi-am zis – pe care uşurinţa mea îl poate nenoroci. E îngrozitor şi cu orice preţ, asta trebuie să înceteze. Mă străduiam în fel şi chip, cum să fac să-l îndepărtez. Într-o zi, ne plimbam pe plajă, la vremea refluxului. Nu îndrăznea să rostească o vorbă şi eu la rândul meu eram stingherită. În timpul unor tăceri chinuitoare, de câte cinci minute, pentru a-mi găsi un cumpăt, adunam scoici. În cele din urmă, i-am spus:

— Scumpe abate, trebuie numaidecât să ţi se dea o parohie mai bună ca asta. Voi scrie unchiului meu, episcopul, şi dacă va fi nevoie, mă voi duce să-l văd.

— Sa părăsesc Noirmoutiers-ul! izbucni el împreunându-şi mâinile. Dar sunt fericit aici! Ce pot eu dori oare mai mult, de când sunteţi aici? M-aţi copleşit, şi micul meu prezbiteriu a devenit un palat.

— Nu – reluai eu – unchiul meu e foarte bătrân şi dacă aş avea nenorocirea să-l pieră, n-aş şti cui sa mă adresez ca să-ţi ajut să obţii un post potrivit.

— Vai, doamnă, mi-ar părea atât de rău să părăsesc satul acesta! … Preotul de la Sainte-Marie a murit… dar mă linişteşte gândul că va fi înlocuit de abatele Raton. E un preot vrednic şi asta mă bucură; căci dacă preasfinţitul s-ar fi gândit la mine…

— Preotul de la Sainte-Marie a murit! am exclamat. Mă duc astăzi la N… să-l văd pe unchiul meu.

— O! doamnă, nu faceţi nimic. Abatele Raton e cu mult mai vrednic ca mine; ş-apoi, să părăsesc Noirmoutiers!

— Domnule abate – i-am spus cu hotărâre – trebuie.

La această vorbă a plecat capul şi n-a mai îndrăznit să se împotrivească. M-am înapoiat la castel aproape alergând. Mă urmărea la doi paşi în urmă, bietul om, atât de tulburat, că nu mai îndrăznea să deschidă gura. Era nimicit. N-am pierdut nici un minut. La orele opt, eram la unchiul meu. L-am găsit foarte binevoitor pentru Ratonul lui; dar mă iubeşte şi îmi cunosc puterea. În fine, după lungi dezbateri am obţinut ceea ce voiam. Ratonul e înlăturat şi abatele Aubin e preot la Sainte-Marie. De două zile e în oraş. Bietul om a înţeles acel trebuie al meu. Mi-a mulţumit cu gravitate şi n-a vorbit decât de recunoştinţa lui. Am fost mulţumită de el când mi-a spus că părăseşte Noirmoutiers-ul cât mai curând şi că se grăbeşte chiar să se ducă să-i mulţumească preasfinţitului. La plecare mi-a trimis frumosul lui cufăraş bizantin şi mi-a cerut voie să-mi scrie din când în când. Ei bine, draga mea? „Eşti mulţumit, Coucy?”153 E o lecţie. N-o voi uita la reîntoarcerea în lume. Dar atunci, voi fi împlinit treizeci şi trei de ani, şi nu voi mai avea a mă teme că voi fi iubită… şi de o astfel de iubire! … Desigur asta-i cu neputinţă. N-are a face, din toată nebunia asta îmi rămâne un frumos cufăraş şi un prieten adevărat. Când voi împlini patruzeci de ani şi când voi fi bunică, voi stărui ca abatele Aubin să aibă o parohie la Paris. Ai să-l vezi, draga mea, şi el va da prima împărtăşanie fetiţei tale.