VI.

Abatele Aubin către abatele Bruneau, profesor de teologie la Saint A…

N… mai 1845

Nu smeritul slujitor din Noirmoutiers îţi scrie, scumpe maestre, ci preotul de la Sainte-Marie. Mi-am părăsit mlaştinile şi iată-mă citadin, instalat pe strada mare din N…, într-o parohie frumoasă, bine zidită, bine întreţinută, de o măreaţă arhitectură, reprodusă în toate albumele Franţei. Prima oară când am slujit liturghia în faţa unui altar de marmură strălucind tot de aurărie, m-am întrebat dacă în adevăr sunt eu. E purul adevăr. Mă bucur la gândul că, în curând, în timpul vacanţei, vei veni să mă vezi, că voi putea să-ţi dau o cameră bună, un pat bun, fără să mai vorbesc de un anumit vin de Bordeaux, pe care eu l-am botezat bordeaux-ul meu de la Noirmoutiers şi care, mă încumet a zice, e vrednic de domnia-ta. Dar, mă vei întreba, cum aşa, de la Noirmoutiers la Sainte-Marie? M-ai lăsat la intrarea naosului şi mă regăseşti în clopotniţă.

O, Meliboee, deus nobis haec otia fecit154.

Scumpe maestre, Providenţa a îndreptat la Noirmoutiers o înaltă doamnă din Paris, pe care nenorociri dintre acele ce nu se vor abate nici când asupră-ne au redus-o pentru moment să trăiască cu zece mii de taleri pe an. E o fiinţă amabilă şi bună, din nefericire, însă, i-au cam dăunat puţin lecturile frivole şi tovărăşia berbanţilor capitalei. Urându-i-se de moarte cu un bărbat cu care nu prea are de ce se lăuda, am avut cinstea să-i fiu pe plac. Daruri cu nemiluita, invitaţii una după alta şi zilnic câte un nou proiect în care eram de trebuinţă „Abate, vreau să învăţ latineşte… Abate, vreau să învăţ botanica.” Horresco referens155 n-a vrut s-o învăţ şi teologia? Unde erai, scumpe maestre? Într-un cuvânt, pentru setea asta de învăţătură ar fi fost nevoie de toţi profesorii noştri de la Saint-A… Din fericire, toanele acestea nu ţineau mult şi rar să se prelungească cursul până la a treia lecţie. Când i-am spus că pe latineşte rosa înseamnă roză: „Dar bine, abate, eşti un tezaur de cunoştinţi! Cum te-ai lăsat să fii îngropat la Noirmoutiers?” Dacă trebuie să-ţi spun tot, scumpe maestre, milostiva doamnă, citind mereu păcătoasele cărţi care se fabrică astăzi, şi-a vârât în cap idei cu totul stranii. Într-o zi, mi-a împrumutat o lucrare pe care chiar atunci o primise de la Paris şi care a vrăjit-o, Abelard de domnul Rémusat156. Citind-o, fără îndoială, ai fi admirat savantele cercetări ale autorului, îndreptate din nefericire pe o cale greşită. Eu am sărit deodată la volumul al doilea, la Filosofia lui Abelard şi numai după ce l-am citit cu cel mai viu interes am revenii la primul, la viaţa marelui eretic. Asta e, bineînţeles, tot ce înalta mea doamnă catadicsise să citească. Scumpe maestre, asta mi-a deschis ochii. Mi-am dat seama că e primejdios să stai în tovărăşia frumoaselor doamne atât de îndrăgostite de învăţătură. Aceasta i-ar lua-o înainte Heloisei157 în ceea ce priveşte exaltarea. O situaţie atât de nouă pentru mine mă stingherea cumplit, când, pe neaşteptate, mi-a spus: „Abate, ţin să fii preot la Sainte-Marie, titularul a murit. Trebuie.”

S-a suit pe dată în trăsură, ducându-se la preasfinţitul, şi câteva zile după asta eram preot la Sainte-Marie, cam ruşinat că am obţinut acest titlu prin hatâr, dar, în definitiv, încântat că mă aflu departe de ghearele leoaicei din capitală.

Leoaică, scumpe maestru, în grai parizian, înseamnă femeie la modă.

Ar fi trebuit, deci, să resping norocul pentru a înfrunta primejdia? Ce prost! Sfântul Toma de Cantorbéry n-a primit oare castelele lui Henric al II-lea? Adio, scumpul meu maestru, nădăjduiesc să filosofez peste câteva luni cu domnia-ta, fiecare într-un fotoliu confortabil, în faţa unei puicane grase şi a unei sticle de Bordeaux, more philosophorum; vale et me ama159.

SFÂRŞIT