III.

Noaptea era senină, luna se hârjonea pe valuri, nava luneca lin în voia unui vântuleţ uşor. Miss Lydia nu avea chef de dormit şi numai din pricina unui pierde-vară fusese împiedicată să se bucure de acele încântări pe care, pe mare şi în clar de lună, orice făptură omenească le resimte, când are un dram de poezie în sufletul ei. Când socoti ca tânărul locotenent trebuie să doarmă buştean, ca o fiinţă prozaică ce era, se ridică, îşi luă o blană, îşi trezi camerista, şi se urcă pe punte. Nu era nimeni în afară de matelotul de la cârmă care cânta un cântec de jale în dialect corsican pe o arie sălbatică şi monotonă. În liniştea nopţii, această muzică stranie avea farmecul ei. Din nefericire, miss Lydia nu înţelegea tocmai bine ceea ce cânta matelotul. Printre multe banalităţi, câte un vers puternic îi aţâţa curiozitatea, dar imediat, şi când era mai frumos, se strecurau unele cuvinte din idiomul al cărui sens îi scăpa. Înţelese totuşi că-i vorba de un omor. Blesteme împotriva ucigaşilor, ameninţări de răzbunare, lauda celui ucis, toate astea se amestecau talmeş-balmeş. Reţinu câteva versuri; voi încerca să le traduc: „Nici gurile de foc, nici baionetele – n-au izbutit să-i facă fruntea să pălească – senină pe câmpul de bătaie – ca cerul de vară – pâinea lui Dumnezeu pentru prieteni – val cotropitor pentru duşman. Mai sus ca soarele – mai blând ca luna. Pe el care de duşmanii Franţei – nu s-a făcut aşteptat vreodată – ucigaşii ţării sale – l-au lovit pe la spate – aşa cum Vittolo ucis-a pe Sampiero Corso40.

— N-ar fi cutezat nicicând să-l privească în faţă – … Atârnate pe zid, în faţa patului meu – crucea de onoare, pe drept dobândită. Roşie e panglica ei. Mai roşie încă e cămaşa mea. Pentru fiul meu, fiul meu de pe străine meleaguri – păstraţi crucea şi cămaşa mea însângerată. Va vedea în ea două găuri. Pentru fiecare gaură, o gaură în altă cămaşă. Dar, fi-va oare răzbunarea împlinită atunci? Îmi trebuie mâna care a tras. – ochiul care a ţintit – inima care a cugetat…”

Matelotul se opri deodată.

— De ce nu cânţi înainte, camarade? întrebă miss Nevil.

Cu o mişcare a capului, matelotul îi arătă o siluetă care ieşea dintr-un mare panou al goeletei: era Orso, care venea să se bucure de clarul de lună.

— Termină-ţi cântecul – spuse miss Lydia – îmi făcea mare plăcere.

Matelotul se aplecă spre ea şi-i spuse în şoaptă;

— Nu dau rimbecco nimănui.

— Cum? Ce? …

Fără să răspundă, matelotul începu să fluiere.

— Te-am prins admirând Mediterana, miss Nevil – spuse Orso, înaintând spre ea. Recunoaşte că nicăieri aiurea nu se poate vedea asemenea lună.

— Nu mă uitam la ea. Nu făceam decât să studiez corsicana. Matelotul acesta care cânta un cântec din cele mai jalnice, a încetat cântecul tocmai când era mai frumos.

Matelotul se încovoie, ca şi cum ar fi vrut să vadă mai bine busola şi trase cu putere de blana lui miss Nevil. Era limpede că bocetul lui nu putea fi cântat de faţă cu locotenentul Orso.

— Ce cântai tu acolo, Paolo France? Întrebă Orso; era o ballata? un vocero41? Domnişoara te înţelege şi ar vrea să audă sfârşitul.

— L-am uitat, Ors’Anton’ – spuse matelotul.

Şi pe loc începu să intoneze cât îl ţinea gura un imn către Fecioara Maria.

Miss Lydia nu dădu multă atenţie cântării şi nici nu stărui mai mult faţă de cântăreţ, dar îşi făgădui totuşi să descopere mai târziu cheia enigmei. Camerista ei, care fiind din Florenţa nu înţelegea mai bine ca stăpâna dialectul corsican, era tot atât de nerăbdătoare să afle; adresându-se lui Orso, înainte ca miss Lydia s-o poată opri printr-un ghiont, cu cotul, îi spuse:

— Domnule căpitan, ce vrea să zică a da rimbecco42?

— Rimbecco! exclamă Orso; e cea mai cumplită injurie care se poate aduce unui corsican: înseamnă să-l veştejeşti pentru că nu s-a răzbunat. Cine ţi-a vorbit de rimbecco?

— Ieri, la Marsilia – se grăbi să răspundă miss Lydia – stăpânul goeletei a rostit acest cuvânt.

— Şi de cine vorbea? întrebă Orso cu mânie.

— O, ne vorbea de o poveste veche… de pe vremea lui… da, mi se pare că era vorba de Vannina d’Ornano.

— Îmi închipui, domnişoară, că moartea Vanninei nu v-a lăsat o prea bună impresie despre eroul nostru, bravul Sampiero?

— Socotiţi oare că fapta lui e-o mare vitejie?

— Crima lui trebuie privită sub semnul moravurilor sălbatice de pe-atunci; în afară de asta, Sampiero se afla în vrăjmăşie Cu genovezii: ce încredere puteau să aibă în el compatrioţii lui, dacă n-ar fi pedepsit pe aceia care căutau să intre în vorbă cu Genua?

— Vannina – zise matelotul – plecase fără încuviinţarea soţului ei; Sampiero avea dreptate să-i frângă gâtul.

— Dar – zise miss Lydia – era pentru a-şi salva soţul, din dragoste pentru el se ducea să ceară îndurare genovezilor.

— Îndurarea însemna înjosirea lui! izbucni Orso.

— Şi s-o omoare cu mâna lui! urmă miss Nevil. Ce monstru trebuie să fi fost!

— I-a cerut să piară de mâna lui, ca un hatâr. Şi pe Othello, domnişoară, îl socotiţi un monstru?

— Ce deosebire! Era gelos; în Sampiero nu era decât deşertăciune.

— Şi gelozia oare nu-i deşertăciune? E deşertăciunea dragostei şi o veţi ierta poate, ţinând seama de unde purcede.

Miss Lydia îi aruncă o privire plină de mândrie şi adresându-se matelotului îl întrebă cam când va ajunge goeleta în port.

— Poimâine – spuse el – dacă ţine vântul.

— M-aş vrea chiar acum la Ajaccio, căci mi-e lehamite de nava asta.

Se ridică, luă braţul cameristei şi făcu câţiva paşi pe puntea de sus. Orso rămase nemişcat lângă cârmă, neştiind dacă trebuie s-o însoţească, sau să curme o convorbire care părea s-o plictisească.

— Frumoasă, fată, fir-ar să fie – zise matelotul. Dacă toţi puricii din patul meu ar fi ca dânsa, nu m-aş plânge că mă muşcă!

Miss Lydia auzise poate stângacea preţuire a frumuseţii sale şi, îmbufnându-se, pogorî fără multă zăbavă în cabina ei. La rândui lui şi Orso se retrase. Îndată ce acesta părăsi puntea, camerista se înapoie şi după ce-l descusu pe matelot, veni la stăpâna sa cu următoarele lămuriri: bocetul întrerupt de prezenţa lui Orso a fost izvodit cu prilejul morţii tatălui mai sus pomenitului, colonelul della Rebbia, ucis cu doi ani în urmă. Matelotul nu se îndoia că Orso se întorcea în Corsica pentru a-şi împlini răzbunarea, aşa spunea el şi o încredinţa că, în curând, în satul Pietranera se va vedea leş fierbinte. Din tălmăcirea acestor termeni naţionali trebuie să înţelegem că seniorul Orso avea de gând să ucidă doi sau trei bănuiţi de a-i fi asasinat părintele, care, de fapt, au fost cercetaţi de justiţie pentru vina lor, dar care au ieşit basma curată ţinând seamă că aveau în buzunar, judecător, avocaţi şi jandarmi.

— Nu e dreptate în Corsica – urmase matelotul – şi preţuiesc mai mult o flintă de nădejde decât un consiliu al curţii regale. Când ai un duşman, trebuie să te hotărăşti între cei trei S43.

Aceste interesante amănunte avură darul să schimbe simţitor purtarea şi sentimentele miss Lydiei faţă de locotenentul della Rebbia. Din acea clipă, în ochii romanţioasei englezoaice, el devenise un erou. Nepăsarea, sinceritatea şi voia bună care o stârniseră împotrivă-i la început, i se păreau acum o virtute mai mult, căci nu erau decât desăvârşita prefăcătorie a unui suflet energic, care nu îngăduie să iasă la iveală niciunul din gândurile lui ascunse. Vedea în Orso un soi de Fiesco44, care, sub o înfăţişare uşuratică, ascundea planuri măreţe; şi, cu toate că a ucide câţiva ticăloşi e mai puţin de laudă decât a-ţi izbăvi patria, o frumoasă răzbunare, rămâne frumoasă; de altfel, femeilor nu le displace când un erou nu e bărbat politic. De abia atunci miss Nevil băgă de seamă că tânărul locotenent are ochi mari, dinţi albi, mijloc zvelt, bună creştere şi obiceiuri alese. Îi vorbi adesea în ziua următoare şi discuţiile cu el o interesau. Îl întrebă multe despre ţara lui şi el povesti cu iscusinţă. Corsica pe care o părăsise din fragedă tinereţe, întâi pentru a se duce la liceu, pe urmă la şcoala militară, rămăsese în mintea lui împodobită de culori poetice. Se înflăcăra vorbind de munţii, de pădurile şi de obiceiurile aparte ale băştinaşilor. E lesne de înţeles că vorba răzbunare se ivi ades în povestirile lui, căci e cu neputinţă să vorbeşti de corsicani fără să osândeşti sau să ierţi patimile lor proverbiale. Miss Nevil fu oarecum mirată văzând că Orso osândeşte nesfârşitele vrăjmăşii ale compatrioţilor săi. Faţă de ţărani avea totuşi oarecare îngăduinţă, afirmând că vendetta e duelul săracilor. „Lucrul e atât de adevărat – spunea el – încât oamenii nu se întreucid decât după o provocare în regulă. „Păzeşte-te, că eu mă păzesc!” sunt vorbele tradiţionale pe care le schimbă doi duşmani înainte de a-şi întinde unul altuia cursele. La noi se săvârşesc mai multe omoruri decât oriunde aiurea. Aceste omoruri însă, nu-şi au nicicând temeiul într-o pornire josnică. Avem, ce-i drept, mulţi ucigaşi, dar nici un hoţ.”

Ori de câte ori rostea cuvintele de răzbunare şi omor, miss Lydia îl privea stăruitor, dar fără să descopere pe faţa lui vreo umbră de tulburare. Cum hotărâse că el avea tăria sufletească cerută pentru a fi de nepătruns tuturor privirilor, în afară de ale ei, se înţelege, nu avea cea mai mică îndoială că manii colonelului della Rebbia nu vor aştepta mult răzbunarea dorită.

Coasta Corsicei începea să se zărească. Patronul îi numea punctele principale ale coastei şi cu toate că miss Lydiei îi erau cu totul necunoscute, resimţea oarecare plăcere auzindu-le numele. Nimic mai anost decât o privelişte anonimă. Din când în când, prin ocheanul colonelului, se vedea câte un băştinaş, îmbrăcat în postav de culoare închisă, înarmat cu puşcă lungă, călare pe un căluţ şi mergând la galop pe povârnişuri repezi. În fiecare din ei miss Lydiei i se părea că vede fie un bandit, fie un fecior gata să răzbune moartea părintelui său; dar Orso încredinţa că nu era decât un paşnic locuitor din târgul vecin, călătorind pentru treburile lui; şi dacă umbla cu puşcă, o făcea mai puţin din nevoie decât din fandoseală, din modă, după cum un dandy nu iese fără un baston elegant. Măcar că puşca e o armă mai puţin nobilă şi poetică decât stiletul, miss Lydia socotea că pentru un bărbat e mai elegantă decât un baston şi-şi amintea că toţi eroii lordului Byron mor de plumb şi nu de clasicul pumnal.

După trei zile de navigaţie se aflară în faţa Sangvinarilor şi măreaţa privelişte a golfului Ajaccio se desfăşura sub ochii călătorilor. E comparat pe bună dreptate cu acel al Neapolului; în clipa în care goeleta intra în port, un maquis în flăcări, învăluind în fum Punta di Girato, amintea Vezuviul, înlesnind asemănarea. Ca să fie desăvârşită, ar trebui ca o armată a lui Atila să bântuie împrejurimile Neapolului; căci totul e mort şi pustiu în preajma golfului Ajaccio. În locul elegantelor vile care te întâmpină din toate părţile de la Castellamare până la capul Misena, în jurul golfului Ajaccio nu se văd decât întunecate desişuri, urmate de munţi pleşuvi. Nici o vilă, nici o locuinţă. Numai pe ici, pe colo, pe înălţimile din preajma oraşului, câteva clădiri albe profilându-se singuratice pe un fond de verdeaţă; sunt capele funerare, morminte de familie. Totul, în această privelişte, e de o mohorâtă şi tristă frumuseţe.

Înfăţişarea oraşului, mai ales în acea epocă, sporea şi mai mult impresia stârnită de paragina împrejurimilor. Nici o mişcare pe străzi, unde nu întâlneşti decât vreo câţiva pierde-vară şi mereu aceiaşi. Nici o femeie în afară de câteva ţărănci care vin să-şi vândă produsele. Nicăieri nu auzi vorbindu-se tare, râzând, cântând, ca-n oraşele italiene. Din când în când, la umbra unui copac din aleea principală, o duzină de ţărani înarmaţi bat cărţile sau privesc jocul altora. Nu răcnesc, nu se ceartă; dacă jocul se înfierbântă se aud detunături de pistol care vestesc totdeauna ameninţarea. Corsicanul e tăcut şi serios din fire. Spre seară apar câţiva oameni să se bucure de răcoare, dar mai toţi cei care se plimbă pe Corso sunt străini. Insularii şed fiecare la uşa casei lui, şi toţi par să stea la pândă, ca şoimii în cuibul lor.