II.

Am rămas câteva zile la Cordova. Mi se vorbise de un anumit manuscris de la biblioteca dominicanilor, în care urma să găsesc informaţii preţioase despre antica Munda. Foarte bine primit de bunii călugări, îmi petreceam ziua la mânăstire, şi seara mă plimbam prin oraş. La Cordova, pe la apusul soarelui, se află puzderie de pierde-vară pe cheiul de pe malul drept al Guadalquivirului. E drept că trebuie să suferi mirosurile unei tăbăcării care se mai bucură încă de străvechea faimă a regiunii în prepararea pieilor; te bucuri, în schimb, de-o privelişte care nu-i de lepădat.

Cu câteva minute înainte de vecernie, o mulţime de femei se adună la marginea apei, în partea de jos a cheiului, care e destul de înalt. Nici un bărbat nu îndrăzneşte să se amestece în această ceată. Îndată ce sună de vecernie, se cheamă că e noapte. La ultima bătaie de clopot, femeile se dezbracă toate şi intră în apă. Atunci să te ţii: ţipete, râsete şi hărmălaie, cum nu s-a pomenit! Din înaltul cheiului, bărbaţii se uită la femeile care se scaldă şi cască ochii la ele ca să vadă te miri ce şi mai nimic. Totuşi, aceste forme albe şi nedesluşite care se desenează pe azurul întunecat al apelor înfierbântă firile poetice şi, cu puţină imaginaţie, nu e greu să ţi-o închipui pe Diana scăldându-se laolaltă cu nimfele ei, fără riscul de a avea soarta lui Acteon95. Mi s-a spus că nişte derbedei au strâns bani într-o zi pentru a-l mitui pe clopotarul catedralei să sune vecernia cu douăzeci de minute înainte de ora hotărâtă. Cu toate că era încă ziua mare, nimfele Guadalquivirului nu s-au codit, şi, încrezându-se mai mult în dangătul clopotului decât în soare, şi-au făcut, cu conştiinţa împăcată, toaleta de îmbăiere, care, e întotdeauna foarte sumară. Eu nu eram acolo. Pe timpul meu clopotarul era incoruptibil, asfinţitul destul de întunecat, şi numai o pisică ar fi putut deosebi pe cea mai bătrână vânzătoare de portocale de cea mai drăguţă femeiuşcă din Cordova.

Într-o seară, la ora când nu se vede nimic, fumam, sprijinit de parapetul cheiului, când o femeie, urcând scara care duce la râu, a venit să se aşeze lângă mine. Avea în păr un mare buchet de iasomie ale cărei petale împrăştie seara un miros îmbătător. Era îmbrăcată simplu, sărăcăcios chiar, în negru, ca majoritatea femeilor uşoare, seara. Femeile cumsecade nu se îmbracă în negru decât dimineaţa. Seara, se îmbracă ŕ la francesa. Când a ajuns lângă mine a lăsat mantila care-i acoperea capul să-i lunece pe umeri, şi „sub palida lumină ce picură din stele”96, am văzut că era scundă, tânără, bine făcută şi că avea ochi foarte mari. Mi-am aruncat îndată ţigara. A înţeles această atenţie de-o politeţe cu totul franceză, şi s-a grăbit să-mi spună că-i place mult mirosul de tutun, şi că fumează chiar când găseşte papelitos-uri mai moi. Din fericire, aveam din acestea în tabachera mea şi m-am grăbit să-i ofer din ele. A binevoit să ia una şi şi-a aprins-o de la capătul unei frânghii în flăcări pe care ne-a adus-o un copii pentru o para. Am vorbit atât de mult fumând alături, încât am rămas aproape singuri pe chei. M-am gândit că nu săvârşesc o necuviinţă poftind-o la o îngheţată la neveria97. După o modestă şovăială a primit, dar înainte de a se hotărî, a vrut să ştie cât e ceasul. Mi-am pus ceasul să sune, ceea ce a mirat-o mult.

— Ce invenţii se fac la dumneavoastră, domnilor străini! Din ce ţară sunteţi, domnule? Englez, fără îndoială? 98

— Francez şi plecatul dumneavoastră servitor. Şi dumneavoastră, domnişoară sau doamnă, sunteţi probabil din Cordova?

— Nu.

— Sunteţi în orice caz andaluză. După dulceaţa graiului cred că aşa e.

— Dacă cunoaşteţi atât de bine oamenii după accent trebuie să ghiciţi şi ce sunt.

— Cred că sunteţi din ţara lui Isus, la doi paşi de Paradis. (Aflasem această metaforă relativă la Andaluzia, de la amicul meu, Francisco Sevilla, binecunoscutul picador.)

— Aş! paradisul… oamenii de aici spun că nu e făcut pentru noi.

— Atunci, poate sunteţi maură, sau… m-am întrerupt neîndrăznind să zic: jidovă.

— Haide, haide, vedeţi doar bine că sunt ţigancă; vreţi să vă ghicesc? N-aţi auzit vorbindu-se de Carmencita? Eu sunt.

Eram atât de necredincios pe vremea ceea, adică acum vreo cinsprezece ani, încât n-am fugit îngrozit văzându-mă lângă o vrăjitoare. „Bine! mi-am zis, tot am stat la masă c-un tâlhar de drumul mare, săptămâna trecută, ce-o să fie dac-oi lua astăzi o îngheţată cu o slujitoare de-a necuratului? Într-o călătorie trebuie să vezi de toate.” Dar mai aveam eu un motiv pentru a-i căuta prietenia. Când terminasem liceul, trebuie să mărturisesc că, spre ruşinea mea, mi-am pierdut câtăva vreme cu studierea ştiinţelor oculte şi de mai multe ori am încercat chiar să fac farmece ca să chem duhurile întunericului.

Cu toate că eram de mult lecuit de patima unor astfel de cercetări, nutream încă oarecare curiozitate pentru superstiţiile de orice fel şi mă bucuram dinainte să aflu până unde ajunsese arta solomoniei la ţigani.

Vorbind aşa, intrasem în neveria şi ne aşezasem la o măsuţă luminată de o lumânare închisă într-un glob de sticlă. Am avut atunci răgazul să-mi examinez gitana, în timp ce câţiva oameni cumsecade care-şi mâncau îngheţata se minunau văzându-mă într-o astfel de tovărăşie. Mă îndoiesc foarte ca domnişoara Carmen să fi fost de rasă pură, în orice caz era cu mult mai frumoasă decât toate ţigăncile pe care le întâlnisem până atunci.

Pentru ca o femeie să fie frumoasă, spaniolii spun că trebuie să îndeplinească treizeci de condiţii, sau, dacă vrei, s-o poţi defini cu ajutorul a zece adjective, fiecare referindu-se la trei părţi ale făpturii ei. Trebuie să aibă, de pildă, trei lucruri negre: ochii, genele şi sprâncenele; trei – subţiri: degetele, buzele şi părul etc. Pentru rest citiţi-l pe Brantôme99.

Ţiganca mea nu întrunea atâtea perfecţiuni. Pielea ei, de altfel nespus de netedă, bătea în arămiu. Ochii îi erau oblici, dar de-o minunată tăietură, buzele cam pline, dar frumos arcuite, lăsând să se vadă nişte dinţi mai albi ca migdalele curăţate. Părul ei, cam gros poate la fir, era de-un negru bătând în albăstrui, ca pana corbului, lung şi lucios.

Ca să nu vă obosesc cu o descriere prea prolixă, am să vă spun numai că fiecărui cusur îi răspundea o calitate, care se vedea poate şi mai mult prin contrast. Era de o frumuseţe stranie şi sălbatică, o figură care te uimea la început, dar pe care n-o mai puteai uita. Ochii ei, mai ales, aveau o căutătură pofticioasă şi aprigă, aşa cum n-am mai întâlnit de atunci în nici o privire omenească. Ochi de ţigan, ochi de lup, spune pe bună dreptate un proverb spaniol. Dacă n-aveţi timp să mergeţi la grădina zoologică să studiaţi privirea unui lup, uitaţi-vă la pisica dumneavoastră când pândeşte o vrabie.

Îşi dă seama oricine că ar fi fost ridicol să las să mi se ghicească viitorul într-o cafenea. De aceea am rugat-o pe frumoasa vrăjitoare să-mi îngăduie s-o petrec până la locuinţa ei; a primit fără greutate, dar a vrut să ştie încă o dată mersul timpului şi m-a rugat din nou să-mi pun ceasul să sune.

— E într-adevăr de aur? întrebă măsurându-mi ceasul cu deosebită luare-aminte.

Când am pornit din nou la drum, se înnoptase bine, dughenele erau în cea mai mare parte închise şi străzile aproape pustii.

Am trecut podul Guadalquivirului şi la marginea mahalalei ne-am oprit în faţa unei case care nici pe departe nu aducea cu un palat. Ne-a deschis un copil. Ţiganca i-a spus câteva cuvinte într-o limbă necunoscută mie, despre care am aflat mai târziu că se numea romani sau chip calli, dialectul gitanilor. Copilul a dispărut numaidecât, lăsându-ne singuri într-o cameră destul de mare, mobilată cu o măsuţă, două taburete şi un cufăr. Nu trebuie să uit o cană de apă, o grămadă de portocale şi o legătură de ceapă.

Îndată ce am rămas singuri, ţiganca a scos din cufăr nişte cărţi care păreau să fi slujit mult, un magnet, un cameleon uscat şi alte câteva obiecte trebuincioase artei sale. Apoi mi-a spus să-mi fac semnul crucii ţinând o monedă în mâna stângă; şi ceremoniile magice începură. E de prisos să vă spun ce mi-a prezis; cât despre felul ei de a descânta sărea în ochi că e curat vrăjitoare.

Din nenorocire, am fost stingheriţi foarte repede. Uşa s-a deschis deodată cu putere şi un bărbat, înfăşurat până la ochi într-o mantie cafenie, a intrat în cameră repezind-o pe ţigancă cu vorbe urâte. Nu înţelegeam ce spune dar felul în care vorbea vădea că e în toane foarte rele. La vederea lui, nu s-a arătat nici mirată, nici mânioasă, dar s-a năpustit înainte-i şi cu o nemaipomenită repeziciune i-a spus un şir de vorbe în limba misterioasă pe care-o folosise şi mai înainte de faţă cu mine. Cuvântul payllo, care revenea ades, era singurul pe care-l înţelegeam. Ştiam că ţiganii numeau astfel pe toţi oamenii care nu fac parte din neamul lor. Bănuind că e vorba de mine, mă aşteptam la o explicaţie neplăcută; pusesem mâna pe piciorul unuia dintre taburete aşteptând clipa potrivită să-l arunc în capul nepoftitului. Acesta o respinse pe ţigancă cu asprime, şi înainta către mine; apoi, dându-se înapoi cu un pas, zise:

— Ah! domnule, dumneavoastră sunteţi!

L-am privit la rându-mi şi l-am recunoscut pe prietenul meu don José. În clipa aceea m-am căit puţin că nu-l lăsasem să fie spânzurat.

— Ah! dumneata erai, amice – am strigat râzând pe cât mai puţin acru mi-a fost cu putinţă. Ai întrerupt-o pe domnişoara tocmai când îmi prorocea lucruri foarte interesante.

— Mereu aceeaşi! O să se termine o dată – spuse el printre dinţi, aruncându-i o privire sălbatică.

Ţiganca îi vorbea totuşi înainte pe limba ei. Se înfierbânta din ce în ce. Ochii i se injectaseră şi se făcuseră înspăimântători, trăsăturile i se contractau, bătea din picior.

Aveam impresia că-l zorea să facă ceva şi el sta în cumpănă. Mi se părea că înţeleg prea bine ce voia să spună, văzând cum îşi trece încoace şi încolo mâna-i mică pe sub bărbie. Eram ispitit să cred că era vorba de retezarea unei beregate şi aveam temeiuri să cred că a mea era aceea.

Acestui torent de elocinţă don José nu i-a răspuns decât prin câteva vorbe răstite. Ţiganca i-a aruncat o privire de profund dispreţ, apoi, aşezându-se turceşte într-un colţ al camerei, şi-a ales o portocală, a cojit-o şi a început s-o mănânce.

Don José m-a luat de braţ, a deschis uşa şi m-a condus în stradă. Am mers cale de vreo două sute de paşi în cea mai adâncă tăcere. Apoi, întinzând mâna, îmi zise:

— Mergeţi drept înainte şi-o să daţi de pod.

Mi-a întors spatele pe dată şi s-a îndepărtat iute.

M-am înapoiat la han mofluz şi fără chef. Culmea a fost, când, dezbrăcându-mă, am băgat de seamă că-mi lipseşte ceasul.

Cântărirea împrejurărilor m-a hotărât să renunţ de a mă mai duce să-l cer a doua zi, sau să-l rog pe domnul corregidor100 să binevoiască a pune să-l caute. Îmi terminasem lucrarea asupra manuscrisului dominicanilor aşa că am plecat la Sevilla. După câteva luni de rătăciri prin Andaluzia, am vrut să mă întorc la Madrid şi am fost nevoit să trec iar prin Cordova. Nu aveam de gând să stau mult acolo, pentru că prinsesem pică pe acest frumos oraş ca şi pe femeile care se scăldau în Guadalquivir. Totuşi, câţiva prieteni pe care voiam să-i revăd şi câteva comisioane pe care trebuia să le fac, mă sileau să zăbovesc cel puţin trei sau patru zile în străvechea capitală a prinţilor musulmani.

Cum am păşit în mânăstirea dominicanilor, unul din călugării care îmi arătase un viu interes în cercetările mele despre vatra Mundei, mă întâmpină cu braţele deschise, strigând:

— Numele Domnului fie lăudat! Fii binevenit, drag prieten. Te credeam cu toţii mort, şi eu, care-ţi vorbesc, am rostit multe rugăciuni, de care nu mă căiesc, pentru mântuirea sufletului dumitale. Aşadar, nu eşti asasinat, că de furat ştiu că ai fost furat.

— Cum asta? l-am întrebat puţin mirat.

— Da, ştii bine, frumosul ceas cu repetiţie pe care-l puneai să sune în bibliotecă, când îţi spuneam că era timpul să mergem la cor. Ei bine! A fost regăsit, îţi va fi înapoiat.

— Adică – l-am întrerupt eu, puţin descumpănit – ceasul pe care l-am pierdut…

— Mişelul e la puşcărie, şi, cum se ştie că e în stare să omoare un creştin pentru un pitac, muream de frică să nu te fi ucis. Merg cu dumneata la corregidor şi-l vom face să-ţi dea înapoi frumosul ceas. Pas să mai spui pe urmă că în Spania justiţia nu-şi cunoaşte meşteşugul.

— Vă mărturisesc – i-am spus – că prefer să-mi pierd ceasul decât să trimit, prin mărturia mea, un nenorocit la spânzurătoare, mai ales că… mai ales că…

— O! să n-ai nici o grijă; e bine încondeiat şi n-o să-l poată spânzura de două ori! Când spun spânzurat, greşesc. Hoţul dumitale e un hidalgo; va fi deci sugrumat poimâine fără cruţare101. Aşa că vezi, un furt mai mult sau mai puţin nu-i schimbă întru nimic soarta. Dea Domnul să fi furat numai! Dar a săvârşit mai multe crime, una mai îngrozitoare decât alta.

— Cum îl cheamă?

— E cunoscut în ţinut sub numele de José Navarro, dar mai are un nume basc pe care nici eu, nici dumneata, nu-l vom putea rosti nicicând. E un om, iată, care merită să fie văzut, şi cum ţii să cunoşti particularităţile regiunii, nu trebuie să pierzi prilejul de-a afla cum părăsesc lumea asta netrebnicii din Spania. A fost încredinţat călugărilor şi părintele Martinez o să te ducă la el.

Dominicanul meu a stăruit atâta să văd pregătirile „micii şi drăguţei spânzurători”102, încât n-am putut scăpa. M-am dus să vizitez prizonierul, înarmat cu un pachet de ţigări cu care nădăjduiam să-l fac să-mi ierte indiscreţia.

Am fost introdus la don José, în timp ce-şi lua masa. Mi-a făcut un semn destul de rece din cap şi mi-a mulţumit politicos pentru darul pe care i-l aduceam. După ce a numărat ţigările din pachetul dăruit de mine, şi-a ales câteva, şi mi-a înapoiat restul, spunând că nu avea nevoie de mai multe.

L-am întrebat dacă, cu ceva bani, sau prin stăruinţele prietenilor mei, aş putea obţine o oarecare îndulcire a soartei sale. Întâi, a ridicat din umeri zâmbind cu tristeţe, pe urmă, răzgândindu-se, m-a rugat să pun să se facă o slujbă pentru mântuirea sufletului său.

— Aţi binevoi – adăugă el cu sfială – aţi binevoi să puneţi să se mai facă una, pentru o altă persoană, care v-a jignit?

— Desigur, dragul meu – i-am spus – dar nimeni, după câte ştiu, nu m-a jignit în ţara asta.

Mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o cu un aer grav. După o clipă de tăcere a urmat:

— Pot îndrăzni să vă rog să-mi mai faceţi un bine? La întoarcere în ţara dumneavoastră, veţi trece poate prin Navarro, sau cel puţin prin Vittoria, care nu-i prea departe.

— Da – i-am spus – o să trec cu siguranţă prin Vittoria; dar se prea poate să mă abat din drum pentru a mă duce la Pampelune şi, pentru dumneata, cred că voi face cu plăcere acest ocol.

— Ei bine! dacă vă duceţi la Pampelune, veţi întâlni multe lucruri care să vă intereseze. E un oraş frumos… Vă încredinţez această medalie (îmi arată o mică medalie de argint pe care o purta la gât), înveliţi-o în hârtie… se opri o clipă ca pentru a-şi stăpâni emoţia… o veţi da sau o veţi trimite unei femei a cărei adresă v-o dau. Spuneţi-i c-am murit dar să nu-i spuneţi cum.

Am făgăduit să-mi îndeplinesc însărcinarea. L-am revăzut a doua zi petrecându-mi o mare parte din timp cu el. Din gura lui am aflat tristele întâmplări pe care le însemn mai jos.