XXI.

Într-o frumoasă zi de aprilie, colonelul sir Thomas Nevil, fiica sa, de curând căsătorită, Orso şi Colomba, ieşeau din Pisa în caleaşcă, pentru a merge să viziteze un hypogeu85 etrusc de curând descoperit, pe care toţi străinii se duceau să-l vadă. După ce au coborât în interiorul monumentului, Orso şi soţia lui îşi scoaseră creioanele şi se pregătiră să deseneze picturile de pe ziduri; iar colonelul şi Colomba, cărora arheologia nu le spunea nimic, i-au lăsat singuri şi s-au dus să se plimbe prin împrejurimi.

— Draga mea Colomba – spuse colonelul – n-o să putem ajunge la Pisa la timp pentru gustare. Nu ţi-e foame? Orso şi soţia lui s-au cufundat în antichităţi; când se pun amândoi pe desenat, nu se mai isprăveşte.

— Da – spuse Colomba – şi totuşi nu aduc nici o bucăţică de desen.

— Părerea mea ar fi – urmă colonelul – să mergem la fermişoara aceea de colo. Om găsi noi ceva pâine şi aleatico86, mai ştii? Poate că şi smântână şi căpşuni; astfel ne vom aştepta cu răbdare desenatorii.

— Ai dreptate, domnule colonel. N-ar avea nici un rost ca dumneata şi cu mine, care suntem oamenii, cu judecată ai casei, să fim martirii acestor îndrăgostiţi care se hrănesc cu poezie. Dă-mi braţul. Nu-i aşa că mă dau pe brazdă? Iau braţul, port pălării şi rochii la modă; am giuvaeruri, învăţ nu mai ştiu câte lucruri frumoase: am încetat de a fi o sălbăticiune.

Priveşte un pic cu câtă graţie port acest şal… Blondul acela, ofiţer din regimentul dumitale, care era la nuntă… Dumnezeule! nu-i mai ţin minte numele, unul înalt, cu păr ondulat, pe care dintr-un pumn l-aş pune la pământ…

— Chatworth? spuse colonelul.

— În sfârşit! dar n-am să-i pot rosti niciodată numele. Ei bine! e îndrăgostit de mine nebuneşte.

— Ah, Colomba! tare cochetă mai devii. În curând vom avea o altă nuntă.

— Eu! să mă mărit? Şi cine mi-ar mai creşte nepotul… când îmi va dărui Orso unul? Cine o să-l înveţe să vorbească limba corsicană? … Da, va vorbi corsicana, şi îi voi face o căciulă ţuguiată, ca să turbaţi văzând-o.

— Să aşteptăm mai întâi să ai un nepot; pe urmă n-ai decât să-l înveţi să mânuiască stiletul, dacă vrei.

— S-a terminat cu stiletul – spuse Colomba râzând; acum am un evantai, ca să-ţi dau peste mână când îmi vei vorbi de rău ţara!

Vorbind astfel, au pătruns în fermă, unde au găsit vin, căpşuni şi smântână. Colomba a ajutat-o pe fermieră să culeagă căpşunile în timp ce colonelul bea aleatico. La cotitura unei alei, Colomba zări un moşneag aşezat la soare pe un scaun de paie, bolnav, după cât se părea, căci avea ochii în fundul capului, era de o slăbiciune nemaipomenită şi, nemişcarea lui, paloarea lui, privirea fixă, îl făceau să semene mai degrabă cu un cadavru decât cu un om viu. Timp de câteva minute, Colomba îl privi, cu atâta curiozitate încât atrase atenţia fermierei.

— Acest sărman bătrân – spuse ea – e un compatriot de al dumneavoastră, căci am înţeles după vorbă că sunteţi din Corsica, domnişoară. A avut nenorociri în ţara lui, copiii i-au pierit de moarte năprasnică. Se spune, iertaţi, domnişoară, că compatrioţii dumneavoastră nu cunosc îndurare în vrăjmăşiile lor. De aceea, acest biet domn, rămas singur, a venit la Pisa, la o rudă îndepărtată, care e proprietăreasa acestei ferme. Bietul om e puţin nebun, asta din cauza nenorocirii şi a durerii… O stinghereşte pe doamna care primeşte multă lume; de aceea l-a trimis aici. E atât de blând, nu supără pe nimeni; nu spune nici trei vorbe într-o zi. Ehei! şi-a pierdut minţile. Doctorul vine în fiecare săptămână şi spune că nu mai are mult de trăit.

— Ah! e condamnat? spuse. Colomba. În starea lui, e o fericire să isprăvească cu viaţa.

— Ar trebui, domnişoară, să-i vorbiţi puţin în corsicană; poate că s-ar mai îmbărbăta auzind limba lui.

— Vom vedea – spuse Colomba cu un zâmbet ironic.

Şi se apropie de moşneag până când umbra ei îi acoperi soarele. Atunci, sărmanul idiot ridică capul şi se uită ţintă la Colomba, care-l privea în acelaşi fel, zâmbind într-una. După o clipă, bătrânul îşi trecu mâna peste frunte şi închise ochii. Apoi îi deschise iar, dar peste măsură; buzele îi tremurau; voia să întindă mâinile; dar, fascinat de Colomba, rămânea ţintuit pe scaunul lui, fără să fie în stare să vorbească sau să se mişte. În sfârşit, lacrimi mari începură să-i curgă şi izbucni în hohote.

— E întâia oară că-l văd aşa. – spuse grădinărita. Domnişoara e din ţara dumitale; a venit să te vadă, îi spuse ea bătrânului.

— Îndurare! exclamă moşneagul cu glas. Răguşit, îndurare! nu ţi-e de ajuns? Hârtia ceea… pe care o arsesem… cum ai făcut de ai citit-o? Dar de ce amândoi? Orlanduccio, nu aveai ce găsi împotrivă-i… Trebuia să-mi laşi unul… unul singur… Orlanduccio… nu i-ai citit numele…

— Îmi trebuiau amândoi – îi spuse Colomba în şoaptă şi în dialectul corsican. Ramurile sunt tăiate; şi dacă trunchiul n-ar fi putred, l-aş fi smuls şi pe el. Hai, nu te plânge; nu mai ai mult de suferit. Eu am suferit doi ani!

Bătrânul scoase un ţipăt şi capul îi căzu pe piept. Colomba îi întoarse spatele şi reveni cu paşi înceţi spre casă, cântând câteva cuvinte de neînţeles dintr-o ballata: „Îmi trebuie mâna care a tras, ochiul care a ţintit, inima care a cugetat…”

În timp ce grădinăriţa făcea tot ce putea pentru a veni în ajutorul bătrânului, Colomba, cu faţa voioasă şi privirea aprinsă, se aşeză la masă în faţa colonelului.

— Dar ce s-a întâmplat? îi spuse el. Ai aceeaşi înfăţişare pe care o aveai la Pietranera, în timpul mesei, când s-a tras în noi.

— Mi-au revenit în minte amintiri din Corsica.

Dar, iată, s-a sfârşit. Am să fiu naşă, nu-i aşa? Oh! ce nume frumoase am să-i dau: Ghilfuccio-Tomaso-Orso-Leone!

Tocmai în acea clipă se întorcea grădinăriţa.

— Ei bine! întrebă Colomba cu nepăsare – e mort sau leşinat numai?

— N-a fost nimic, domnişoară; dar e ciudat zbuciumul care l-a cuprins la vederea dumneavoastră.

— Şi doctorul a spus că nu mai are mult de trăit?

— Poate că nici două luni.

— Paguba nu-i mare – încheie Colomba.

— De cine dracu vorbiţi? întrebă colonelul.

— De un idiot din ţara mea, care e aici în pensiune – spuse Colomba, cu aceeaşi nepăsare. Am să cer din când în când noutăţi despre starea lui… Dar, colonele Nevil, mai lasă câteva căpşuni pentru fratele meu şi pentru Lydia.

Pe când Colomba părăsea ferma pentru a se sui în caleaşcă, fermiera se uită câtva timp după ea.

— Uită-te bine la domnişoara aceea frumoasă – spuse ea către fiică-sa. Ei bine! pot să jur că are darul deochiului.

CARMEN.

Femeia e ca fierea; dar are două ceasuri bune, unul în pat, şi altul la moarte.

PALLADAS.

I

I-AM BĂNUIT ÎNTOTDEAUNA PE geografi că nu ştiu ce spun când aşază câmpul de luptă de la Munda în ţinutul Bastuli-Poeni, lângă moderna Monda, cam cu două leghe, la nord de Marbella. După presupunerile mele în ce priveşte textul anonimului autor al lui Bellum Hispaniense şi după câteva informaţii culese din excelenta bibliotecă a ducelui de Osuna, m-am gândit că locul de neuitat unde, pentru ultima dată, Cezar a dat cu zarul împotriva apărătorilor republicii, trebuie căutat în împrejurimile Montillei. Cam pe la sfârşitul toamnei anului 1830 mă aflam în Andaluzia, am făcut o lungă excursie pentru a îndepărta îndoielile care-mi mai rămăseseră. În curând voi publica un memoriu, care, nădăjduiesc, nu va mai lăsa nici urmă de îndoială în mintea tuturor arheologilor de bună-credinţă. Aşteptând ca disertaţia mea să rezolve, în sfârşit, problema geografică ce ţine toată Europa savantă în nedumerire, vreau să povestesc o istorioară, care nu prejudiciază cu nimic interesanta problemă a siliştei Mundei.

Năimisem la Cordova o călăuză şi doi cai, şi am pornit la drum fără alt bagaj decât Comentariile lui Cezar şi câteva cămăşi. Într-o zi, rătăcind în partea ridicată a câmpiei Cachenei, frânt de oboseală, mort de sete, ars de un soare de plumb, dădeam din tot sufletul la dracu şi pe Cezar şi pe fiii lui Pompei, când am zărit destul de departe de cărarea pe care o urmam o mică pajişte verde presărată cu trestii şi păpuriş. Era un semn că mă aflam în vecinătatea unui izvor. În adevăr, apropiindu-mă, mi-am dat seama că aşa-zisa pajişte nu era decât o mlaştină în care se pierdea un şipot, ce ieşea, după cât se părea, dintr-o strâmtoare îngustă, între doi pereţi înalţi ai Sicrrei de Cabra. Am dedus că, pornind în suiş, voi da de apă mai rece, de mai puţine lipitori şi broaşte, şi poate de puţină umbră, în mijlocul stâncilor. La intrarea în strâmtoare calul meu necheză şi un alt cal pe care nu-l vedeam, îi răspunse pe loc. Abia făcusem o sută de paşi, când strâmtoarea, lărgindu-se dintr-o dată, mi se înfăţişă un soi de circ natural perfect umbrit de înălţimea ponoarelor care-l împrejmuiau. Era cu neputinţă să întâlneşti un loc care să îmbie călătorul la mai ademenitor popas.

La poalele stâncilor izvorul se arunca clocotind şi cădea într-un mic bazin cu fundul acoperit de un soi de nisip alb ca neaua. Cinci-şase stejari frumoşi şi verzi la adăpost de vânt şi răcoriţi de şipot, se înălţau pe marginile sale, şi îl acopereau cu umbra lor deasă; în sfârşit, în iarba gingaşă şi lucioasă din jurul bazinului, găseai un culcuş cum nu se afla mai bun în nici un han, la zece leghe de jur împrejur.

Onoarea de a fi descoperit un atât de frumos ungher nu-mi aparţinea. Am zărit un om care se tolănise jos şi, fără îndoială că dormea când am ajuns. Trezit de nechezături s-a ridicat, îndreptându-se spre calul lui, care în timp ce stăpânul dormea, se îndestulase cu iarba din apropiere. Era un băietan de statură mijlocie, dar cu înfăţişare vânjoasă, cu privirea întunecată şi semeaţă. Obrazul care ar fi putut fi frumos, se tuciurise de soare şi era mai negru decât părul. Cu o mână ţinea dârlogul calului, cu cealaltă o espingolă87 de aramă. Trebuie să recunosc că la început espingola şi înfăţişarea sălbatică a purtătorului ei m-au cam îngrijorat, dar nu mai credeam în hoţi, de mult ce auzisem vorbindu-se de ei, fără să fi întâlnit vreodată vreunul. De altfel, văzusem atâţia gospodari cinstiţi înarmându-se până-n dinţi pentru a se duce la târg, încât vederea unei arme de foc nu mă îndreptăţea să pun la îndoială cinstea necunoscutului. Şi apoi, îmi ziceam, ce să facă cu cămăşile şi cu Comentariile mele – Elzevir? Am salutat deci pe omul cu espingolă, cu un amical semn din cap, şi l-am întrebat zâmbind dacă i-am tulburat cumva somnul. Fără să-mi răspundă, m-a măsurat din cap până-n picioare; pe urmă, mulţumit se vede în ce mă priveşte, s-a uitat cu aceeaşi atenţie la călăuza mea care se apropia. Am văzut-o cum se îngălbenea şi cum s-a oprit locului, vădit înspăimântată. Urâtă întâlnire! mi-am zis. Dar prudenţa m-a îndemnat pe dată să nu arăt pic de nelinişte. Am descălecat, am spus călăuzei să scoată frâul, şi, îngenunchind la marginea izvorului, mi-am scufundat capul şi mâinile în el, apoi am băut o înghiţitură bună, culcat pe burtă, ca soldaţii cei proşti ai lui Ghedeon88.

Între timp trăgeam cu ochiul la călăuză şi la necunoscut. Călăuza se apropia fără nici un chef. Necunoscutul nu părea să ne fi pus gând rău, căci îi dăduse drumul calului şi espingola, pe care la început o ţinea întinsă, era acum cu ţeava în pământ. Socotind că nu trebuie să ţin seamă de puţina importanţă pe care părea că o acordă persoanei mele, m-am tolănit în iarbă şi-am întrebat omul cu espingolă dacă nu avea un amnar la el. În acelaşi timp am scos tabachera cu ţigări. Necunoscutul, tot fără să vorbească, se scotoci în buzunar, îşi luă amnarul, şi se grăbi să-mi dea un foc. Era vădit că se umaniza; căci se aşeză în faţa mea, fără ca totuşi să-şi părăsească arma. După ce mi-am aprins ţigara, am ales-o pe cea mai bună dintre cele rămase şi l-am întrebat dacă fumează.

— Da, domnule – îmi răspunse.

Erau primele cuvinte pe care le scotea, şi am băgat de seamă că nu pronunţa pe s în felul andaluz89, de unde am tras concluzia că era şi el un călător ca mine, mai puţin arheolog însă.

— Ai s-o găseşti pe asta destul de bună – i-am spus, prezentându-i o havană veritabilă.

A înclinat uşor din cap, şi-a aprins ţigara de la a mea, mi-a mulţumit cu alt semn din cap, apoi a început să fumeze vădind foarte mare plăcere.

— Ah! exclamă el, dând drumul încet primului fum pe gură şi pe nări – cât de mult e de când n-am mai fumat.

În Spania, o ţigară dată şi primită, stabileşte relaţii de ospitalitate ca şi împărţirea pâinii şi a sării în Orient. Omul meu se arătă mai vorbăreţ decât nădăjduisem. De altfel, cu toate că se dădea drept un locuitor al partido-ului din Montilla avea aerul să cunoască destul de prost ţinutul. Nu ştia numele fermecătoarei văi în care ne aflam; nu putea numi niciunul din satele din împrejurimi; în sfârşit, la întrebarea mea dacă nu văzuse prin apropiere ziduri distruse, olane mari cu margini răsfrânte, pietre sculptate, îmi mărturisi că nu dăduse niciodată atenţie unor astfel de lucruri. S-a dovedit în schimb mare cunoscător în ceea ce priveşte caii. L-a criticat pe al meu, ceea ce nu era greu; apoi îmi făcu genealogia calului său, care purcedea din faimoasa herghelie de la Cordova; nobil animal, în adevăr, şi atât de răbdător la oboseală, încât, după cum pretindea stăpânul său, făcuse treizeci de leghe într-o zi, în galop, sau în trap întins. La mijlocul tiradei sale, necunoscutul se opri brusc, surprins parcă şi nemulţumit că a vorbit prea mult. „Fapt e că eram foarte grăbit să ajung la Cordova – reluă el cam încurcat. Trebuia să stau pe lângă judecători pentru un proces.” Pe când vorbea, se uita la călăuza mea, Antonio, care lăsase ochii în jos.

Umbra şi izvorul m-au încântat atât de mult, încât mi-am amintit de câteva felii de şuncă excelentă pe care prietenii de la Montilla le puseseră în desaga călăuzei mele. Am poruncit să le aducă şi am poftit străinul să ia parte la această gustare improvizată. Căci dacă de fumat nu fumase de multă vreme, cred că de mâncat nu mâncase de cel puţin patruzeci şi opt de ore. Înfuleca întocmai ca un lup hămesit. Mă gândeam că întâlnirea cu mine picase din cer pentru bietul om. În schimb călăuza mea mânca puţin, bea şi mai puţin, şi nu vorbea de loc, cu toate că de la începutul călătoriei noastre mi se arătase a fi un mâncău fără pereche. Prezenţa musafirului nostru părea să-l stingherească şi o oarecare bănuială îi îndepărta pe unul de celălalt, fără să-mi dau bine seama de ce.

Ultimele fărâmituri de pâine şi de şuncă dispăruseră; fumasem fiecare o a doua ţigară; am poruncit călăuzei să pună căpestrele cailor şi tocmai mă pregăteam să-mi iau rămas bun de la noul meu prieten, când acesta mă întrebă unde aveam de gând să petrec noaptea.

Înainte de a fi băgat de seamă un semn al călăuzei mele, răspunsesem că mergem la venta90 del Cuervo.

— Prost adăpost pentru o persoană ca dumneavoastră, domnule… Acolo merg şi eu, şi dacă-mi daţi voie să vă însoţesc, o să facem drumul împreună.

— Cu plăcere – am spus, încălecând.

Călăuza mea, care-mi ţinea scara, îmi făcu un nou semn din ochi. I-am răspuns ridicând din umeri, înştiinţându-l astfel că eram cu totul liniştit, şi-am pornit la drum.

Semnele misterioase ale lui Antonio, îngrijorarea lui, câteva cuvinte care i-au scăpat necunoscutului, şi mai ales cursa lui de treizeci de leghe, ca şi explicaţia puţin vrednică de crezare pe care o dăduse despre ea, mi-au fost de ajuns să mă lămuresc pe seama tovarăşului meu de călătorie. Nu încăpea îndoială că aveam de-a face cu un contrabandist, poate chiar cu un tâlhar; dar ce are a face? Cunoşteam destul de bine felul de a fi al spaniolilor pentru a fi încredinţat că nu aveam a mă teme de un om care mâncase şi fumase cu mine. Însăşi prezenţa lui era un sprijin asigurat împotriva oricărei întâlniri nedorite. De altfel, eram foarte mulţumit să aflu ce este un bandit. Nu vezi aşa ceva în fiecare zi şi nu este lipsit de un oarecare farmec să te găseşti lângă o fiinţă primejdioasă, mai ales când o simţi blândă şi domesticită.

Nădăjduiam ca încetul cu încetul să-l determin pe necunoscut să-mi facă destăinuiri, şi cu toate clipirile din ochi ale călăuzei mele, am adus vorba despre tâlharii de drumul mare. Vorbeam de ei, se înţelege, cu tot respectul. Pe acea vreme, bântuia în Andaluzia un vestit bandit, numit José-Maria, ale cărui isprăvi erau pe toate buzele. „Dacă m-aş afla lângă José-Maria?” îmi ziceam… Am povestit istoriile pe care le ştiam despre acest erou, toate spre lauda lui de altfel, şi mi-am exprimat fără înconjur admiraţia pentru vitejia şi mărinimia lui.

— José-Maria nu e decât un tâlhar – a zis cu răceală străinul.

„Se osândeşte el singur, sau e un exces de modestie din partea lui?” îmi ziceam; căci, privindu-mi tovarăşul, ajunsesem să-l identific după semnalmentele lui José-Maria pe care le citisem afişate la porţile a nenumărate oraşe din Andaluzia. Da, el e, fără îndoială… Păr blond, ochi albaştri, gura mare, dinţi frumoşi, mâinile mici; o cămaşă fină, o vestă de catifea cu nasturi de argint, ghetre de piele albă, un cal murg… Nu mai era nici o îndoială! Dar, să-i respectăm incognito-ul.

Am ajuns la ventă. Era aşa cum mi-o descrisese, adică una din cele mai păcătoase din câte îmi fusese dat să văd. O încăpere mare servea de bucătărie, de sufragerie şi de dormitor. Focul se făcea în mijlocul camerei, pe o piatră, lată, şi fumul ieşea printr-o gaură făcută în acoperiş, sau mai bine zis, se oprea, formând un nor la câteva picioare deasupra podelei. De-a lungul zidului se vedeau întinse pe jos cinci sau şase pături de catâri; erau paturile călătorilor. La douăzeci de paşi de casă, sau mai degrabă de singura încăpere pe care am descris-o, se înălţa un fel de hangar care slujea de grajd. În acest fermecător sălaş, nu erau alte fiinţe omeneşti, cel puţin pentru moment, decât o bătrână şi o fetiţă de zece-doisprezece ani, amândouă tuciurii şi îmbrăcate în zdrenţe groaznice.

„Iată tot ce rămâne – mi-am zis – din populaţia anticei Munda Baetica! O, Cezar! O, Sextus Pompei! dacă v-aţi întoarce în astă lume, mult v-aţi mai minuna!”

La vederea tovarăşului meu, bătrânei îi scăpă un strigăt de mirare.

— Ah! Stăpâne, don José! făcu ea.

Încruntându-se, don José ridică mâna cu un gest autoritar care închise gura bătrânei. M-am întors către călăuza mea, şi printr-un semn aproape nevăzut, îl făcui să înţeleagă că nu avea nimic nou să-mi spună, despre omul cu care urma să-mi petrec noaptea. Cina a fost mai bună decât mă aşteptam. Ni s-a servit pe o măsuţă înaltă de doi coţi, o tocăniţă bună de cocoş bătrân cu orez, foarte ardeiată, apoi ardei în untdelemn, şi, în fine, un gaspacho, un soi de salată de ardei. Trei feluri astfel condimentate ne-au silit să recurgem cam des la un burduf cu vin de Montilla, care s-a brodit să fie delicios. După ce am mâncat, zărind o mandolină agăţată de perete – în Spania sunt pretutindeni mandoline – am întrebat-o pe fetiţa care ne servea dacă ştia să cânte din ea.

— Nu – mi-a răspuns – dar don José cântă atât de bine!

— Fii bun – i-am spus – şi cântă-mi ceva; mă prăpădesc după muzica voastră naţională.

— Nu pot refuza nimic unui domn atât de cumsecade, şi care-mi dă ţigări atât de apelpisite – strigă don José, plin de voie bună.

Şi, după ce i s-a dat mandolina, a cântat acompaniindu-se. Deşi aspră, vocea lui era plăcută, melodia melancolică şi ciudată; cât despre cuvinte, n-am înţeles o iotă.

— Dacă nu mă înşel – i-am spus – ceea ce ai cântat nu e un cântec spaniol. Seamănă cu zorzico91-urile pe care le-am auzit în Ţinuturi92 şi cuvintele trebuie să fie în limba bască.

— Da – răspunse don José, întunecându-se la faţă.

Îşi aşeză mandolina pe jos şi cuprins de-o ciudată amărăciune, începu să se uite lung, cu braţele încrucişate, la focul care se stingea. Luminată de o lampă aşezată pe o măsuţă, faţa lui nobilă şi sălbatică totodată, îmi amintea de Satana lui Milton93. Ca şi el, poate, tovarăşul meu se gândea la locul pe care-l părăsise, la surghiunul pe care-l îndura din singură vina lui. Am încercat să reînviu conversaţia, dar nu mi-a răspuns, adâncit cum era în tristele lui gânduri. Bătrâna se şi culcase într-un colţ al încăperii, la adăpostul unei pături găurite, întinse pe o frânghie. Fetiţa o urmase în acest adăpost sorocit părţii femeieşti. Călăuza mea, sculându-se, mă pofti s-o urmez în grajd; dar, la auzul acestui cuvânt, don José, ca trezit deodată, îl întrebă răstit unde se duce.

— La grajd – îi răspunse călăuza.

— Pentru ce? Caii au ce mânca. Culcă-te aici, domnul ţi-o îngăduie.

— Mi-e teamă să nu fie bolnav calul domnului. Aş vrea ca domnul să-l vadă; poate că-i va găsi leacul.

Era vădit că Antonio ţinea să-mi vorbească între patru ochi; dar nu voiam să dau de bănuit lui José şi, la punctul la care ne aflam, mi se părea că cel mai nimerit lucru de făcut era să arăt cea mai mare încredere. I-am răspuns deci lui Antonio că nu mă pricep de loc la cai şi că mi-e somn. Don José l-a urmat la grajd, de unde a revenit în curând singur. Mi-a spus că nici vorbă să aibă calul ceva, dar că Antonio găsea că-i un animal atât de preţios, încât îl freca cu haina lui ca să-l facă să transpire şi că avea de gând să-şi petreacă noaptea cu această plăcută îndeletnicire. Între timp mă lungisem pe păturile catârilor, învelindu-mă bine cu paltonul, ca să nu mă ating de ele. După ce şi-a cerut iertare pentru libertatea pe care şi-o lua aşezându-se lângă mine, don José se culcă în faţa uşii, nu fără să-şi fi reînnoit pulberea espingolei, pe care avu grijă s-o aşeze sub desaga ce-i slujea de pernă. Cinci minute după ce ne-am spus unul altuia noapte bună, amândoi dormeam duşi.

Mă credeam destul de obosit pentru a putea dormi într-un astfel de culcuş, dar, după o oră, nişte mâncărimi foarte neplăcute mi-au speriat somnul. Îndată ce mi-am dat seama de unde vin, m-am sculat, convins că era mai bine să petrec restul nopţii sub cerul liber decât sub acest acoperiş neprimitor. Mergând în vârful picioarelor, am ajuns la uşă, am păşit peste culcuşul lui don José, care dormea dus, procedând cu atâta îndemânare, încât am ieşit din casă fără să-l trezesc. Lângă uşă era o bancă mare de lemn; m-am lungit pe ea, şi m-am aşezat cum am putut mai bine să-mi petrec noaptea. Eram gata să închid ochii pentru a doua oară, când mi se păru ca văd trecând prin faţa mea umbra unui om şi umbra unui cal, mergând şi unul şi celălalt fără să facă cel mai mic zgomot. M-am ridicat în capul oaselor şi mi s-a părut că-l recunosc pe Antonio. Surprins de a-l vedea afară din grajd la acel ceas, m-am sculat şi i-am ieşit înainte. Mă văzu imediat şi se opri.

— Unde e? mă întreabă Antonio cu glas scăzut.

— În ventă, doarme; nu se teme de ploşniţe. Dar de ce iei cu dumneata calul ăsta?

Am observat atunci, că pentru a nu face zgomot la ieşirea din grajd, Antonio învelise cu grijă picioarele animalului cu rămăşiţele unei pături vechi.

— Vorbiţi mai încet, pentru numele lui Dumnezeu – îmi spuse Antonio. Va să zică tot nu ştiţi cine e omul acesta? E José Navarro, cel mai temut bandit din Andaluzia. Toată ziua v-am făcut semne pe care n-aţi vrut să le luaţi în seamă.

— Bandit, nebandit, ce-mi pasă mie? i-am răspuns. Nu ne-a furat pe noi şi mă prind că nici nu-l ispiteşte gândul s-o facă.

— O fi, dar se dau două sute de ducaţi pe capul lui. Ştiu un post de lăncieri la o leghe şi jumătate de aici şi, înainte de a se lumina de ziuă, o să aduc câţiva vlăjgani de nădejde. I-aş fi luat şi calul, dar e atât de rău, că nimeni altul decât Navarro nu se poate apropia de el.

— Să te ia dracu! i-am spus. Ce rău ţi-a făcut acest biet om ca să-l denunţi? De altfel eşti sigur că e tâlharul de care vorbeşti?

— Foarte sigur; adineauri, m-a urmat în grajd şi mi-a spus: „Pari a mă cunoaşte, dar dacă spui acestui domn cumsecade cine sunt, îţi zbor creierii”. Rămâneţi, domnule, rămâneţi lângă el; nu aveţi nici o grijă. Atâta timp cât vă va şti acolo, nu se va feri de nimic.

Vorbind aşa ne îndepărtarăm destul de mult de ventă pentru ca potcoavele calului să nu se mai audă. Antonio îl descotorosi într-o clipită de zdrenţele cu care îi învelise picioarele şi se pregătea să încalece. Am încercat să-l ţin pe loc şi cu rugăminţi şi cu ameninţări.

— Sunt un biet om, domnule – îmi zicea. Două sute de ducaţi nu-s de lepădat, mai ales când e vorba să mântui ţinutul de o astfel de pacoste. Dar, băgaţi de seamă, dacă Navarro se trezeşte, o să se repeadă la espingola lui, şi va fi vai de dumneavoastră. Eu am mers prea departe ca să dau înapoi; descurcaţi-vă cum puteţi.

Mişelul era în şa; a dat pinteni şi s-a mistuit în întuneric. Nu trecu mult şi-l pierdui din ochi.

Eram foarte pornit împotriva călăuzei mele şi destul de îngrijorat. După o clipă de gândire, mă hotărâsem şi am reintrat în ventă. Don José dormea încă punând la loc în această clipă ceea ce cheltuise de pe urma oboselii şi veghii mai multor zile, fără îndoială zbuciumate. Am fost silit să-l scutur tare, ca să-l trezesc. N-am să uit niciodată privirea lui aprigă şi mişcarea pe care a făcut-o ca să-şi apuce espingola, pe care, din prevedere, o aşezasem la oarecare distanţă de culcuşul lui.

— Domnule – i-am spus – vă cer iertare că vă scol; dar am să vă pun o întrebare neroadă: v-ar fi oare la îndemână dacă aţi vedea sosind o jumătate de duzină de lăncieri?

Sări în picioare, şi cu glas spăimântător:

— Cine v-a spus-o? mă întrebă el.

— Nu căta de unde vine sfatul dacă e bun.

— Călăuza dumneavoastră m-a trădat, dar mi-o va plăti. Unde e?

— Nu ştiu… În grajd, cred… dar cineva mi-a spus…

— Cine v-a spus? Bătrâna? … Nu cred! …

— Cineva pe care nu-l cunosc… fără multă vorbă, aveţi, da sau nu, temeiuri să nu aşteptaţi soldaţii? Dacă le aveţi, nu pierdeţi timpul; dacă nu, noapte bună, şi vă cer iertare că v-am tulburat somnul.

— Ah! călăuza! călăuza! De la început m-am ferit de el… dar… va avea de furcă cu mine! … Adio, domnule, Dumnezeu să vă răsplătească binele pe care vi-l datorez. Nu sunt chiar atât de rău pe cât mă credeţi… da, mai este încă ceva în mine care merită mila unui om mărinimos… Adio, domnule… îmi pare rău de un singur lucru, că nu mă pot plăti faţă de dumneavoastră.

— Ca preţ al serviciului pe care vi l-am făcut, făgăduiţi-mi, don José, să nu bănuiţi pe nimeni, să nu vă gândiţi la răzbunare. Poftim, luaţi ţigări să aveţi la drum. Călătorie bună!

Şi i-am întins mâna.

Mi-a strâns-o fără să răspundă, şi-a luat espingola şi desaga, şi după ce a spus bătrânei câteva vorbe într-un idiom pe care nu l-am putut pricepe, a dat fuga la grajd. Câteva clipe mai târziu, îl auzii galopând pe câmpie.

Cât despre mine, m-am culcat din nou pe banca mea, dar n-am mai adormit. Mă întrebam dacă făcusem bine că scăpasem de spânzurătoare un hoţ, sau poate un ucigaş, şi asta numai pentru că mâncasem şuncă şi orez ŕ la valencienne cu dânsul. Nu-mi trădasem eu oare călăuza care era de partea legilor? Nu-l dădusem oare pradă răzbunării unui scelerat? Dar datoriile ospitalităţii! … Prejudecată de sălbatic – îmi ziceam. Mi-am încărcat sufletul cu toate crimele pe care le va săvârşi banditul… Dar instinctul acesta al conştiinţei care ţine piept tuturor raţionamentelor e oare o prejudecată? Se vede că în situaţia gingaşă în care mă aflam, nu mă puteam izbăvi fără remuşcări.

Pluteam încă în cea mai mare îndoială în ceea ce priveşte moralitatea actului meu, când am văzut apărând o jumătate de duzină de călăreţi cu Antonio, care, prevăzător, şedea la coadă. Le-am ieşit înainte şi i-am înştiinţat că banditul fugise de mai mult de două ore. Bătrâna, întrebată de brigadieri, răspunse că-l cunoştea pe Navarro, dar că; locuind singură, n-ar fi îndrăznit niciodată, să-şi pună viaţa în primejdie denunţându-l. A adăugat că avea obiceiul, când venea la ea, să plece întotdeauna în puterea nopţii. Cât despre mine, a trebuit să merg, la câteva leghe de acolo, să-mi arăt paşaportul şi să semnez o declaraţie în faţa unui alcade94, după care mi s-a îngăduit să-mi reiau cercetările arheologice. Antonio îmi păstra pică, bănuind că eu îl împiedicasem să câştige cei două sute de ducaţi. Totuşi ne-am despărţit prieteni buni la Cordova; acolo i-am dat un bacşiş pe cât îmi îngăduiau baierele pungii.