IV.

După ce a vizitat casa în care s-a născut Napoleon, după ce şi-a procurat, prin mijloace mai mult sau mai puţin îngăduite, o bucăţică de hârtie din tapet, miss Lydia două zile numai de la debarcarea în Corsica, se simţi cuprinsă de o adâncă tristeţe, aşa cum e firesc să i se întâmple oricărui străin care se trezeşte într-un ţinut ale cărui obiceiuri nesociabile par să-l condamne la o totală izolare. Se căi de nesocotinţa ei; dar dacă ar fi plecat pe dată, ar fi însemnat să-şi ştirbească faima de călătoare intrepidă; miss Lydia se hotărî deci să aibă răbdare şi să-şi omoare timpul pe cât va putea mai bine. Cu acest gând îşi pregăti creioane şi culori, schiţă vederi din golf şi făcu portretul unui ţăran cu chipul ars de soare care vindea pepeni ca orice zarzavagiu european, dar care avea barbă albă şi înfăţişarea celui mai feroce răufăcător cu putinţă. Toate astea neizbutind, însă, s-o distreze, se hotărî să-i sucească capul coborâtorului din caporali, ceea ce nu era greu, căci, departe de a se grăbi să-şi vadă satul natal, lui Orso părea că-i place la Ajaccio, măcar că nu vedea pe nimeni. De altfel, miss Lydia îşi luase o nobilă sarcină şi, anume, să-l civilizeze pe acest urs al munţilor, făcându-l să părăsească sinistrul scop care l-a readus în insula lui. De când îşi dăduse osteneala să-l studieze, îşi spusese că ar fi păcat să-l lase pe acest tânăr să alerge spre pierzanie şi că pentru ea ar fi o glorie să convertească un corsican. Călătorii noştri îşi petreceau zilele precum turnează: dimineaţa, colonelul şi Orso plecau la vânătoare; miss Lydia desena sau scria prietenilor ca să-şi poată data scrisorile din Ajaccio; către orele şase bărbaţii se înapoiau încărcaţi de vânat; luau masa, miss Lydia cânta, colonelul adormea, iar tinerii stăteau de vorbă până târziu.

Nu ştiu ce formalităţi în legătură cu paşapoartele l-au silit pe colonelul Nevil să facă o vizită prefectului; în plictisul în care vieţuia, ca cea mai mare parte din colegii lui, prefectul a fost încântat să afle de sosirea unui englez bogat, om de societate şi tatăl unei fete frumoase; de asta l-a primit cum nu se poate mai bine, copleşindu-l cu amabilităţi şi, ceva mai mult, după câteva zile numai, a venit să-i întoarcă vizita. Colonelul, care de abia se ridicase de la masă, era tolănit în tihnă pe sofa, gata să adoarmă; fata lui cânta din gură în faţa unui pian hodorogit, iar Orso întorcea foile caietului de muzică privind umerii şi blondele cosiţe ale cântăreţei. Fu anunţat prefectul; pianul tăcu, colonelul se ridică şi-l prezentă pe prefect fiicei sale:

— Nu-ţi prezint pe domnul della Rebbia – spuse el – căci, fără îndoială, îl cunoşti.

— Domnul e fiul colonelului della Rebbia? întrebă prefectul cu un aer puţin încurcat.

— Da, domnule – răspunse Orso.

— Am avut onoarea să-l cunosc pe domnul, tatăl dumitale.

Banalităţile obişnuite în convorbiri se istoviră repede.

Fără să vrea, colonelul căsca destul de des; în calitatea lui de liberal, Orso nu voia să vorbească unui satelit al puterii, aşa că numai miss Lydia susţinea conversaţia. La rândul lui, prefectul n-o lăsa să lâncezească şi se vedea bine că îi făcea mare plăcere să vorbească de Paris şi de societate cu o femeie care cunoştea toate notabilităţile europene. Din când în când, şi vorbind înainte, se uita la Orso cu o deosebită curiozitate.

— Pe domnul della Rebbia l-aţi cunoscut pe continent? o întrebă pe miss Lydia.

Oarecum încurcată, miss Lydia îi răspunse că l-a cunoscut pe nava cu care au sosit în Corsica.

— E un tânăr tare cumsecade – spuse prefectul cu jumătate gură. Şi spusu-v-a el, oare – urmă prefectul cu glas şi mai scăzut – ce-l aduce în Corsica?

Miss Lydia îşi reluă aerul ei maiestuos:

— Nu i-am cerut să mi-o spună; îl puteţi întreba.

Prefectul tăcu; peste o clipă, însă, auzindu-l pe Orso adresând colonelului câteva cuvinte în englezeşte, spuse:

— Aţi călătorit mult pare-se, domnul meu. De bună seamă că aţi uitat Corsica… şi datinile ei.

— E drept că eram foarte tânăr când am părăsit-o.

— Mai faceţi parte din armată?

— Sunt în semi-soldă, domnule.

— Nu mă îndoiesc, domnul meu, că aţi slujit prea mult timp în armata franceză, ca să nu fi devenit cu totul francez.

Ultimele vorbe le-a rostit cu o învederată îngâmfare.

Corsicanii nu se simt deloc măguliţi când li se aminteşte că fac parte din marea naţiune. Ei vor să fie un neam de sine stătător şi îndreptăţesc îndeajuns această pretenţie, pentru a le fi acordată.

Cam înţepat, Orso răspunse:

— Credeţi oare, domnule prefect, că pentru a fi un om de onoare, un corsican are nevoie să servească în armata franceză?

— De bună seamă, nu – spuse prefectul – şi nici nu m-am gândit la asta: vorbeam numai de anumite obiceiuri ale pământului din acest ţinut, dintre care unele nu pot fi tocmai pe placul unui dregător.

Apăsă pe cuvintele obiceiul pământului, luându-şi o înfăţişare, pe cât i-a fost în putinţă, mai gravă. După asta, se ridică şi ieşi, cu făgăduiala că miss Lydia se va duce s-o vadă pe soţia lui, la prefectură.

După plecarea lui, miss Lydia spuse:

— A trebuit să vin în Corsica ca să aflu ce-i un prefect. Acesta îmi pare foarte îndatoritor.

— În ceea ce mă priveşte – făcu Orso – n-aş putea spune la fel, şi-l găsesc foarte ciudat, cu aerul lui îngâmfat şi misterios.

Colonelul aţipise de-a binelea; miss Lydia îi aruncă o privire, apoi, scoborând glasul:

— Eu găsesc – spuse ea – că nu-i chiar atât de misterios pe cât spui, căci cred că l-am înţeles.

— Sunteţi, desigur, foarte perspicace, miss Nevil; dar, dacă aţi găsit oarecare spirit în cele ce-a spus, e numai pentru că domnia-voastră l-aţi pus.

— Dacă nu mă înşel, e o frază a marchizului de Mascarille45, domnule della Rebbia? Dar… vreţi să vă dau o dovadă a pătrunderii mele? Sunt puţin vrăjitoare şi mi-i destul să văd un om de două ori ca să-i ghicesc gândurile.

— Doamne, mă înspăimântaţi. Dacă-mi puteţi tâlcui gândurile, nu ştiu dacă trebuie să mă bucur, sau să mă întristez.

— Domnule della Rebbia – urmă miss Lydia roşind – ne cunoaştem de abia de câteva zile; dar pe mare şi în ţinuturi barbare… sper că mă iertaţi… şi în ţinuturi barbare, te împrieteneşti mai repede decât între oameni de lume… Aşa că, nu te mira că îţi vorbesc prieteneşte de lucruri oarecum prea intime şi în care un străin ar trebui poate să nu se amestece.

— O, nu spuneţi cuvântul acesta, miss Nevil; celălalt îmi plăcea mult mai mult.

— Ei bine, domnul meu, trebuie să-ţi spun, că fără să fi căutat anume să-ţi pătrund tainele, le-am aflat în parte şi unele dintre ele mă întristează. Cunosc, domnule, nenorocirea care ţi-a lovit familia; mi s-a vorbit mult de firea răzbunătoare a compatrioţilor dumitale şi de felul lor de-a se răzbuna… Nu la asta făcea aluzie prefectul?

— Cum puteţi crede, miss Lydia?! … şi Orso se făcu palid ca moartea.

— Nu, domnule della Rebbia – spuse ea, întrerupându-l; ştiu că eşti un gentleman plin de onoare. Chiar dumneata mi-ai spus că în ţara dumitale, numai oamenii din popor mai cunosc vendetta… pe care o priviţi ca pe un soi de duel…

— Mă credeţi în stare să devin asasin?

— De vreme ce-ţi vorbesc de asta, domnule Orso, trebuie să-ţi dai seama că nu mă îndoiesc de dumneata şi dacă ţi-am vorbit – urmă ea plecând ochii – e că am înţeles că, reîntors în ţara dumitale, ispitit poate de prejudecăţi barbare, îţi va face plăcere să afli că este cineva care te stimează pentru curajul de a le ţine piept. Hai – spuse ea ridicându-se – să nu mai vorbim despre aceste urâte lucruri; îmi dau durere de cap şi, de altfel, e foarte târziu. Nu te-ai supărat pe mine? Bună seara, după moda englezească – şi îi întinse mâna.

Orso i-o strânse cu un aer grav şi înduioşat.

— Află, domnişoară, că sunt momente în care instinctul strămoşesc se trezeşte în mine. Uneori, când mă gândesc la sărmanul meu tată… mă frământă gânduri îngrozitoare… Datorită domniei-tale, sunt pe vecie izbăvit. Mulţumesc, mulţumesc.

Era pe punctul de a urma; dar miss Lydia răsturnă o linguriţă de ceai, la zgomotul căreia colonelul se trezi.

— Della Rebbia, mâine dimineaţă la cinci, vânătoare! Fii punctual.

— Da, domnule colonel.