V.

A doua zi, cu puţin înainte de înapoierea vânătorilor, miss Nevil, întorcându-se dintr-o plimbare pe malul mării, se îndrepta spre han cu camerista ei, când zări o tânără femeie îmbrăcată în negru, călare pe-un cal mărunt dar inimos, intrând în oraş. Era urmată de-un soi de ţăran şi el călare, într-un mintean de şaiac năhutiu, cu plosca în bandulieră şi pistol la brâu; în mână ţinea o puşcă al cărei pat se proptea într-un cobur de piele prins de oblâncul şelei; pe scurt, în deplin costum de haiduc de melodramă, sau de burghez corsican în călătorie. Distinsa frumuseţe a femeii i-a atras cel dintâi atenţia lui miss Nevil. Părea să aibă douăzeci de ani. Era înaltă, albă, cu ochii de un albastru închis, cu buze trandafirii şi dinţi ca smalţul. Mândria, neliniştea şi tristeţea se vădeau laolaltă pe faţa ei. Pe cap purta acel văl de mătase neagră, numit mezzaro, adus în Corsica de genovezi şi care le şade atât de bine femeilor. Cozi împletite şi lungi de păr castaniu îi făceau turban în jurul capului, îmbrăcămintea îi era curată, dar cât se poate de simplă.

Miss Nevil avu tot timpul s-o privească, doamna cu mezzaro oprindu-se în stradă pentru a descoase pe cineva, foarte stăruitor, după cât o arăta căutătura; după ce primi răspunsul, îi croi o joardă calului şi o porni în trap întins până la poarta hotelului la care trăseseră sir Thomas şi Orso. Aici, după ce schimbă câteva vorbe cu hotelierul, descălecă cu sprinteneală şi se aşeză pe o bancă de piatră de lângă poarta de intrare, în timp ce însoţitorul ei ducea caii la grajd. În costumul ei parizian, miss Lydia trecu prin faţa străinei, fără ca aceasta să-şi ridice ochii la ea. Un sfert de ceas mai târziu, deschizând fereastra, o văzu pe doamna cu mezzaro în acelaşi loc şi în aceeaşi atitudine. Curând apărură colonelul şi Orso, întorcându-se de la vânătoare. La ivirea lor, hotelierul spuse câteva cuvinte domnişoarei în doliu, arătându-i cu degetul pe tânărul della Rebbia. Dânsa roşi, se ridică în grabă, înaintă câţiva paşi, apoi rămase locului ca buimăcită. Foarte aproape de ea, Orso o privea nedumerit.

— Eşti – spunea ea – cu tulburare în glas, Orso Antonio della Rebbia? Eu sunt Colomba.

— Colomba! exclamă Orso.

Şi, luând-o în braţe, o sărută cu căldură, ceea ce miră puţin şi pe colonel şi pe fiica lui, căci în Anglia nu se sărută nimeni pe stradă.

— Frăţioare – spuse Colomba – mă ierţi c-am venit fără încuviinţarea dumitale; dar am aflat de la prietenii noştri că ai sosit şi pentru mine e o mare mângâiere să te văd…

Orso o sărută din nou; apoi, întorcându-se către colonel, spuse:

— E sora mea şi n-aş fi cunoscut-o dacă nu şi-ar fi spus numele. Colomba, colonelul sir Thomas Nevil. Domnule colonel, binevoiţi a mă ierta, dar astăzi nu voi avea cinstea să iau masa cu dumneavoastră… Sora mea…

— Ei, dar unde naiba vrei să mănânci, dragul meu? exclamă colonelul. Ştii bine că în sărăcia asta de han nu se pregăteşte decât o masă şi aceea-i a noastră. Va fi o plăcere pentru fiica mea ca domnişoara să mănânce cu noi.

Colomba îşi privi fratele care nu se lăsă mult rugat şi intrară cu toţii în cea mai mare încăpere a hanului, care-i servea colonelului de salon şi de sufragerie. Domnişoara della Rebbia, prezentată lui miss Nevil, făcu o adâncă reverenţă, dar fără să scoată o vorbă. Se vedea că era foarte intimidată şi că pentru întâia oară în viaţa ei, poate, se găsea în faţa unor oameni de lume străini. În purtarea ei totuşi nu era nimic provincial. Ciudăţenia îi ascundea stângăcia. Tocmai prin asta-i plăcu lui miss Nevil; şi cum în hotelul pe care colonelul şi toţi ai lui îl umpluseră, nu mai era nici o cameră liberă, miss Lydia merse cu bunăvoinţa sau poate curiozitatea, până la a-i oferi domnişoarei della Rebbia să-i pună un pat în odaia ei.

Colomba îngăimă câteva cuvinte de mulţumire şi porni în grabă în urma cameristei domnişoarei Nevil, pentru a se dichisi puţin, ca după orice călătorie călare prin praf şi soare.

Revenind în salon, se opri în faţa puştilor colonelului, pe care vânătorii le aşezaseră într-un ungher:

— Frumoase arme! spuse ea. Ale dumitale sunt, frăţioare?

— Nu, sunt puşti englezeşti, ale colonelului. Pe cât de bune, pe atât de frumoase.

— Mult aş vrea – spuse Colomba – să ai una la fel.

— Printre astea trei, fără îndoială, e şi una a domnului della Rebbia – spuse colonelul. Ştie cum să umble cu ea. Astăzi, din paisprezece focuri, paisprezece bucăţi!

Pe dată începu o întrecere de mărinimie în care Orso fu răpus, spre marea mulţumire a surorii sale, după cum se putea vedea uşor după expresia de copilăroasă bucurie care îi lumină deodată faţa, atât de întunecată cu o clipă înainte.

— Prietene, alege – spuse colonelul.

Orso refuză.

— Ei bine, domnişoara, sora dumitale, va alege pentru dumneata.

Colomba nu se lăsă rugată: alese cea mai puţin damaschinată din puşti, dar nimerise un minunat Manton46, de calibru mare.

— Asta – spuse ea – trebuie să aibă bătaie bună.

Încurcat, fratele ei nu mai ştia cum să mulţumească, dar masa veni la timp, scoţându-l din încurcătură. Miss Lydia văzu cu încântare cum Colomba care se codise să ia loc şi care nu se hotărâse decât în urma unei priviri a fratelui ei, făcea ca orice bună catolică semnul crucii, înainte de a începe să mănânce.

— Bine – îşi spuse ea – iată ceva patriarhal.

Şi se hotărî să ia seama la tot ce-i neobişnuit în această tânără reprezentantă a vechilor datini ale Corsicei. Lui Orso, se vedea bine că nu-i e tocmai îndemână, fără îndoială de teamă ca nu cumva sora lui să spună sau să facă ceva care să-i scoată prea mult la iveală ţărănia de-acasă. Dar Colomba nu-şi lua ochii de la el şi-şi potrivea purtarea după aceea a fratelui ei. În răstimpuri, îl privea ţintă, cu o stranie expresie de tristeţe; şi, atunci, dacă ochii lui Orso se întâlneau cu ai ei, el, cel dintâi, îşi înturna privirile, ca şi cum ar fi vrut să ocolească o întrebare pe care sora lui i-o punea în gând şi pe care o înţelegea prea bine. Se vorbea franţuzeşte, pentru că colonelul vorbea foarte prost italieneşte. Colomba înţelegea limba franceză şi rostea chiar destul de bine puţinele cuvinte pe care era nevoită să le schimbe cu gazdele ei.

După masă, colonelul, care băgase de seamă că fratele şi sora nu se simţeau în largul lor, îl întrebă cu obişnuita-i sinceritate, pe Orso, dacă nu dorea să rămână singur cu domnişoara Colomba, propunând ca în cazul acesta să treacă în odaia vecină cu fiica lui. Dar Orso se grăbi să mulţumească şi să răspundă că vor avea destulă vreme de vorbit la Pietranera. Era numele satului unde urma să locuiască.

Colonelul îşi luă atunci locul obişnuit pe sofa şi miss Nevil, după ce încercă zadarnic mai multe subiecte de conversaţie pentru a o face pe Colomba să vorbească, îl rugă pe Orso să-i citească un cânt din Dante: era poetul ei favorit. Orso alese din Infern cântul în care se găseşte episodul Francescăi da Rimini, şi începu să citească, silindu-se să scoată cât mai bine în relief sublimele terţine, care vădesc atât de limpede primejdia de a citi în doi o carte de dragoste. Pe măsură ce citea, Colomba se apropia de masă, ridicându-şi capul pe care îl ţinea aplecat; în pupilele ei dilatate sticlea un foc neobişnuit: pălea şi roşea pe rând, zvârcolindu-se pe scaun fără încetare. Minunată plămădeală italiană, care pricepe poezia fără ca vreun tipicar să-i fi dezvăluit frumuseţea!

După terminarea lecturii, spuse:

— Ce frumos! Cine a făcut asta, frăţioare?

Orso rămase puţin descumpănit, dar miss Lydia răspunse zâmbind că e un poet florentin mort de mai multe veacuri.

— La Pietranera am să-ţi dau să citeşti pe Dante, spuse Orso.

— Doamne, ce frumos e! repetă Colomba; şi spuse două sau trei terţine pe care le prinsese, la început încetişor, apoi, însufleţindu-se, şi declamându-le cu voce tare şi cu mai multă inimă decât le citise fratele ei.

Miss Lydia, uimită, spuse:

— Se vede că-ţi place mult poezia. Cât îţi invidiez fericirea de a-l citi pe Dante ca pe o carte nouă.

— Vă daţi seama, miss Nevil – spuse Orso – câtă putere au versurile lui Dante, pentru a răscoli astfel o mică sălbăticiune care nu ştie decât „Tatăl nostru”… De fapt, mă înşel; îmi amintesc că Colomba e din breaslă. De mic copil se căznea să facă versuri şi tatăl meu îmi scria că e cea mai bună bocitoare din Pietranera şi două poşte împrejur.

Colomba aruncă fratelui ei o privire rugătoare. Miss Nevil auzise de improvizatoarele corsicane şi nu mai putea de nerăbdare să audă una. Nu pierdu prilejul de a o ruga pe Colomba să-i arate ce poate. Orso se împotrivi atunci, căindu-se că şi-a adus atât de bine aminte de harurile poetice ale surorii lui. Degeaba se jură el că nu e nimic mai anost decât o ballata corsicană, degeaba încercă să-i încredinţeze că a recita versuri corsicane, după Dante înseamnă a-ţi trăda ţara; nu izbuti decât să aţâţe capriciul lui miss Nevil aşa că în cele din urmă se văzu silit să-i spună surorii lui:

— Ei bine, improvizează ceva, dar să fie scurt.

Colomba oftă, îşi aţinti preţ de un minut privirea pe velinţa care acoperea masa, apoi pe grinzile din tavan; în fine, acoperindu-şi ochii cu mâna, în credinţa pe care şi unele păsări o au că nu sunt văzute decât atunci când văd şi ele, cântă sau mai degrabă declamă cu glas şovăitor, serenata de mai la vale:

FECIOARA ŞI HULUBUL SĂLBATIC

„În vale, departe, hăt peste munţi – în fiece zi, mai mult de-un ceas soarele nu hodineşte; acolo, în vale, se află o casă mohorâtă – cu iarbă pe prag. Uşile şi ferestrele pururi ferecate. Nici umbră de fum pe hogeag nu se-nalţă. Dar soarele când se iveşte la prânz – un geam se deschide – şi orfana se aşază, torcând la vârtelniţa ei: toarce şi cântă torcând – un cântec de jale; dar cântecul îi e zadarnic, cântec fără răspuns. Într-o zi de primăvară – un hulub pogorî pe-un arbore din apropiere – şi auzi cântecul tinerei fete. Jună copilă – îi zise – află că nu plângi numai tu – un aprig şoim mi-a răpit tovarăşa. Arată-mi, hulubule, şoimul răpitor; în norii înaltului de s-ar sui – pe loc ţi-l dobor la pământ. Dar mie, mie sărmana, cine-mi va aduce fratele – plecat pe străine meleaguri? Copilă, spune-mi unde ţi-e fratele şi voi zbura la el.”

— Cuviincios hulub! exclamă Orso îmbrăţişându-şi sora cu o tulburare care nu se potrivea de loc cu tonul glumeţ cu care-i vorbise.

— Cântecul dumitale e fermecător – spuse miss Lydia. Aş vrea să mi-l scrii în album. O să-l traduc în englezeşte şi am să dau să-l pună pe muzică.

Bravul colonel, care nu pricepuse iotă, se uni în complimente cu fiica lui. Întrebă apoi:

— Hulubul acela de care vorbeşti, domnişoară, nu-i pasărea aceea pe care am mâncat-o azi a la crapaudine47?

Miss Nevii îşi aduse albumul şi nu mică-i fu mirarea când văzu că improvizatoarea face o neobişnuită economie de hârtie. În loc să fie scrise separat, versurile urmau aceeaşi linie, pe cât îngăduia latul hârtiei, aşa că nu se mai potriveau cu ştiuta definiţie a compoziţiilor poetice: Rânduri scurte, de lungimi diferite, cu spaţiu alb de fiecare parte. Mai era mult de spus şi asupra ortografiei cam năstruşnice a domnişoarei Colomba, care, în mai multe rânduri, stârni zâmbetele lui miss Nevil, în timp ce mândria frăţească a lui Orso era pusă la grea încercare.

Sosind ceasul culcării, cele două tinere se retraseră în odaia lor. Aici, pe când miss Lydia îşi desprindea cerceii şi brăţările, băgă de seamă că tovarăşa ei scotea de sub rochie un obiect lung ca o balenă de corset, dar de o cu totul altă formă. Colomba aşeză obiectul cu băgare de seamă şi oarecum pe furiş, sub mezzaro-ul ei, pus pe masă; apoi căzu în genunchi, rugându-se cu evlavie.

Peste două minute era în pat. Curioasă din fire şi înceată, ca toate englezoaicele, la dezbrăcat, miss Lydia se apropie de masă şi, prefăcându-se a căuta un ac, ridică mezzaro-ul şi văzu un stilet, destul de lung şi lucrat cu meşteşug, în sidef şi argint; lucrătura era minunată. Era o armă veche şi de mare preţ pentru un amator.

— E în obiceiul pământului – spuse miss Nevil zâmbind – ca domnişoarele să poarte această mică sculă în corset?

— N-ai încotro – răspunse Colomba oftând. Întâlneşti atâţia ticăloşi!

— Şi ai avea, în adevăr, curajul să loveşti aşa?

Şi miss Nevil, cu stiletul în mână, făcu gestul lovirii ca la teatru, de sus în jos.

— Da, dacă e nevoie – spuse Colomba, cu glasul ei blând şi muzical – ca să mă apăr pe mine sau pe prietenii mei… Dar nu se ţine stiletul aşa; te poţi răni dacă persoana pe care vrei s-o loveşti se fereşte. Şi, ridicându-se în capul oaselor, zise: Uite-aşa, de jos în sus. În felul acesta lovitura e mortală, pare-se. Ferice de aceia care se pot lipsi de asemenea arme!

Oftă, îşi lăsă capul pe pernă şi închise ochii. Greu de închipuit cap mai frumos, mai nobil, mai feciorelnic. Phidias48, pentru a-şi ciopli Minerva, n-ar fi râvnit alt model.