IX.

În acest timp, Orso şi sora lui mergeau înainte. Trapul întins al cailor, un timp nu le îngădui să vorbească; dar când suişurile repezi îi siliră să meargă la pas, schimbară câteva vorbe despre prietenii pe care îi părăsiseră. Colomba vorbea cu înflăcărare de frumuseţea lui miss Nevil, de părul ei blond, de mişcările ei fermecătoare. Întrebă pe urmă dacă colonelul era chiar atât de bogat pe cât părea şi dacă domnişoara Lydia era singura fată.

— Trebuie să fie o partidă bună – spunea ea. Tatăl ei, după cât se pare, te preţuieşte mult…

Şi cum Orso nu răspundea nimic, urmă:

— Familia noastră a fost bogată pe vremuri şi este încă dintre cele mai bine văzute din insulă. Toţi aceşti signori56 sunt bastarzi. Nobleţe nu se mai află decât în familiile de caporali şi, după cum ştii, Orso, eşti coborâtor din cei dintâi caporali ai insulei. Ştii că familia noastră îşi are obârşia de ceea parte a munţilor57, şi numai loviştea neamurilor ne-a silit să trecem de astă parte. Dacă aş fi în locul dumitale, Orso, n-aş sta la cumpănă, aş cere-o pe miss Nevil tatălui ei… (Orso ridică din umeri.) Aş cumpăra din zestre codrii Falsettei şi podgoriile de la noi, din vale, aş dura o casă frumoasă de piatră cioplită şi aş înălţa cu un cat vechiul turn în care Sambucuccio a răpus atâţia mauri pe vremea contelui Henri bel Missere58.

— Eşti nebună, Colomba. – răspunse Orso, galopând.

— Eşti bărbat, Ors’ Anton’, şi, fără îndoială, ştii mai bine decât o femeie ce ai de făcut. Dar aş dori să ştiu cam ce-ar avea de zis englezul împotriva acestei căsătorii. Sunt oare caporali în Anglia?

După o bună bucată, de drum fără popas, vorbind astfel, fratele şi sora ajunseră într-un sătuleţ în apropiere de Bocognano, unde se opriră să mănânce şi să mâie noaptea la un prieten al familiei. Au fost primiţi cu acea ospitalitate corsicană pe care trebuie să o cunoşti ca s-o ştii preţui. A doua zi, gazda, care fusese cumătrul doamnei della Rebbia, îi însoţi preţ de o leghe.

— Priveşte pădurea şi hăţişurile astea – îi spuse el lui Orso la despărţire: omul care ar săvârşi un păcat ar putea trăi aici zece ani, fără grija că jandarmii sau voltijorii ar veni să-l caute. Codrii ăştia se întind până la pădurea din Vizzavona; şi, când ai prieteni la Bocognano sau prin împrejurimi, nu duci lipsă de nimic. Ai o puşcă frumoasă, trebuie să aibă bătaie lungă. Pe sângele Precistei! ce calibru! Poţi doborî cu ea mai mult decât mistreţi.

Orso răspunse cu răceală că puşca era englezească şi că plumbul ei ajunge la mare depărtare. Se îmbrăţişară şi fiecare îşi văzu de drum.

Călătorii noştri ajunseră aproape de Pietranera, când, la gura unei strâmtori pe care trebuiau s-o străbată, zăriră şapte sau opt inşi înarmaţi cu puşti, unii aşezaţi pe pietre, alţii culcaţi în iarbă, câţiva în picioare şi părând a sta la pândă. Caii lor păşteau prin apropiere. Colomba îi privi o clipă cu ocheanul pe care-l scoase din una din acele mari pungi de piele pe care toţi corsicanii le poartă la drum.

— Sunt oamenii noştri! exclamă ea, bucuroasă. Pieruccio şi-a îndeplinit bine sarcina.

— Ce oameni? întrebă Orso.

— Ciobanii noştri – răspunse ea. Alaltăieri seara l-am trimis pe Pieruccio s-adune pe-aceşti oameni de treabă ca să te însoţească până acasă. Nu se cuvine să intri în Pietranera fără escortă şi trebuie să ştii, de altfel, că Barricinii sunt în stare de orice.

— Colomba – îi spuse Orso cu asprime – te-am rugat în mai multe rânduri să nu-mi mai vorbeşti de Barricini, nici de neîntemeiatele tale bănuieli. Nu vreau să mă fac caraghios venind acasă cu ceata asta de trântori şi sunt foarte nemulţumit ca i-ai adunat fără să mi-o spui.

— Frate, ţi-ai uitat ţara. E sarcina mea să te apăr, când din nesocotinţă te pui în primejdie. Trebuia să fac ce-am făcut.

În acea clipă, zărindu-i, ciobanii alergară la cai şi coborâră în galop întru întâmpinarea lor.

— Evviva Ors’ Anton’! strigă un bătrân vânjos, cu barbă albă şi îmbrăcat, măcar că era cald, cu un suman cu glugă, de postav corsican, mai des decât blana caprelor sale. E leit tată-său, dar mai înalt şi mai voinic. Ce puşcă frumoasă! O să-i meargă vestea, Ors’ Anton’.

— Evviva Ors’ Anton’! îi ţinură hangul toţi ciobanii. Ştiam noi bine că până la urmă o să se întoarcă!

— Ah! Ors’ Anton’ – spuse un vlăjgan cărămiziu la faţă – cât s-ar mai fi bucurat tatăl dumitale dacă ar fi fost aici să-ţi iasă înainte. Ce om de ispravă! L-ai vedea acum dacă mi-ar fi dat crezare şi mi l-ar fi lăsat în seamă pe Giudice… Ce om cumsecade! Nu m-a crezut; acum ştie bine ca aveam dreptate.

— Nu-i nimic! făcu bătrânul. Giudice n-o să aştepte degeaba.

— Evviva Ors’ Anton’!

Şi douăsprezece, detunături de armă izbucniră o dată cu uralele.

Nemulţumit foarte, în mijlocul cetei de oameni, călări, vorbind toţi deodată şi îmbulzindu-se să-i întindă mâna, Orso rămase un răstimp în neputinţa de a se face auzit. În cele din urmă, luându-şi înfăţişarea pe care o avea în faţa plutonului său când împărţea mustrări şi zile de arest, le zise:

— Prieteni, vă mulţumesc pentru dragostea pe care mi-o arătaţi şi pentru aceea pe care o nutreaţi tatălui meu; dar nu înţeleg şi nu vreau ca nimeni să-mi dea sfaturi. Ştiu ce am de făcut.

— Are dreptate, are dreptate! exclamară ciobanii. Ştii bine că te poţi bizui pe noi.

— Da, mă bizui: dar n-am nevoie de nimeni acum şi nici o primejdie nu mă pândeşte în cale. Începeţi prin a face stânga-mprejur şi întorceţi-vă la caprele voastre. Cunosc drumul Pietranerei şi n-am nevoie de călăuză.

— Nu-ţi fie teamă de nimic, Ors’ Anton’ – spuse moşneagul; ei nu vor cuteza să scoată capul astăzi. Când se înapoiază motanul, şoarecele intră-n borta lui.

— Motan tu singur, bărbosule! spuse Orso. Cum îţi zice?

— Cum aşa? Nu mă mai cunoşti, Ors’ Anton’, pe mine care te-am dus de atâtea ori în cârcă pe catârul meu care muşcă? Nu-l mai cunoşti pe Polo Griffo? Mi-s om vrednic, crede-mă, cu trup şi suflet al neamului della Rebbia. O vorbă numai şi când puşcoiul dumitale va prinde glas, nici bătrâna mea muschetă, bătrână ca şi stăpânul ei, n-o să rămână mută. Aşa să ştii, Ors’ Anton’!

— Bine, bine, dar pentru Dumnezeu, plecaţi o dată şi lăsaţi-ne să ne vedem de drum.

În cele din urmă, ciobanii se îndepărtară, luând în trap întins drumul satului; din timp în timp, se opreau pe toate dâmburile drumului, să se încredinţeze că nu e nici o capcană ascunsă şi ţinându-se mereu în potrivită apropiere de Orso şi de sora lui, pentru a fi în măsură să le sară în ajutor la nevoie. Şi bătrânul Polo Griffo spunea soţilor săi:

— Îl înţeleg! Îl înţeleg! Nu spune ce are de gând să facă, dar o va face. E tată-său, bucăţică ruptă. Bun! Spune că n-ai nimic de-mpărţit cu nimeni. Te-ai pus sub scutul sfintei Nega59. Halal! Nu dau nici o ceapă degerată pe pielea primarului. N-o să treacă luna şi nici de burduf n-o să mai fie bună.

Astfel, cu acest premergător pâlc de iscoade înainte, pogorâtorul neamului della Rebbia pătrunse în satul său, intrând în vechiul sălaş al caporali-lor, străbunii lui. Rebbianiştii, văduviţi lungă vreme de conducător, s-au bulucit întru întâmpinarea lui, iar locuitorii satului, care nu voiau să se amestece, ieşiră cu toţii în pragul uşilor pentru a-l vedea trecând. Barriciniştii rămaseră în casele lor şi priveau prin crăpăturile obloanelor.

Ca toate satele corsicane, burgul Pietranera e zidit la voia întâmplării; pentru a vedea o stradă, trebuie să te duci la Cargese, înălţată de domnul de Marboeuf60. Casele răspândite cum a dat Dumnezeu şi fără nici o rânduială sunt aşezate pe culmea unui mic podiş sau mai degrabă tăpşan de pe munte. Către mijlocul burgului se înalţă un măreţ stejar verde, lângă care se află o albie de granit în care un scoc de lemn aduce apă de la un izvor apropiat. Familiile della Rebbia şi Barricini au împărţit pe din două cheltuiala acestui monument de folos obştesc; s-ar înşela amar, însă, acela care ar căuta în el un semn al vechii bunei înţelegeri între cele două familii. Dimpotrivă, e rodul pizmei lor. Pe vremuri, colonelul della Rebbia trimiţând consiliului municipal din comuna lui o mică sumă pentru a-şi da obolul la ridicarea unei cişmele, avocatul Barricini s-a grăbit să facă şi el o danie asemănătoare şi mulţumită acestei întreceri de mărinimie are Pietranera apă. În jurul stejarului verde şi al cişmelei e un medean, botezat piaţă, unde în fiecare seară e sobor de gură-cască. Uneori se joacă cărţi şi o dată pe an, la câşlegi, se dansează. La cele două margini ale pieţei se înalţă două clădiri mai mult înalte decât late, zidite din granit şi şist. Sunt turnurile vrăjmaşe ale familiilor della Rebbia şi Barricini. Sunt clădite la fel, au aceeaşi înălţime şi se vede că zavistia dintre cele două neamuri a rămas neclintită, fără ca soarta să se fi rostit asupră-le.

E poate timpul să lămurim ceea ce trebuie să se înţeleagă prin cuvântul turn. E o clădire pătrată de circa doisprezece metri înălţime, căreia în altă ţară i s-ar spune mai pe şleau hulubărie. Poarta îngustă se află la peste doi metri de la pământ şi ca să ajungi la ea trebuie să urci o scară foarte dreaptă. Deasupra porţii e o fereastră cu un soi de ceardac, cu podeaua bortelită ca un meterez, ca să poţi stropşi fără primejdie un musafir nepoftit. Între fereastră şi poartă sunt două steme grosolan cioplite. Una dintre ele purta pe vremuri stema genoveză, dar e atât de ştearsă acum că numai un anticar ar mai putea spune ce e. Pe cealaltă stemă sunt sculptate armele familiei care stăpâneşte turnul. Adăugaţi, pentru a întregi decorul, niscaiva urme de gloanţe pe steme şi pe pervazurile ferestrelor şi vă veţi putea face o idee de ceea ce era un castel medieval în Corsica. Am uitat să spun că locuinţele sunt în preajma turnului şi legate ades de el prin galerii interioare.

Turnul şi locuinţa familiei della Rebbia erau aşezate în partea de nord a pieţii din Pietranera; turnul şi locuinţa familiei Barricini – în partea de sud. De la turnul din nord până la cişmea e locul de plimbare al familiei della Rebbia, iar cel al Barricinilor de partea dimpotrivă. De la înmormântarea soţiei colonelului, nu s-a mai pomenit ca un membru al uneia dintre cele două familii să se arate în alt loc al pieţei decât acela care i-a fost hărăzit printr-o învoială tacită. Pentru a înlătura un ocol, Orso era gata să treacă prin faţa casei primarului, când sora lui îi atrase atenţia, sfătuindu-l s-o ia pe o ulicioară prin care puteau ajunge acasă fără să mai treacă prin piaţă.

— De ce să ne mai ostenim? întrebă Orso. Piaţa nu-i a tuturor? Şi-şi îndemnă calul.

— Halal bărbat! şopti Colomba… Tată, vei fi răzbunat!

Ajungând în piaţă, Colomba se aşeză între casa Barricinilor şi fratele ei, cu ochii mereu aţintiţi asupra ferestrelor vrăjmaşului. Băgă de seamă că erau de curând baricadate şi că li se făcuseră archere. Archerele sunt un soi de metereze potrivite între nişte bârne groase, cu care se astupă partea de jos a unei ferestre. Când te-aştepţi să fii atacat, te baricadezi în felul acesta şi la adăpostul bârnelor poţi trage acoperit asupra năvălitorului.

— Laşii! spuse Colomba. Vezi, frate, au şi început să se păzească: se baricadează! o dată şi-o dată, însă, vor trebui să iasă!

Ivirea lui Orso în partea de sud a pieţei a stârnit mare vâlvă în Pietranera şi a fost privită ca o dovadă de îndrăzneală care mergea până la nesocotinţă.

Pentru cei care se ţineau deoparte, adunaţi seara împrejurul stejarului verde, a fost prilejul unor nesfârşite clevetiri.

— Noroc – ziceau ei – că băieţii Barricini nu s-au înapoiat, căci sunt mai puţin suferitori ca avocatul şi nu şi-ar fi lăsat duşmanul să le calce pământul fără să-i ceară socoteală pentru înfruntare.

— Ia aminte la cele ce-ţi spun, vecine – făcu un bătrân care era oracolul burgului. M-am uitat astăzi la faţa Colombei, cloceşte ceva. Miroase a pulbere. Preţul cărnii de om o să scadă curând.