X.

Despărţit din fragedă tinereţe de tatăl lui, Orso n-a avut când să-l cunoască. A plecat din Pietranera la cincisprezece ani pentru învăţătură la Pisa şi de acolo a intrat în şcoala militară în timp ce Ghilfuccio plimba prin Europa vulturii imperiali. Pe continent, Orso l-a văzut în rari răstimpuri şi de abia în 1815 se găsea în regimentul pe care îl comanda tatăl lui. Dar colonelul, neînduplecat în ceea ce priveşte disciplina, se purta cu fiul lui ca şi cu ceilalţi tineri locotenenţi, adică cu multă asprime. Amintirile pe care le păstra Orso erau de două feluri. Şi-l amintea la Pietranera încredinţându-i sabia, lăsându-l să-i descarce puşca când se întorcea de la vânătoare, sau aşezându-l pentru prima oară, pe el, poşândicul, la masa familiei. Şi-l amintea apoi, pe colonelul della Rebbia, trimiţându-l la arest pentru cine ştie ce mică boroboaţă şi nespunându-i niciodată altfel decât locotenent della Rebbia.

— Locotenente della Rebbia, nu eşti la locul dumitale în front, trei zile de arest. Puşcaşii dumitale sunt cu cinci metri prea departe de rezervă, cinci zile de arest. Eşti cu capelă la douăsprezece şi cinci minute, opt zile de arest.

O singură dată, la Quatre-Bras61 i-a spus:

— Foarte bine, Orso; dar fii prudent.

De altfel, aceste din urmă amintiri nu erau legate de Pietranera. Vederea locurilor în care a copilărit, mobila mamei lui, pe care a iubit-o atâta, răscoleau în el apăsătoare duioşii; apoi întunecata zi de mâine care îl aştepta, nelămurita nelinişte pe care i-o stârnise sora lui şi, mai presus de toate, gândul că miss Nevil urma să vină în casa care i se părea acum atât de mică şi sărăcăcioasă, atât de nepotrivită pentru o fiinţă obişnuită cu luxul, dispreţul pe care era cu putinţă să i-l inspire, toate gândurile acestea alcătuiau în capul lui un haos care-l făcea să cadă într-o adâncă descurajare.

La cină se aşeză într-un jilţ de stejar afumat, din care tatăl lui prezida mesele familiei şi zâmbi văzând că Colomba şovăie să se aşeze cu el la masă. De altfel, era mulţumit de ea, pentru tăcerea pe care o păstrase în timpul mesei şi pentru că se retrăsese repede după aceea, căci se simţea prea mişcat pentru a ţine piept atacurilor pe care, fără îndoială, i le pregătea; dar Colomba îl cruţa şi voia să-i lase timp să-şi revină. Cu capul sprijinit în mână, rămase mult timp nemişcat, reîntorcându-se cu gândul la cele trăite în ultimele cincisprezece zile. Îl îngrozea aşteptarea, în care toţi păreau a fi, cu privire la purtarea lui faţă de Barricini. Ajunsese să-şi dea seama că judecata Pietranerei începuse să fie pentru el aceea a întregii omeniri. Trebuia să se răzbune dacă nu voia să treacă drept un laş. Dar pe cine să se răzbune? Nu-i venea să creadă că Barricinii erau vinovaţi de omor. Erau, ce-i drept, duşmanii neamului său, dar trebuia să ai grosolanele prejudecăţi ale compatrioţilor săi pentru a le pune în sarcină un asasinat. Se uita din când în când la talismanul lui miss Nevil, îngânând în şoaptă deviza: Viaţa este o luptă! îşi spunea, în sfârşit, cu hotărâre: „Voi învinge!” Cu această înţeleaptă râvnă se ridică şi, luând lampa, era gata să se suie în odaia lui, când cineva bătu la uşa de la intrare. Ceasul era nepotrivit pentru musafiri. Colomba sosi numaidecât, urmată de slujnică.

— Nu-i nimic – spuse ea, alergând la uşă.

Totuşi, înainte de a deschide, întrebă cine bate. O voce dulce răspunse:

— Eu sunt.

Pe dată, drugul de lemn aşezat de-a curmezişul uşii fu ridicat şi Colomba reveni în sufragerie urmată de o fetiţă cam de zece ani, cu picioarele goale, în zdrenţe, cu capul acoperit c-o broboadă nenorocită, din care ieşeau şuviţe lungi de păr negru ca pana corbului. Copila era slabă, palidă, cu pielea pârlită de soare; dar în ochii ei strălucea flacăra înţelepciunii. Văzându-l pe Orso, se opri cu sfială şi-i făcu o reverenţă, cum fac ţărăncile; apoi, vorbi în şoaptă Colombei, punându-i în braţe un fazan proaspăt împuşcat.

— Mulţumesc, Chili – spuse Colomba. Să-i mulţumeşti unchiului tău. Ce mai face?

— Foarte bine, domnişoară, la porunca dumneavoastră. N-am putut veni mai devreme, pentru că a întârziat mult. Trei ceasuri l-am aşteptat în hăţiş.

— Şi n-ai mâncat?

— Păi, nu, domnişoară, n-am avut când.

— O să-ţi dau de mâncare. Unchiul tău mai are pâine?

— Puţină, domnişoară; dar mai mult de pulbere duce lipsă. Castanele sunt coapte ş-acum nu mai are nevoie decât de pulbere.

— Am să-ţi dau pentru el o pâine şi pulbere. Spune-i s-o cruţe, e scumpă.

— Colomba – întrebă Orso în franţuzeşte – cui faci tu pomana asta?

— Unui sărman bandit din sat – răspunse Colomba în aceeaşi limbă. Fetiţa e nepoata lui.

— Socot că ai putea să-ţi împărţi mai bine darurile. De ce să trimiţi pulbere unui ticălos care o va folosi pentru a face moarte de om? Fără jalnica slăbiciune pe care toată lumea pare s-o aibă aici pentru bandiţi, de mult le-ar fi pierit urma în Corsica.

— Cei mai răi oameni din ţara noastră nu sunt cei de la câmp62.

— Dă-le, dacă vrei, pâine, nu trebuie s-o refuzi nimănui, dar nu sunt de părere să le trimiţi muniţii.

— Frate – spuse Colomba cu gravitate – eşti stăpân aici şi tot ce e în casă îţi aparţine; dar te înştiinţez că mai degrabă mi-aş încredinţa mezzaro-ul acestei fetiţe ca să-l vândă, decât să nu-i trimit pulbere unui bandit. Să-i refuzi pulberea! dar e ca şi cum l-ai da pe mâna jandarmilor. Ce alt sprijin are el împotrivă-le, dacă nu cartuşele?

În acest timp, fetiţa înfuleca cu lăcomie o bucată de pâine şi privea cu atenţie rând pe rând la Colomba şi la fratele ei, silindu-se să desluşească în ochii lor înţelesul vorbelor pe care le rosteau.

— Şi ce-a săvârşit banditul tău? Pentru ce crimă s-a aciuat în maquis?

— Brandolaccio n-a săvârşit nici o crimă – exclamă Colomba. L-a omorât pe Giovan’ Opizzo, care i-a asasinat tatăl în timp ce el îşi făcea armata.

Orso întoarse capul, luă lampa şi, fără să răspundă, se sui în odaia lui.

Colomba dădu atunci pulbere şi merinde fetiţei şi o conduse până la uşă, spunându-i mereu:

— Şi bagă de seamă ca unchiul tău să aibă grijă de Orso!