VIII.

Despărţirea e o clipă oarecum solemnă, chiar când nu va să fie de lungă durată. Orso urma să plece în zori de zi cu sora lui şi cu o seară înainte îşi luase rămas bun de la miss Lydia, căci nu-şi putea închipui că se va abate pentru el de la lenevia ei obişnuită. Despărţirea a fost rece şi serioasă. De la convorbirea lor, pe ţărmul mării, miss Lydia se temea să nu-i fi arătat lui Orso o atenţie prea vie, pe când Orso pusese la inimă sarcasmele şi mai ales tonul ei uşuratic. Purtarea tinerei englezoaice îl făcuse să creadă o clipă în înmugurirea unei iubiri; descumpănit, însă, de glumele ei, îşi spunea că nu e pentru dânsa decât o cunoştinţă oarecare, sortită unei repezi uitări. Mare îi fu deci mirarea când dimineaţa, pe când se aşezase să-şi ia cafeaua cu colonelul, o văzu intrând pe miss Lydia urmată de sora lui. Se sculase la cinci dimineaţa, ceea ce pentru o englezoaică, şi, mai ales, pentru miss Lydia, era un efort destul de mare pentru a-l îndreptăţi să fie oarecum măgulit.

— Îmi pare foarte rău că ţi-ai stricat somnul cu noaptea-n cap – spuse Orso. Desigur că sora mea te-a trezit, cu toate că i-am spus să n-o facă. Acuma trebuie să ne blestemi. N-ai vrea să mă ştii spânzurat?

— Nu – spuse miss Lydia foarte încet şi în italieneşte, fără îndoială pentru ca tatăl ei să n-o audă. Dar te-ai bosumflat ieri din pricina nevinovatelor mele glume şi nu vreau să păstrezi o proastă amintire despre sluga dumitale. Ce afurisiţi oameni sunteţi voi, corsicanii. Adio şi pe curând, sper.

Şi îi întinse mâna.

Orso nu găsi alt răspuns decât un oftat. Colomba se apropie de el, îl duse la pervazul unei ferestre şi arătându-i ceva ascuns sub mezzaro, îi vorbi o vreme în şoaptă.

— Sora mea – îi spuse Orso lui miss Nevil – ţine să-ţi facă un dar ciudat, domnişoară; dar noi ăştia, corsicanii, nu avem mare lucru de dăruit… în afară de dragostea noastră… pe care timpul n-o şterge. Sora mea îmi spune că ţi-a plăcut acest stilet. E o vechitură a familiei. Pe vremuri a atârnat poate la brâul unuia din acei caporali, cărora le datoresc cinstea de a te cunoaşte. Colomba îl socoate atât de preţios, încât n-a îndrăznit să ţi-l dea înainte de a-mi cere încuviinţarea şi eu nu ştiu bine dacă trebuie să i-o dau, căci mi-e frică să nu-ţi râzi de noi.

— Stiletul e încântător – spuse miss Lydia; dar e o armă de familie; nu-l pot primi.

— Nu, e stiletul tatălui meu – izbucni Colomba. A fost dăruit unui străbun al mamei de regele Théodore. Domnişoara ne-ar face mare plăcere primindu-l.

— Aşa fiind, miss Lydia, nu nesocoti stiletul unui rege.

Pentru un amator, relicvele regelui Théodore sunt cu mult mai de preţ decât acele ale celui mai puternic monarh. Ispita era mare şi miss Lydia vedea mai dinainte efectul pe care l-ar produce această armă, aşezată pe-o masă lăcuită în apartamentul ei din Saint-James’ Place.

— Dar – spuse ea, luând stiletul cu şovăiala omului gata să primească şi uitându-se la Colomba cu cel mai încântător surâs – scumpă domnişoară Colomba… nu pot… nu îndrăznesc să te las să pleci dezarmată.

— Fratele meu mă întovărăşeşte – spuse Colomba cu mândrie – şi avem, de la tatăl dumitale, o puşcă bună. Orso, ai încărcat-o cu gloanţe?

Miss Nevil păstră stiletul şi Colomba, pentru a înlătura primejdia pe care o înfrunţi când dăruieşti arme tăioase sau străpungătoare, ceru plată, o para.

În sfârşit, au trebuit să plece. Orso mai strânse o dată mâna lui miss Nevil; Colomba o îmbrăţişă, pe urmă îşi întinse buzele ei de trandafir colonelului, uluit de politeţea corsicană. De la fereastra salonului, miss Lydia văzu fratele şi sora încălecând. În ochii Colombei sticlea o bucurie răutăcioasă pe care nu i-o mai văzuse. Femeia aceasta, înaltă şi puternică, fanatică în concepţia ei barbară asupra onoarei, cu fruntea semeaţă, cu buzele arcuite într-un surâs sardonic, târând tânărul acesta înarmat într-o cumplită fărădelege, îi aminti de temerile lui Orso şi i se păru că-i vede îngerul rău ducându-l la pierzanie.

De abia suit în şa, Orso înălţă capul şi o văzu. Fie că i-a ghicit gândul, fie pentru a-i spune un ultim rămas bun, luă inelul egiptean care îi atârna de un şnur şi-l duse la buze. Miss Lydia părăsi fereastra roşind; revenindu-şi repede în fire, îi văzu pe cei doi corsicani îndepărtându-se cu iuţeală în galopul micilor lor ponei şi luând calea munţilor. O jumătate de oră mai târziu, colonelul îi arătă cu ocheanul înaintând de-a lungul golfului şi îl văzu pe Orso întorcând mereu capul înspre oraş. În cele din urmă se mistuiră în dosul mlaştinilor, în locul cărora se vede astăzi o frumoasă pepinieră.

Privindu-se în oglindă, miss Lydia băgă de seamă că-i palidă.

„Ce-o fi crezând despre mine acest tânăr? îşi spuse ea – şi ce gândesc eu despre el? Şi de ce mă gândesc oare la el? … O cunoştinţă de călătorie! … Ce caut eu în Corsica? O! nu-l iubesc… Nu, nu; de altfel e cu neputinţă… Şi Colomba… Eu, cumnata unei bocitoare! şi care umblă încă şi cu stilet!” Dar îşi dădu seama că ţinea în mână tocmai stiletul regelui Théodore, drept care, îl zvârli pe măsuţă. „Colomba la Londra, dansând la Almack’s! … Ce leu54, Dumnezeule, de arătat! … Poate că ar face furori… Mă iubeşte, sunt sigură… E un erou de roman căruia i-am curmat aventuroasa carieră… Dar ţinea el, oare, în adevăr, să-şi răzbune tatăl după datina corsicană? E ceva între un Konrad55 şi un dandy… Am făcut din el un adevărat dandy, un dandy care are un croitor corsican.”

Se trânti pe pat şi încercă să doarmă, dar îi fu cu neputinţă; cred, însă, că mă pot lipsi să redau mai departe monologul în care şi-a spus de sute de ori că domnul della Rebbia n-a însemnat, nu înseamnă şi nu va însemna niciodată nimic pentru ea.