VI.

Numai pentru a mă conforma preceptului lui Horaţiu m-am avântat dintru început, în mediaş res49. Acum, că totul doarme, şi frumoasa Colomba, şi colonelul, şi fata50, voi folosi acest prilej pentru a lumina cititorul asupra unor anume amănunte, pe care nu se poate să nu le ştie dacă vrea să pătrundă mai adânc în această poveste adevărată. Am apucat a-i spune că colonelul della Rebbia, tatăl lui Orso, a fost asasinat; în Corsica însă nu poţi fi asasinat ca în Franţa, de orice ocnaş care nu găseşte altă cale pentru a-ţi prăda argintăria: nu te asasinează decât duşmanii tăi; pricina duşmăniei, însă, e adesea foarte greu de dibuit. Multe familii se urăsc din veche obişnuinţă; dar de unde anume purcede ura, nimeni nu mai ştie.

Familia colonelului della Rebbia ura mai multe familii, dar mai cu seamă familia Barricini; unii spuneau că-n veacul al XVI-lea, un della Rebbia ruşinase pe o Barricini şi că fusese înjunghiat în urmă de o rudă a domnişoarei batjocorite. Alţii, în schimb, povesteau faptul cu totul altfel, pretinzând că o della Rebbia fusese ruşinată şi un Barricini înjunghiat. Oricum să fi fost, între cele două neamuri cursese sânge, cum zic bătrânii. Totuşi, împotriva datinii, acest omor n-a stârnit altele; asta pentru că atât familia della Rebbia cât şi Barricini au fost la fel prigonite de ocârmuirea genoveză şi cei tineri desţărându-se, amândouă neamurile au fost, preţ de mai multe generaţii, văduvite de răzbunători inimoşi. Către sfârşitul veacului trecut, un della Rebbia, ofiţer în serviciul Neapolului, aflându-se într-o casă de joc, s-a luat la ceartă cu nişte militari, care printre alte insulte l-au numit păzitor de capre corsican; el a tras spada; dar singur contra trei, nu i-ar fi mers bine dacă un străin care juca şi el acolo n-ar fi strigat „Şi eu sunt corsican” şi nu i-ar fi sărit în ajutor. Acest străin era un Barricini, care, de altfel, nu-şi cunoştea compatriotul. Când s-au lămurit şi de o parte şi de alta, temenelele şi jurămintele de veşnică prietenie nu se mai sfârşeau; căci, corsicanii leagă lesne prieteşug cât sunt pe continent; în insulă, e tocmai dimpotrivă. Asta s-a vădit şi în această împrejurare: della Rebbia şi Barricini au fost buni prieteni câtă vreme au rămas în Italia; o dată înapoiaţi în Corsica, însă, nu se mai vedeau decât arareori, măcar că locuiau în acelaşi sat şi, la moartea lor, se spunea că trecuseră pe puţin cinci sau şase ani de când nu-şi mai vorbiseră. Fiii lor vieţuiau, de asemenea, în etichetă, cum se spunea în insulă. Unul din ei, Ghilfuccio, tatăl lui Orso, a fost militar; celălalt, Giudice Barricini, avocat. Şi unul şi altul, ajunşi şefi de familie şi despărţiţi prin meserie, aproape că n-au avut prilej să se întâlnească sau să audă vorbind unul de altul.

Totuşi, într-o bună zi, la Bastia, către 1809, Giudice, citind într-un ziar că de curând căpitanul Ghilfuccio fusese decorat, a spus, faţă cu martori, că asta nu-l miră, ştiut fiind că generalul… îi proteguieşte familia. Aceste vorbe au ajuns la Viena, la urechea lui Ghilfuccio care, la rându-i, a spus unui compatriot că trage nădejde să-l găsească pe Giudice tare bogat, de vreme ce scoate mai mulţi bani din procesele pierdute, decât din cele pe care le câştigă. Nu s-a ştiut niciodată dacă prin asta voia să lase să se înţeleagă cum că avocatul îşi înşală clienţii, sau dacă se mărginea să rostească răsuflatul adevăr că o afacere necurată aduce mai mult unui om de legi decât o cauză dreaptă. Oricum ar fi, avocatul Barricini a luat cunoştinţă de batjocură şi n-a uitat-o. În 1812 cerea să fie numit primar în comuna lui şi trăgea nădejde să izbutească, când generalul… scrise prefectului recomandându-i o rudă a soţiei lui Ghilfuccio. Prefectul se grăbi să facă pe placul generalului şi Barricini n-a pregetat să pună înfrângerea pe seama uneltirilor lui Ghilfuccio.

După căderea împăratului, în 1814, ocrotitul generalului fu pârât ca bonapartist şi înlocuit de Barricini. La rândui lui, Barricini a fost destituit în cele „O sută de zile”; dar, după trecerea furtunii, reintră cu mare pompă în stăpânirea ştampilei primăriei şi a registrelor stării civile.

Din clipa aceasta, steaua lui a strălucit mai vie ca niciodată. Colonelul della Rebbia, pus în semisoldă şi retras la Pietranera, trebui să se apere într-un nedeclarat război de şicane, mereu împrospătate, dezlănţuit împotrivă-i: ba era dat în judecată pentru dauna săvârşită de calul lui în ţarcurile domnului primar; ba, sub cuvânt că repară caldarâmul bisericii, primarul punea să se scoată o lespede sfărâmată purtând herbul familiei della Rebbia şi sub care hodinea un vlăstar al acestui neam. Dacă mâncau caprele răsadurile colonelului, stăpânii acestor dobitoace se bucurau de sprijinul primarului; rând pe rând, băcanul care ţinea oficiul poştal din Pietranera şi pândarul, bătrân ostaş mutilat, ambii oameni de-ai familiei della Rebbia, au fost daţi afară şi înlocuiţi cu oameni de-ai familiei Barricini.

Soţia colonelului a lăsat cu limbă de moarte că doreşte să fie îngropată în mijlocul unui crâng în care-i plăcea să se plimbe; primarul a declarat pe dată că va fi înmormântată în cimitirul comunal, dat fiind că nu primise nici o autorizaţie care să încuviinţeze morminte răzleţe. Înfuriat, colonelul declară că până să vină autorizaţia, soţia lui va fi îngropată în locul pe care şi l-a ales şi puse să se sape o groapă. La rândui lui, primarul puse şi el să se sape una la ţintirim şi chemă jandarmii, pentru ca forţa, zicea el, să fie de partea legii. În ziua înmormântării cele două părţi s-au trezit faţă în faţă şi gata-gata să se încaiere pentru rămăşiţele doamnei della Rebbia. Vreo patruzeci de ţărani bine înarmaţi aduşi de rudele răposatei au silit preotul, la ieşirea din biserică, să ia drumul crângului; pe de altă parte, primarul, cu cei doi fii, cu oamenii lui şi jandarmii, veniră la faţa locului, pentru a se împotrivi. Când se ivi, poruncind ritos convoiului să dea înapoi, fu primit cu huiduieli şi ameninţări; adversarii erau mai numeroşi şi păreau, hotărâţi. La vederea lui, mai multe puşti fură încărcate; se spune chiar că un cioban îl luase la ochi, dar colonelul îi îndepărtă puşca zicând: „Să nu tragă nimeni fără porunca mea!” Primarul, din fire „de lovituri temător” ca Panurge51 şi, neprimind lupta, făcu cale-ntoarsă cu toţi ai lui; atunci, jalnicul convoi se puse în mişcare, având grijă să ia drumul cel mai lung, pentru a trece prin faţa primăriei. În drum, unui idiot care se băgase în convoi i se năzări să strige „trăiască împăratul!” Două sau trei glasuri îi răspunseră şi rebbianiştii, însufleţindu-se din ce în ce, se îndemnară să înjunghie un bou al primarului care le ieşise, întâmplător, în cale. Din fericire, colonelul împiedică această năsâlnicie.

Se înţelege că s-a încheiat proces-verbal şi că primarul făcu prefectului un raport în stilul cel mai sublim, în care înfăţişa legile divine şi umane călcate în picioare – maiestatea lui, a primarului, aceea a preotului, nesocotite şi insultate – colonelul della Rebbia punându-se în capul unui complot bonapartist pentru a schimba ordinea succesiunii la tron şi a îndemna cetăţenii să ridice armele unii împotriva altora, crime prevăzute în articolele 86 şi 91 din Codul Penal.

Exagerarea acestei plângeri a dăunat efectului. Colonelul i-a scris prefectului şi procurorului regal: o rudă a soţiei lui era cimotie cu un deputat al insulei, un altul era văr cu preşedintele curţii regale. Mulţumită acestor protecţii complotul a fost dat uitării, doamna della Rebbia a rămas în crâng şi numai idiotul a fost condamnat la cincisprezece zile închisoare.

Nemulţumit de rezultatul afacerii, avocatul Barricini îşi îndreptă bateriile în altă direcţie. Scoase la iveală un vechi hrisov, în temeiul căruia tăgădui colonelului dreptul de proprietate asupra unui oarecare curs de apă, care punea în mişcare o moară. A început un proces care a durat multă vreme. După trecere de un an, Curtea urma să se rostească dând, mai mult ca sigur, dreptate colonelului, când domnul Barricini depuse în mâinile procurorului regal o scrisoare semnată de un anume Agostini, bandit faimos, care îl ameninţă pe el, primarul, cu dare de foc şi moarte, dacă nu se leapădă de pretenţiile lui. Se ştie că în Corsica sprijinul bandiţilor e foarte căutat, şi că, pentru a-şi ajuta prietenii, ei se amestecă adesea în certurile dintre particulari. Primarul trăgea foloase din scrisoare, când un nou incident se ivi, încurcând iţele. Banditul Agostini a scris procurorului regal, plângându-se că i s-a măsluit scrisul, pentru a-l ponegri şi a-l face să treacă drept un om care-şi pune obrazul pentru bani. „Dacă-l descopăr pe plastograf – spunea el la sfârşitul scrisorii – îi voi da o pedeapsă de pomină.”

Era limpede că Agostini nu scrisese scrisoarea ameninţătoare primarului; familia della Rebbia acuza familia Barricini şi viceversa. Şi de o parte şi de alta izbucneau ameninţări, iar justiţia nu mai ştia încotro să caute vinovaţii. În timpul acesta, colonelul Ghilfuccio a fost asasinat. Iată faptele aşa cum au fost stabilite de organele judiciare: la 2 august 18… pe înnoptate, femeia Madeleine Pietri, care ducea grâne la Pietranera, a auzit două detunături de armă la scurt răstimp, trase, după cât i s-a părut, într-o văgăună care duce în sat, cam la o sută cincizeci de paşi de locul unde se afla ea. Aproape în acelaşi timp a văzut un om care alerga, aplecându-se, pe o potecă printre vii, îndreptându-se spre sat. Omul s-a oprit o clipă, uitându-se în urmă; era prea departe, însă, ca femeia Pietri să-i poată vedea chipul şi, în afară de asta, avea în gură o frunză de viţă care îi acoperea aproape întreaga faţă.

După ce-şi lăsă sarcina, femeia Pietri sui poteca în goană şi-l găsi pe colonelul della Rebbia scăldat în sânge, străpuns de două gloanţe, dar răsuflând încă. Lângă el era puşca încărcată şi cu cocoaşele ridicate ca şi cum s-ar fi apărat împotriva unui ins care îl ataca din faţă, în clipa în care un altul îl lovea pe la spate. Horcăia şi se lupta cu moartea, dar fără să poată rosti o vorbă, ceea ce după spusele medicilor era din pricina rănilor care-i sfâşiaseră plămânul. Sângele îl înăbuşea; curgea încet, ca o spumă roşie. Zadarnic l-a ridicat femeia Pietri, punându-i câteva întrebări. Vedea ea bine că voia să vorbească, dar nu izbutea. Băgând de seamă că se căznea să-şi ducă mâna la buzunar, îi scoase în grabă din el un portofel pe care i-l întinse deschis. Rănitul luă creionul din portofel şi încercă să scrie. De fapt martora îl văzuse înjghebând cu mare greutate mai multe litere; dar neştiind citi, nu le-a desluşit înţelesul. Sleit de această sforţare, colonelul lăsă portofelul în mâna femeii Pietri şi i-o strânse cu putere privind-o cu o căutătură ciudată, ca şi cum ar fi vrut să spună, după propriile cuvinte ale martorei: „E important, e numele asasinului meu!”

Femeia Pietri urca în sat când îl întâlni pe domnul primar Barricini cu fiul sau Vincentello. Era aproape noapte. Povesti ce văzuse. Primarul luă portofelul şi alergă la primărie să-şi încingă eşarfa şi să-şi cheme secretarul şi jandarmii. Rămasă singură cu tânărul Vincentello, Madeleine Pietri îi propuse să se ducă sa dea ajutor colonelului, în cazul că ar mai fi în viaţă; dar Vincentello îi răspunse că dacă s-ar apropia de un om care a fost duşmanul înverşunat al familiei sale, toţi ar spune că el l-a ucis. Puţin după asta primarul sosi, îl găsi pe colonel mort, porunci să se ridice cadavrul şi încheie un proces-verbal.

Cu toată tulburarea, firească în asemenea împrejurări, domnul Barricini s-a grăbit să pună sub sigiliu portofelul colonelului şi să facă toate cercetările cu putinţă; dar niciuna n-a dus la vreo descoperire importantă.

La venirea judecătorului de instrucţie, portofelul a fost deschis şi, pe-o pagină pătată de sânge s-au văzut câteva litere însemnate de o mână istovită, foarte citeţe totuşi. Se putea citi: Agosti… şi judecătorul se încredinţă că colonelul l-a numit pe Agostini ca asasin al său. Cu toate acestea, Colomba della Rebbia, chemată de judecător, ceru să vadă portofelul. După ce l-a răsfoit un răstimp, a întins mâna înspre primar răcnind: „Iată asasinul!” Aceste zise, cu o hotărâre şi o seninătate de mirare în marea durere în care era cufundată, povesti cum tatăl ei, primind cu câteva zile înainte o scrisoare de la fiul său, o pusese pe foc, dar că înainte de asta scrisese cu creionul în carnet adresa lui Orso, care schimbase garnizoana. Această adresă nu se mai găsea în carnet şi Colomba trăgea concluzia că primarul rupsese foaia pe care era scrisă, adică tocmai foaia pe care tatăl ei scrisese numele ucigaşului; acest nume, după spusa Colombei, a fost înlocuit de primar cu acel al lui Agostini. Judecătorul văzu, în adevăr, că în carnetul în care era scris numele lipsea o foaie; băgă repede de seamă, însă, că mai lipseau foi şi din alte carnete ale aceluiaşi portofel şi unii martori au declarat că colonelul avea obiceiul să rupă foi din carnet, când voia să aprindă un trabuc; nimic mai cu putinţă, deci, decât să fi rupt din nebăgare de seamă adresa pe care o copiase.

În afară de asta, s-a constatat că primarul, după ce a luat în primire portofelul de la femeia Pietri, n-ar fi putut citi, din cauza întunericului; s-a dovedit că nu s-a oprit nici o clipă înainte de a intra în primărie şi că brigadierul de jandarmi, care l-a întovărăşit, l-a văzut aprinzând o lampă, punând portofelul într-un plic şi pecetluindu-l în faţa lui.

După ce şi-a terminat brigadierul depoziţia, Colomba, scoasă din sărite, îi căzu la genunchi, implorându-l pe tot ce avea mai sfânt să declare dacă nu l-a lăsat singur pe primar nici o clipă. După oarecare şovăială, brigadierul, vădit mişcat de tulburarea tinerei fete, mărturisi că se dusese să caute într-o cameră vecină o coală de hârtie mare, dar că n-a zăbovit nici un minut şi că primarul i-a vorbit mereu, în timp ce el căuta pe dibuite hârtia într-un sertar. De altfel, mărturisea că la înapoierea lui, portofelul plin de sânge era pe masă, în acelaşi loc unde îl aruncase primarul la intrare.

Domnul Barricini îşi făcu depunerea cu cel mai mare calm. Înţelegea – zicea el – pornirea domnişoarei della Rebbia şi mergea până acolo încât catadicsea să se apere. A dovedit că rămăsese toată seara în sat; că fiul său Vincentello era cu el, în faţa primăriei, în momentul crimei; în fine, că fiul său Orlanduccio, scuturat de friguri în chiar ziua aceea, nu se urnise din patul lui. Înfăţişă toate puştile din casă, dovedind că niciuna nu luase foc de curând. Adăugă că în ceea ce priveşte portofelul şi-a dat pe loc seama de importanţa lui; că l-a pecetluit şi l-a depus în mâinile ajutorului său, prevăzând că dată fiind duşmănia lui cu colonelul ar putea fi bănuit. Aminti, în fine, că Agostini ameninţase cu moartea pe acela care scrisese o scrisoare în numele lui şi dădu a se înţelege că ticălosul, bănuind se vede pe colonel, l-a asasinat. Nu e întâia oară când bandiţii se dedau la asemenea răzbunări şi din aceleaşi motive.

Cinci zile după moartea colonelului della Rebbia, Agostini, dibuit de un detaşament de voltijori, a fost ucis, luptându-se cu disperare. S-a găsit asupra-i o scrisoare a Colombei care îl implora să mărturisească dacă era sau nu vinovat de omorul care i se punea în sarcină. Cum banditul n-a dat nici un răspuns, aproape toţi au înţeles din asta că n-a avut îndrăzneala să spună unei fete că i-a ucis părintele. Totuşi, aceia care pretindeau că cunosc bine felul de-a fi al lui Agostini spuneau în şoaptă că dacă l-ar fi ucis pe colonel, s-ar fi lăudat cu asta. Un alt bandit, cunoscut sub numele de Brandolaccio, înmână Colombei o declaraţie în care îi chezăşuia pe cuvânt de cinste nevinovăţia camaradului său; dar singura dovadă pe care se întemeia era că Agostini nu-i spusese niciodată că-l bănuia pe colonel.

Ca urmare, familia Barricini a fost lăsată în pace; judecătorul de instrucţie îl copleşi cu laude pe primar, iar acesta îşi încunună frumoasa comportare lepădându-se de toate pretenţiile asupra pârâtului pentru care se afla în proces cu colonelul della Rebbia.

Colomba improviză, după obiceiul pământului, o ballata în faţa cadavrului tatălui său şi a prietenilor adunaţi. Şi-a deşertat în ea toată ura împotriva Barricinilor, acuzându-i pe faţă de asasinat şi ameninţându-i cu răzbunarea fratelui ei. Aceasta era ballata, ajunsă foarte populară, pe care o cântase marinarul faţă de miss Lydia. Aflând de moartea tatălui său, Orso, pe atunci în nordul Franţei, ceru un concediu pe care nu-l obţinu. La început, după o scrisoare a surorii lui, crezuse că Barricinii sunt vinovaţi, dar curând după asta a primit copii după toate actele instrucţiei şi o scrisoare neoficială a judecătorului, care l-a convins, aproape, că banditul Agostini e singurul vinovat. La fiecare trei luni, Colomba îi scria pentru a-i reaminti bănuielile pe care le numea dovezi. Fără voia lui, aceste învinuiri făceau să-i dea în clocot sângele corsican şi, uneori, nu era departe de a împărtăşi prejudecăţile surorii sale. Cu toate acestea, ori de câte ori îi scria, îi repeta că dovezile ei nu aveau nici un temei şi că nu erau vrednice de crezare. A oprit-o chiar, dar totdeauna în zadar, să-i mai pomenească de ele. Aşa au trecut doi ani, după care a fost pus în semi-soldă şi atunci s-a hotărât să se reîntoarcă acasă, nu pentru a se răzbuna pe oamenii pe care îi credea nevinovaţi cât pentru a-şi mărita sora şi a-şi vinde micile proprietăţi, în cazul că valoarea lor i-ar îngădui să trăiască pe continent.