VII.

Fie că sosirea surorii lui îi va fi răscolit mai puternic lui Orso amintirea acoperişului părintesc, fie că îmbrăcămintea şi purtarea necioplită a Colombei îl stinghereau oarecum faţă de civilizaţii lui amici, a doua zi le spuse la toţi că are de gând să părăsească Ajaccio şi să se reîntoarcă la Pietranera. Între timp, la stăruinţa lui, colonelul făgădui să se oprească şi să-i fie musafir în modestul lui conac, în drum spre Bastia, el prinzându-se, în schimb, să-l ducă să vâneze căprioare, fazani, mistreţi şi altele.

În ajunul plecării, în loc să se ducă la vânătoare, Orso propuse o plimbare pe ţărmul golfului. Dând braţul miss Lydiei, puteau sta de vorbă în linişte, căci Colomba rămăsese în oraş pentru cumpărături, iar colonelul îi părăsea pe dată ca să tragă în pescăruşi şi nebune52, spre marea uimire a trecătorilor care nu pricepeau ca cineva să irosească pulberea pe asemenea vânat.

Mergeau pe drumul care duce la paraclisul grecilor, de unde se vede cea mai frumoasă privelişte a mării; dar nici nu se uitau la el.

— Miss Lydia… spuse Orso după o tăcere destul de lungă pentru a deveni apăsătoare – spune drept, ce crezi de sora mea?

— Îmi place mult – răspunse miss Nevil. Mai mult decât dumneata, urmă ea surâzând, căci e în toată puterea cuvântului corsicană, pe când dumneata eşti un sălbatic prea civilizat.

— Prea civilizat! … Ei bine! mă simt fără să vreau redevenind sălbatic, de când am pus piciorul în insula asta. O mulţime de gânduri îngrozitoare mă frământă, mă chinuie… şi simţeam nevoia să stăm puţin de vorbă înainte de a mă afunda în pustietatea mea.

— Trebuie să ai curaj, scumpe domn; vezi numai resemnarea surorii dumitale şi fie-ţi pildă.

— O, nu te înşela. Să nu crezi în resemnarea ei. Nu mi-a spus încă nici o vorbă, dar în fiecare privire a ei am citit ce aşteaptă de la mine.

— Şi ce aşteaptă, la urma urmei, de la dumneata?

— O, nimic alt… decât să încerc dacă puşca domnului colonel e tot atât de bună pentru om ca pentru potârniche.

— Ce idee! Cum poţi bănui una ca asta? Recunoşti singur că nu ţi-a spus încă nimic. E foarte urât din partea dumitale.

— Dacă nu se gândea la răzbunare, mi-ar fi vorbit cel dintâi de părintele nostru; n-a făcut-o. Ar fi rostit numele acelora pe care îi priveşte… pe nedrept, o ştiu, ca pe ucigaşii lui. Ei bine! nu, nici pomeneală. Noi ăştia, corsicanii, vezi dumneata, suntem un neam de oameni şireţi. Sora mea îşi dă seama că nu sunt cu totul la cheremul ei şi nu vrea să mă sperie, câtă vreme îi mai pot scăpa. O dată ce mă va fi dus, însă, la marginea prăpastiei, când mă va simţi ameţit, mă va împinge în abis.

Şi Orso îi dădu lui miss Nevil câteva amănunte cu privire la moartea tatălui său, aducându-i la cunoştinţă principalele dovezi care laolaltă vădeau că ucigaşul era Agostini.

— Nimic – urmă el – n-a putut-o convinge pe Colomba. Am văzut-o din ultima ei scrisoare. A jurat moarte Barricinilor; şi… miss Nevil, vezi câtă încredere am în dumneata… poate că ei n-ar mai fi pe astă lume, dacă una din acele prejudecăţi care, ţinând seamă de educaţia ei sălbatică, trebuie să-i fie iertată, n-ar face-o să fie încredinţată că, în calitatea mea de şef de familie, răzbunarea mă priveşte şi că onoarea mea e în joc.

— Crede-mă, domnule della Rebbia, îţi calomniezi sora.

— De loc, dumneata singură ai spus-o… e corsicană… gândeşte ca toţi ceilalţi. Ştii de ce eram atât de trist ieri?

— Nu, dar de câtva timp, parcă mereu ţi se îneacă corăbiile… Erai mult mai plăcut la începutul cunoştinţei noastre.

— Ieri, dimpotrivă, eram mai vesel, mai fericit ca de obicei. Ai fost atât de bună, atât de îngăduitoare cu sora mea! … Ne întorceam, colonelul şi eu, cu barca. Ştii ce mi-a spus unul din barcagii în infernalul lui dialect? „Îi fi doborât mult vânat Ors’ Anton’, dar Orlanduccio Barricini te-a întrecut.”

— Ei bine! ce-i atât de grozav în aceste vorbe? Ţii atât de mult să fii un vânător dibaci?

— Dar nu-ţi dai seama că mizerabilul voia să spună că nu voi avea curajul să-l ucid pe Orlanduccio?

— Află, domnule della Rebbia, că mă înspăimânţi. Se pare că aerul insulei voastre nu dă numai friguri, dar şi înnebuneşte. Din fericire, o vom părăsi în curând.

— Nu înainte de a fi fost la Pietranera. Ai făgăduit-o surorii mele.

— Şi dacă nu ne ţinem de vorbă trebuie oare să ne aşteptăm la vreo răzbunare?

— Ţi-aduci aminte ce ne povestea, deunăzi, tatăl dumitale, despre indienii care ameninţă pe directorul Companiei că vor sta nemâncaţi până la moarte dacă nu se face dreptate cererilor lor?

— Vrei să zici că ai putea sta nemâncat până la moarte? Mă îndoiesc. Ai sta o zi nemâncat, după care domnişoara Colomba ţi-ar aduce un bruccio53 atât de ademenitor că te-ai lăsa păgubaş de gândul acesta.

— Eşti crudă în zeflemelele dumitale, miss Nevil; ar trebui să mă cruţi. După cum vezi, sunt singur aici. Nu te aveam decât pe dumneata care să mă apere, să nu înnebunesc, cum spui; erai îngerul meu păzitor, şi-acum…

— Acum – spuse miss Lydia cu un ton serios – ai, pentru a-ţi apăra judecata care se clatină atât de uşor, onoarea dumitale de om şi de ostaş, şi… urmă ea întorcându-se pentru a culege o floare – dacă asta îţi poate fi cât de cât de folos, amintirea îngerului dumitale păzitor.

— O, miss Nevil, dacă aş şti că, în adevăr, te gândeşti cât de cât…

— Ascultă, domnule della Rebbia – spuse miss Nevil puţin mişcată – pentru că eşti un copil, îţi vorbesc ca unui copil. Pe când eram fetiţă, mama mi-a dat un frumos şirag de mărgele, pe care îl doream cu ardoare; dar mi-a spus: „Ori de câte ori vei pune şiragul, aminteşte-ţi că nu ştii încă franţuzeşte”. Şiragul îşi pierdu din farmec în ochii mei.

Devenise o remuşcare; dar îl purtam şi-am învăţat franţuzeşte. Vezi inelul ăsta? E un scarabeu egiptean găsit, cu voia dumitale, într-o piramidă. Această figură ciudată, pe care o iei poate drept o butelcă înfăţişează viaţa omeneasca. Sunt în ţara mea oameni care ar găsi ieroglifa foarte potrivită. Figura următoare e un scut cu un braţ ţinând o lance: asta vrea să zică luptă, bătălie. Aşadar, împreunarea celor două figuri formează această deviză pe care o găsesc destul de frumoasă: viaţa e o luptă. Să nu-ţi închipui cumva că traduc cu uşurinţă ieroglifele; un învăţat, cu us în coada numelui, mi le-a tălmăcit. Uite, îţi dăruiesc scarabeul. Când te vor ispiti relele gânduri corsicane, priveşte-mi talismanul şi spune-ţi că trebuie să ieşi biruitor din bătălia pe care o dezlănţuie pornirile rele. Dar, ce-i drept, nu predic rău.

— Mă voi gândi la dumneata, miss Nevil, şi-mi voi spune…

— Spune-ţi că ai o prietenă care ar fi nemângâiată dacă… te-ar şti spânzurat. Asta ar îndurera, de altfel, din cale-afară pe domnii caporali, străbunii dumitale.

Aceste zise, părăsi râzând braţul lui Orso şi, alergând spre tatăl ei:

— Tată – spuse ea – lasă aceste biete păsări şi vino cu noi să facem poezie în peştera lui Napoleon.