XI.

Lui Orso i-a trebuit mult până să adoarmă, aşa că s-a trezit foarte târziu, cel puţin pentru un corsican. Cel dintâi lucru care i-a izbit privirea de cum s-a sculat a fost casa duşmanilor şi archerele pe care le făcuseră. Coborî şi întrebă de soră-sa.

— Topeşte plumbi la bucătărie – îi răspunse slujnica Saveria.

Aşadar, nu putea face un pas fără să fie urmărit de spectrul războiului.

O găsi pe Colomba aşezată pe un scăunel, tăind şiroaie de plumb topit, iar de jur împrejurul ei gloanţe atunci turnate.

— Ce dracu faci acolo? o întrebă frate-său.

— Nu aveai gloanţe pentru puşca colonelului – răspunse ea cu dulcele ei glas; am găsit o stampă pe măsură şi vei avea astăzi, frate, douăzeci şi patru de cartuşe.

— Slavă Domnului, n-am nevoie!

— Nu trebuie să fii luat pe nepregătite. Ors’ Anton’! Ţi-ai uitat ţara şi oamenii care te înconjoară.

— Chiar de aş fi uitat-o, te grăbeai tu să mi-o aminteşti. Ia spune, n-a sosit o ladă mare acum câteva zile?

— Ba da, frate. Vrei să ţi-o sui în odaie?

— S-o sui tu! n-ai tu atâta putere s-o ridici. Nu e pe aici un om s-o suie?

— Nu sunt atât de slabă cum crezi – spuse Colomba, suflecându-şi mânecile şi lăsând să se vadă un braţ alb şi rotund, foarte bine făcut, dar vădind o putere puţin obişnuită. Hai, Saveria – spuse ea – ajută-mă.

Când a sărit Orso să-i vie în ajutor, ea începuse a ridica lădoiul.

— În această ladă, dragă Colomba – spuse el – e ceva pentru tine. Iartă-mă că-ţi fac daruri fără nici un preţ, dar punga unui locotenent în semisoldă nu prea atârnă greu.

Pe când vorbea, deschise lada şi scoase din ea câteva rochii, un şal şi alte marafeturi de trebuinţă unei tinere fete.

— Ce lucruri frumoase! exclamă Colomba. Mă duc să le strâng grabnic, nu cumva să se strice. Am să le păstrez pentru nuntă – mai spuse ea cu un surâs trist – căci acum sunt în doliu.

Şi sărută mâna fratelui ei.

— E oarecare lipsă de măsură să ţii doliu atâta vreme, surioară.

— Am jurat, spuse Colomba cu hotărâre. Nu voi părăsi doliul…

Şi se uită pe fereastră la casa Barricinilor.

— Decât în ziua când te vei mărita? spuse Orso încercând să înlăture încheierea frazei.

— N-am să mă mărit – spuse Colomba – decât cu bărbatul care va fi făcut trei lucruri…

Şi nu-şi dezlipi privirea cumplită de la casa vrăjmaşă.

— Frumoasă cum eşti tu, Colomba, mă mir că nu te-ai măritat până acum. Hai, spune-mi, cine-ţi dă târcoale? De altfel, o să aud eu serenadele. Trebuie să fie frumoase ca să placă unei mari bocitoare ca tine.

— Cine să ia o biată orfană? … Ş-apoi, omul care mă va face să-mi lepăd straiele cernite va face ca femeile de-acolo să le poarte.

„Asta-i nebunie curată”, îşi spuse Orso.

Dar nu răspunse nimic pentru a înlătura discuţia.

— Frăţioare – spuse Colomba, alintându-se – şi eu vreau să-ţi dăruiesc ceva. Straiele pe care le porţi sunt prea frumoase pentru aceste meleaguri. Frumoasa dumitale redingotă o să fie bucăţi în două zile dacă o porţi în maquis. Trebuie s-o păstrezi pentru sosirea lui miss Nevil. Ţi-am cusut o venghercă de catifea şi o căciulă, aşa cum poartă oamenii fercheşi la noi; e mult de când am sărăduit-o pentru dumneata. Vrei s-o încerci?

Şi-i aruncă în spinare o venghercă largă de catifea verde, cu un uriaş buzunar în spate. Îi îndesă în cap o căciulă ţuguiată, cusută cu mărgele şi mătase de aceeaşi culoare şi cu un fel de moţ în vârf.

— Iată cartuşiera tatălui nostru – spuse ea – stiletul e în buzunarul venghercăi. Mă duc să-ţi caut pistolul.

— Parcă sunt un brigand de la „Ambigu-Comique” – spuse Orso, privindu-se într-o mică oglindă pe care i-o ţinea Saveria.

— Îţi şade foarte bine aşa, Ors’ Anton’! spuse bătrâna slujnică. Şi cel mai frumos ţuguiat63 din Bocognano sau Bastelica nu e mai chipeş.

Orso luă prânzul în noul lui costum; în timpul mesei îi spuse surorii lui că în ladă se mai găseau şi niscaiva cărţi şi că avea de gând să mai aducă din Franţa şi din Italia ca s-o pună la temeinică învăţătură.

— Căci e ruşinos. Colomba – adăugă el – ca o fată mare ca tine să nu ştie încă lucruri pe care copiii de pe continent le învaţă de cum îi părăseşte doica.

— Ai dreptate, frăţioare – spuse Colomba; ştiu bine ce-mi lipseşte şi n-aştept decât să învăţ, mai ales dacă binevoieşti să-mi dai lecţii.

Au trecut câteva zile fără ca ea să fi rostit numele Barricinilor. Era mereu plină de atenţii delicate faţă de fratele ei şi-i vorbea ades de miss Nevil. Orso o punea să citească opere franceze şi italiene şi era surprins când de justeţea şi bunul simţ al observaţiilor ei, când de adânca neştiinţă a celor mai obişnuite lucruri.

Într-o dimineaţă, după gustare, Colomba ieşi puţin şi-n loc să revină cu o carte şi cu hârtie, apăru cu mezzaro-ul pe cap. Înfăţişarea ei era mai serioasă decât de obicei.

— Frate – spuse ea – te rog să ieşi cu mine.

— Unde vrei să te întovărăşesc? spuse Orso, oferindu-i braţul.

— N-am nevoie de braţul dumitale, frate, dar ia-ţi puşca şi cutia cu cartuşe. Un bărbat nu trebuie să iasă niciodată fără arme.

— Fie! Trebuie să te supui modei. Unde mergem?

Fără să răspundă, Colomba îşi strânse mezzaro-ul în jurul capului, chemă câinele de pază şi ieşi, urmată de fratele ei. Îndepărtându-se de sat, cu paşi mari, o luă pe un drum râpos, şerpuind printre vii, după ce-şi trimise înainte câinele, căruia îi făcu un semn pe care părea că-l cunoaşte, căci imediat începu să alerge în zigzag, strecurându-se prin vii, când într-o parte, când în cealaltă, mereu la cincizeci de paşi de stăpâna lui şi uneori oprindu-se în mijlocul drumului pentru a o privi şi a da din coadă. Părea că-şi îndeplineşte fără greş sarcina lui de iscoadă.

— Când o lătra Muscheto – spuse Colomba – trage cocoaşele, frăţioare, şi nu te mişca.

La o jumătate de milă de sat, după multe ocoluri, Colomba se opri, dintr-o dată, într-un loc unde drumul cotea. Acolo se înălţa o mică piramidă de crengi, unele verzi, vârfuite cam la un metru înălţime. Din vârf se vedea răzbind capătul unei crengi vopsită-n negru. În mai multe cantoane ale Corsicei, mai ales în munţi, un obicei străvechi şi care purcede din eresurile păgânismului, poate, vrea ca trecătorul să arunce o piatră sau o creangă de copac pe locul unde a pierit un om de moarte năprasnică. Ani în şir şi atâta vreme cât amintirea falnicului său sfârşit mai dăinuie în amintirea semenilor, acest ciudat prinos se adună astfel zi cu zi. Aceasta se numeşte mucchio-ul cutăruia.

Colomba se opri în faţa unui morman de frunziş şi smulgând un ram de smorodin îl alătură piramidei.

— Orso – spuse ea – aici a murit tatăl nostru. Să ne rugăm pentru el, frate.

Şi căzu în genunchi. Orso făcu la fel. Tocmai atunci clopotul din sat bătu domol, căci murise un om în acea noapte. Orso izbucni în lacrimi.

După câteva minute, Colomba se ridică cu ochii uscaţi şi faţa aprinsă.

Făcu în grabă cu degetul cel mare semnul crucii cum obişnuiesc, îndeobşte, compatrioţii ei când fac jurăminte solemne; apoi, trăgându-şi fratele după ea, luă din nou drumul satului. Au intrat în casă, tăcuţi. Orso se duse în odaia lui. O clipă mai târziu, Colomba îl urmă, purtând în mâini o lădiţă pe care o aşeză pe masă. O deschise şi scoase din ea o cămaşă acoperită de pete mari de sânge.

— Iată cămaşa tatălui dumitale, Orso.

Şi i-o aruncă pe genunchi.

— Iată plumbii care l-au lovit.

Şi aşeză pe masă două gloanţe ruginite.

— Orso, frăţioare! strigă ea, năpustindu-se în braţele lui şi strângându-l cu putere. Orso! Răzbună-l!

Îl îmbrăţişă cu un fel de furie, sărută gloanţele şi cămaşa şi ieşi din cameră, lăsându-şi fratele ca împietrit pe scaunul lui.

Orso rămase câtva timp nemişcat, neîndrăznind să îndepărteze de dânsul acele înspăimântătoare relicve. În fine, făcând o sforţare, le reaşeză în lădiţă şi alergă la celălalt capăt al odăii să se arunce în pat, cu capul la perete şi înfundat în pernă, ca şi cum ar fi vrut să se mântuie de vederea unui spectru.

Vorbele din urmă ale surorii lui îi răsunau fără încetare în urechi şi i se părea că aude un pricaznic oracol care îi cerea sânge nevinovat. Nu voi încerca să redau ceea ce îndura nefericitul tânăr, ale cărui gânduri se învălmăşeau ca în mintea unui nebun. A rămas mult timp în nemişcare, fără să îndrăznească să întoarne capul. În fine, se ridică, închise lădiţa şi se năpusti afară din casă, luând-o la goană pe câmp şi alergând înainte fără să ştie încotro apucă.

Încetul cu-ncetul, aerul proaspăt l-a înviorat; se potoli puţin şi, cu sânge rece, îşi judecă impasul şi mijloacele de a ieşi din el. Nu-i bănuia pe Barricini de omor, după cum se ştie; dar îi învinovăţea de a fi plăsmuit scrisoarea banditului Agostini; şi această scrisoare, cel puţin aşa credea, era pricina morţii tatălui său. Să-i dea în judecată ca falsificatori, îşi dădea seamă că-i cu neputinţă. Uneori, când prejudecăţile sau instinctele ţării lui îi dădeau ghes, punându-i înainte o răzbunare lesnicioasă la o răscruce de potecă, le îndepărta îngrozit, cu gândul la camarazii de regiment, la saloanele Parisului şi, mai ales, la miss Nevil. Se gândea apoi la mustrările surorii lui; şi tot ce mai rămăsese corsican în firea lui îndreptăţea aceste mustrări, făcându-le şi mai dureroase. O singură nădejde îi mai rămânea din această luptă între conştiinţă şi prejudecăţile lui şi anume, să înceapă sub un cuvânt oarecare, o gâlceavă cu unul dintre fiii avocatului şi să se bată cu el în duel.

A-l ucide cu un glonte sau cu o lovitură de spadă, împăca ideile lui corsicane cu ideile lui franceze.

O dată viclenia hotărâtă şi gândind cum s-o ducă la îndeplinire, începuse să se simtă uşurat de o mare greutate, când alte gânduri mai blânde veniră să-i potolească şi mai mult cumplita nelinişte. Cicero, deznădăjduit de pierderea fiicei lui, Tullia, îşi uită durerea înşiruindu-şi în gând toate vorbele frumoase pe care le-ar putea spune cu privire la ea. Disertând astfel despre viaţă şi moarte, mister Shandy64 se mângâia de pierderea fiului său. Orso îşi răcori inima la gândul că i-ar putea face lui miss Nevil o descriere a stării sufletului său, descriere care, fără îndoială, i-ar fi plăcut la culme acestei frumoase făpturi.

Se apropia de sat, de care se îndepărtase mult fără să bage de seamă, când auzi vocea unei fetiţe care cânta, crezându-se de bună seamă singură, pe o potecă de pe marginea maquis-ului. Era acel molcom şi jalnic cântec hărăzit bocetelor de îngropăciune. Şi copila cânta: „Pentru fiul meu, fiul meu de pe străine meleaguri – păstraţi crucea şi cămaşa mea însângerată…”

— Ce cânţi tu acolo, fetiţo? întrebă Orso mânios, ieşind, deodată, la iveală.

— Dumneata erai, Ors’ Anton’? făcu fetiţa, puţin speriată… E un cântec al domnişoarei Colomba…

— Te opresc să-l mai cânţi – rosti Orso, cu glas înspăimântător.

Sucindu-şi capul de la dreapta la stânga, copila părea să caute pe unde ar putea s-o şteargă şi, fără îndoială că ar fi şters-o, dacă n-ar fi ţinut-o pe loc o boccea care zăcea pe iarbă la picioarele ei, Orso se ruşină de năsâlnicia lui.

— Ce duci tu acolo, fetiţo? întrebă el cu multă blândeţe.

Şi cum Chilina se codea să răspundă, ridică basmaua care învelea bocceaua şi văzu că era plină cu pâine şi de ale gurii.

— Cui duci tu pâinea asta, mititico? o întrebă el.

— O ştii bine, domnule; unchiului meu.

— Şi unchiul tău nu-i bandit?

— Pentru a te sluji, domnule Ors’ Anton’!

— Dacă te-ar vedea jandarmii, te-ar întreba unde te duci…

— Le-aş spune – răspunse fetiţa fără să şovăie – că duc de mâncare lucquoisilor care taie maquis-ul.

— Şi dacă ţi-ar ieşi în cale vreun vânător hămesit, care ar vrea să mănânce pe socoteala ta şi ţi-ar lua merindele?

— N-ar îndrăzni. I-aş spune că sunt pentru unchiul meu.

— În adevăr, el nu e om să sufere să-i iei prânzul de la nas… Şi te iubeşte mult unchiul tău?

— O, da, Ors’ Anton’! De când a murit tătuţă, el are grijă de noi: de mama, de mine şi de sora mezină. Înainte de a cădea mama bolnavă, îi făcea rost de lucru pe la bogătaşi. Primarul îmi dă în fiecare an câte o rochiţă şi preotul mă învaţă catehismul şi citirea, de când le-a vorbit unchiul. Dar sora dumitale e aceea care ne ajută mai mult.

Tocmai atunci, un câine se ivi pe potecă. Fetiţa îşi duse două degete la gură, slobozind un şuierat subţire: câinele veni la ea, gudurându-se, apoi dădu buzna în maquis. Puţin după asta doi oameni rău îmbrăcaţi, dar bine înarmaţi, se ridicară din tihăriş, la câţiva paşi de Orso. S-ar fi zis că s-au strecurat târâş ca şerpii, prin huceagul de cişti şi de mirt care acoperea acele locuri.

— O! Ors’ Anton’, fii binevenit – spuse cel mai vârstnic dintre cei doi. Ei, cum, nu-ţi mai aduci aminte de mine?

— Nu – spuse Orso, privindu-l ţintă.

— E de necrezut cum o barbă şi-o căciulă ţuguiată pot schimba un om. Hai, domnule locotenent, priviţi-mă bine. Uitat-aţi oare vechile cătane de la Waterloo? Nu vă aduceţi aminte de Brando Savelli, cel care-a stricat niscaiva cartuşe lângă dumneavoastră în ziua aceea afurisită?

— Cum, tu eşti? spuse Orso. N-ai dezertat în 1816?

— Precum spuneţi, domnule locotenent. Mi se urâse de militărie, ş-apoi aveam o socoteală nerăfuită prin partea locului. Ha! ha! Chili, eşti o fată de ispravă. Dă-ne repede de mâncare că ni-e foame. Nu ştiţi, domnule locotenent, ce poftă de mâncare îţi dă maquis-ul. Cine ne-a trimis merindele, domnişoara Colomba sau primarul?

— Nu, unchiule, morăriţa mi-a dat merinde pentru dumneata şi-o pătură pentru mama.

— Ce vrea de la mine?

— Oamenii din Lucquois – zice – pe care i-a tocmit pentru desţelenire, îi cer acum treizeci şi cinci de parale, şi castanele pe deasupra, din pricina frigurilor care bântuie în vale.

— Trântorii! … Oi vedea… Fără pretenţii, domnule locotenent, nu vrei să iei masa cu noi? Am mâncat noi şi mai rău împreună pe vremea sărmanului nostru compatriot pe care l-au reformat.

— Foarte mulţumesc. Şi pe mine m-au reformat.

— Da, am auzit; dar mă prind că asta nu v-a supărat. Prilej să vă răfuiţi şi dumneavoastră socotelile. Hai, popă – spuse banditul camaradului său

— La masă! Domnule Orso, vă prezint pe domnul părinte, măcar că nu prea ştiu bine dacă-i chiar preot, dar parc-ar fi.

— Un biet student în teologie, domnul meu – spuse al doilea bandit – pe care l-au împiedicat să-şi urmeze chemarea. Cine ştie? Aş fi putut ajunge popă, Brandolaccio.

— Şi ce pricină a lipsit biserica de luminile dumitale? întrebă Orso.

— O nimica toată, o socoteală de răfuit, cum zice prietenul meu Brandolaccio, o soră de-a mea care şi-a făcut de cap în timp ce eu rodeam cărţile la Universitatea din Pisa. A trebuit să mă întorc acasă ca s-o mărit. Dar cel ursit, pripindu-se, a murit de friguri cu trei zile înainte de sosirea mea. M-am îndreptat atunci, cum aţi fi făcut şi dumneavoastră în locul meu, către fratele răposatului. Mi s-a spus că-i însurat. Ce te faci?

— În adevăr, e tare neplăcut. Şi ce-ai făcut?

— Sunt împrejurări în viaţă când numai cremenea şi puşca e de leac.

— Adică…

— I-am tras un glonţ în cap – spuse banditul cu nepăsare.

Orso tresări înspăimântat. Totuşi curiozitatea şi poate că şi dorinţa de a întârzia clipa când va trebui să se întoarcă acasă, îl făcură să rămână la locul lui şi să vorbească înainte cu aceşti doi inşi care aveau fiecare cel puţin câte o moarte de om pe cuget.

În timp ce camaradul lui vorbea, Brandolaccio aşeza în faţa lui pâinea şi carnea; îşi luă pentru el, apoi îi făcu parte şi câinelui, pe care i-l prezentă lui Orso sub numele de Brusco explicându-i totodată că e înzestrat cu minunatul dar de a adulmeca voltijorii sub orice haină s-ar ascunde. Tăie, în fine, o bucată de pâine şi o felie de şuncă crudă pe care o dădu nepoatei.

— Frumoasă-i viaţa de bandit! făcu studentul în teologie, după câteva înghiţituri. O să gustaţi poate din ea într-o bună zi, domnule della Rebbia şi o să vă daţi seama ce fericire e să nu ştii de alt stăpân decât de năstavul tău.

Până aici, banditul vorbise italieneşte; urmă în limba franceză:

— Corsica nu-i un ţinut tocmai atrăgător pentru un tânăr; pentru un bandit, însă, ce deosebire! Femeile înnebunesc după noi. Aşa cum mă vedeţi, am trei ibovnice, în trei cantoane deosebite. Pretutindeni sunt ca la mine acasă. Una dintre ele e nevasta unui jandarm.

— Cunoşti multe limbi, domnule – spuse Orso cu gravitate.

— Dacă vorbesc franţuzeşte, e că, vedeţi dumneavoastră, maxima debetur pueris reverentia65. Ne ostenim, şi Brandolaccio şi eu, ca fetiţa s-apuce calea bună şi să nu calce strâmb.

— Când o-mplini cinsprezece ani – spuse unchiul Chilinei – am s-o mărit bine. Chiar am pe cineva în vedere.

— Chiar tu ai să faci cererea? întrebă Orso.

— Nici vorbă. Dacă i-aş spune unui bogătaş din partea locului: „Mi-ar face plăcere, mie, Brando Savelli, ca fiul dumitale să se căsătorească cu Michelina Savelli”, credeţi că s-ar lăsa greu?

— Nu l-aş sfătui – spuse celălalt bandit. Camaradul are mâna grea.

— Dacă aş fi un nemernic – urmă Brandolaccio – un mişel, un fofârligar, n-aş avea decât să-mi deschid desagii şi-ar ploua cu patace.

— Ai, în desagii tăi, ceva care le atrage?

— Nimic; dar dacă aş scrie, cum au făcut-o alţii, unui om bogat: „Am nevoie de o sută de franci”, pe loc mi i-ar trimite. Sunt însă un om de onoare, domnule locotenent.

— Ştiţi oare, domnule della Rebbia – spuse banditul căruia camaradul său îi zicea popa – ştiţi oare, că în acest ţinut cu obiceiuri curate, se află, totuşi, câţiva ticăloşi care trag foloase din stima pe care o inspiră paşapoartele noastre (îşi arătă puşca) măsluindu-ne semnătura pe cambii?

— O ştiu – răspunse Orso, răstit. Dar ce fel de cambii?

— Acum şase luni – urmă banditul – pe când mă plimbam, în apropiere de Orezzo, un ţopârlan, scoţându-şi de departe căciula, veni la mine şi-mi zise: „Of! domnule părinte (aşa-mi zic toţi), iartă-mă, mai îngăduie o ţâră; n-am putut înjgheba decât cincizeci şi cinci de franci; crede-mă, mai mult n-a fost chip să adun.” Eu, foarte mirat, îi zic: „Ce vrei să spui, mârlane? cincizeci şi cinci de franci?” „Voiam să spun şaizeci şi cinci – îmi zice; dar o sută cât îmi cereţi e cu neputinţă.” „Cum asta, ţoapă? Ţi-am cerut eu o sută de franci? Nici nu te cunosc.” Mi-a înmânat atunci o scrisoare, mai bine zis o zdreanţă murdară, prin care era poftit să pună jos o sută de franci la loc hotărât, că de unde nu, o să i se dea foc casei şi o să i se omoare vacile, de către Giocanto Castriconi, adică eu. Au făcut mişelia să-mi măsluiască iscălitura! Ceea ce m-a jignit mai mult e că scrisoarea era scrisă în dialect şi plină de greşeli de ortografie… Eu, şi greşeli de ortografie! eu, care luam toate premiile la universitate! Am început prin a-i da mojicului un pălmoi, că s-a răsucit în călcâie. „Aha! mă luai drept hoţ, nemernicule!” îi spusei, dându-i un picior zdravăn unde ştiţi. Uşurat puţin, îl întreb: „Când trebuie să duci banii la locul hotărât?” „Chiar astăzi.” „Bine. Du-i.” Locul era foarte bine ales, la rădăcina unui molift. A dus banii, i-a îngropat la rădăcina copacului şi-a revenit să mă caute. Mă tupilasem prin preajmă. Am aşteptat acolo, cu omul meu, şase ceasuri groaznice. Domnule della Rebbia, aş fi aşteptat şi trei zile, dacă ar fi fost nevoie. După şase ore apare un bastiaccio66, un scârnav cămătar. Se apleacă să ridice banii, slobod focul şi-l ochesc atât de bine, încât capul i s-a lăsat în cădere pe banii pe care îi dezgropa. „Ş-acum, nemernicule – îi spun ţăranului – ia-ţi banii şi să nu mai îndrăzneşti să-l bănui pe Giocanto Castriconi de-o faptă murdară.” Nefericitul, tremurând tot, îşi adună cei şaizeci şi cinci de franci, fără să-şi mai dea osteneala să-i cureţe. Mi-a mulţumit, i-am trântit un picior la plecare de fuge ş-acum.

— Ah! popă – spuse Brandolaccio – te pizmuiesc pentru lovitura ceea. Ai avut de ce râde, hai?

— Nimerisem bastiaccio-ul în tâmplă – urmă banditul – şi asta îmi aminteşte versurile lui Vergiliu: „… Liquefacto tempora plumbo.

Diffidit, ac multa porrectum extendit arena.”67

Liquefacto! Credeţi, domnule Orso, că un glonte de plumb se topeşte prin iuţeala cu care străbate aerul? Dumneavoastră, care aţi studiat balistica, îmi puteţi spune dacă e o eroare sau un adevăr?

Lui Orso îi venea mai la îndemână să vorbească despre această problemă de fizică, decât să se rostească asupra moralităţii faptei sale. Brandolaccio, căruia această disertaţie ştiinţifică nu-i spunea nimic, îl întrerupse, pentru a-l înştiinţa că soarele era la asfinţit.

— De vreme ce n-aţi voit să prânziţi cu noi, Ors’ Anton’ – îi spuse el – v-aş sfătui să n-o faceţi pe domnişoara Colomba să vă aştepte prea mult. Ş-apoi, nu-i bine totdeauna să baţi drumurile după apusul soarelui. De ce ieşiţi fără puşcă? Prin împrejurimi sunt oameni răi, băgaţi de seamă. Astăzi, nu aveţi a vă teme de nimic; Barricinii sosesc cu prefectul la ei; l-au întâlnit pe drum; se opreşte o zi la Pietranera înainte de a se duce la Corte, să pună, cum se zice, prima piatră… o prostie! În astă-seară doarme la Barricini; dar mâine vor fi liberi, Vincentello e soi rău şi Orlanduccio nu-i mai breaz… Căutaţi să-i întâlniţi despărţiţi, azi unul, mâine celălalt; dar, atât vă spun: păziţi-vă!

— Mulţumesc de povaţă – spuse Orso; dar n-avem nimic de împărţit; până n-or veni să mă caute, nu am nimic a le spune.

Banditul plescăi din limbă cu o căutătură batjocoritoare, dar nu răspunse nimic. Orso se ridică să plece.

— Fiindcă veni vorba – spuse Brandolaccio – nu v-am mulţumit pentru pulbere; mi-a sosit la ţanc. Acum, nimic nu-mi mai lipseşte… adică, îmi mai lipseşte încălţămintea… dar mi-oi croi-o eu zilele astea dintr-o piele de muflon.

Orso strecură două patace de cinci franci în mâna banditului.

— Colomba ţi-a trimis pulbere, ţine pentru papuci.

— Nu umblaţi cu fleacuri, domnule locotenent – făcu Brandolaccio înapoindu-i patacele. Mă luaţi drept un cerşetor? Primesc pâine şi iarbă de puşcă, dar nimic altceva.

— Ca bătrâni ostaşi, credeam că ne putem ajuta. Atunci, rămâi sănătos!

Dar, înainte de a pleca, a pus banii în desagii banditului, fără ca el să bage de seamă.

— Mergi sănătos, Ors’ Anton’! spuse teologul. Ne vom regăsi poate în maquis zilele astea şi ne vom continua studiile asupra lui Vergiliu.

Orso îşi părăsise cinstiţii tovarăşi de un sfert de oră, când auzi în spatele lui un om care fugea cât îl ţineau picioarele. Era Brandolaccio.

— E din cale-afară, domnule locotenent – exclamă el gâfâind – prea din cale-afară! ţineţi-vă banii. De la un altul n-aş fi înghiţit gluma. Cele cuvenite domnişoarei Colomba. Mi-aţi scos sufletul. Bună seara.