XII.

Orso o găsi pe Colomba puţin îngrijorată de lunga lui lipsă; cum l-a văzut, însă, şi-a reluat acea înfăţişare de tristă seninătate, care-i era obişnuită. În timpul mesei de seară, n-au vorbit decât de lucruri lipsite de interes şi, încurajat de înfăţişarea liniştită a surorii sale, Orso îi povesti întâlnirea cu bandiţii şi îşi îngădui chiar câteva glume cu privire la educaţia morală şi religioasă care i se dădea micii Chilina, prin grija unchiului ei şi, a onorabilului său coleg jupân Castriconi.

— Brandolaccio e un om cinstit – spuse Colomba. Cât despre Castriconi mi s-a spus că e un om care nu are nimic sfânt.

— Eu cred – spuse Orso – că nu-i mai prejos decât Brandolaccio, nici Brandolaccio mai prejos decât el. Şi unul şi celălalt sunt în război făţiş cu societatea. O primă fărădelege îi târăşte zilnic la alte fărădelegi; şi, totuşi, sunt poate mai puţin vinovaţi decât mulţi oameni care nu-şi au sălaş în maquis.

Un fulger de fericire lumină fruntea surorii sale.

— Da – urmă Orso – aceşti nenorociţi au, în felul lor, onoare. O prejudecată crâncenă şi nu josnica lăcomie de bani i-a aruncat în viaţa pe care o duc.

Urmă un moment de tăcere.

— Frate – spuse Colomba turnându-i cafeaua – ştii poate că Charles-Baptiste Pietri a murit noaptea trecută. A murit de friguri de baltă.

— Cine e acest Pietri?

— E un om din târgul acesta, bărbatul Madelenei căreia tatăl nostru i-a dat portofelul când a murit. Văduva lui a venit să mă roage să iau parte la priveghi şi să cânt ceva. Cade-se să vii şi dumneata.

Sunt vecinii noştri şi e un semn de bună-cuviinţă de care nu poţi fi scutit într-un târguşor ca al nostru.

— Dă-l dracului de priveghi, Colomba! Nu-mi face plăcere să-mi văd sora dându-se-n stambă, în faţa lumii.

— Orso – răspunse Colomba – fiecare îşi cinsteşte morţii în felul lui. Am moştenit ballata de la străbunii noştri şi trebuie s-o cinstim ca pe o veche datină ce este. Madeleine nu are darul şi bătrâna Fiordispina, cea mai bună bocitoare de la noi, e bolnavă. Trebuie să fie cineva pentru ballata.

— Crezi tu că Charles-Baptiste nu-şi va găsi drumul pe ceea lume dacă nu s-or cânta versuri proaste pe sicriul lui? Du-te la priveghi, dacă vrei, Colomba; merg şi eu cu tine dacă crezi că trebuie, dar nu improviza; e nepotrivit cu vârsta ta, ş-apoi… te şi rog, draga soră.

— Frate, am făgăduit. Aşa e obiceiul, după cum o ştii, şi, ţi-o spun din nou, numai eu pot improviza.

— Prost obicei!

— Sufăr mult când cânt astfel. Asta îmi aminteşte nenorocirile noastre. Mâine o să fiu bolnavă; dar aşa trebuie. Îngăduie-mi-o, frate. Adă-ţi aminte că la Ajaccio mi-ai spus să improvizez, pentru a face cheful acelei domnişoare englezoaice care îşi râde de vechile noastre datini. Şi să nu pot improviza astăzi, pentru nişte bieţi oameni care îmi vor rămâne îndatoraţi şi cărora pot astfel să le alin întristarea?

— Fie, fă cum vrei. Mă prind însă că ţi-ai compus ballata şi nu vrei să se piardă.

— Nu, nu sunt în stare să compun aşa ceva, mai dinainte, frate. Mă aşez înaintea mortului şi mă gândesc la cei rămaşi. Când încep să-mi dea lacrimile, cânt ceea ce-mi vine-n minte.

Toate acestea au fost spuse cu atâta simplitate încât era cu neputinţă să bănuieşti umbră de amor propriu poetic la signora Colomba. Orso se lăsă înduplecat şi se duse cu Colomba acasă la Pietri. Mortul era întins pe o masă, cu faţa descoperită, în cea mai mare încăpere a casei. Uşile şi ferestrele erau deschise şi mai multe făclii ardeau în jurul mesei. La căpătâiul mortului şedea văduva şi-n spatele ei, un mare număr de femei ocupau în întregime o latură a odăii; de cealaltă parte stăteau la rând bărbaţii, în picioare, cu capul gol, cu ochii aţintiţi la mort, în cea mai adâncă tăcere. Fiecare nou venit se apropia de masă, săruta mortul68, făcea un semn din cap văduvei şi fiului, pe urmă îşi lua locul în cerc, fără să scoată o vorbă. Cu toate acestea, din când în când, unul din cei de faţă rupea solemna tăcere pentru a-i spune câteva vorbe defunctului. „De ce ţi-ai părăsit vrednica soţie? spunea o cumătră. Nu-ţi purta de grijă? Ce-ţi lipsea? De ce n-ai aşteptat măcar o lună, nora ţi-ar fi dăruit un fecior?”

Un tânăr înalt, fiul lui Pietri, strângând mâna rece a tatălui său, exclamă: „O, de ce n-ai murit de mala morte? 69 Te-am fi răzbunat!” Acestea au fost cele dintâi vorbe pe care le-a auzit Orso intrând. La vederea lui, cercul se deschise şi un slab murmur de curiozitate trădă aşteptarea adunării stârnită de prezenţa bocitoarei. Colomba îmbrăţişă văduva, îi cuprinse o mână şi rămase câteva minute în reculegere, cu ochii în jos. Apoi, îşi trase de pe cap mezzaro-ul, privi ţintă la mort şi, aplecată pe cadavru, aproape tot atât de palidă ca el, începu astfel: „Charles-Baptiste! primească Mântuitorul sufletul tău! ‘Vieţuirea e chin. Te duci într-un loc – unde nici soare, nici îngheţ nu este. Cosorul şi greoiul târnăcop trebuinţă nu-ţi mai fac. Munca s-a sfârşit pentru tine. De-aci-nainte, zilele tale, toate, duminici fi-vor. Charles-Baptiste, aibă-te Domnul în paza sa! Fecioru-ţi poartă grijă casei tale. Am văzut prăbuşindu-se un stejar – uscat de Libeccio. Îl credeam mort. Am trecut iarăşi şi rădăcina dăduse vlăstar. Vlăstarul s-a făcut stejar – cu larg umbrar. Sub vânjoasele lui ramuri, odihneşte-te Maddelé – şi aminteşte-ţi de stejarul care nu mai este.”

Aici Madeleine începu să plângă cu hohote şi vreo doi-trei bărbaţi, care la o adică ţi-ar fi doborât creştinul ca pe-o potârniche, începură să şteargă lacrimi grele pe obrajii lor arşi de soare.

Colomba cântă înainte câtva timp, adresându-se când defunctului, când familiei, şi, uneori, printr-o prozopopee des întrebuinţată în ballata, făcea mortul însuşi să glăsuiască pentru a-şi mângâia prietenii sau a le da poveţe. Pe măsură ce improviza, figura ei lua o expresie sublimă; tenul i se colora într-un trandafiriu străveziu care-i scotea şi mai mult la iveală strălucirea dinţilor şi flacăra pupilelor ei dilatate. Era Pitia pe trepiedul ei. Fără de câteva suspine, câteva hohote înăbuşite, nu s-ar fi auzit nici cea mai mică şoaptă în mulţimea care se îngrămădea în jurul ei. Cu toate că mai puţin pregătit ca alţii să simtă această sălbatică poezie, Orso se simţi şi el cuprins de emoţia obştească. Retras într-un ungher întunecos al încăperii, plângea, cum plângea şi fiul lui Pietri.

Un freamăt uşor se strecură în lumea adunată, care se dădu în lături pentru a face loc mai multor străini care intrară. După respectul cu care au fost primiţi şi graba cu care li s-a făcut loc, se vedea bine că sunt oameni de vază şi că venirea lor era privită ca o mare cinste pentru ai casei. Totuşi, din evlavie pentru ballata, nimeni nu le-a spus un cuvânt. Cel care a intrat întâi părea să tot aibă patru-zeci de ani. După haina lui neagră, după panglica roşie cu rozetă, după chipul poruncitor şi plin de încredere în sine, îţi dădeai repede seama că trebuie să fie prefectul. În urma lui venea un bătrân gârbov şi acrit, ai cărui ochelari verzi nu izbuteau îndeajuns să-i ascundă privirea sfioasă şi neliniştită. Purta o haină neagră, prea largă pentru el şi care, măcar că era nouă-nouţă încă, fusese de bună seamă făcută cu mai mulţi ani în urmă. Ţinându-se mereu lângă prefect, s-ar fi zis că vrea să se ascundă în umbra lui. În fine, după el intrară doi tineri nalţi şi arşi de soare, cu obrajii acoperiţi de favoriţi stufoşi, cu priviri ţanţoşe şi obraznic iscoditoare. Orso nu-şi mai amintea cum arată la faţă cei din satul lui; dar vederea bătrânului cu ochelarii verzi îi răscoli pe loc în minte amintiri uitate. Faptul că făcea parte din liota prefectului era de ajuns ca să ştie cine e. Era avocatul Barricini, primarul Pietranerei, care venea cu cei doi fii ai lui, să-i arate prefectului ce-i o ballata. E greu de spus ceea ce s-a petrecut în inima lui Orso, dar prezenţa duşmanului tatălui său îi stârni un soi de groază şi, mai mult ca oricând, se simţi pătruns de bănuielile împotriva cărora luptase atât.

Cât despre Colomba, la vederea omului căruia îi jurase ură de moarte, faţa ei schimbătoare se încrâncenă. Păli; glasul i se înăspri şi versurile i se opriră pe buze… Dar îşi regăsi repede ballata şi urmă cu o pornire sporită: „Când se vaită hultanul – în faţa cuibului pustiu – graurii zboară în jur – batjocorindu-i durerea.”

Se auzi un râs înăbuşit; cei doi tineri nou-veniţi găseau, fără îndoială, metafora prea îndrăzneaţă.

„Hultanul trezi-se-vă şi desfăcându-şi aripile – în sânge îşi va spăla pliscul! Şi ţie, prietenii îţi închină, Charles-Baptiste rămasul bun din urmă. Lacrimi destule au vărsat. Singură, biata orfană, nu te va plânge. Şi de ce-ar plânge oare? Ai adormit cu zile – între ai tăi – gata să te arăţi – în faţa Atotputernicului. Orfana îşi plânge părintele – doborât de mişei – pe la spate lovit; părinte cu sângele roşu – sub maldăr de verde frunziş. Dar ea adună acel sânge – nobil şi nevinovat – pe burgul întreg risipindu-l – otravă de moarte să fie. Şi burgul va stat însemnat – cât sângele cel vinovat – nu o să şteargă şi urma sângelui fără prihană.”

Aceste zise, Colomba se prăbuşi pe un scaun şi izbucni în hohote de plâns. Cu lacrimi în ochi femeile o înconjurară; mai mulţi bărbaţi scăpărară priviri cumplite către primar şi fiii lor. Câţiva bătrâni cârteau împotriva loviştei pe care au stârnit-o prin venirea lor. Fiul mortului răzbi prin înghesuială şi se pregătea să-l roage pe primar să părăsească locul cât mai grabnic; primarul, însă, n-a mai aşteptat să fie poftit. Se îndreptă spre uşă în timp ce fiii lui se şi aflau în stradă. Prefectul rosti câteva vorbe de mângâiere tânărului Pietri şi plecă îndată după ei. Orso se apropie de sora lui, o luă de braţ şi o scoase afară din casă.

— Mergeţi cu ei – spuse tânărul Pietri câtorva prieteni. Băgaţi de seamă să nu li se întâmple ceva!

Doi sau trei îşi băgară în grabă stiletele în mâneca minteanului şi-l întovărăşiră pe Orso şi pe sora lui, până la uşa casei lor.