XIII.

Gâfâind istovită, Colomba nu mai era în stare să scoată o vorbă. Cu capul rezemat de umărul fratelui, îi apucase o mână pe care o ţinea strâns în mâinile ei. Cu toată nemulţumirea pricinuită de peroraţia ei, Orso era prea neliniştit pentru a-i aduce cea mai mică mustrare. Aştepta în tăcere potolirea zguduirii ce-o cuprinsese, când cineva bătu la uşă şi Saveria intră strigând înspăimântată: „Domnul prefect!” La auzul acestui nume, Colomba se ridică ruşinată de slăbiciunea ei şi rămase în picioare, sprijinindu-se de un scaun care-i tremura neîncetat sub mână.

Prefectul a început prin a-şi cere, după obicei, iertare pentru ceasul nepotrivit la care şi-a îngăduit să vină, o căină pe domnişoara Colomba, vorbind despre primejdia zbuciumului sufletesc, veşteji datina bocetelor de îngropăciune pe care talentul bocitoarelor îl face şi mai greu de suferit pentru ascultători; strecură cu dibăcie o uşoară mustrare pentru dedesubtul celei din urmă improvizaţii. Apoi, schimbând glasul:

— Domnule della Rebbia – spuse el – sunt purtătorul multor salutări din partea prietenilor dumitale englezi: miss Nevil îi trimite toate cele cuvenite domnişoarei Colomba. Am a-ţi înmâna o scrisoare din partea ei.

— O scrisoare de la miss Nevil! exclamă Orso.

— Din nenorocire n-o am asupra mea, dar o vei avea în cinci minute. Tatăl ei a fost suferind. Ne temeam la un moment dat să nu fi căpătat îngrozitoarele noastre friguri. Din fericire, e în afară de primejdie şi te vei încredinţa domnia-ta însuţi, căci îmi închipui că ai să-l vezi curând.

— Miss Nevil trebuie să fi fost foarte neliniştită?

— Din fericire, n-a luat cunoştinţă de primejdie decât după ce trecuse. Domnule della Rebbia, miss Nevil mi-a vorbit mult de dumneata şi de domnişoara Colomba.

Orso se înclină.

— Are multă prietenie pentru amândoi. Sub portul ei plin de drăgălăşie care ar putea-o face să pară uşuratică, ascunde o judecată foarte sănătoasă.

— E o fiinţă încântătoare – spuse Orso.

— Mai mult din îndemnul ei am venit aici, domnul meu. Nimeni nu cunoaşte mai bine ca mine o jalnică întâmplare pe care aş dori să nu fiu silit s-o mai amintesc. De vreme ce domnul Barricini mai e încă primar în Pietranera şi eu prefect al acestui judeţ, nu mai e nevoie să spun temeiul pe care îl pun în ceea ce priveşte anumite presupuneri pe care, dacă nu mă înşel, câţiva nesocotiţi ţi le-au adus la cunoştinţă şi pe care le-ai respins, o ştiu, după cum era de aşteptat de la rangul şi firea dumitale.

— Colomba – spuse Orso frământându-se pe scaun – eşti prea obosită. Ar trebui să te duci la culcare.

Colomba făcu din cap semn că nu. Se trăsese din nou în liniştea ei cea de toate zilele şi înfipse în prefect ochi de jar.

— Domnul Barricini – urmă prefectul – ar dori din inimă să pună capăt acestei vrăjmăşii… vreau să zic, acestei stări de suspiciune în care vă aflaţi şi unul şi altul… În ce mă priveşte aş fi încântat să văd statornicindu-se între amândoi, legăturile pe care trebuie să le aibă laolaltă nişte oameni sortiţi să se stimeze între ei.

— Domnul meu – îl întrerupse Orso cu tulburare în glas – nu l-am învinuit niciodată pe avocatul Barricini de omorul părintelui meu, dar a săvârşit o faptă care mă împiedică pe vecie să am vreo legătură cu el. A ticluit o scrisoare de ameninţare în numele unui bandit… şi chiar dacă n-a făcut-o… a pus-o în şoaptă în seama tatălui meu. E mai mult ca sigur, domnul meu, că din această scrisoare i s-a tras moartea.

Prefectul rămase o clipă pe gânduri.

— Că tatăl dumitale o fi crezut-o, când îndârjit de neastâmpărul firii sale îl învinovăţea pe domnul Barricini, e de înţeles; dar din partea dumitale, o asemenea orbire, nu mai e îngăduită. Gândeşte-te că Barricini n-avea nici un interes să ticluiască scrisoarea. Nu-ţi vorbesc de caracterul lui… nu-l cunoşti şi ai şi fost pregătit împotrivă-i… dar cum poţi crede că un om de lege…

— Domnul meu – spuse Orso, ridicându-se – ţine seamă, rogu-te, că a-mi spune că scrisoarea nu e a domnului Barricini, înseamnă că e a tatălui meu. Onoarea lui, domnule, e a mea.

— Sunt încredinţat mai mult ca oricine, domnule – urmă prefectul – de onoarea colonelului della Rebbia… dar… ticluitorul scrisorii e cunoscut…

— Cine e? strigă Colomba, înaintând spre prefect.

— Un ticălos, făptaş al mai multor omoruri… omoruri din acelea pe care voi, corsicanii, nu le iertaţi, un tâlhar, un anume Tomaso Bianchi; în clipa de faţă e întemniţat la închisoarea din Bastia şi a mărturisit că el e izvoditorul acelei blestemate scrisori.

— Nu-l cunosc pe omul acesta – spuse Orso. Ce-ar fi putut el urmări?

— E un om din partea locului – spuse Colomba – fratele unui fost morar de-al nostru. E-un răufăcător şi-un mincinos, nevrednic de crezare.

— O să vedeţi îndată – urmă prefectul – interesul pe care-l avea. Morarul de care pomeneşte domnişoara Colomba – îi zicea, pare-mi-se, Théodore – umbla să ia cu chirie de la colonel o moară de pe cursul de apă al cărei drept de stăpânire domnul Barricini nu-l recunoştea tatălui dumitale. Mărinimos cum era, colonelul câştiga te miri ce şi mai nimic de la moară şi Tomaso îşi închipuia că dacă domnul Barricini dobândeşte cursul de apă va fi silit să-i plătească o arendă foarte mare, căci se ştie că domnul Barricini e cam iubitor de arginţi. Pe scurt, pentru a-şi îndatora fratele, Tomaso a măsluit scrisoarea banditului şi asta-i toată povestea. Ştiţi că legăturile de familie sunt atât de puternice în Corsica, că merg ades până la omor… Fii bun şi citeşte scrisoarea pe care mi-o scrie procurorul-general. Va întări cele ce ţi-am spus până acum.

Orso citi scrisoarea în care se arătau amănunţit mărturisirile lui Tomaso; Colomba citea în acelaşi timp peste umărul fratelui ei.

Terminând cititul, exclamă:

— Orlanduccio Barricini a fost la Bastia acum o lună când s-a aflat că fratele meu urma să vină; l-o fi văzut pe Tomaso şi i-a smuls această minciună.

— Domnişoară – spuse prefectul iritat – vrei să lămureşti totul prin urâcioase presupuneri; socoţi că pe această cale se poate descoperi adevărul? Dumneata, domnule, ţi-ai păstrat sângele rece; spune-mi, ce crezi acum? Crezi oare, ca domnişoara, că un om pe care nu-l aşteaptă decât o mică osândă să-şi ia asupra-i cu inimă uşoară o crimă de fals, numai pentru a îndatora un necunoscut?

Orso citi din nou scrisoarea procurorului-general cu toată atenţia; căci, de când îl văzuse pe avocatul Barricini, se simţea mai puţin încrezător decât fusese cu câteva zile înainte. În cele din urmă se văzu silit să recunoască că explicaţia îi părea satisfăcătoare. Dar Colomba izbucni:

— Tomaso Bianchi e un nemernic. Sunt încredinţată că ori nu va fi osândit, ori va fugi din închisoare.

Prefectul ridică din umeri.

— Ţi-am adus la cunoştinţă, domnul meu – spuse el – informaţiile pe care le-am primit. Mă retrag şi te las să te gândeşti. Voi aştepta ca judecata proprie să te lumineze şi trag nădejde că va fi mai puternică decât… presupunerile surorii dumitale.

Orso, după ce-şi ceru iertare pentru purtarea Colombei, spuse din nou că e încredinţat că Tomaso e singurul vinovat.

Prefectul se ridicase să plece.

— Dacă n-ar fi aşa târziu – spuse el – ţi-aş propune să vii cu mine să iei scrisoarea de la miss Nevil… Cu acest prilej i-ai putea spune domnului Barricini ceea ce mi-ai spus acum şi totul s-ar sfârşi.

— Niciodată Orso della Rebbia nu va pune piciorul în casa unui Barricini! exclamă Colomba cu înverşunare.

— Domnişoara e tintinajo70-ul familiei, după cât se pare – spuse prefectul zeflemitor.

— Domnule – spuse Colomba cu hotărâre – ai fost înşelat. Nu-l cunoşti pe avocat. E cel mai şiret, cel mai viclean dintre oameni. Te implor să nu-l împingi pe Orso să facă un pas care l-ar acoperi de ruşine.

— Colomba! strigă Orso – patima te face să-ţi pierzi minţile…

— Orso! Orso! în numele relicvelor pe care ţi le-am înmânat, te implor să mă asculţi. Între dumneata şi Barricini a curs sânge; n-ai să te duci la ei.

— Colomba!

— Nu, frate, n-ai să te duci, sau părăsesc această casă şi n-ai să mă mai vezi… Orso, fie-ţi milă de mine.

Şi căzu în genunchi.

— Îmi pare foarte rău – spuse prefectul – s-o văd pe domnişoara della Rebbia atât de puţin cuminte. Ai s-o convingi dumneata, sunt sigur.

Întredeschise uşa şi se opri, părând că aşteaptă ca Orso să-l urmeze.

— N-o pot părăsi acum, spuse Orso… Mâine, dacă…

— Plec în zori – spuse prefectul.

— Frate – spuse Colomba – aşteaptă măcar până mâine dimineaţă. Lasă-mă să mai văd hârtiile tatii… Nu poţi să-mi refuzi asta.

— Ei bine, ai să le vezi în astă-seară, dar cel puţin să nu mă mai chinuieşti pe urmă cu ura asta nesăbuită… îţi cer iertare, domnule prefect… Nici eu nu mă simt în apele mele… Mai bine să ne vedem mâine.

— Noaptea-i sfetnic bun – spuse prefectul retrăgându-se – trag nădejde că mâine toate neînţelegerile vor lua sfârşit.

— Saveria – strigă Colomba – ia felinarul şi arată drumul domnului prefect. O să-ţi dea o scrisoare pentru fratele meu.

Şi mai spuse câteva vorbe pe care numai Saveria le auzi.

— Colomba – spuse Orso după plecarea prefectului – m-ai amărât mult astăzi. Ai de gând să te-ncăpăţânezi mereu să negi evidenţa?

— Ai spus că mă laşi până mâine – răspunse ea. Timpul e scurt, dar tot mai trag nădejde.

Îşi luă apoi legătura cu chei şi alergă într-o odaie din catul de sus. Se auzea cum deschide în grabă sertarele, cotrobăind într-un scrin în care colonelul della Rebbia îşi încuia hârtiile importante.