XIX.

Doctorul a sosit cu oarecare întârziere. Avusese şi el păţania lui pe drum. Giocanto Castriconi îi ieşise înainte şi cu smerită poruncă îl poftise să vină în ajutorul unui rănit. L-a dus la Orso, căruia i-a dat cele dintâi îngrijiri. Banditul l-a scos apoi la oarecare depărtare şi l-a înduplecat deplin, vorbindu-i de cei mai faimoşi profesori din Pisa, care, spunea el, îi sunt buni prieteni.

— Doctore – i-a spus teologul la despărţire – mi-aţi inspirat prea multă stimă, pentru a socoti de trebuinţă să vă mai amintesc că un medic trebuie să fie tot atât de mut ca un duhovnic. Şi clănţănea din cucoaşele armei. Uitaţi locul în care am avut cinstea să ne întâlnim. Cale bună, încântat de cunoştinţă.

Colomba îl imploră pe colonel să fie de faţă la autopsia cadavrelor.

— Dumneata cunoşti mai bine decât oricine puşca fratelui meu – a spus – şi prezenţa dumitale va fi de mare folos. De altfel, suntem înconjuraţi de atâta răutate, că ne-am afla în mare primejdie dacă n-ar fi nimeni să ne ţină parte.

Rămânând singură cu miss Lydia, s-a plâns de o mare durere de cap şi i-a propus o plimbare afară din sat.

— Aerul curat o să-mi facă bine – zicea. E atât de mult de când nu l-am mai respirat!

Pe drum îi vorbea de fratele ei; şi miss Lydia, care era numai urechi, nu vedea că se îndepărtaseră mult de Pietranera. Şi-a dat seama abia la apusul soarelui când a îndemnat-o pe Colomba să se înapoieze. Colomba ştia un drumeag mai scurt, pe care, spunea ea, se puteau întoarce mai de-a dreptul; şi, părăsind poteca pe care mergea, o luă pe o alta care părea mai puţin umblată. Peste puţin a început să suie o coastă atât de povârnită, încât, pentru a nu cădea, era mereu nevoită să se agaţe cu o mână de crengile copacilor, în timp ce cu cealaltă îşi trăgea tovarăşa după ea. După un sfert de oră şi mai bine de urcuş anevoios s-au trezit pe un mic tăpşan acoperit cu tufe de mirt şi ienupăr, în mijlocul unor stânci uriaşe de granit care, unde te-ntorceai, îşi arătau colţii ieşiţi din pământ. Miss Lydia era foarte obosită, satul nu se vedea, şi era aproape noapte.

— Ştii, draga mea Colomba – a spus ea – mă tem să nu ne fi rătăcit.

— Nu-ţi fie frică – răspunse Colomba. Să mergem înainte, urmează-mă.

— Ai greşit drumul, te asigur; satul nu poate fi într-acolo; fac prinsoare că e în spatele nostru. Priveşte, luminile pe cale le vezi, hăt-departe; acolo e Pietranera.

— Dragă prietenă – spuse Colomba frământându-se – ai dreptate; dar la două sute de paşi de aici… în acest maquis…

— Ei bine? …

— E fratele meu; aş putea să-l văd şi să-l sărut, dacă ai vrea.

Miss Nevil tresări mirată.

— Am ieşit din Pietranera – urmă Colomba – fără să se bage de seamă, pentru că eram cu dumneata… altfel aş fi fost urmărită… Să fim atât de aproape de el şi să nu-l văd! … De ce n-ai veni cu mine să-l vezi, sărmanul? I-ai face atâta plăcere!

— Dar, Colomba… nu se cuvine.

— Înţeleg, voi, femeile de la oraş, vă gândiţi numai la ceea ce se cuvine… noi, cele de la ţară, ne gândim la ceea ce trebuie.

— Dar e atât de târziu! … Şi ce-o să spună despre mine fratele dumitale?

— O să spună că prietenii lui nu l-au părăsit şi asta-l va întări în suferinţă.

— Şi tatăl meu o să se îngrijoreze…

— Ştie că eşti cu mine… Ei bine! hotărăşte-te.

Îi priveai portretul azi-dimineaţă – urmă ea surâzând cu tâlc.

— Nu, crede-mă… Colomba, nu îndrăznesc… bandiţii de acolo…

— Nu te cunosc, ce-ţi pasă? Tot ţineai să vezi bandiţi!

— Dumnezeule!

— Hai, domnişoară, hotărăşte-te. Nu te pot lăsa aici singură; cine ştie ce s-ar putea întâmpla. Ori mergem să-l vedem pe Orso, ori ne întoarcem împreună în sat… O să-mi mai văd fratele… Dumnezeu ştie când… poate niciodată…

— Ce spui, Colomba? … Ei bine, haidem! dar pentru un minut numai şi să ne întoarcem repede.

Colomba îi strânse mâna şi, fără să răspundă, începu să meargă atât de repede, încât miss Lydia de abia se putea ţine după ea. Din fericire, Colomba se opri curând, spunând tovarăşei sale:

— Să nu mergem mai departe înainte de a le da de veste; ne-am putea trezi cu un glonte.

Zicând acestea, începu să fluiere din degete. I-a răspuns pe dată un lătrat de câine şi santinela înaintată a bandiţilor se ivi fără întârziere. Vechea noastră cunoştinţă, câinele Brusco, o recunoscu de îndată pe Colomba şi îşi luă asupră-şi sarcina de călăuză. După nenumărate ocoluri prin potecile înguste ale maquis-ului, doi bărbaţi înarmaţi până-n dinţi le ieşiră în întâmpinare.

— Dumneata eşti, Brandolaccio? întrebă Colomba. Unde e fratele meu?

— Acolo! răspunse banditul. Dar mergeţi încet: doarme, şi e întâia dată că i se întâmplă de când cu năpasta. Slavă Domnului! se vede bine că pe unde trece dracul trece şi femeia.

Cele două femei se apropiară cătinel şi lângă un foc ale cărui pâlpâiri fuseseră cu băgare de seamă ascunse vederii de un mic zid de chirpici înălţat împrejur, îl zăriră pe Orso întins pe un morman de ferigi şi acoperit cu un piloni. Era foarte palid şi răsufla greu. Colomba se aşeză lângă el şi-l privi în tăcere cu mâinile împreunate, ca şi cum s-ar fi rugat în gând. Acoperindu-şi faţa cu batista, miss Lydia se lipi de ea; din când în când, însă, îşi înălţa capul peste umărul Colombei pentru a se uita la rănit. Trecuse un sfert de oră fără ca cineva să fi scos un cuvânt. La un semn al teologului, Brandolaccio se mistuise cu el în maquis, spre marea mulţumire a lui miss Lydia care, pentru prima dată, găsea că bărbile stufoase şi echipamentul bandiţilor aveau prea multă culoare locală. În sfârşit, Orso făcu o mişcare. Colomba se aplecă deasupra-i şi-l îmbrăţişă de mai multe ori, copleşindu-l cu întrebări despre rana, suferinţele şi durerile lui. După ce-i răspunse că se simţea cât se poate de bine, Orso o întrebă la rându-i dacă miss Nevil mai era la Pietranera şi dacă i-a scris. Aplecată asupra fratelui ei, Colomba îşi acoperea cu desăvârşire tovarăşa pe care, de altfel, întunericul l-ar fi împiedicat s-o vadă. Într-o mână ţinea mâna lui miss Nevil şi cu cealaltă ridica uşor capul rănitului.

— Nu, frăţioare, nu mi-a dat nici o scrisoare pentru tine… dar te gândeşti mereu la miss Nevil, cum văd o iubeşti mult?

— Mai rămâne vorbă, Colomba! … Dar ea… ea poate că mă dispreţuieşte acum!

Tocmai atunci, miss Nevil încercă să-şi retragă mâna, dar nu era uşor să scapi din mâna Colombei; deşi mică şi frumoasă, avea în ea o putere de care a dat destule dovezi.

— Să te dispreţuiască! exclamă Colomba, după ceea ce ai făcut! … Dimpotrivă, vorbeşte frumos de tine… Ah, Orso! Aş vrea să-ţi spun multe lucruri despre ea…

Mâna încerca neîncetat să se elibereze, dar Colomba o trăgea mereu spre Orso.

— Dar, în sfârşit – spuse rănitul – de ce să nu-mi răspundă? M-aş fi mulţumit cu un rând numai.

Tot trăgând mâna lui miss Nevil, Colomba sfârşi prin a o pune în cea a fratelui ei. Atunci, dându-se dintr-o dată la o parte şi izbucnind în râs, exclamă:

— Orso, ia seama să n-o vorbeşti de rău pe miss Lydia, căci înţelege foarte bine limba corsicană.

Miss Lydia îşi retrase mâna, îngăimând câteva vorbe de neînţeles. Orso credea că visează.

— Dumneata aici, miss Nevil! Dumnezeule! Cum ai avut curajul? Ah! câtă fericire îmi aduci!

Şi, ridicându-se cu greu, încercă să se apropie de ea.

— Am întovărăşit-o pe sora dumitale – spuse miss Lydia – ca să nu se poată bănui unde mergem… şi apoi, mai voiam… să mă asigur… Vai! cât de prost stai aici!

Colomba se aşezase în spatele lui Orso. II ridică cu grijă şi în aşa fel încât să-i sprijine capul pe genunchi. Îi trecu braţele pe sub gât, şi îi făcu semn lui miss Lydia să se apropie.

— Mai aproape! mai aproape! îi spuse ea – un bolnav nu trebuie să vorbească prea tare.

Şi văzând că miss Nevil se codeşte, o apucă de mână silind-o să se aşeze atât de aproape, încât rochia ei îl atingea pe Orso, şi mâna ei, pe care Colomba tot o mai ţinea, se sprijinea pe umărul lui.

— E foarte bine aşa – spuse Colomba înveselită. Nu-i aşa, Orso, că te simţi bine în tabăra din maquis, pe o noapte frumoasă ca asta?

— Oh, da! Ce noapte frumoasă! spuse Orso. N-am s-o uit niciodată.

— Cât trebuie să suferi! spuse miss Nevil.

— Nu mai sufăr – spuse Orso – şi aş vrea să mor aici.

Şi mâna lui dreaptă se apropie de mâna miss Lydiei pe care Colomba n-o slăbea de loc.

— Trebuie neapărat să te muţi într-un loc unde să ţi se poată da îngrijiri, domnule della Rebbia – spuse miss Nevil. N-o să mai pot închide ochii după ce te-am văzut dormind, ca vai de lume… sub cerul liber.

— Dacă nu mi-ar fi fost frică să te întâlnesc, miss Nevil, aş fi încercat să mă întorc la Pietranera şi m-aş fi predat.

— Şi de ce te temeai s-o întâlneşti, Orso? Întrebă Colomba.

— Pentru că nu mi-am ţinut cuvântul, miss Nevil… nu cutezam atunci să mai dau ochii cu dumneata.

— Ştii oare, miss Lydia, că faci din fratele meu tot ce vrei? spuse Colomba râzând. Te voi împiedica să-l vezi.

— Trag nădejde – spuse miss Nevil – că pacostea asta va trece şi că în curând nu vei mai avea de ce te teme. Aş fi foarte mulţumită dacă, la plecarea mea, aş şti că ţi s-a făcut dreptate şi că cinstea şi vitejia dumitale au biruit.

— Pleci, miss Nevil! Nu spune încă acest cuvânt.

— Ce vrei… tatăl meu nu poate vâna mereu… Vrea să plece.

Orso lăsă să cadă mâna care o atingea pe cea a domnişoarei Lydia şi urmă un moment de tăcere.

— Aş! făcu Colomba – nu vă vom lăsa să plecaţi atât de repede. Mai avem să vă arătăm multe lucruri la Pietranera. De altfel, mi-ai făgăduit să-mi faci portretul, şi nu l-ai început încă… Ş-apoi ţi-am făgăduit şi eu să-ţi fac o serenata în şaptezeci şi cinci de stanţe… Pe urmă… Dar ce-o fi având oare Brusco de mârâie? Uite-l pe Brandolaccio cum aleargă după el… Să vedem ce e.

Sări pe loc în picioare şi, punând fără marafeturi capul lui Orso pe genunchii lui miss Nevil, alergă la bandiţi.

Mirată oarecum că se găseşte cu capul unui tânăr chipeş pe genunchi şi între patru ochi cu el, în mijlocul unui maquis, miss Nevil nu prea ştia ce să facă, căci, dându-se pe neaşteptate la o parte se temea să nu-i facă rău rănitului. Dar Orso părăsi de la sine dulcele reazem pe care i-l dăruise sora lui şi, ridicându-se în braţul drept, zise:

— Aşadar, te pregăteşti de plecare, miss Lydia? Nu m-am aşteptat niciodată să-ţi prelungeşti şederea în ţara asta afurisită… şi totuşi… de când ai venit aici, sufăr însutit la gândul că trebuie să-mi iau rămas bun de la dumneata… Sunt un biet locotenent… fără viitor… şi-n surghiun pe deasupra… Ce moment, miss Lydia, pentru a-ţi spune că te iubesc… dar e, fără îndoială, singura dată când ţi-o pot spune şi mi se pare că sunt mai puţin nenorocit, acum, că mi-am uşurat sufletul.

Miss Lydia îşi întoarse capul, ca şi cum întunericul n-ar fi fost de ajuns să-i ascundă roşeaţa.

— Domnule della Rebbia – spuse ea cu tremur în glas – aş fi venit aici oare, dacă… şi pe când vorbea, puse talismanul egiptean în mâna lui Orso.

Apoi, făcând o sforţare puternică pentru a relua tonul glumeţ care-i era obişnuit, adăugă:

— E foarte urât din partea dumitale, domnule Orso, să vorbeşti astfel… în mijlocul maquis-ului, înconjurată de bandiţii dumitale, ştii bine că n-aş îndrăzni niciodată să mă supăr pe dumneata.

Orso făcu o mişcare pentru a săruta mâna care-i dădea talismanul; şi, cum miss Lydia şi-a tras-o înapoi cu oarecare pripă, Orso şi-a pierdut cumpătul, căzând pe braţul rănit. Nu-şi putu înăbuşi un geamăt de durere.

— Te-ai lovit, dragul meu? exclamă ea ridicându-l. E vina mea! iartă-mă…

Îşi mai vorbiră câtva timp în şoaptă şi foarte aproape unul de celălalt. Colomba, care venea spre ei în goană, îi găsi întocmai aşa cum îi lăsase.

— Voltijorii! strigă ea. Orso, încearcă să te scoli şi să umbli, te-ajut eu.

— Lasă-mă – spuse Orso. Spune-le bandiţilor să fugă… dacă m-or prinde, puţin îmi pasă, dar ia-o pe miss Lydia cu tine; pentru numele lui Dumnezeu, să nu fie văzută aici!

— Nu vă las – spuse Brandolaccio care venea după Colomba. Sergentul voltijorilor este un fin al avocatului; în loc să vă aresteze, vă va ucide şi va spune pe urmă că n-a făcut-o dinadins.

Orso încercă să se ridice, făcu câţiva paşi chiar; dar se opri repede.

— Nu pot umbla, zise. Fugiţi, voi ceilalţi. Adio, miss Nevil. Dă-mi mâna şi adio!

— Nu te părăsim! spuseră cele două femei.

— Dacă nu puteţi umbla – spuse Brandolaccio – o să vă duc în cârcă. Hai, domnule locotenent, nu vă lăsaţi; avem tot timpul să ne luăm tălpăşiţa prin tihăraie, uite pe acolo. Domnul părinte o să aibă grijă de ei.

— Nu, lăsaţi-mă – spuse Orso culcându-se Ia pământ. Pentru numele lui Dumnezeu, Colomba, ia-o pe miss Nevil cu tine!

— Sunteţi puternică, domnişoară Colomba – zise Brandolaccio; apucaţi-l de umeri, eu îi ţin picioarele; bun! înainte marş!

Au început să alerge cu el, cu toată împotrivirea lui; înspăimântată la culme, miss Lydia mergea în urma lor, când se auzi o detunătură de puşcă, căreia i-au răspuns îndată alte cinci sau şase. Miss Lydia scoase un ţipăt, Brandolaccio o înjurătură, dar începu să meargă mai repede şi Colomba, urmându-i pilda, alerga prin maquis, fără să ţină seamă de crengile care îi biciuiau faţa şi-i sfâşiau rochia.

— Apleacă-te, apleacă-te, draga mea – spunea ea tovarăşei sale – să nu te nimerească vreun glonte.

Au mers, sau mai degrabă au fugit cam cinci sute de paşi astfel, când Brandolaccio declară că nu mai poate şi se trânti la pământ, cu toate îndemnurile şi mustrările Colombei.

— Unde e miss Nevil? întrebă Orso.

Miss Nevil, speriată de detunături, încurcându-se la fiecare pas în desişurile maquis-ului, pierduse repede urma fugarilor şi rămăsese singură în prada celei mai cumplite spaime.

— A rămas în urmă – spuse Brandolaccio – dar nu s-a rătăcit; femeile îşi regăsesc întotdeauna drumul. Ascultaţi, Ors’ Anton’, ce larmă face popa cu puşca dumneavoastră. Din nefericire, nu se vede nimic şi primejdia nu-i mare când tragi în bobote.

— Sst! făcu Colomba; aud un cal, suntem scăpaţi!

În adevăr, un cal, care trecea prin maquis, speriat de bubuituri, se apropie de ei.

— Suntem salvaţi! repetă Brandolaccio.

Să alerge la cal, să-l apuce de coamă, să-i treacă prin gură o funie înnodată în loc de căpăstru, a fost pentru bandit, ajutat de Colomba, o treabă uşoară.

— Acum să-i dăm de ştire popei, spuse el.

Fluieră de două ori; un fluierat din depărtări răspunse acestui semnal şi glasul gros al puştii de Manton amuţi. Brandolaccio sări atunci pe cal. Colomba îşi aşeză fratele în faţa banditului, care-l strângea cu nădejde într-o mână, în timp ce cu cealaltă ţinea dârlogii. Cu toată greutatea sarcinii din spinare, calul, săgetat de două călcâie în burtă, a zvâcnit din loc, coborând la galop o clină repede, pe care numai un cal corsican o putea coborî astfel, fără să-şi frângă de o sută de ori gâtul.

Colomba se întoarse atunci înapoi, strigând-o din toate puterile pe miss Nevil, dar nimeni nu răspunse. După ce merse aşa un timp în căutarea drumului pierdut, pe o potecă, dădu peste doi voltijori care strigară:

— Cine-i, cine-i, stai!

— Ei bine, domnilor! le spuse Colomba batjocoritor – mare gălăgie faceţi. Câţi morţi aveţi?

— Erai cu bandiţii – spuse unul din soldaţi – urmează-ne!

— Cu dragă inimă – răspunse ea; dar sunt cu o prietenă şi trebuie s-o găsim mai întâi pe ea.

— Am pus mâna şi pe prietena dumitale. Ai s-o întovărăşeşti la puşcărie.

— La puşcărie? Vom vedea; până atunci, însă, duceţi-mă la ea.

Voltijorii o duseră în tabăra bandiţilor, unde adunau trofeele raitei lor, adică piloni-ul cu care se învelise Orso, un ceaun vechi şi o ulcică cu apă. Tot acolo era şi miss Nevil care, găsită de soldaţi pe jumătate moartă de frică, răspundea cu lacrimi la toate întrebările lor asupra numărului bandiţilor şi direcţiei în care o luaseră.

Colomba se aruncă în braţele ei şi-i spuse la ureche: „Au scăpat!”

Apoi, către sergentul voltijorilor:

— Domnule – îi spuse, ea – vezi bine că domnişoara nu ştie nimic din cele ce o întrebi. Lasă-ne să ne întoarcem în sat, unde suntem aşteptate cu nerăbdare.

— O să vă ducem şi-acolo, şi încă mai repede decât aţi vrea, mititico – spuse sergentul – şi-o să daţi seamă de ceea ce făceaţi la ora asta în maquis cu haidamacii care-au dat bir cu fugiţii. Nu mă pricep cu ce farmece or fi umblând haidamacii ăştia, dar nu mai rămâne vorbă că solomonesc fetele, căci pe tot locul unde bântuie ei, nu se poate să nu dai şi de fete nurlii.

— Eşti galant, domnule sergent – spuse Colomba

— Dar n-ar strica să iei seama la ce spui. Domnişoara asta este o rudă a prefectului şi nu trebuie să glumeşti cu ea.

— O rudă a prefectului! mormăi un voltijor şefului său; ce-i drept, are pălărie.

— Pălăria nu schimbă nimic – spuse sergentul. Le-am găsit pe amândouă cu popa, care e cel mai deocheat zamparagiu din părţile locului; şi datoria mea e să le iau cu mine. De altfel, nu mai avem ce face aici. Fără blestematul acela de caporal Taupin… beţivul de franţuz s-a arătat înainte să fi încercuit maquis-ul… fără el, i-am fi prins ca într-un năvod.

— Sunteţi şapte? întrebă Colomba. Ştiţi, domnilor, că dacă din întâmplare cei trei fraţi Gambini, Sarocchi şi Théodore Poli s-ar afla la crucea Sfintei Cristina cu Brandolaccio şi părintele, s-ar putea să vă dea de lucru? Dacă s-ar întâmpla să intraţi în vorbă cu „Căpitanul plaiurilor”81, n-aş vrea să fiu de faţă. Noaptea glontele n-alege.

Gândul la nedorita întâlnire cu fioroşii bandiţi pe care îi pomenise Colomba îi smeri pe voltijori. Înjurând fără încetare pe caporalul Taupin, javra de franţuz, sergentul dădu ordin de retragere şi mica lui poteră o luă, cu piloni-ul şi ceaunul, spre Pietranera. Cât despre ulcică, un vârf de cizmă îi făcu felul. Un voltijor încercă s-o ia pe miss Lydia de braţ, dar Colomba îl îmbrânci pe loc:

— Să nu se atingă nimeni de ea – zise. Credeţi că avem de gând să fugim? Hai, Lydia, draga mea, sprijină-te de mine şi nu mai plânge ca un copil. Am păţit-o noi, dar până la urmă o să fie bine. Peste o jumătate de oră, vom sta la masă. În ce mă priveşte, de abia aştept.

— Ce-o să spună despre mine lumea? întrebă miss.

Nevil în şoaptă.

— O să spună că te-ai rătăcit în maquis şi nimic mai mult.

— Ce-o să spună prefectul? Şi mai ales ce-o să spună tata?

— Prefectul? … Îi vei spune să-şi vadă de prefectură. Tatăl dumitale? … După felul în care vorbeai cu Orso, aş fi zis că dumneata ai ceva să-i spui.

Miss Nevil îi strânse braţul fără să răspundă.

— Nu-i aşa – îi şopti Colomba la ureche – că fratele meu merită să fie iubit? Nu ţii puţin la el?

— Ah, Colomba! răspunse miss Nevil, zâmbind cu toată tulburarea ei – m-ai trădat, pe mine care aveam atâta încredere în dumneata!

Colomba o luă de mijloc şi sărutând-o pe frunte, îi spuse în şoaptă:

— Surioara mea, mă ierţi?

— N-am încotro, cumplita mea soră – răspunse.

Lydia, sărutând-o şi ea.

Prefectul şi procurorul regal erau găzduiţi la ajutorul de primar din Pietranera, şi colonelul, foarte îngrijat de fiica lui, venea pentru a douăzecea oară să le ceară ştiri despre ea, când un voltijor, crainic trimis de sergent, le povesti crâncena bătălie cu bandiţii, luptă în care, ce-i drept, nici morţi, nici răniţi n-au fost, dar în care se capturase un ceaun, un piloni şi două femei, care erau, spunea el, ţiitoarele bandiţilor. După această predoslovie, cele două prizoniere fură înfăţişate, înconjurate de paznicii lor înarmaţi. Îşi închipuie oricine înfăţişarea încântată a Colombei, ruşinea tovarăşei sale, uimirea prefectului, bucuria şi mirarea colonelului. Procurorul regal şi-a plătit răutăcioasa plăcere de a o supune pe sărmana Lydia unui soi de interogatoriu care n-a luat sfârşit decât după ce o făcuse să-şi piardă cu desăvârşire cumpătul.

— Mi se pare – spuse prefectul – că e timpul să punem pe toată lumea în libertate. Aceste domnişoare au fost să se plimbe, nimic mai firesc pe o vreme frumoasă ca asta, au întâlnit, din întâmplare, un drăguţ tânăr rănit, lucru de asemenea foarte firesc.

Apoi, luând-o pe Colomba deoparte, îi spuse:

— Domnişoară, îl poţi înştiinţa pe fratele dumitale că pricina lui ia o întorsătură mai bună decât mă aşteptam. Cercetarea cadavrelor şi mărturia colonelului vădesc că n-a făcut decât să se apere şi că era singur când a avut loc lupta. Totul se va îndrepta, dar trebuie să iasă cât mai curând din maquis şi să se predea autorităţilor.

Era aproape de ora unsprezece când colonelul, fiica lui şi Colomba s-au aşezat la masă în faţa unei cine care se răcise. Colomba mânca cu poftă, râzând de prefect, de procurorul regal şi de voltijori. Colonelul mânca, dar tăcea mâlc, privind-o mereu pe fiica lui, care nu-şi ridica ochii din farfurie. În sfârşit, cu o voce blândă, dar serioasă, i-a spus în englezeşte:

— Lydia, va să zică eşti logodită cu della Rebbia?

— Da, tată, de astăzi – răspunse ea roşind, dar cu hotărâre în glas.

Apoi a ridicat ochii şi, nevăzând pe faţa tatălui ei nici un semn de mânie, s-a aruncat în braţele lui şi l-a sărutat, cum se cuvine să facă o domnişoară bine crescută într-o astfel de împrejurare.

— Cu atât mai bine – a spus colonelul – e un băiat bun; dar mă jur, ori plecăm din pârdalnica lui de ţară, ori îmi retrag încuviinţarea.

— Nu ştiu englezeşte – spuse Colomba, care îi privea cu nesaţ – dar pun prinsoare că am ghicit ce spuneţi.

— Spuneam – răspunse colonelul – că te vom lua cu noi într-o călătorie în Irlanda.

— Da, cu plăcere, şi voi fi surella Colomba. S-a făcut, colonele? Batem palma?

— Atunci, să ne pupăm – spuse colonelul.