XX.
Câteva luni după lovitura dublă care a cufundat comuna Pietranera în adâncă jale (cum zicea la gazetă), un tânăr cu braţul strâns în legătoare ieşea călare din Bastia pe la amiază, îndreptându-se spre satul Cardo, vestit printr-un izvor la care suferinzii din oraş găsesc în timpul verii o apă minunată. O femeie tânără, înaltă şi frumoasă coz îl întovărăşea călare pe un căluţ negru, căruia orice cunoscător i-ar fi preţuit vânjul şi nobleţea dar, care, din nefericire, avea o ureche sfârtecată într-o neprevăzută întâmplare.
— În sat, tânăra femeie sări cu sprinteneală de pe cal, şi, după ce-şi ajută tovarăşul să descalece şi el, desprinse nişte desagi care atârnau greu de oblâncul şeii. Caii au fost daţi în grija unui ţăran şi femeia, încărcată cu desagii pe care îi ascundea sub mezzaro-ul ei, împreună cu tânărul – purtând o puşcă cu două ţevi, au luat drumul muntelui, apucând-o pe o potecă cu clină iute şi care nu părea să ducă la nici o locuinţă. Ajunşi la una din pajiştile de sus ale muntelui Quercio, se opriră, aşezându-se amândoi pe iarbă. Păreau că aşteaptă pe cineva, căci, fără încetare, întorceau ochii spre munte şi tânăra femeie se uita mereu la un ceas frumos de aur, pe de o parte poate pentru că-i plăcea acest giuvaer pe care părea să-l stăpânească de puţin timp, pe de alta pentru a şti dacă sosise ora întâlnirii. Aşteptarea lor nu ţinu mult. Din maquis ieşi un câine, care când se auzi strigat Brusco de tânăra femeie, veni în fugă să se gudure. Puţin după aceea se iviră doi bărbaţi bărboşi, cu puştile subţioară, cu cartuşiera la cingătoare, cu pistoalele la şold. Hainele de pe ei, rupte şi numai petici, nu se potriveau de loc cu armele strălucitoare, ieşite dintr-o fabrică vestită pe continent. Cu toate că după cât îi arăta portul, cei patru inşi de care am pomenit ţineau de cinuri deosebite, începură să-şi vorbească fără sfială, ca şi cum s-ar fi cunoscut de când lumea.
— Ei bine, Ors’ Anton’! spuse cel mai în vârstă dintre bandiţi tânărului – iată-ţi pricina încheiată.
Ordonanţă de neurmărire. Felicitările mele. Îmi pare rău că avocatul nu mai e în insulă ca să-l văd turbând. Şi braţul dumitale?
— Mi s-a spus că în cincisprezece zile – răspunse tânărul – voi putea să-l scot din legătoare. Brando, viteazule, plec mâine spre Italia, şi am vrut să-mi iau rămas bun de la tine şi de la popă. De asta v-am rugat să veniţi.
— Eşti tare grăbit – spuse Brandolaccio; ai fost achitat ieri şi pleci mâine?
— Avem treburi – spuse tânăra femeie cu voioşie. Domnilor, v-am adus de mâncare; mâncaţi şi nu-l uitaţi pe prietenul meu Brusco.
— Îl răsfăţaţi, domnişoară Colomba, dar e recunoscător. Veţi vedea. Hai, Brusco – spuse el întinzându-i puşca orizontal – sări pentru Barricini.
Câinele rămase nemişcat, lingându-şi botul şi privindu-şi stăpânul.
— Sări pentru familia della Rebbia!
Sări pe dată cu două picioare mai sus decât era nevoie.
— Ascultaţi, prieteni – spuse Orso – v-aţi ales un meşteşug urgisit; şi dacă, din întâmplare, nu vă veţi încheia cursul vieţii acolo82, n-aveţi nimic mai bun de aşteptat decât să fiţi răpuşi în maquis de glonţul unui jandarm.
— Ei bine! spuse Castriconi – e o moarte ca oricare alta, şi care e mai bună decât frigurile care te răpun în pat, în mijlocul văicărelilor mai mult sau mai puţin sincere ale moştenitorilor. Când te-ai deprins ca noi să trăieşti sub cerul liber, nu-i nimic mai frumos decât să mori în picioare, sau, cum zic oamenii la noi în sat, în cizmele tale.
— Aş vrea – a urmat Orso – să vă văd plecând din ţara asta… şi ducând o viaţă mai liniştită. De pildă, de ce nu v-aţi duce să vă aşezaţi în Sardinia, cum au făcut mai mulţi din camarazii voştri? V-aş putea înlesni s-o faceţi.
— În Sardinia! exclamă Brandolaccio. Istos Sardos! Să-i ia dracul cu dialectul lor! E o adunătură nevrednică de noi.
— Nu ne-am găsi nici un rost, în Sardinia – adăugă teologul. În ce mă priveşte, dispreţuiesc sarzii. Pentru hăituiala bandiţilor au o poliţie călare; asta îţi dă şi măsura ţării şi a bandiţilor.83 Dracu s-o ia de Sardinie! Un lucru mă miră, domnule della Rebbia, că pe dumneata, care eşti un om de gust şi luminat, nu te-a atras viaţa noastră din maquis, după ce ai gustat de altfel din ea.
— Dar – spuse Orso zâmbind – pe când mă desfătam mâncând din aceeaşi strachină cu voi, nu prea eram în măsură să preţuiesc farmecul stării voastre şi coastele mă dor şi acum când îmi aduc aminte de goana din acea frumoasă noapte, aşezat ca o boccea de-a curmezişul unui cal fără şa, pe care-l încălecase prietenul meu Brandolaccio.
— Şi plăcerea de a scăpa de urmărire – urmă Castriconi – vi se pare un fleac? Cum puteţi rămâne nepăsător la farmecul unei libertăţi desăvârşite sub un cer ca al nostru? Cu acest port-respect (îşi arătă puşca) eşti rege peste tot, până unde ajunge glonţul. Comanzi, îndrepţi greşelile… e o îndeletnicire foarte morală, domnule, şi foarte plăcută, de care nu ne putem lipsi. Ce viaţă mai frumoasă decât cea de cavaler rătăcitor, când eşti mai bine înarmat şi mai cumpănit decât Don Quichotte? Acum câteva zile, de pildă, am aflat că unchiul micuţei Lilla Luigi, bătrânul zgârie-brânză, nu voia să-i dea zestre; i-am scris, fără ameninţări, nu e felul meu; ei bine! Iată un om câştigat într-o clipită; a măritat-o. Am făcut fericirea a două fiinţe omeneşti. Mă puteţi crede, domnule Orso, nimic nu se poate asemui vieţii de bandit. Ah! poate că eraţi acum unul dintre ai noştri, dacă n-ar fi fost la mijloc englezoaica aceea pe care de abia am zărit-o, dar care le-a luat văzul la toţi cei din Bastia.
— Viitoarei mele cumnate nu-i place maquis-ul – spuse Colomba râzând – prea i-a fost frică în el.
În sfârşit – spuse Orso – vreţi să rămâneţi aici? Fie. Spuneţi-mi dacă pot face ceva pentru voi.
— Nimic – spuse Brandolaccio – doar să vă mai amintiţi de noi. Ne-aţi copleşit. Chilina are acum zestre şi, ca să se mărite bine, nu e nevoie ca popa, prietenul meu, să mai scrie scrisori de ameninţări. Ştim că vătaful dumneavoastră o să ne dea pâine şi praf de puşcă pentru nevoile noastre; aşa că, adio! Nădăjduiesc să vă revăd într-o bună zi, în Corsica.
— La nevoie – spuse Orso – câţiva bani de aur prind bine. Acum, că suntem cunoştinţe vechi, nu-mi veţi refuza acest mic cartuş care vă poate folosi pentru a vă face rost de altele.
— Fără bani între noi, domnule locotenent – spuse Brandolaccio cu hotărâre.
— Banul e atotputernic pe lumea asta – spuse Castriconi; dar în maquis nu are preţ decât o inimă vitează şi o puşcă ce nu dă greş.
— N-aş vrea să vă părăsesc – urmă Orso – fără să vă las o amintire. Spune ce-ţi pot lăsa, Brando?
Banditul se scărpină în cap şi, uitându-se pieziş la puşca lui Orso, răspunse:
— Ei, domnule locotenent… dacă aş îndrăzni… dar nu, ţineţi prea mult la ea.
— Ce vrei?
— Nimic… lucrul nu-i cine ştie ce… dacă nu-l ştii mânui… Mă gândesc mereu la îndrăcită aceea de lovitură dublă şi cu o singură mână… Oh! asta nu se-ntâmplă de două ori.
— Puşca asta o vrei? … Ţi-o aduceam, dar foloseşte-o cât mai rar.
— Oh! nu vă făgăduiesc să mă slujesc de ea ca dumneavoastră; dar fiţi pe pace, când va ajunge în mâna altuia, nu vă îndoiţi că Brando Savelli a dat ortul popii.
— Şi ţie, Castriconi, ce să-ţi dau?
— Pentru că ţineţi cu orice preţ ca pe lângă amintire să-mi faceţi şi o danie, nu mă sfiiesc a vă ruga să-mi trimiteţi un Horaţiu de cel mai mic format cu putinţă. Asta îmi va ţine de urât, ajutându-mă să nu-mi uit latineasca. În port, la Bastia, este o fetiţă care vinde ţigări. Încredinţaţi-i-l ei şi ea o să mi-l dea.
— Vei avea un Elzevir84, domnule savant; s-a brodit unul chiar printre cărţile pe care voiam să le iau cu mine. Ei bine! prieteni, trebuie să ne despărţim. O strângere de mână. Dacă vă gândiţi vreodată la Sardinia, scrieţi-mi; avocatul N. vă va da adresa mea pe continent.
— Domnule locotenent – spuse Brando – mâine, când vei fi afară din port, uită-te pe munte, în locul ăsta; vom fi aici, şi-ţi vom face semn cu batistele.
Aşa s-au despărţit: Orso şi cu sora lui luară drumul Cardoului, şi bandiţii pe-al muntelui.
