XVIII.

Puţin după plecarea lui Orso, Colomba aflase de la iscoadele ei că Barricinii stau la potecă şi din acea clipă căzu pradă unei mari nelinişti. Se plimba de colo-colo prin casă, când la bucătărie, când la odăile pregătite pentru musafiri, aflându-se mereu în treabă şi nefăcând nimic, oprindu-se pentru a pândi dacă nu se simte vreo mişcare neobişnuită în sat.

Către ceasurile unsprezece, un pâlc de călăreţi, în număr destul de mare, intră în Pietranera; erau colonelul, fiica lui, servitorii şi călăuza. Colomba i-a întâmpinat cu vorbele: „Nu l-aţi văzut pe fratele meu?” A întrebat apoi călăuza pe ce drum veniseră şi la ce oră au pornit la drum; după răspunsurile lor, nu putea înţelege cum de nu se întâlniseră.

— Poate că fratele dumneavoastră o fi luat-o pe deal – a spus călăuza – noi am venit prin vale.

Colomba clătină din cap şi reîncepu cu întrebările. Cu toată tăria ei obişnuită, sporită de mândria de a nu se arăta în cusur faţă de străini, îi era cu neputinţă să-şi ascundă temerile şi nu pregeta să le împărtăşească colonelului, şi, mai ales, miss Lydiei, după ce i-a făcut cunoscut încercarea de împăcăciune şi nefericitul ei sfârşit. Miss Nevil se frământa, cerea să se repeadă ştafete în toate părţile, iar tatăl ei era gata să încalece din nou şi să plece cu călăuza în căutarea lui Orso. Îngrijorarea oaspeţilor îi aminti Colombei îndatoririle ei de gazdă. Se strădui să zâmbească, îl pofti stăruitor pe colonel să se aşeze la masă şi găsi pentru întârzierea fratelui ei o seamă de temeiuri puternice, pe care, însă, după o clipă tot ea le înlătura. Socotind că e de datoria lui de bărbat să liniştească, femeile, colonelul îşi spuse şi el părerea.

— Pun prinsoare – spuse el – că della Rebbia a găsit vânat, că s-a lăsat dus în ispită şi că-l vom vedea acuşi venind cu tolba plină. Ce dracu! urmă el – am auzit doar pe drum patru focuri de puşcă. Două erau mai puternice decât celelalte şi i-am şi spus fiicei mele: Mă prind că della Rebbia e vânătorul. Numai puşca mea poate face atâta huiet.

Colomba păli, şi Lydia, care n-o slăbea din ochi, ghici îndată ce bănuieli îi strecuraseră în suflet vorbele colonelului. După o tăcere de câteva minute, Colomba întrebă, deodată, dacă cele două bubuituri puternice s-au auzit înainte sau după celelalte. Dar nici colonelul, nici fiica lui, nici călăuza n-au prea luat în seamă acest amănunt de căpetenie.

Pe la ora unu, cum niciuna din ştafetele trimise nu se înapoia, călcându-şi pe inimă, Colomba şi-a poftit oaspeţii să se aşeze la masă; dar, în afară de colonel, nimeni n-a putut mânca. La cel mai mic zgomot din piaţă, Colomba alerga la fereastră, apoi revenea să se aşeze cu tristeţe şi, cu mai multă tristeţe încă, se străduia să lege cu prietenii firul unei convorbiri, fără de însemnătate, curmată de lungi răstimpuri de tăcere, convorbire pe care nimeni n-o urmărea.

Dintr-o dată se auzi galopul unui cal.

— Ah! de data asta e fratele meu – spuse Colomba ridicându-se.

Dar, văzând-o pe Chilina, călărind băieţeşte pe calul lui Orso, Colomba ţipă cu glas sfâşietor:

— Fratele meu e mort!

— Colonelul îşi scăpă paharul, miss Nevil scoase un ţipăt şi toţi alergară la uşa casei. Înainte ca să fi putut sări de pe cal, Chilina fu ridicată ca un fulg de Colomba care o strângea s-o înăbuşe. Copila i-a tălmăcit spaima din privire şi cea dintâi vorbă rostită a fost aceea din corul din Othello: „Trăieşte!” Colomba îi dădu drumul şi Chilina căzu la pământ cu sprinteneala unei pisici.

— Ceilalţi? întrebă Colomba cu glasul stins.

Chilina făcu semnul crucii cu arătătorul şi cu degetul din mijloc. O vie îmbujorare se ivi pe faţa Colombei peste paloarea ei de moarte. După ce aruncă o privire plină de patimă spre casa Barricinilor, se întoarse surâzătoare către musafiri:

— Poftiţi la cafea.

Ştafeta bandiţilor avea multe de povestit. Idiomul ei, tradus de Colomba într-o italiană aşa şi-aşa, apoi în englezeşte de miss Nevil, îl făcu adesea pe colonel să rostească blesteme şi pe miss Lydia să ofteze; Colomba, însă, asculta liniştită; îşi frământa numai, să-l rupă, şervetul damaschinat. I-a tăiat de cinci-şase ori vorba fetiţei, pentru a o face să-i spună şi răspună că Brandolaccio susţinea că rana nu-i primejdioasă şi că mai văzuse şi altele la fel. În încheiere, Chilina înştiinţă că Orso cere stăruitor hârtie de scris şi că o roagă pe ea, sora lui, să se roage de o doamna care se află poate în casa lor, să nu plece înainte de a primi o scrisoare de la el. Asta, mai spuse copila, e ceea ce-l chinuia mai mult!

— O pornisem la drum când m-a chemat din nou ca să-mi deie această poruncă. Era a treia oară că mi-o dădea. La auzul acestei dorinţe a fratelui ei, Colomba zâmbi uşor, strângând cu putere mâna englezoaicei, care izbucni în plâns şi nu socoti nimerit să mai traducă tatălui ei această parte a povestirii.

— Da, vei rămâne cu mine, draga mea prietenă – exclamă Colomba, sărutând-o pe miss Nevil – şi ne vei ajuta.

Apoi, scoţând dintr-un dulap un maldăr de cearşafuri vechi, începu să le taie pentru a face fâşii şi scamă pentru răni. Văzându-i ochii strălucitori, faţa vioaie şi trecerea de la îngrijorare la seninătate, era greu de spus dacă rana fratelui o mişca atât, pe cât o încânta moartea duşmanilor ei. Acu turna cafea colonelului lăudându-şi iscusinţa de a o fierbe; acu îi dădea de lucru domnişoarei Nevil şi Chilinei îndemnându-le să coasă fâşiile şi să le strângă în suluri; întrebă pentru a douăzecea oară dacă Orso suferea mult din cauza rănii. Se oprea mereu în mijlocul lucrului pentru a-i spune colonelului:

— Doi oameni atât de îndemânatici! atât de straşnici! El singur, rănit, cu un singur braţ… i-a doborât pe amândoi. Ce curaj, colonele! Nu-i aşa că e un erou? Ah! miss Nevil, ce fericire să trăieşti într-o ţară liniştită ca a dumitale! … Sunt sigură că nu-l cunoşteai încă pe fratele meu! … Am spus eu: hultanul îşi va deschide aripile! … Te înşelai când îl credeai atât de blând… Adevărul e că lângă dumneata, miss Nevil! … Ah! dacă te-ar vedea lucrând pentru el… Sărmanul Orso!

Miss Lydia nu lucra de loc şi nu scotea o vorbă. Tatăl ei întreba de ce nu se grăbeau să facă o plângere unui magistrat. Vorbea de ancheta coroner80-ului şi de multe alte lucruri necunoscute în Corsica. În sfârşit, voia să ştie dacă conacul acestui bun domn Brandolaccio, care dăduse ajutor rănitului, era foarte departe de Pietranera, şi dacă nu s-ar putea duce el însuşi să-şi vadă prietenul.

Şi Colomba răspundea cu calmul ei obişnuit că Orso e în maquis; că era îngrijit de un bandit; că era primejdios să iasă la iveală înainte de a lua cunoştinţă de hotărârile prefectului şi ale judecătorilor; în sfârşit, că va face în aşa fel, încât un medic bun să se ducă în taină la el.

— Mai ales, domnule colonel, aminteşte-ţi bine – spunea ea – că ai auzit cele patru focuri de puşca şi că mi-ai spus că Orso n-a tras el întâi.

Colonelul nu înţelegea nimic din afacerea asta şi fiica lui nu făcea decât să ofteze şi să-şi şteargă ochii.

Ziua era pe sfârşite când a intrat în sat un jalnic convoi. I se aduceau avocatului Barricini cadavrele copiilor săi, întins fiecare de-a latul unui catâr dus de un ţăran. O droaie de clienţi şi de gură-cască urmau lugubrul cortegiu. O dată cu ei veneau jandarmii, care vin veşnic prea târziu, şi ajutorul de primar, care ridica braţele la cer, repetând mereu:

— Ce-o să spună domnul prefect!

Câteva femei, printre care doica lui Orlanduccio, îşi smulgeau părul şi scoteau urlete sălbatice. Dar durerea lor zgomotoasă producea mai puţină impresie decât deznădejdea mută a unui personaj care atrăgea toate privirile. Era nenorocitul tată care, mergând de la un cadavru la celălalt, le ridica capetele mânjite de pământ, le săruta buzele vinete, le ţinea mâinile înţepenite ca pentru a-i feri de hopurile drumului. Din când în când deschidea gura, vrând parcă să vorbească, dar nu izbutea să scoată nici un strigăt, nici o vorbă. Mereu cu ochii aţintiţi la cadavre, se împiedica de pietre, de copaci, de toate piedicile pe care le întâlnea.

Vaietele femeilor, blestemele bărbaţilor s-au înteţit când s-au apropiat de casa lui Orso. Pentru că vreo câţiva ciobani rebbianişti îndrăzniseră să scoată un strigăt de izbândă, potrivnicii lor nu-şi mai putură stăpâni mânia. „Răzbunare! răzbunare!” strigară câţiva. Zvârliră cu pietre şi două focuri de puşcă îndreptate spre ferestrele încăperii în care se aflau Colomba şi oaspeţii ei au străpuns obloanele, făcând aşchiile să zboare până pe masa lângă care erau aşezate cele două femei. Miss Lydia scoase nişte ţipete îngrozitoare, colonelul apucă o puşcă, iar Colomba, înainte ca cineva s-o poată opri, se repezi spre uşa casei şi o deschise năvalnic. Acolo, în faţa pragului înalt, cu mâinile întinse pentru a-şi blestema vrăjmaşii, strigă:

— Mişeilor! trageţi în femei, în străini! Sunteţi oare corsicani? Sunteţi oare oameni? Păcătoşilor, care nu ştiţi decât să asasinaţi pe la spate, poftiţi! Vă dispreţuiesc. Sunt singură; fratele meu e departe. Ucideţi-mă, ucideţi-mi oaspeţii; asta e demn de voi… Nu îndrăzniţi, mişei ce sunteţi! Ştiţi că ne vom răzbuna. Duceţi-vă, duceţi-vă să plângeţi ca muierile şi mulţumiţi-ne că nu vă mai cerem sânge!

Era în vocea şi în atitudinea Colombei ceva impunător şi fioros; văzând-o, mulţimea s-a dat înapoi înspăimântată, ca la ivirea acelor zâne răufăcătoare despre care se povestesc în Corsica nenumărate poveşti fioroase, iarna, la clacă. Ajutorul, jandarmii, şi câteva femei s-au folosit de această împrejurare pentru a se arunca între cele două tabere; căci păstorii rebbianişti îşi şi pregăteau armele şi câtva timp dăinui teama să nu se işte o luptă generală, în piaţă. Dar şefii celor două tabere erau lipsă, şi corsicanii, care şi la mânie stau sub porunca lor, ajung arareori la încăierare în lipsa căpeteniilor izvoditoare ale ciocnirilor dintre ei. De altfel, Colomba, devenind prevăzătoare datorită reuşitei, îşi ţinu micuţa garnizoană în frâu.

— Lăsaţi bieţii oameni să plângă – spuse ea – lăsaţi bătrânul să-şi ia carnea lui. La ce bun să ucizi acest bătrân vulpoi care nu mai are dinţi să muşte? Giudice Barricini! Aminteşte-ţi de ziua de 2 august! Aminteşte-ţi de portofelul însângerat în care ai scris cu mâna ta de plastograf! Tatăl meu scrisese acolo datoria ta! Fiii tăi au plătit-o. Îţi dau chitanţă, bătrâne Barricini!

Colomba, cu braţele încrucişate, cu zâmbet dispreţuitor pe buze, văzu cum sunt duse cadavrele în casa duşmanilor, apoi cum se împrăştia încet mulţimea, închise uşa şi, întorcându-se în sufragerie, îi spuse colonelului:

— Vă cer iertare pentru compatrioţii mei, domnule colonel. Niciodată n-aş fi crezut ca nişte corsicani să tragă într-o casă în care sunt străini şi mi-e ruşine pentru ţara mea.

Seara, după ce miss Lydia se retrăsese în camera ei, colonelul o urmă şi întrebă dacă n-ar face bine să plece chiar a doua zi dintr-un târg în care în fiecare clipă erai în primejdie să primeşti un glonte în cap, şi cât mai curând din acea ţară, în care nu vezi decât crime şi trădări.

Miss Nevil nu răspunse pe dată şi se vedea bine că propunerea tatălui ei o pusese în mare încurcătură. În sfârşit, rosti:

— Cum am putea părăsi această tânără nenorocită într-un moment când are nevoie de atâta mângâiere? Nu găseşti, tată, că ar fi crud din partea noastră?

— La tine mă gândesc, fata mea – spuse colonelul – şi dacă te-aş şti în siguranţă la hotelul din Ajaccio, te asigur că mi-ar părea rău să părăsesc această insulă blestemată fără să fi strâns mâna inimosului della Rebbia.

— Ei bine, tată! să mai aşteptăm şi, înainte de a pleca, să vedem dacă nu le-am putea fi de folos.

— Suflet bun! spuse colonelul, sărutându-şi fata pe frunte. Îmi place să te văd jertfindu-te pentru a alina nenorocirea altora. Să rămânem; nu ai a te căi nicicând că ai făcut o faptă bună.

Miss Lydia se frământa în pat fără să poată dormi. Ba zgomotele nelămurite pe care le auzea îi păreau să fie pregătirea unui atac împotriva casei; ba, liniştită în ceea ce o privea, se gândea la sărmanul rănit, întins probabil la acel ceas pe pământul rece, fără alt ajutor decât acela la care se putea aştepta de la mila unui bandit. Şi-l închipuia plin de sânge, zbătându-se în suferinţi îngrozitoare; şi, ceea ce e ciudat, e că de fiecare dată când imaginea lui Orso îi venea în minte, i se arăta întotdeauna aşa cum îl văzuse în clipa plecării lui, sărutând talismanul pe care i-l dăduse ea… Se gândea apoi la vitejia lui. Se gândea că primejdia îngrozitoare din care scăpase, o înfruntase din pricina ei, pentru a o vedea puţin mai devreme. Nu mai lipsea mult ca să se convingă că Orso îşi rupsese braţul pentru a o apăra pe ea. Se dojenea pentru rana lui, dar îl admira şi mai mult; şi dacă faimoasa lovitură dublă nu avea, în ochii ei, acelaşi merit ca în cei ai lui Brandolaccio şi ai Colombei, găsea, totuşi, că puţini eroi de roman ar fi dat dovadă de atâta îndrăzneală şi sânge rece într-o atât de mare primejdie. Şedea în camera Colombei. Deasupra unui fel de altar de stejar, lângă o ramură de finic sfinţită, era agăţat în perete un portret în miniatură al lui Orso în uniformă de sublocotenent. Miss Nevil dădu jos portretul, îl privi îndelung şi-n loc să-l pună de unde îl luase, îl aşeză lângă patul ei.

N-a adormit decât în zori de zi, şi soarele era de două suliţi deasupra zării când s-a trezit. În faţa patului o văzu pe Colomba, care aştepta nemişcată clipa când va deschide ochii.

— Ei bine, domnişoară, nu te simţi foarte prost în casa noastră sărăcăcioasă? o întrebă Colomba. Mă tem că n-ai dormit de loc.

— Ai ştiri de la el, draga mea prietenă? spuse miss Nevil, aşezându-se în capul oaselor.

Zări portretul lui Orso şi se grăbi să arunce o batistă pentru a-l ascunde.

— Da, am – spuse Colomba zâmbind.

Şi, luând portretul, zise:

— Găseşti că-i seamănă? E mai bine decât aici.

— Doamne! … făcu miss Nevil foarte ruşinată – am desprins… din nebăgare de seamă… acest portret… Am cusurul de a pune mâna pe toate… şi de a nu pune nimic la loc… Cum se simte fratele dumitale?

— Destul de bine. Giocanto a venit azi-dimineaţă înainte de orele patru. Mi-a adus o scrisoare… pentru dumneata, miss Lydia; Orso nu mi-a scris mie.

Pe adresă scrie, ce-i drept: Colomba; dar mai jos: Pentru miss N… Surorile nu sunt geloase. Giocanto spune c-a suferit mult ca să scrie. Giocanto, care are un scris minunat, se oferise să scrie sub dictarea lui. N-a vrut. Scria cu creionul, culcat pe spate. Brandolaccio ţinea hârtia. În fiecare clipă fratele meu voia să se scoale; şi atunci, la cea mai mică mişcare, simţea dureri îngrozitoare în braţ. Îţi făcea milă, spunea Giocanto. Iată scrisoarea.

Miss Nevil citi scrisoarea, scrisă în englezeşte, din, fără îndoială, prisoselnică fereală de gura lumii.

Iată ce scria într-însa: „Domnişoară, Piază-rea mi-a dat ghes; nu ştiu ce vor spune duşmanii mei, ce bârfeli vor scorni. Dar dacă, la domnia-ta nu-şi vor afla crezare, scornească-le, nu-mi pasă. De când te-am văzut, m-am lăsat legănat de visuri nebuneşti. A fost nevoie de acest prăpăd ca să-mi dau seamă de nebunia mea; acum m-am potolit. Ştiu ce soartă mă aşteaptă şi m-am împăcat cu acest gând. Inelul pe care mi l-ai dăruit şi pe care îl priveam ca pe un talisman al fericirii, nu mă mai simt vrednic să-l port. Frică mi-e, miss Nevil, să nu te căieşti de felul în care ţi-ai împărţit darurile şi frică mi-e, mai ales, să nu-mi amintească vremea nebuniei mele. Colomba ţi-l va înapoia… Bun rămas, domnişoară, vei părăsi Corsica şi n-am să te mai văd; dar spune-i surorii mele că mă mai bucur încă de preţuirea domniei-tale, încredinţeaz-o că tot mai sunt vrednic de ea.

O. D. R.”

Miss Lydia se întorsese pentru a citi scrisoarea şi Colomba, care n-o slăbise din ochi, îi înmână inelul egiptean cu o privire care voia să zică: ce-nseamnă asta? Dar miss Lydia nu îndrăznea să ridice capul şi mânuia cu amărăciune inelul, când punându-l, când scoţându-l din deget.

— Dragă miss Nevil – spuse Colomba – nu-mi poţi spune ce scrie fratele meu? Vorbeşte de sănătatea lui?

— Dar… spuse miss Lydia roşind – nu vorbeşte de asta… Scrisoarea e în englezeşte… Mă însărcinează să spun tatălui meu… Nădăjduieşte că prefectul va putea îndrepta…

Colomba se aşeză pe pat, zâmbind cu viclenie, luă mâinile lui miss Nevil şi, privind-o cu ochii ei pătrunzători, îi spuse:

— Ce gând ai? Ai să-i răspunzi fratelui meu, nu-i aşa? E o facere de bine! Când a sosit scrisoarea m-am gândit să te trezesc, dar n-am îndrăznit.

— N-ai făcut bine – spuse miss Nevil – dacă un cuvânt al meu ar putea să-l…

— Acuma nu-i pot trimite scrisori. A sosit prefectul şi Pietranera e plină de oamenii lui. Mai târziu, vom vedea. Ah! dacă l-ai cunoaşte pe fratele meu, miss Nevil, l-ai iubi cum îl iubesc eu… E atât de bun! Atât de curajos! Gândeşte-te numai la ce a făcut! Singur, ţinând piept la doi, şi rănit!

Prefectul se întorsese. Înştiinţat de o depeşă trimisă de ajutorul de primar, descălecase cu jandarmi, voltijori, şi pe deasupra adusese procuror regal, grefier şi celelalte, pentru a lua în cercetare proaspăta şi cumplita pacoste care încurca, sau dacă vreţi, punea capăt duşmăniilor dintre familiile din Pietranera. Puţin după sosirea lui, întâlnindu-se cu colonelul şi cu fiica lui, nu le-a ascuns că se temea ca afacerea să nu ia o întorsătură proastă.

— Ştiţi – spunea el – că lupta nu a avut martori; şi reputaţia de îndemânare şi curaj a acestor nenorociţi tineri era atât de bine cunoscută, că nimănui nu-i vine să creadă că domnul della Rebbia să-i fi putut ucide fără ajutorul bandiţilor la care se spune că şi-ar fi luat sălaş.

— E cu neputinţă – a exclamat colonelul – Orso della Rebbia este un băiat numai onoare; răspund de el.

— Cred – a spus prefectul – dar procurorul regal (domnii ăştia sunt foarte bănuitori), nu-mi pare tocmai binevoitor. Are la mână un document dăunător prietenului dumneavoastră. E o scrisoare ameninţătoare adresată lui Orlanduccio, în care îi dă întâlnire… şi această întâlnire i se pare o capcană.

— Acest Orlanduccio – spuse colonelul – a refuzat să se bata ca un om de onoare.

— Nu este obiceiul. Aici, oamenii stau la potecă şi se ucid pe la spate, acesta e obiceiul pământului. Este şi o mărturie binevoitoare; o fetiţă care mărturiseşte că a auzit patru detunături, dintre care cele două din urmă, mai puternice decât celelalte, purcedeau dintr-o armă de mare calibru, ca puşca domnului della Rebbia. Din nefericire, fetiţa e nepoata unuia dintre bandiţi, care e bănuit de complicitate şi-şi ştie lecţia pe dinafară.

— Domnule – întrerupse miss Lydia – roşind până în albul ochilor, eram pe drum când au fost trase focurile de puşcă, şi le-am auzit şi noi.

— Într-adevăr? Asta ar putea schimba multe. Şi dumneata, domnule colonel, ai băgat de seamă acelaşi lucru?

— Da – urmă cu aprindere miss Nevil – tatăl meu care se pricepe la arme, e cel care a spus: Ăsta e domnul della Rebbia care trage cu puşca mea.

— Şi aceste focuri de puşcă pe care le-aţi recunoscut, e sigur că erau cele din urmă?

— Fireşte, nu-i aşa, tată?

Colonelul nu avea memorie prea bună; dar în orice ocazie se ferea să-şi contrazică fiica.

— Trebuie să vorbim, fără zăbavă, procurorului regal despre asta, domnule colonel. De altfel, aşteptăm în astă-seară un doctor care va examina cadavrele şi va verifica dacă rănile au fost făcute cu arma despre care e vorba.

— Eu i-am dat-o lui Orso – spuse colonelul – şi aş vrea s-o ştiu în fundul mării… Adică… bietul băiat! Sunt tare mulţumit că o avea cu el, căci fără Mantonul meu, nu prea văd cum ar fi scăpat.