XV.

Către ceasurile şase dimineaţa, un servitor al prefectului bătu la poarta lui Orso. Primit de Colomba îi spuse că prefectul e gata de plecare şi că-l aşteaptă pe Orso. Colomba îi răspunse, fără şovăială, că fratele ei căzuse tocmai atunci pe scară, că şi-a scrântit un picior şi că, nefiind în stare să facă un pas, îl roagă mult să fie iertat şi că i-ar rămâne foarte îndatorat dacă s-ar osteni venind până la el. Puţin după plecarea trimisului, Orso coborî şi îşi întrebă sora dacă prefectul n-a trimis după el.

— Te roagă să-l aştepţi aici – îi spuse ea – cu mare îndrăzneală.

Trecuse o jumătate de oră fără ca cea mai mică mişcare să se fi simţit dinspre casa Barricinilor; în timpul acesta, Orso o întrebă pe Colomba dacă mai descoperise ceva; ea răspunse că va da lămuriri în faţa prefectului. Se străduia să pară foarte liniştită, dar chipul şi ochii ei vădeau un zbucium nepotolit.

În fine, uşa casei Barricini se deschise şi prefectul, în haine de călătorie, ieşi cel dintâi, urmat de primar şi de cei doi fii. Nu mică fu uluirea localnicilor care pândeau din zorii zilei plecarea primului dregător al judeţului, când îl văzură, însoţit de cei trei Barricini, străbătând piaţa ca pe-un câmp şt întrând în casa della Rebbia. „Încheie pace” – exclamară şmecherii satului.

— Vă spuneam eu într-o doară – făcu un bătrân – că Orso Antonio a trăit prea mult pe continent ca să se mai poarte ca un om de inimă.

— Totuşi – răspunse un rebbianist – ţine seamă că Barricinii se duc la el. Cer iertare.

— Prefectul i-a îmbrobodit pe toţi – răspunse bătrânul; nu mai e vrednicie în ziua de azi şi tinerii nu se mai sinchisesc de sângele părintesc, de parcă toţi ar fi bastarzi.

Nu mică i-a fost mirarea prefectului găsindu-l pe Orso în picioare şi mergând nestingherit. În două vorbe, Colomba luă minciuna asupră-i şi-şi ceru iertare:

— Dacă ai fi locuit aiurea, domnule prefect – spuse ea – fratele meu s-ar fi grăbit de ieri să-ţi înfăţişeze închinăciunile sale.

Orso nu mai ştia cum să se dezvinovăţească, arătând că nu e întru nimic părtaş la acest ridicol şiretlic, de care se simţea profund umilit. Prefectul şi bătrânul Barricini părură a crede în sinceritatea acestor păreri de rău, întărite, de altfel, prin zăpăceala lui şi prin mustrările aduse surorii sale. Dar fiii primarului nu arătau tocmai mulţumiţi:

— Îşi bat joc de noi – spuse Orlanduccio destul de tare pentru a fi auzit.

Dacă sora mea mi-ar juca asemenea feste – spuse Vincentillo – i-aş tăia eu cheful să mai încerce.

Aceste vorbe şi felul în care au fost rostite nu-i plăcură lui Orso, făcându-l să-şi mai piardă ceva din bunăvoinţă.

Între el şi fraţii Barricini se încrucişară priviri în care numai îngăduinţă nu era.

În timp ce toată lumea se aşezase, în afară de Colomba care rămăsese în picioare lângă uşa de la bucătărie, prefectul luă cuvântul şi după câteva banalităţi asupra prejudecăţilor locale, aminti că cea mai mare parte din duşmăniile cele mai înverşunate nu se întemeiau decât pe neînţelegeri. Apoi, adresându-se primarului, îi spuse că domnul della Rebbia n-a crezut niciodată că familia Barricini ar fi avut vreun amestec, direct sau indirect, în jalnica întâmplare care l-a lăsat fără tată; că îi rămăseseră, ce-i drept, oarecare îndoieli asupra unui amănunt al procesului care a fiinţat între cele două familii; că îndoiala aceasta era de înţeles, dată fiind lunga lipsă a domnului’ Orso şi felul informaţiilor care i s-au dat, că luminat acum de destăinuiri proaspete, se găsea pe deplin mulţumit şi dorea să statornicească cu domnul Barricini şi fiii săi legături de prietenie şi bună vecinătate.

Orso se înclină în silă; domnul Barricini îngăimă câteva cuvinte pe care nimeni nu le auzi; fiii lui priveau grinzile din tavan. Prefectul, urmându-şi cuvântarea, se pregătea, după ce i-o dăduse lui Barricini, să-i dea şi lui Orso refeneaua, când Colomba, trăgând de sub bariz câteva hârtii, păşi cu dârzenie între părţile contractante:

— Aş privi cu nespusă mulţumire încetarea vrăjmăşiei dintre familiile noastre; dar, pentru ca împăcarea să nu fie făţarnică, trebuie să ne luminăm, ca nici o umbră de îndoială să nu mai stăruie. Domnule prefect, destăinuirea lui Tomaso Bianchi îmi dă, pe bună dreptate, de bănuit, venind de la un om atât de deocheat. Am spus că fiii dumneavoastră l-au văzut, poate, pe omul acesta în închisoarea de la Bastia…

— Nu-i adevărat – întrerupse Orlanduccio – nu l-am văzut.

Colomba îi aruncă o privire de dispreţ şi urmă cu prefăcută linişte:

— Aţi spus că Tomaso l-ar fi ameninţat pe domnul Barricini în numele unui bandit de temut, pentru că voia ca fratele lui să rămână cu moara pe care tatăl meu i-o da cu arendă mică? …

— Asta sare-n ochi – spuse prefectul.

— Din partea unui nemernic, cum pare a fi acest.

Bianchi, nu-i de mirare – spuse Orso, înşelat de cumpătul surorii lui.

— Scrisoarea măsluită – urmă Colomba, ai cărei ochi începură să lucească cu o flacără mai vie – poartă data de 11 iulie. Tomaso era atunci la fratele lui, la moară.

— În adevăr – spuse primarul, cu oarecare nelinişte.

— Ce interes avea atunci Tomaso Bianchi?! exclamă Colomba cu un aer triumfător. Zapisul fratelui său îşi împlinise sorocul; tatăl meu îl înştiinţase că la 1 iulie poate pleca. Iată condica tatălui meu, ciorna concedierii, scrisoarea unui samsar din Ajaccio care ne propune un nou morar.

Vorbind astfel, i-a predat prefectului hârtiile pe care le ţinea în mână. A fost o clipă de uimire generală. Primarul păli. Orso înaintă, încruntând sprâncenele, să vadă hârtiile pe care prefectul le citea cu multă atenţie.

— Îşi bat joc de noi! exclamă din nou Orlanduccio, ridicându-se mânios. Să mergem, tată, n-ar fi trebuit să venim aici.

O clipă i-a fost de ajuns domnului Barricini pentru a-şi recăpăta sângele rece. Ceru hârtiile să le cerceteze; prefectul i le înmână, fără să scoată o vorbă. Ridicându-şi ochelarii pe frunte, primarul le răsfoi cu destulă nepăsare, pe când Colomba îl urmărea cu ochii unei tigroaice care vede o căprioară apropiindu-se de vizuina puilor ei.

— Dar – spuse domnul Barricini lăsând să-i lunece ochelarii şi înapoind hârtiile prefectului – cunoscând bunătatea răposatului… Tomaso s-a gândit… trebuie să se fi gândit… că domnul colonel se va răzgândi şi că-i va lăsa moara… Fapt e că i-a lăsat-o, aşa că…

— Eu i-am lăsat-o – spuse Colomba cu dispreţ. Tatăl meu murise şi, în situaţia mea, trebuia să cruţ oblăduiţii familiei mele.

— Totuşi – spuse prefectul – acest Tomaso recunoaşte că el a scris scrisoarea… asta e limpede.

— Ceea ce e limpede pentru mine – întrerupse Orso – e că afacerea asta are dedesubturi murdare.

— Îmi mai rămâne să spulber o afirmaţie a acestor domni, adăugă Colomba.

Deschise uşa de la bucătărie şi Brandolaccio, licenţiatul în teologie, şi câinele Brusco pătrunseră, fără întârziere, în odaie. Cei doi bandiţi erau, cel puţin la vedere, neînarmaţi; aveau ei cartuşiere la brâu, dar cum erau fără pistoale, era ca şi cum n-ar fi fost. Când au intrat în odaie şi-au scos cuviincios căciulile.

Îşi poate oricine închipui impresia produsă de neaşteptata lor ivire. Primarul, mai să cadă jos; fiii lui îl acoperiră vitejeşte cu trupul lor, cu mâna în buzunarul hainei, căutându-şi stiletele. Prefectul făcu un pas către uşă, pe când Orso, înşfăcându-l pe Brandolaccio de guler, îi strigă:

— Ce cauţi aici, ticălosule?

— E-o cursă! exclamă primarul, încercând să deschidă uşa; dar Saveria, după porunca bandiţilor, o încuiase pe dinafară, învârtind cheia de două ori, după cum s-a aflat mai târziu.

— Oameni buni – spuse Brandolaccio – nu vă fie teamă de mine; dracul nu e atât de negru pe cât pare. Nu avem nici un gând rău. Sluga dumneavoastră, domnule prefect. Mai uşor, domnule locotenent, că mă gâtuiţi. Am venit ca martori. Hai, vorbeşte tu, popă, că eşti mai lehău.

— Domnule prefect – spuse banditul – nu am cinstea să vă cunosc. Mă numesc Giocanto Castriconi, cunoscut mai bine sub numele de popa. A! mă recunoaşteţi! Domnişoara, pe care n-am avut prilejul s-o cunosc nici cât pe dumneavoastră, mi-a trimis vorbă să-i dau lămuriri despre un anume Tomaso Bianchi cu care am stat la răcoare acum trei săptămâni, în puşcăria de la Bastia. Iată ce am a vă spune…

— Nu te osteni în zadar – spuse prefectul; nu am nimic de auzit de la unul ca dumneata… Domnule della Rebbia, îmi place să cred că nu ai nici un amestec în această urâcioasă uneltire. Eşti sau nu stăpân în casa dumitale? Porunceşte să se deschidă uşa. Sora dumitale va avea poate să dea seamă de legăturile pe care le are cu aceşti bandiţi.

— Domnule prefect – spuse Colomba – binevoieşte să dai ascultare celor ce va spune omul acesta. Ai venit aici să faci dreptate la toţi şi datoria dumitale e să cauţi adevărul. Vorbeşte, Giocanti Castriconi.

— Nu-l ascultaţi! strigară toţi trei Barricini într-un glas.

— Dacă vorbesc toţi odată – spuse banditul zâmbind – nu mai e chip să te-nţelegi. Aşadar, în închisoare, aveam ca tovarăş, n-am zis prieten, pe-acest Tomaso, de care e vorba. Domnul Orlanduccio venea foarte des să-l vadă.

— Minciună – strigară amândoi fraţii într-un glas.

— Două negaţii dau o afirmaţie – spuse cu răceală Castriconi. Tomaso avea bani; mânca şi bea tot ce-i mai bun. Am o slăbiciune pentru mâncarea aleasă (e mica mea meteahnă) şi cu toată sila pe care o simţeam pentru derbedeu, am căzut în ispită şi am luat de câteva ori masa cu el. Drept răsplată, i-am propus să evadeze cu mine… O puştancă… cu care mă aveam bine, mi-a înlesnit fuga. Nu vreau să compromit pe nimeni. Tomaso a refuzat, spunându-mi că n-are nici o grijă în ce-l priveşte, că avocatul Barricini a vorbit despre el cu toţi judecătorii, că va ieşi basma curată şi chiar cu bani la chimir pe deasupra. Cât despre mine, am socotit că e mai bine să ies la aer. Dixi.

Tot ce spune omul acesta nu-i decât minciună, spuse cu hotărâre Orlanduccio. Dacă am fi în câmp deschis şi fiecare cu puşca lui, n-ar mai vorbi aşa.

— Moţată gogomănie! exclamă Brandolaccio. Nu te pune rău cu popa, Orlanduccio.

— N-ai de gând să mă laşi o dată să plec, domnule della Rebbia? spuse prefectul, bătând din picior.

— Saveria, Saveria, pentru Dumnezeu – strigă Orso – deschide.

— O clipă – spuse Brandolaccio. Se cuvine s-o ştergem noi întâi. Domnule prefect, în întâlnirile la amici comuni, e obiceiul să se dea la plecare un răgaz de o jumătate de oră.

Prefectul îi aruncă o privire dispreţuitoare.

— Sluga dumneavoastră, adăugă Brandolaccio. Apoi, întinzând braţul înainte: Hai, Brusco, spuse el câinelui, sari pentru domnul prefect!

Câinele sări, bandiţii îşi luară în grabă armele din bucătărie, fugiră prin grădină şi după un şuierat subţire de la poartă, uşa odăii se deschise ca prin farmec.

— Domnule Barricini – spuse Orso cu o mânie stăpânită – eşti un falsificator. Voi face chiar astăzi procurorului regal plângere împotriva dumitale pentru fals în complicitate cu Bianchi. Voi avea, poate, de făcut o plângere şi mai gravă împotriva dumitale.

— Şi eu, domnule della Rebbia – spuse primarul

— Voi face plângere pentru atragere în capcană şi complicitate cu bandiţii. Până atunci, domnul prefect te va da pe mâna jandarmeriei.

— Prefectul îşi va face datoria – răspunse acesta cu asprime. Va veghea ca ordinea să nu fie tulburată la Pietranera şi va avea grijă ca să se facă dreptate. Mă adresez tuturor, domnilor.

Primarul şi Vincentello ieşiră din încăpere urmaţi de Orlanduccio care mergea de-andărătelea; văzându-l, Orso îi spuse în şoaptă:

— Tatăl dumitale e un bătrân pe care îl pot turti dintr-o palmă; o păstrez pentru dumneata şi pentru fratele dumitale.

Drept răspuns, Orlanduccio îşi scoase stiletul şi se năpusti asupra lui Orso ca un disperat; dar, înainte de a se fi putut sluji de arma lui, Colomba îi apucase braţul şi i-l răsucise cu putere, în timp ce Orso, lovindu-l cu pumnul în faţă, îl făcuse să se dea câţiva paşi înapoi şi să se lovească zdravăn de pervazul uşii. Lui Orlanduccio îi lunecă stiletul din mână, dar Vincentello îl avea pe al său şi se întorsese în odaie, când Colomba, repezindu-se la o puşcă, îi dovedi că lupta nu-i egală. În acelaşi timp, prefectul se aruncă între combatanţi.

— Pe curând, Ors’ Anton’! strigă Orlanduccio; şi, trăgând cu putere uşa odăii, o încuie cu cheia, pentru a avea timp să se retragă.

Orso şi prefectul, fiecare în colţul lui, preţ de un sfert de oră nu şi-au vorbit. Cu trufia triumfului pe frunte, Colomba îi privea pe rând, rezemată de arma care hotărâse victoria.

— Ce ţară! Ce ţară! exclamă prefectul, sărind, deodată, de pe scaun. Domnule della Rebbia, ai căzut în greşeală. Îţi cer cuvântul dumitale de onoare că nu vei mai face nici un gest necugetat şi că vei aştepta ca justiţia să-şi spună cuvântul în această blestemată afacere.

— Da, domnule prefect, nu trebuia să dau în acest ticălos; de vreme ce l-am lovit, însă, nu-i pot refuza satisfacţia pe care mi-a cerut-o.

— Lasă astă! El nu vrea să se bată în duel cu dumneata! … Dar dacă te asasinează… Ai făcut tot ce trebuie pentru asta.

— Ne vom păzi – spuse Colomba.

— Orlanduccio – spuse Orso – îmi pare a fi un băiat de inimă şi mă aştept la mai mult de la el. Şi-a scos stiletul fără şovăială; în locul lui aş fi făcut poate la fel; şi sunt fericit că sora mea n-are mână de femeiuşcă.

— Nu vă veţi bate în duel! exclamă prefectul; v-o interzic.

— Permite-mi să-ţi spun, domnule, că în materie de onoare nu recunosc altă autoritate în afară de conştiinţa mea.

— Îţi afirm că n-o să ieşiţi pe teren!

— Eşti în măsură să mă arestezi, domnul meu… numai dacă mai poţi pune mâna pe mine. Dar chiar dacă asta s-ar întâmpla, n-ai face decât să amâni o socoteală care a ajuns de neînlăturat. Eşti un om de onoare, domnule prefect, şi ştii bine că altfel nu se poate.

— Dacă l-ai aresta pe fratele meu – interveni Colomba – jumătate din sat ar sări pentru el şi s-ar isca un schimb cumplit de focuri.

— Te previn, domnule – spuse Orso – şi te rog să mă crezi că nu-i o lăudăroşenie, te previn că dacă domnul Barricini va abuza de autoritatea lui de primar ca să mă aresteze, mă voi apăra.

— Cu începere de azi – spuse prefectul – domnul Barricini e suspendat din funcţie… Sper să se dezvinovăţească… Dar, ascultă-mă, domnul meu, crede-mă că nu-ţi vreau răul. Nu-ţi cer mare lucru: şezi liniştit acasă, până ce mă întorc eu de la Corte. Nu lipsesc decât trei zile. Îmi făgăduieşti să te abţii până atunci de la orice act de duşmănie?

— Nu pot făgădui, domnule, dacă, după cum mă aştept, Orlanduccio îmi cere o întâlnire.

— Cum asta, domnule della Rebbia, dumneata, ostaş francez, să te baţi cu un om pe care-l bănuieşti de fals?

— L-am lovit.

— Dar dacă ai fi fost lovit de un ocnaş şi ţi-ar cere socoteală, te-ai bate cu el? Gândeşte-te, domnule Orso! Ei bine! Îţi cer şi mai puţin: nu-l căuta pe Orlanduccio… Îţi dau voie să te baţi dacă îţi cere o întâlnire.

— O să-mi ceară, nici vorbă, dar vă făgăduiesc să nu-i mai dau alte palme pentru a-l îndemna să se bată.

— Ce ţară – spunea într-una prefectul, plimbându-se cu paşi mari. Când o să mă întorc o dată în Franţa?

— Domnule prefect – spuse Colomba cu cel mai dulce glas – e târziu, nu vrei să iei masa cu noi?

Prefectul nu-şi putu ţine râsul.

— Am stat şi fără asta prea mult aici… asta aduce a părtinire… Şi afurisita aceea de piatră! … Trebuie să plec… Domnişoara della Rebbia… câte nenorociri nu vei fi zămislit astăzi!

— Cel puţin, domnule prefect, trebuie să recunoşti că convingerile surorii mele sunt adânci; şi sunt încredinţat că acum şi dumneata le crezi întemeiate.

— Adio, domnule – spuse prefectul făcându-i un semn cu mâna. Te previn că voi da ordin brigadierului de jandarmi să nu te piardă din ochi.

După ce a ieşit prefectul, Colomba spuse:

— Orso, aici nu eşti pe continent. Orlanduccio nu se sinchiseşte de duelurile voastre, ş-apoi nu de moarte de viteaz trebuie să moară acest ticălos.

— Colomba, scumpa mea, eşti o femeie hotărâtă. Îţi rămân foarte îndatorat că m-ai scăpat de lovitura de cuţit. Dă-mi mânuţa să ţi-o sărut. Acum, însă, lasă-mă pe mine. Sunt anumite lucruri pe care tu nu le înţelegi. Dă-mi de mâncare; şi cum o porni prefectul la drum, trimite după mica Chilina, care, după câte văd, ştie să scoată la capăt însărcinările care i se dau. Aş avea nevoie de ea să-mi ducă o scrisoare.

În timp ce Colomba supraveghea pregătirile prânzului, Orso se duse în odaia lui şi scrise următorul bilet: „Trebuie să fii grăbit să mă vezi; eu, nu mai puţin. Mâine dimineaţă, ne-am putea găsi la orele şase în valea de la Acquaviva. Sunt foarte bun ochitor la pistol şi nu-ţi propun această armă. Se spune că tragi bine cu puşca: să luăm fiecare câte o puşcă cu două focuri. Voi veni întovărăşit de un om din sat. Dacă fratele dumitale doreşte să te întovărăşească, ia un al doilea martor şi să mă previi. Numai în cazul acesta voi avea şi eu doi martori.

Orso Antonio della Rebbia.”

După ce a stat un ceas la ajutorul de primar şi după ce a intrat pentru câteva minute la Barricini, prefectul plecă la Corte, însoţit de un singur jandarm.

Un sfert de oră mai târziu, Chilina ducea scrisoarea de care s-a pomenit mai sus, dându-i-o lui Orlanduccio în mână.

Răspunsul întârzia şi n-a sosit decât în cursul serii. Era semnat de domnul Barricini-tatăl şi îi făcea cunoscut lui Orso că va încredinţa procurorului regal scrisoarea de ameninţare adresată fiului său. „Cu cugetul curat – adăugă el în încheiere – aştept ca justiţia să se rostească asupra defăimărilor dumitale.” În timpul acesta, vreo cinci-şase ciobani chemaţi de Colomba veniră să garnizoneze74 în turnul familiei della Rebbia.

La ferestrele care dădeau în piaţă, s-au aşezat archere cu toată împotrivirea lui Orso, căruia toată ziua i s-au înfăţişat oameni din burg gata să-i sară în ajutor. Într-o scrisoare care s-a primit de la el, teologul făgăduia sprijinul său şi al lui Brandolaccio, în caz că primarul s-ar folosi de ajutorul jandarmilor.

Sfârşea prin acest post scriptum: „Îmi pot lua oare îndrăzneala să vă întreb ce are de zis domnul prefect despre distinsa educaţie pe care prietenul meu o dă câinelui Brusco? În afară de Chilina, n-am pomenit elev mai ascultător şi mai înzestrat.”