XVI.

Ziua următoare trecu fără nici un semn duşmănos. Ambele tabere s-au ţinut în poziţie de apărare. Orso nu s-a urnit din casă şi poarta Barricinilor a stat neîncetat închisă. Cei cinci jandarmi lăsaţi în garnizoană la Pietranera se plimbau prin piaţă întovărăşiţi de jitar, singurul slujitor al miliţiei orăşeneşti. Ajutorul de primar nu-şi mai scotea eşarfa; dacă n-ar fi fost archerele de la fereşti, n-ai fi zis că-i stare de război. Numai un corsican ar fi băgat de seamă că în piaţă, în jurul stejarului verde nu erau decât femei.

La ora mesei, Colomba îi arătă, încântată, fratelui ei, următoarea scrisoare pe care o primise de la miss Nevil: „Iubită domnişoară Colomba, aflu cu mare plăcere, dintr-o scrisoare a fratelui dumitale, că veleatul duşmăniilor s-a încheiat. Primeşte felicitările mele. Tatăl meu nu mai poate suferi Ajaccio de când fratele dumitale nu mai e aici pentru a vorbi cu el de război şi a merge împreună la vânătoare. Plecăm astăzi şi vom petrece noaptea la ruda voastră, pentru care avem o scrisoare. Poimâine dimineaţă, pe la orele unsprezece, voi veni să-mi dai să gust din acel bruccio de la munte, atât de superior, după cât spuneţi, aceluia din oraş.

Adio, iubită domnişoară Colomba, a domniei-tale prietenă, Lydia Nevil.”

— Va să zică, n-a primit a doua mea scrisoare – exclamă Orso.

— Vezi bine, după data scrisorii ei, că domnişoara Lydia trebuie să fi fost pe drum când a ajuns scrisoarea dumitale la Ajaccio. Îi spuneai, aşadar, să nu vină?

— Îi spuneam că suntem în stare de asediu. Nu-i momentul să primeşti musafiri.

— Ei şi? Englezii ăştia sunt oameni ciudaţi. Îmi spunea, în cea din urmă noapte pe care am petrecut-o în camera ei, că i-ar părea rău să plece din Corsica fără să fi văzut o frumoasă vendetta. Dacă doreşti, Orso, i-am putea dărui priveliştea unui asalt împotriva casei duşmanilor noştri.

— Ştii tu – spuse Orso – că natura a greşit când te-a făcut femeie, Colomba? Ai fi fost un desăvârşit militar.

— Poate. În orice caz, mă duc să-mi fac bruccio-ul.

— Zadarnic. Trebuie să trimitem pe cineva să-i prevină şi să-i oprească înainte de a porni la drum.

— Da? Vrei să trimiţi un crainic pe o vreme ca asta, ca să fie luat de şuvoaie cu scrisoare cu tot? … Cum îi compătimesc pe bieţii bandiţi pe furtuna asta! Din fericire au piloni75 buni. Ştii ce trebuie să faci, Orso? Dacă încetează furtuna, pleacă mâine cum o crăpa de ziuă şi caută să ajungi la ruda noastră înainte ca prietenii tăi să fi pornit la drum. N-o să-ţi fie greu, miss Lydia se scoală întotdeauna târziu. Povesteşte-le ce s-a întâmplat la noi şi, dacă mai stăruie totuşi să vină, îi primim cu mare plăcere.

Orso n-a şovăit o clipă să-şi dea încuviinţarea şi, după câteva clipe de tăcere, Colomba urmă:

— Poate credeai că glumesc, Orso, când îţi vorbeam adineauri de un asalt împotriva casei Barricini. Ştii că suntem mai puternici, cel puţin doi contra unu? De când l-a scos prefectul din slujbă pe primar, tot satul e de partea noastră. Îi putem face harceaparcea. Nu-i greu să-i zădăreşti. Dacă ai vrea, m-aş putea duce la cişmea şi mi-aş bate joc de femeile lor; ar scoate capul afară… Cred că sunt destul de laşi ca să tragă în mine prin archerele lor, deşi nu m-ar nimeri. Atâta ne trebuie: se cheamă că ei au început. Cu atât mai rău pentru învinşi; într-o încăierare, pas de găseşte urma biruitorului. Crede-o pe sora ta, Orso; robele negre76 care vor veni vor mâzgăli hârtie şi vor spune multe vorbe de prisos. Nu va ieşi nimic din asta. Bătrâna vulpe va şti să-i facă să vadă stele ziua în amiaza mare. Ah! dacă prefectul nu s-ar fi pus în faţa lui Vincentello, s-ar fi împuţinat cu unul.

Toate astea le spunea cu acelaşi sânge rece cu care vorbise cu o clipă înainte despre prepararea bruccio-ului. Uluit, Orso îşi privea sora cu admiraţie şi teamă.

— Draga mea Colomba – spuse el, ridicându-se de la masă – frică mi-e că eşti chiar dracul în picioare, dar fii liniştită. Dacă nu izbutesc să-i duc pe Barricini la spânzurătoare, ştiu eu cum să le vin de hac şi altfel. Plumb fierbinte sau fier rece.77 Vezi că n-am uitat dialectul corsican.

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine – spuse Colomba, oftând. Ce cal încaleci mâine, Ors’Anton’?

— Pe cel negru. De ce întrebi?

— Ca să pun să-i dea ovăz.

După ce Orso s-a dus în camera lui, Colomba a trimis-o pe Saveria şi pe ciobani la culcare şi a rămas singură în bucătărie ca să prepare bruccio-ul. Din când în când trăgea cu urechea şi părea nerăbdătoare să-l ştie pe fratele ei culcat. Când îl crezu, în sfârşit, adormit, luă un cuţit, se uită dacă e ascuţit, îşi trase în picioare nişte ghete grosolane şi, fără să facă cel mai mic zgomot, intră în grădină.

Grădina, îngrădită de ziduri, era lângă un teren destul de întins, împrejmuit cu garduri vii, unde stăteau caii, căci caii corsicani nu stau niciodată în grajd. De obicei, li se dă drumul pe câmp şi sunt lăsaţi în seama isteţimii lor în ce priveşte hrana şi adăpostul de frig şi ploi.

Colomba a deschis poarta grădinii cu aceeaşi băgare de seamă, a intrat în ocol şi, fluierând uşor, a adunat caii, cărora le ducea adesea pâine şi sare. De îndată ce calul negru s-a apropiat îndeajuns, l-a apucat cu putere de coamă şi i-a spintecat urechea cu cuţitul. Calul a făcut o săritură năprasnică şi a luat-o la fugă slobozind un ţipăt ascuţit, aşa cum fac toate dobitoacele de soiul lui când sunt săgetate de o durere vie.

Mulţumită de ce a făcut, Colomba se întorcea în grădină, când Orso şi-a deschis fereastra strigând: „Cine e?” În acelaşi timp a auzit cum îşi încarcă puşca. Din fericire pentru ea, poarta grădinii era în deplin întuneric şi un smochin stufos o acoperea în parte. Curând, după scăpărările intermitente pe care le-a văzut licărind în camera fratelui ei, şi-a dat seama că încerca să-şi aprindă lampa. S-a grăbit atunci să închidă portiţa grădinii, şi furişându-se de-a lungul zidului, în aşa fel încât rochia ei neagră să fie una cu frunzişul tufişurilor, a izbutit să se strecoare în bucătărie cu câteva clipe înainte de ivirea lui Orso.

— Ce este? îl întrebă ea.

— Mi s-a părut – spuse Orso – că cineva deschide poarta grădinii.

— Cu neputinţă. Câinele ar fi lătrat. De altfel, hai, să vedem.

Orso a făcut înconjurul grădinii, şi după ce s-a încredinţat că poarta dinafară era bine închisă, puţin ruşinat de spaima lui neîntemeiată, era gata să se întoarcă în odaia lui.

— Îmi pare bine că văd, frate – zise Colomba – că ai început să fii cu băgare de seamă, aşa cum se şi cere în aceste împrejurări.

— M-ai dăscălit tu – răspunse Orso. Bună seara.

A doua zi, o dată cu zorile, Orso era în picioare, gata să plece. Îmbrăcămintea lui vădea în acelaşi timp şi scliviseala bărbatului care se înfăţişează unei femei căreia vrea să-i placă şi prevederea corsicanului în vendetta. Deasupra unei redingote albastre, bine strânsă la mijloc, purta în bandulieră o cutiuţă de tablă cu cartuşe, atârnând de un cordon de mătase verde; stiletul şi-l băgase într-un buzunar dintr-o parte, şi în mână ţinea frumoasa puşcă de Manton încărcată cu gloanţe. În timp ce bea în grabă o ceaşcă cu cafea, turnată de Colomba, un cioban ieşise să pună frâul şi şaua pe cal. Orso şi sora lui îl urmară de aproape şi intrară în ocol. Ciobanul pusese mâna pe cal, dar lăsase să-i cadă şi şa şi căpăstru şi părea cuprins de groază, în timp ce calul, care-şi amintea rana de cu noapte şi tremura pentru cealaltă ureche, cabra, zvârlea, necheza, făcea o larmă nemaipomenită.

— Hai, grăbeşte-te! îi strigă Orso.

— Ha! Ors’ Anton’! ha! Ors’ Anton’! ţipă ciobanul. Pe sângele Fecioarei! etc.

A urmat un potop de sudălmi care nu mai sfârşeau, în cea mai mare parte cu neputinţă de reprodus.

— Ce s-o fi întâmplat? întrebă Colomba.

Toată lumea se apropie de cal şi, văzându-l sângerând şi cu urechea ciopârţită, toţi strigară de mirare şi mânie. Trebuie să spunem că sluţirea calului unui duşman înseamnă, pentru corsicani, în acelaşi timp o răzbunare, o provocare şi o ameninţare cu moartea. „Nimic alt decât un foc de puşcă poate pedepsi o astfel de fărădelege.” Cu toate că Orso, care trăise mult pe continent, simţea mai puţin decât altul grozăvia batjocurii, dacă i-ar fi ieşit totuşi un barricinist înainte, nu mai rămânea îndoială că l-ar fi făcut să ispăşească fărădelegea pe care o socotea fapta duşmanilor lui.

— Nemernică josnicie! izbucni el – să se răzbune pe un biet animal, când nu cutează să mă înfrunte făţiş.

— Ce mai aşteptăm? exclamă Colomba cu străşnicie. Vine să ne provoace, să ne stropşească caii şi noi să nu le răspundem?! Bărbaţi sunteţi?

— Răzbunare! au răspuns ciobanii. Să plimbăm calul prin sat şi să le iuruşim casa.

— Au lângă turnul lor o şură stuhuită – spuse bătrânul Polo Griffo; cât ai zice valeu! i-am şi dat foc.

Un altul poftea să se aducă scările de la clopotniţa bisericii; un al treilea, să desfunde uşile casei Barricini cu o grindă care zăcea în piaţă, urmând, se vede, să slujească la ridicarea unei clădiri; în hărmălaia asta de voci mânioase se auzea glasul Colombei făgăduind ortacilor ei să le dea, înainte de a purcede la treabă, câte un stacan cu anison.

Din nefericire, sau mai degrabă din fericire, asupra lui Orso, efectul pe care-l aştepta ea de pe urma schingiuirii bietului cal, a fost cu totul altul. El nu se îndoia că sălbatica schingiuire e isprava unuia dintre duşmanii lui şi-l bănuia, mai ales, pe Orlanduccio; dar nu credea că acest tânăr, pe care-l provocase şi-l lovise, să-şi fi spălat ruşinea despicând urechea unui cal. Dimpotrivă, această josnică şi ridicolă răzbunare îi mărea dispreţul pentru duşmanii săi şi sfârşi prin a fi de părerea prefectului, că astfel de oameni nu meritau să se măsoare cu el. De îndată ce s-a putut face auzit a declarat partizanilor săi uluiţi că trebuie să se lase de gândurile lor războinice şi că justiţia, care nu va întârzia să-şi spună cuvântul, va răzbuna îndeajuns urechea calului.

— Eu sunt stăpânul – adăugă el cu asprime – şi înţeleg să fiu ascultat. Pe cel dintâi care se va îndemna să mai vorbească de omor şi dare de foc, s-ar putea să-l pun pe foc la rându-i. Asta este! să mi se pună şaua pe sur.

— Cum, Orso – îi spuse Colomba trăgându-l deoparte – înduri să fim batjocoriţi? Dacă trăia tata, n-ar mai fi îndrăznit ei, Barricinii, să ne schingiuiască animalul.

— Îţi făgăduiesc că vor avea de ce să se căiască de fapta lor; dar e treaba jandarmilor şi a temnicerilor să pedepsească nişte mişei care n-au curaj decât faţă de dobitoace. Ţi-am spus-o, justiţia mă va răzbuna… sau dacă nu… nu vei avea nevoie să-mi aminteşti al cui fiu sunt…

— Răbdare! spuse Colomba, oftând.

— Şi ia aminte, surioară – urmă Orso – că dacă la întoarcerea mea aflu că s-a făcut vreo ieşire împotriva Barricinilor, nu ţi-o voi ierta niciodată. Apoi, cu un ton mai blând: S-ar putea, ba cred chiar că aşa o să se întâmple – adăugă el – să mă reîntorc cu colonelul şi cu fiica lui, ai grijă ca odăile lor să fie în bună rânduire, ca prânzul să fie bun, în sfârşit, ca oaspeţii noştri să se simtă cât mai bine cu putinţă. E foarte bine, Colomba, să ai curaj, dar femeia mai trebuie să ştie şi cum se gospodăreşte o casă. Hai, sărută-mă şi fii cuminte; uite, surul e înşeuat.

— Orso – spuse Colomba – n-ai să pleci singur.

— Nu am nevoie de nimeni – răspunse Orso – şi te asigur că nu voi răbda să mi se taie urechea.

— O! sub nici un cuvânt nu te las să pleci singur la vreme de război. Ho! Polo Griffo! Gian’ Francč! Memmo! luaţi-vă puştile; veţi însoţi pe fratele meu.

După un schimb de vorbe destul de aprins, Orso a fost silit, în cele din urmă, să se lase însoţit. A luat dintre ciobanii săi pe cei mai porniţi, pe cei care ţinuseră morţiş să înceapă războiul; apoi, după ce şi-a reînnoit poruncile către sora lui şi către ciobanii rămaşi, a pornit la drum făcând de data asta un ocol pentru a nu trece prin faţa casei Barricini.

Se îndepărtaseră mult de Pietranera şi goneau de zor, când, la trecerea unui pârâiaş care se pierdea într-o mlaştină, bătrânul Polo Griffo zări câţiva porci tolăniţi în mocirlă, bucurându-se în acelaşi timp de căldura soarelui şi de răcoarea apei. Luându-l la ochi pe cel mai barosan, îi trase un glonte-n cap şi-l omorî pe loc. Tovarăşii mortului se sculară şi o luară la sănătoasa cu o sprinteneală de mirare; cu toate că celălalt cioban a tras şi el la rândul lui, au ajuns teferi şi nevătămaţi într-un desiş în care s-au făcut nevăzuţi.

— Nerozilor! exclamă Orso, luaţi porcii drept mistreţi.

— Nicidecum, Ors’ Anton’ – răspunse Polo Griffo; dar turma asta e a avocatului şi vrem să-l învăţăm minte să ne mai sluţească dobitoacele.

— Cum, puşlamalelor! izbucni Orso, în culmea mâniei – maimuţăriţi ticăloşiile lor?! Lăsaţi-mă singur, mişeilor! N-am nevoie de voi. Nu sunteţi vrednici să vă luptaţi decât cu porcii. Mă jur pe Cel-de-Sus că, dacă vă mai ţineţi de mine, vă crăp capul.

Cei doi ciobani se priviră înmărmuriţi. Orso dădu pinteni calului şi dispăru în galop.

— Ei bine! a spus Polo Griffo – na-ţi-o bună! Tu îi vrei binele şi-ţi găseşti beleaua. Nici tată-său, colonelul, nu ţi-a iertat că l-ai luat odată în cătare pe avocat. Mare prost ai fost că n-ai tras! … Şi fiul… ai văzut ce-am făcut pentru dânsul… Şi el să-mi spargă capul, nu alta, ca pe o ploscă din care curge vinul. Asta-i învăţătura continentului.

— Da, şi dacă se află că tu ai omorât porcul, îţi face proces şi Ors’ Anton’ n-o să vrea să vorbească cu judecătorii, nici să plătească avocatul. Din fericire, nu te-a văzut nimeni şi sfânta Nega te scoate ea basma curată.

După o scurtă cisluire, cei doi ciobani hotărâră că cel mai cuminte era să arunce porcul într-o rovină, ceea ce şi făcură, bineînţeles după ce şi-a pus fiecare deoparte câteva hălci din nevinovata victimă a urii dintre familiile della Rebbia şi Barricini.