XVII.

Descotorisit de zurbagiii lui însoţitori, Orso îşi urmă drumul, stăpânit mai mult de gândul plăcutei revederi cu miss Nevil, decât de teama de a-şi întâlni duşmanii. „Procesul pe care-l voi avea cu nemernicii ăştia de Barricini mă va sili să mă duc la Bastia. De ce n-aş însoţi-o pe miss Nevil? De la Bastia, ce ne opreşte să mergem împreună la băile de la Orezza?” Amintiri din copilărie îl năpădiră deodată făcându-l să vadă aievea acest colţ pitoresc. Se vedea pe o pajişte verde, la picioarele unor castani seculari. Pe gazonul lucios, smălţuit cu flori albastre ca şi ochii care-i zâmbeau, o vedea pe miss Lydia aşezată lângă el. Îşi scosese pălăria, şi părul ei blond, mai gingaş şi mai dulce ca mătasea, strălucea ca aurul în soarele care răzbătea prin frunziş. Ochii ei, de un albastru pur, i se păreau mai albaştri decât sclipul ceresc. Cu obrazul sprijinit în mână asculta visătoare vorbele de dragoste pe care i le spunea tremurând. Avea pe ea aceeaşi rochie de moşul pe care o purtase ultima oară când o văzuse la Ajaccio. De sub cutele ei se ivea un picioruş în pantof de atlaz negru. Orso se gândea că ar fi tare fericit să sărute acest picioruş. În una din mâini, neînmănuşată, miss Lydia ţinea un toporaş; Orso i-l lua şi mâna ei i-o strângea pe-a lui; el săruta toporaşul şi pe urmă mâna, şi ea nu se supăra… Furat de aceste gânduri, nu mai căta la drumul pe care mergea, gonind într-una. Când să sărute pentru a doua oară, în închipuire, mâna lui miss Nevil, în loc de mână era cât pe-aci să sărute capul calului său care se priponi deodată locului. Chilina îi ieşise înainte şi îl apucase de dârlogi.

— Unde mergi aşa, Ors’ Anton’? îl întrebă ea. Nu ştii că duşmanul dumitale e prin apropiere?

— Duşmanul meu! strigă Orso, mâniat că fusese tulburat tocmai când îi era lumea mai dragă. Unde e?

— Orlanduccio e pe-aici. Te aşteaptă. Întoarce-te, întoarce-te.

— Ah! mă aşteaptă! L-ai văzut?

— Da, Ors’ Anton’, mă lungisem în ferigă, când a trecut. Cerceta zările cu ocheanul.

— Încotro se ducea?

— Cobora pe acolo, în partea în care te duci.

— Mulţumesc.

— Ors’ Anton’, n-ar fi mai bine să-l aştepţi pe unchiul meu? Trebuie să pice, şi cu el n-ai mai avea grijă.

— Nu-ţi fie teamă, Chili, n-am nevoie de unchiul tău.

— Dacă vrei, o iau eu înainte.

— Mulţumesc, mulţumesc.

Şi Orso, îndemnându-şi calul, o luă repede într-acolo unde îi arătase fetiţa.

La început fu cuprins de o mânie oarbă, zicându-şi că pronia îl miluia cu un bun prilej de a pedepsi un nemernic care se răzbuna de palmele primite schingiuind caii.

Pe drum, însă, făgăduiala făcută prefectului şi, mai ales, frica de a nu o mai putea găzdui pe miss Nevil îi schimbară gândurile, făcându-l aproape să nu mai dorească întâlnirea cu Orlanduccio. Peste puţin, însă, amintirea tatălui său, batjocorirea calului, ameninţările Barricinilor îi reaprinseră mânia, dându-i ghes să-şi caute duşmanul pentru a-l sili să primească lupta. Zbuciumat de astfel de hotărâri potrivnice, îşi văzu înainte de drum, dar mai cu băgare de seamă, cercetând tufişurile şi gardurile vii, ba chiar oprindu-se adesea ca să asculte zvonurile depărtărilor. Zece minute după ce s-a despărţit de Chilina (era pe la nouă dimineaţa) ajunse la marginea unei costişe foarte povârnite. Drumul, sau mai degrabă poteca aproape nebătută pe care o luase, străbătea un maquis ars de curând. Pământul era peste tot acoperit de cenuşă argintie şi din loc în loc nişte arbuşti şi câţiva copaci groşi, înnegriţi de pârjol şi despuiaţi cu totul de frunze, se mai ţineau în picioare, cu toate că viaţă în ei nu mai aveau. La vederea unui maquis pârjolit, te crezi în vreun ungher de la miazănoapte, în plină iarnă şi uscăciunea locului peste care a trecut pojarul îl face să pară şi mai trist şi mai pustiit, în mijlocul buruienişului buiac de primprejur. Dar din această privelişte Orso nu vedea atunci decât un singur lucru, însemnat ce e drept, date fiind împrejurările: că locul fiind şes nu putea ascunde nici o capcană şi cel care se poate aştepta în fiecare clipă să vadă ieşind dintr-un hăţiş o ţeavă de puşcă îndreptată spre pieptul lui priveşte ca la un fel de oază la locul neted, unde nimic nu împiedică vederea. După maquis-ul ars dădeai de mai multe lanuri semănate, împrejmuite, după obiceiul locului, de ziduri de ceamur la înălţimea umărului. Poteca şerpuia printre ocoluri, unde castani uriaşi, crescuţi de-a valma, păreau a fi, din depărtare, un codru stufos. Silit de răpegiunea povârnişului să descalece, Orso, care lăsase dârlogii pe gâtul calului, coborî iute, lunecând pe cenuşă şi, să tot fi fost la douăzeci şi cinci de paşi de unul din acele ocoluri cu zid, în dreapta şleahului, când zări, drept în faţă, mai întâi o ţeavă de puşcă, apoi un cap depăşind creasta zidului. Puşca se lăsa în jos şi îl văzu pe Orlanduccio, gata să tragă. Orso se pregăti fulgerător să se apere şi amândoi, luându-se la ochi, se priviră câteva clipe cu acea cumplită tulburare care zguduie şi pe cel mai cutezător, în clipa în care trebuie să dea sau să primească moartea.

— Mişelule! strigă Orso.

Nu sfârşise vorba când văzu flacăra puştii lui Orlanduccio şi aproape în acelaşi timp un al doilea foc porni din stânga lui, de ceea parte a potecii, tras de un ins pe care nu-l zărise şi care-l ochea, pitit în dosul altui zid. Amândouă gloanţele îl nimeriră: unul, cel al lui Orlanduccio, îi străpunse braţul stâng, pe care îl ţinea în afară, în timp ce ochea: celălalt îl nimeri în piept, sfâşiindu-i haina, spre norocul lui, însă, întâlnind lama stiletului, se turti şi nu-i făcu decât o mică vânătaie.

Braţul stâng al lui Orso căzu ţeapăn în lungul coapsei, şi ţeava puştii lui se lăsă o clipă în jos; o ridică repede, însă, şi, îndreptându-şi arma numai cu mâna dreaptă, trase spre Orlanduccio. Capul duşmanului, pe care nu-l vedea decât până la ochi, dispăru în spatele zidului. Orso, întorcându-se la stânga, îşi slobozi al doilea foc înspre un ins învăluit în fum, pe care de abia îl zărea. La rândul lui şi acesta dispăru. Cele patru focuri de puşcă au detunat unul după altul cu o iuţeală de necrezut şi nici soldaţi încercaţi n-au tras, vreodată, în răstimpuri mai scurte la foc de voie. După cel din urmă foc al lui Orso, totul se cufundă în tăcere. Fumul ieşit din arma lui se înălţă uşor în văzduh; nici o mişcare în spatele zidului, nici cel mai mic zgomot. Fără durerea pe care o simţea în braţ, ar fi putut crede că oamenii asupra cărora trăsese cu o clipă înainte nu erau decât năluci ale închipuirii lui.

Aşteptându-se la o a doua salvă, Orso făcu câţiva paşi pentru a se adăposti în spatele unuia dintre copacii arşi, rămaşi în picioare, în maquis. În dosul acestui adăpost şi-a aşezat puşca între genunchi şi a încărcat-o repede din nou. Braţul îl durea groaznic şi simţea în el o nesuferită greutate. Ce se făcuseră duşmanii lui? Nu pricepea. Dar ar fi fugit, dacă ar fi fost răniţi, s-ar fi auzit, desigur, vreun foşnet, vreo mişcare în frunziş. Erau oare morţi, sau mai degrabă aşteptau, la adăpostul zidului, prilejul să tragă din nou în el? În această nesiguranţă şi simţind cum i se împuţinau puterile, puse genunchiul drept la pământ, îşi sprijini braţul rănit de celălalt şi-şi răzimă puşca de o creangă care ieşea din trunchiul copacului ars. Cu degetul pe trăgaci, cu ochiul aţintit pe zid, cu urechea la pândă la cel mai mic zgomot, rămase nemişcat timp de câteva minute, care i s-au părut veacuri. În sfârşit, cu mult în urma lui, se auzi un ţipăt îndepărtat şi, îndată după asta, un câine coborî coasta cu iuţeala săgeţii şi se opri lângă el, dând din coadă. Era Brusco, ucenicul şi tovarăşul bandiţilor, vestind, fără îndoială, sosirea stăpânului; şi nu e om cinstit care să fi fost aşteptat cu mai multă nerăbdare. Câinele, cu botul în vânt, întors spre ocolul cel mai apropiat, adulmeca cu nelinişte. Dintr-o dată, începu să mârâie înfundat, sări zidul dintr-un salt şi cât ai clipi se reîntoarse pe creastă de unde îl privi ţintă pe Orso, cu toată uimirea pe care o pot vădi ochii unui câine; îşi ridică din nou apoi botul în vânt, de data asta înspre celălalt ocol, sărind şi peste zidul acestuia. După o secundă reapăru, pe creastă, arătând aceeaşi uimire şi nelinişte; sări apoi în maquis, cu coada între picioare, privindu-l mereu pe Orso, îndepărtându-se de el cu paşi înceţi, şi mergând pieziş, până când ajunse la oarecare depărtare. Atunci, pornind din nou la drum, urcă dealul aproape tot atât de repede cât îl coborâse, în întâmpinarea unui bărbat care se apropia în goană, cu toată iuţeala povârnişului.

— La mine, Brando! a strigat Orso de îndată ce crezu că poate fi auzit.

— Ho! Ors’ Anton’! sunteţi rănit? îl întrebă Brandolaccio alergând spre el cu răsuflarea tăiată. În trup sau în mădulare?

— La braţ.

— La braţ? Nu-i nimic. Şi celălalt?

— Cred că l-am nimerit.

Luându-se după câine, Brandolaccio alergă la ocolul cel mai apropiat şi se aplecă să privească de cealaltă parte a zidului. Acolo, scoţându-şi căciula, spuse:

— Plecăciune, arhon Orlanduccio!

Apoi, întorcându-se către Orso, îl salută solemn:

— Uite – adăugă el – un om prins cu mâţa-n sac.

— Mai trăieşte? întrebă Orso, răsuflând cu greu.

— O, nu i-ar veni la socoteală; e prea amărât de glontele pe care i l-ai băgat în ochi. Dumnezeule, ce bortă! Bună puşcă, pe legea mea! Ce calibru! Asta striveşte un creier! Ce să spun, Ors’ Anton’, când am auzit întâi pif! pif! mi-am zis: Ei drăcie! îmi descăpăţânează locotenentul. Pe urmă, aud bum! bum! Ah! acuma vorbeşte puşca englezească, răspunde… Brusco, ce vrei de la mine?

Câinele îl duse la celălalt ocol.

— Scuzaţi! exclamă Brandolaccio uluit. Lovitură dublă! atâta tot! Drace! se vede bine că pulberea e scumpă, dacă o economisiţi aşa.

— Ce e, pentru numele lui Dumnezeu? întrebă.

Orso.

— Hai, lăsaţi şaga la o parte, domnule locotenent! Lepădaţi vânatul la pământ şi vreţi să vi-l culeagă alţii… Ştiu eu unul căruia n-o să-i priiască prânzul astăzi: e avocatul Barricini. Carne de măcelărie, vrei, iaca ai! Acum cine dracu să-l mai moştenească?

— Ce! Vincentello e mort şi el?

— Mort de-a binelea! Sănătate nouă! 78 Cu dumneavoastră e bine, îi omorâţi fără durere. Poftiţi de-l vedeţi pe Vincentello: e încă în genunchi cu capul sprijinit de zid. Pare că doarme. Aici e cazul să spui somn de plumb. Nenorocitul!

Orso îşi întoarse capul cu groază.

— Eşti sigur că e mort?

— Sunteţi ca Sampiero Corso, care nu trăgea decât un foc. Vedeţi, acolo… în piept, la stânga? întocmai ca Vincileone la Waterloo. M-aş prinde că glontele nu e departe de inimă. Lovitură dublă! Ah! mă las de meseria asta. Două focuri, doi inşi… Cu glonte! … Amândoi fraţii! … Dacă ar mai fi răsunat un foc, îl dobora şi pe tăticu… Altă dată o să fie mai bine… Ce lovitură, Ors’ Anton’! … şi când mă gândesc că unui băiat cumsecade ca mine nu i se va întâmpla nicicând să doboare doi jandarmi dintr-o lovitură!

În timp ce vorbea, banditul cerceta braţul lui Orso şi-i sfâşia mâneca cu stiletul.

— Nu-i nimic – spuse el. Iată o redingotă care va da de lucru domnişoarei Colomba. Ei! ce-i aici? o ruptură la piept? N-a intrat nimic pe acolo? Nu, n-aţi fi atât de zglobiu. Hai, încercaţi să mişcaţi degetele… îmi simţiţi dinţii când muşc degetul mic? … Nu prea? … E totuna, n-o să fie nimic. Lăsaţi-mă să vă scot batista şi cravata… Poftim, aţi rămas fără redingotă… De ce naiba v-aţi ferchezuit aşa? Vă duceaţi la nuntă? … Hai, luaţi o gură de vin… De ce porniţi la drum fără ploscă? S-a mai pomenit, oare, corsican fără ploscă?

Apoi, în toiul oblojelilor s-a oprit ca să exclame:

— Lovitură dublă! Amândoi morţi, ţepeni. Ce-o să mai râdă popa… Lovitură dublă! în sfârşit, vine şi Chilina! Broască ţestoasă!

Orso nu răspunse. Era palid ca un mort şi tremura din toate încheieturile.

— Chili – strigă Brandolaccio – du-te şi te uită în dosul zidului. Ei?

Ajutându-se cu mâinile şi picioarele, copila se căţără pe zid şi, cum văzu cadavrul lui Orlanduccio, îşi făcu semnul crucii.

— Nu-i nimic – urmă banditul: du-te să vezi mai departe, dincolo.

Copila îşi făcu din nou cruce.

— Dumneata, unchiule? întrebă ea cu sfială.

— Eu! N-am ajuns eu oare un bătrân care nu mai e bun de nimic? Asta-i isprava domnului, Chili. Felicită-l!

— Domnişoara se va bucura mult – spuse Chilina – şi o să-i pară tare rău când va afla că sunteţi rănit, Ors’ Anton’!

— Haideţi, Ors’ Anton’ – spuse banditul după ce-i legă rana. Chilina v-a prins calul. Încălecaţi şi veniţi cu mine în maquis-ul din Stazzona. Vrăjitor trebuie să fie acela care v-ar dibui acolo. Vă vom găzdui cât om putea mai bine. La crucea sfintei Cristina va trebui să descălecăm. Veţi încredinţa calul Chilinei, care se va duce s-o înştiinţeze pe domnişoara şi pe drum îi puteţi spune ceea ce doriţi să i se aducă la cunoştinţă. Îi puteţi spune totul mititicăi, Ors’ Anton’! O poţi tăia bucăţele şi prietenii nu şi-i vinde. Apoi, cu duioşie: fire-ai afurisită şi blestemată, pungăşoaico! Superstiţios, ca mulţi bandiţi, Brandolaccio se temea să nu farmece copiii binecuvântându-i sau aducându-le laude, căci ştiut este că nevăzutele puteri care veghează la Annonâcchiatura79 au prostul obicei de a face pe dos ceea ce le cerem.

— Unde vrei să merg, Brando? întrebă Orso cu glasul stins.

— Parcă aveţi de ales? Ori la puşcărie, ori în maquis. Dar un della Rebbia nu cunoaşte drumul puşcăriei. Spre maquis, Ors’ Anton’!

— Adio, deci, tuturor nădejdilor mele! izbucni cu deznădejde rănitul.

— Nădejdile dumneavoastră? Drace! Vă aşteptaţi la mai mult de la o puşcă cu două focuri? Dar cum dracu v-au nimerit? Vlăjganii ăştia au, se vede, mai multe vieţi, ca pisicile.

— Au tras întâi – spuse Orso.

— Aşa e, am uitat… Pif! pif! bum! bum! … lovitură dublă c-o singură mână! … Dacă poate altul mai mult, mă spânzur! Ei, iată-vă în şa… înainte de plecare priviţi-vă puţin isprava. Nu se cade să părăseşti astfel de lume fără să-ţi iei ziua bună.

Orso dădu pinteni calului; pentru nimic în lume n-ar fi vrut să vadă nenorociţii pe care-i ucisese.

— Uitaţi-vă ce-i, Ors’ Anton’ – zise banditul apucând căpăstrul calului – vreţi să v-o spun pe şleau? Ei bine! Nu vă fie cu supărare, îmi pare rău de bieţii băieţi. Vă rog să mă iertaţi… Aşa de frumoşi… voinici… tineri! … Orlanduccio cu care-am vânat de atâtea ori… Mi-a dat, acum patru zile, un pachet de ţigări… Vincentello, care era întotdeauna atât de voios! N-aţi făcut, ce-i drept, decât ceea ce trebuia… şi, de altfel, lovitura e prea frumoasă ca să vă căiţi… Dar eu nu aveam nici în clin, nici în mânecă cu răfuiala dumneavoastră… Ştiu că aveţi dreptate; când ai un duşman, trebuie să te scapi de el. Dar familia Barricini e o familie veche… Uite încă una care ne părăseşte… Şi printr-o lovitură dublă! Are haz!

Şi-n timp ce rostea astfel cuvântarea funebră a Barricinilor, Brandolaccio se îndreptă în grabă cu Orso, cu Chilina şi câinele Brusco spre maquis-ul de la Stazzona.