III.

Maiorul Perrin era aşezat în faţa unei măsuţe şi citea cu atenţie. Redingota lui vajnic periată, boneta de mică ţinută şi mai ales înţepeneala băţoasă a pieptului, învederau ostaşul de meserie. Totul era curat în camera lui, cât se poate de simplu. Pe măsuţă erau o călimară şi două pene gata ascuţite lângă un caiet cu hârtie de scris din care, de cel puţin un an nu se întrebuinţase o foaie. Dar dacă maiorul Perrin nu scria, în schimb citea mult. Citea atunci Lettres persanes20 fumându-şi pipa de spumă de mare, şi aceste două îndeletniciri îi cucereau într-atât întreaga atenţie, încât nu-şi dădu seama numaidecât că maiorul de Chateaufort intrase în cameră. Era un tânăr ofiţer din regimentul său, cu figură încântătoare, deosebit de plăcut, un pic încrezut, foarte proteguit de ministrul de război, într-un cuvânt opusul maiorului Perrin, sub aproape toate raporturile. Totuşi, nu ştiu de ce, erau prieteni şi se vedeau în fiecare zi. Chateaufort îl bătu pe umăr pe maiorul Perrin. Acesta întoarse capul fără să-şi lase pipa. Prima lui expresie, văzându-şi prietenul, a fost de bucurie; a doua de regret, vrednicul om! pentru că îşi va întrerupe lectura; a treia arăta că s-a împăcat cu soarta şi că va face pe cât îi va sta în putinţă mai bine onorurile apartamentului său. Îşi scotoci buzunarul pentru a căuta o cheie care deschidea un dulap unde era închisă o preţioasă cutie de ţigări de foi, din care maiorul nu fuma şi pe care le dădea una câte una prietenului său; dar Chateaufort, care îl văzuse de o sută de ori făcând acelaşi gest, protestă:

— Astâmpără-te odată, papa Perrin, păstrează-ţi ţigările; am şi eu la mine. Apoi, scoţând dintr-un elegant toc din Mexic o ţigară de culoarea scorţişoarei, bine subţiată la amândouă capetele, o aprinse şi se tolăni pe o canapeluţă de care maiorul Perrin nu se slujea niciodată, cu capul pe o pernă şi cu picioarele pe speteaza din capătul celălalt. Chateaufort începu prin a se învălui într-un nor de fum, în timp ce, cu ochii închişi, părea să cugete temeinic la ceea ce avea de spus. Faţa lui strălucea de mulţumire şi părea că ascunde anevoie în pieptul lui o taină pe care ardea de dorinţa s-o lase ghicită. Maiorul Perrin, după ce-şi aşeză scaunul în faţa canapelei, fumă un răstimp, în tăcere; pe urmă, cum Chateaufort nu se grăbea să vorbească, îi spuse:

— Ce mai face Ourika?

Era vorba de o iapă neagră pe care Chateaufort o cam istovise şi care era ameninţată de tignafes.

— Foarte bine – spuse Chateaufort, care nu ascultase întrebarea. Perrin! izbucni el întinzând spre dânsul piciorul care se odihnea pe speteaza canapelei – îţi dai seamă că eşti fericit avându-mă prieten?

Bătrânul maior cerceta în el însuşi care-s foloasele pe care i le-a înlesnit cunoştinţa lui Chateaufort şi nu găsea nimic altceva decât dania câtorva cărţi de Kanaster şi câteva zile de consemn în cameră, pentru a se fi amestecat într-un duel în care Chateaufort jucase primul rol. Prietenul lui îi dădea, ce-i drept, numeroase dovezi de încredere. Chateaufort i se adresa întotdeauna lui pentru a-i ţine locul când era de serviciu sau când avea nevoie de un martor.

Chateaufort nu-l lăsă mult cu gândurile lui şi-i întinse o scrisorică scrisă pe hârtie englezească satinată, cu o scriitură măruntă şi lăbărţată.

Maiorul Perrin făcu o strâmbătură, care la el înlocuia surâsul. Văzuse ades asemenea scrisori satinate şi astfel de scriitură, adresate prietenului său.

— Ţine – îi spuse acesta – citeşte. Mie îmi datorezi asta.

Perrin citi cele ce urmează:

Ai fi foarte amabil, iubite domn, venind să iei masa la noi. Domnul de Chaverny s-ar fi înfăţişat în persoană să te poftească, dar a fost obligat să se ducă la o vânătoare. Nu ştiu adresa domnului maior Perrin, aşa că nu pot să-i scriu pentru a-l ruga să te întovărăşească. M-ai făcut foarte nerăbdătoare să-l cunosc şi-ţi voi rămâne de două ori îndatorată dacă mi-l vei aduce.

Julie de Chaverny.

P. S. Iţi mulţumesc mult pentru muzica pe care te-ai ostenit s-o copiezi pentru mine. E încântătoare şi trebuie, ca întotdeauna, să-ţi admir gustul. Nu mai vii la joile noastre?! Ştii totuşi ce plăcere ne face să te revedem.

— Frumoasă scriitură, dar prea fină – spuse Perrin terminând. Dar, pe Dumnezeul meu, dineul ei îmi stârneşte dinainte căscatul, pentru că trebuie să te pui la ciorapi de mătase şi să te abţii de la fumat după masă.

— În adevăr, mare nenorocire! Să preferi cea mai frumoasă femeie din Paris unei pipe! … Dar ceea ce admir la dumneata, e ingratitudinea. Nici nu-mi mulţumeşti măcar pentru fericirea pe care mi-o datorezi.

— Să-ţi mulţumesc?! Dar nu domniei-tale sunt obligat pentru acest dineu… dacă există obligaţie.

— Dar cui?

— Lui Chaverny, care a fost căpitan la noi. I-o fi spus neveste-şi: „Pofteşte-l pe Perrin, e băiat bun”. Cum poţi crede că o femeie frumoasă pe care n-am văzut-o decât o dată, să invite un veteran ca mine?

Chateaufort zâmbi privindu-se în oglinda foarte îngustă care împodobea camera maiorului.

— Nu eşti perspicace astăzi, papa Perrin. Reciteşte biletul şi vei găsi poate ceva care ţi-a scăpat.

Maiorul întoarse biletul pe o parte şi pe alta şi nu văzu nimic.

— Cum, bătrâne dragon – izbucni Chateaufort

— Nu vezi că te invită ca să-mi facă plăcere, numai pentru a-mi dovedi că face caz de amicii mei?! … că vrea să-mi dea o probă… de…

— De ce?

— De… ştii bine de ce.

— Că te iubeşte? întrebă maiorul cu neîncredere.

Chateaufort fluieră fără să răspundă.

— Aşadar, e îndrăgostită de dumneata?

Chateaufort fluiera mereu.

— Ţi-a mărturisit-o?

— Dar… asta se vede, pare-mi-se.

— Cum? … în scrisoarea asta?

— Fără îndoială.

Îi venise rândul lui Perrin să fluiere. Fluieratul lui era tot atât de semnificativ ca faimosul Lilibulero al unchiului meu Toby21.

— Ce spui? sări Chateaufort smulgând scrisoarea din mâinile lui Perrin – nu-ţi dai seama de toată duioşia… da, duioşia din ea? Ce ai de zis de asta: „Iubite domn?” Ţine seamă că în alt bilet îmi scria: „Domnule”, pur şi simplu. „Îţi voi rămâne de două ori îndatorată”, asta-i pozitiv. Şi, după cum vezi, sunt două cuvinte şterse: „o mie”; voia să pună „o mie de salutări amicale”, dar n-a îndrăznit; „o mie de complimente”, nu era destul… Nu şi-a terminat biletul… O, bătrânul meu prieten, poţi crede oare ca o femeie de neam ca doamna de Chaverny să sară de gâtul servului dumitale cum ar face o fâşneaţă oarecare? … Scrisoarea, ţi-o spun eu, e încântătoare şi doar orb să fii ca să nu vezi în ea pasiunea… Şi de mustrarea de la sfârşit, pentru că am lipsit într-o singură joi, ce ai de zis?

— Biată femeie! exclamă Perrin – nu te îndrăgosti de ăsta: ai să te căieşti foarte repede.

Chateaufort nu luă în seamă prozopopeea prietenului său. Spuse cu un ton scăzut şi insinuant:

— Ştii, dragul meu, că ai putea să-mi faci un mare serviciu?

— Cum?

— Trebuie să mă ajuţi în afacerea asta. Ştiu că bărbatul ei se poartă foarte rău cu ea – e un animal care o face să sufere… l-ai cunoscut doar, Perrin; spune-i soţiei lui că e brutal, că-i un om cu faimă foarte proastă…

— O!

— Un berbant… o ştii. Când era la regiment avea ibovnice; şi ce ibovnice! Spune-le toate astea neveste-şi.

— O! cum să-i spun asta? între copac şi scoarţă…

— Doamne! într-un anumit fel totul se poate spune! … Dar, mai ales, vorbeşte-i bine de mine.

— Cât despre asta, e mai uşor. Totuşi…

— Nu-i atât de uşor, crede-mă; căci, dacă te-aş lăsa să vorbeşti, mi-ai face un elogiu care nu mi-ar veni la socoteală… Spune-i că de o vreme-ncoace ai băgat de seamă că sunt trist, că nu vorbesc, că nu mănânc…

— Asta, ba! izbucni Perrin într-un râs puternic care dădea pipei lui mişcările cele mai caraghioase – nu voi fi niciodată în stare să spun asta doamnei de Chaverny. Nu mai departe decât ieri seară a trebuit aproape să fii dus pe sus de la masa pe care ne-au dat-o camarazii.

— O fi, dar e de prisos să-i povesteşti asta. E bine să ştie că sunt îndrăgostit de ea; şi născocitorii ăştia de romane au băgat în capul femeilor că oamenii care beau şi mănâncă nu pot fi îndrăgostiţi.

— În ce mă priveşte, nimic pe lume nu mă poate face să-mi uit de mâncare şi băutură.

— Ei bine, dragul meu Perrin – spuse Chateaufort punându-şi pălăria şi potrivindu-şi buclele părului – atunci ne-am înţeles: joia viitoare vin să te iau; pantofi şi ciorapi de mătase, ţinută de rigoare! Nu uita mai ales să spui grozăvii despre soţ şi mult bine despre mine.

Ieşi agitându-şi bastonaşul cu multă graţie, lăsându-l pe maiorul Perrin foarte preocupat de invitaţia pe care o primise şi încă şi mai perplex la gândul ciorapilor de mătase şi a ţinutei de rigoare.