IX.

După cină, seara fiind caldă şi vremea frumoasă, lumea se adună în grădină în jurul unei mese pentru a lua cafeaua. Chateaufort băgase de seamă, cu înciudare crescândă, atenţiile lui Darcy faţă de doamna de Chaverny. Pe măsură ce observa interesul crescând pe care ea îl acorda convorbirii cu noul venit, devenea tot mai puţin amabil şi gelozia pe care o resimţea nu avea alt efect decât de a-l face să-şi piardă toate mijloacele lui de a plăcea.

Se preumbla pe terasa unde şedeau ceilalţi, nemaigăsindu-şi locul, după obiceiul oamenilor neliniştiţi, cătând ades la norii groşi şi negri care se încropeau la orizont vestind furtună şi, mai ales, la rivalul său care vorbea în şoaptă cu Julie. Acu o vedea surâzând, acu devenind serioasă, acu lăsând cu sfială ochii în jos; vedea, în fine, că nu era vorbă a lui Darcy care să nu producă o impresie puternică; şi ceea ce-l îndurera, mai ales, era că expresiile felurite pe care le lua chipul Juliei păreau a nu fi decât icoana şi oarecum oglindirea fizionomiei mobile a lui Darcy. În fine, nemaiputând îndura chinul acesta, se apropie de dânsa şi aplecându-se peste speteaza scaunului ei în clipa în care Darcy dădea cuiva desluşiri asupra bărbii sultanului Mahmud, îi spuse cu amărăciune în glas:

— Doamnă, domnul Darcy pare a fi un om foarte plăcut.

— O! da – răspunse doamna de Chaverny cu o însufleţire pe care nu şi-o putu stăpâni.

— Se vede – urmă Chateaufort – căci te face să-ţi uiţi vechii prieteni.

— Vechii prieteni! spuse Julie cu oarecare asprime. Nu ştiu ce vrei să spui.

Şi îi întoarse spatele. Apoi, luând un colţ din batista pe care o ţinea în mână doamna Lambert, zise:

— Cu cât bun gust e brodată această batistă. E-un lucru minunat!

— Găseşti, scumpa mea? E un dar al domnului Darcy care mi-a adus nu mai ştiu câte batiste brodate de la Constantinopol.

— Apropo, Darcy, turcoaica dumitale ţi le-a brodat?

— Turcoaica mea! Care turcoaică?

— Da, frumoasa sultană căreia i-ai salvat viaţa, care-ţi spunea… o! ştim tot… care-ţi spunea, în fine, salvatorul ei. Trebuie să ştii cum se spune asta pe turceşte.

Darcy îşi lovi fruntea râzând.

E cu putinţă – exclamă el – ca faima păţaniei mele să fi ajuns la Paris?

— Dar nu-i vorba de nici o păţanie! Păţania o fi poate pentru Mamamuchiul25 care şi-a pierdut favorita.

— Vai! răspunse Darcy, văd bine că nu cunoaşteţi decât jumătate din povestea asta, căci e o aventură tot atât de tristă pentru mine, ca aceea a morilor de vânt pentru Don Quijote. E drept, oare, ca după ce am dat atâtea prilejuri de râs francilor, să mai fiu de batjocură şi la Paris, pentru singura faptă de cavaler rătăcitor de care m-am făcut vinovat vreodată?

— Cum? Dar nu ştim nimic. Povesteşte-ne! exclamară toate cucoanele deodată.

— Ar trebui – spuse Darcy – să vă las să credeţi ce ştiaţi mai dinainte şi să mă lipsesc de urmarea a cărei amintire nu are nimic plăcut pentru mine; dar, unul din prietenii mei – vă cer îngăduinţa de a vi-l prezenta, doamnă Lambert – sir John Tyrrel… unul din prietenii mei, actor şi el în această scenă de tragicomedie, va veni în curând la Paris. S-ar putea să-şi găsească o răutăcioasă plăcere în a-mi atribui în povestirea lui un rol şi mai caraghios decât acela pe care l-am jucat. Iată faptul: această nenorocită femeie, o dată instalată la consulatul Franţei…

— O, dar începe cu începutul! sări doamna Lambert.

— Îl ştiţi doar.

— Nu ştim nimic şi vrem să ne povesteşti toată istoria, de la un cap la altul.

— Ei bine, aflaţi, doamnelor, că eram la Larnaca în 18… într-o zi am ieşit din oraş, ca să desenez.

Eram împreună cu un tânăr englez foarte amabil, băiat bun, băiat de viaţă, pe nume sir John Tyrrel, unul dintre acei oameni de mare folos în călătorie, pentru că se gândesc la mâncare, nu uită merindele şi sunt veşnic bine dispuşi. De altfel, călătorea fără vreun ţel anumit şi nu ştia nici geologie, nici botanică, ştiinţe foarte supărătoare la un tovarăş de drum.

Mă aşezasem la umbra unor ruine, la vreo două sute de paşi de mare, care în acest loc e dominată de stânci în chepeng. Eram foarte ocupat cu desenarea a ceea ce mai rămăsese dintr-un sarcofag antic, în timp ce sir John, tolănit în iarbă, îşi râdea de pasiunea mea nenorocită pentru artele frumoase, fumând un delicios tutun de Latakié. Lângă noi, un dragoman turc, pe care îl luasem în serviciul nostru, ne făcea cafea. Era cel mai meşter cafegiu şi cel mai fricos turc pe care l-am cunoscut.

Sir John strigă deodată cu bucurie:

— Iată nişte oameni care coboară de pe munte cu zăpadă; o să cumpărăm şi noi şi facem „sorbet”26 cu portocale.

Am ridicat ochii şi am văzut venind spre noi un măgar pe care era aşezat de-a curmezişul un pachet mare; de fiecare parte îl susţineau doi sclavi, înainte, o călăuză conducea măgarul şi în spate, un turc venerabil, cu barbă albă, încheia coloana, călare pe-un cal destul de bun. Toată procesiunea înainta încet şi cu multă gravitate.

Turcul nostru, în timp ce sufla în foc, aruncă o privire piezişă spre sarcina măgarului şi ne spuse cu un ciudat surâs: „Nu-i zăpadă”. Pe urmă îşi văzu înainte de cafea, cu obişnuita lui nepăsare.

— Ce e atunci? întrebă Tyrrel. E ceva de mâncare?

— Pentru peşti – răspunse turcul.

În momentul acela omul călare o porni în galop; îndreptându-se spre mal, trecu pe lângă noi, nu fără a ne arunca una din acele priviri dispreţuitoare cu care musulmanii privesc îndeobşte pe creştini. Îşi împinse calul până la prăpăstioasele stânci de care v-am pomenit şi-l opri brusc pe locul cel mai povârnit. Privea marea şi părea să caute locul cel mai bun ca să-şi facă vânt.

Cercetarăm atunci cu mai multă băgare de seamă ceea ce ducea măgarul şi furăm izbiţi de forma ciudată a sacului. Toate istoriile cu femei înecate de bărbaţi geloşi ne-au revenit pe dată în minte. Ne împărtăşirăm gândurile.

— Întreabă-i pe nemernicii ăştia – spuse sir John turcului nostru – dacă nu cumva duc o femeie.

Turcul deschise ochii mari şi speriaţi, dar gura nu. Era vădit că găsea întrebarea noastră din cale-afară de nepotrivită.

În momentul acela, sacul fiind lângă noi, l-am văzut bine cum mişcă, ba am auzit chiar un soi de geamăt sau de grohăit ieşind din el.

Tyrrel, cu toate că-i mare gastronom, e foarte inimos. Sări ca un nebun, se repezi la însoţitorul măgarului şi îl întrebă pe englezeşte, atât era de tulburat de mânie, ce duce astfel şi ce are de gând să facă cu sacul acela. Însoţitorul nici gând să răspundă; dar sacul se zguduia cu putere şi din el se auziră strigăte de femeie. Atunci, cei doi sclavi începură să lovească cu nădejde în sac cu curelele de care se slujeau pentru a îndemna măgarul să meargă. Tyrrel îşi pierduse răbdarea. Cu o viguroasă şi iscusită lovitură de pumn prăvăli pe însoţitor la pământ şi apucă un sclav de beregată; în acest timp, sacul, puternic împins în încăierare, se prăvăli greoi în iarbă.

Sărisem şi eu. Celălalt sclav se pregătea să adune pietre, însoţitorul se ridicase. Măcar că nu-mi place să mă amestec în treburile altora, îmi era cu neputinţă să nu vin în ajutorul tovarăşului meu. Punând mâna pe un ţăruş de care îmi propteam umbrela când desenam, îl învârtii în aer ameninţând sclavii şi însoţitorul cu înfăţişarea cea mai marţială pe care mi-a fost cu putinţă s-o iau. Totul mergea bine, când procletul acela de turc călare, încetând să mai contemple marea şi înturnându-se la gălăgia pe care o făceam, ţâşni ca o săgeată şi se năpusti asupră-ne, mai iute ca gândul. Avea în mână un soi de sabie înfricoşătoare.

— Un iatagan? spuse Chateaufort căruia îi plăcea culoarea locală.

— Un iatagan – reluă Darcy cu un surâs de încuviinţare. Trecu pe lângă mine şi-mi dădu în cap o lovitură de iatagan care mă făcu să văd stele… verzi, cum spunea cu atâta eleganţă prietenul meu, domnul marchiz de Roseville. Am ripostat totuşi, trântindu-i o lovitură zdravănă de ţăruş în şale; am învârtit apoi din răsputeri ţăruşul în dreapta şi-n stânga şi i-am lovit pe însoţitor, pe sclavi şi pe turc, ajungând la rându-mi de zece ori mai furios decât amicul meu John Tyrrel. Afacerea ar fi luat fără îndoială o întorsătură proastă pentru noi. Dragomanul nostru îşi păstra neutralitatea şi nu ne-am fi putut apăra multă vreme c-un toroipan împotriva a trei infanterişti, un cavalerist şi-un iatagan. Din fericire, John şi-a amintit de o pereche de pistoale pe care le luasem cu noi. A pus mâna pe ele, mi-a aruncat mie unul, oprindu-şi-l pe celălalt şi îndreptându-l pe dată spre călăreţul care ne dădea atâta de furcă. Vederea acestor arme şi clinchetul cocoşului pistolului avură un efect magic asupra vrăjmaşilor noştri. Au luat-o ruşinaţi la picior, lăsându-ne stăpâni pe câmpul de bătălie, pe sac şi chiar pe măgar. Cu toată mânia noastră, n-am tras, şi bine am făcut, căci nu poţi ucide nepedepsit un musulman de baştină şi costă scump să-l chelfăneşti. După ce m-am şters puţin, prima noastră grijă a fost, după cum vă închipuiţi, să ne ducem la sac şi să-l deschidem. Am găsit în el o femeie frumuşică, cam grasă, cu un frumos păr negru şi neavând ca îmbrăcăminte decât o cămaşă de lână albastră, ceva mai puţin străvezie decât eşarfa doamnei de Chaverny. A ieşit sprintenă din sac şi fără să pară prea încurcată, ne adresă o cuvântare, nici vorbă foarte patetică dar din care n-am priceput o iotă; după care mi-a sărutat mâna. E singura dată, doamnele mele, când o doamnă îmi face această cinste.

Între timp ne-am recăpătat sângele rece. Dragomanul nostru îşi smulgea barba, ca omul în disperare. Eu îmi legam capul, cum puteam, cu o batistă. Tyrrel spunea:

— Ce dracu facem cu femeia? Dacă rămânem pe loc, bărbatul va reveni cu întăriri şi ne va omorî; dacă ne înapoiem la Larnaca mulţimea ne va lapida negreşit.

Încurcat de toate aceste gânduri şi regăsindu-şi calmul britanic, Tyrrel exclamă:

— Ce năstruşnică idee ai avut să te apuci să desenezi astăzi!

Exclamaţia lui mă făcu să râd şi femeia care nu înţelesese nimic începu şi ea să râdă.

Trebuia, totuşi, să luăm o hotărâre. Mă gândeam că ceea ce aveam mai bun de făcut era să ne punem toţi sub ocrotirea consulului Franţei; dar ceea ce era mai greu, era să ne înapoiem la Larnaca. Ziua se micşora şi asta fu în folosul nostru. Turcul ne sili să facem un mare ocol şi, mulţumită nopţii, am ajuns fără piedici la casa consulului, care e afară din oraş. Am uitat să vă spun că din sac şi din turbanul tălmaciului nostru, i-am alcătuit femeii o îmbrăcăminte aproape cuviincioasă.

Consulul ne-a primit foarte prost, ne-a spus că suntem nebuni, că trebuie să respecţi uzul şi obiceiurile ţărilor prin care călătoreşti, că nu trebuia să ne băgăm nasul unde nu ne fierbe oala… în fine, ne-a dojenit în lege, şi avea dreptate, căci ceea ce făcusem era de ajuns să stârnească o sângeroasă răscoală în care să fie măcelăriţi toţi francezii din insula Cipru.

Soţia lui a fost mai omenoasă; citise multe romane şi a găsit purtarea noastră foarte generoasă. Fapt e că ne purtasem ca eroii din romane. Această milostivă doamnă era cucernică foarte; se gândea că-i va fi uşor să convertească necredincioasa pe care i-am adus-o, că această convertire va fi menţionată în Monitor şi că soţul ei va fi numit consul general. Tot planul acesta se înfiripă într-o clipă în capul ei. A îmbrăţişat turcoaica, i-a dăruit o rochie, l-a mustrat pe domnul consul pentru cruzimea lui şi l-a trimis la paşă pentru a potoli lucrurile.

Paşa era foarte mânios. Bărbatul gelos se nimerise a fi un om de vază şi era foc şi pară. E o grozăvie – spunea el – ca nişte câini de ghiauri să împiedice un om ca dânsul să-şi arunce roaba în mare. Consulul era foarte necăjit; a vorbit mult de rege, stăpânul său, şi mai mult încă de o fregată cu şaizeci de tunuri care tocmai se ivise în apele Larnacei. Dar argumentul care a prins cel mai bine, a fost propunerea pe care a făcut-o în numele nostru, de a plăti roaba cu preţul cuvenit.

Vai! dacă aţi şti ce înseamnă dreapta preţuială la un turc! A trebuit să-i dăm bani bărbatului, paşei, însoţitorului măgarului, căruia Tyrrel îi rupsese doi dinţi, să plătim pentru bucluc, să plătim pentru toate. De câte ori n-a exclamat Tyrre cu durere:

— De ce dracu ţi-a venit să desenezi pe malul mării?!

— Ce aventură, sărmanul meu Darcy – exclamă doamna Lambert – aşadar, acolo te-ai ales cu această groaznică cicatrice? Ridică-ţi, rogu-te, puţin părul. Dar e o minune că nu ţi-a spintecat capul.

Julie, în tot timpul acestei povestiri, nu-şi luase ochii de la fruntea povestitorului; întrebă, în fine, cu sfială în glas:

— Ce s-a făcut femeia?

— Tocmai această parte a istoriei nu-mi prea place s-o povestesc. Urmarea e atât de tristă pentru mine încât şi acum se râde de romanţioasa noastră ispravă.

— Era frumoasă? întrebă doamna de Chaverny roşind uşor.

— Cum se numea? întrebă doamna de Lambert.

— Îi spunea Emineh.

— Frumoasă?

— Da, era destul de frumoasă, dar prea grasă şi sulemenită după obiceiul ţării. Iţi trebuie multă obişnuinţă ca să poţi preţui farmecele unei frumuseţi turceşti. Aşadar, Emineh a fost instalată în casa consulului. Era mingreliană şi i-a spus doamnei C… soţia consulului, că-i fiică de prinţ. În ţara asta, orice netrebnic care porunceşte altor zece netrebnici e prinţ. I s-a dat deci cinstire de prinţesă: avea loc la masă şi mânca cât şapte; apoi, când i se vorbea de religie, adormea regulat. Asta a ţinut câtva timp. Doamna C… şi-a luat asupra-i să-i fie naşă şi a ţinut să fiu şi eu naş cu ea. Bomboane, cadouri şi tot ce urmează! … A fost scris ca această nefericită Emineh să mă ruineze. Doamna C… spunea că Emineh ţine mai mult la mine decât la Tyrrel, pentru că întotdeauna când îmi aducea cafeaua mi-o vărsa pe haine. Mă pregăteam pentru acest botez cu o evlavie în adevăr evanghelică, când, în ajunul ceremoniei, frumoasa Emineh a dispărut. Vreţi să vă spun tot? Consulul avea ca bucătar un mingrelian, mare puşlama, desigur, dar mare meşter în pilaf. Acest mingrelian îi plăcuse lui Emineh, care înţelegea, fără îndoială, patriotismul în felul ei. A răpit-o în acelaşi timp cu o sumă destul de mare de la domnul C… care n-a mai putut pune mâna pe el. Astfel consulul a pierdut banii, soţia lui zestrea pe care i-o dăruise lui Emineh, eu mănuşile şi bomboanele, fără să mai pun la socoteală loviturile primite. Ce e mai prost e că am fost făcut oarecum răspunzător de întâmplare. Toţi pretindeau că eu eram acela care a eliberat această netrebnică pe care regret că n-am lăsat-o să se înece şi care a atras atâtea nenorociri pe capul prietenilor mei. Tyrrel a ştiut să iasă basma curată; trecu drept victimă, când tocmai el fusese pricina întregii învălmăşeli şi eu am rămas cu faima de Don Quijote şi cu scrijelitura pe care mi-o vedeţi şi care a dăunat mult succeselor mele.

După această povestire lumea a reintrat în salon. Darcy mai stătu câtva timp de vorbă cu doamna de Chaverny, apoi fu silit s-o părăsească, pentru a i se prezenta un tânăr foarte savant în economie politică, care se pregătea pentru deputăţie şi care dorea să aibă informaţii statistice asupra Imperiului otoman.