V.

De o lună de zile Chaverny era foarte preocupat de ideea de a deveni gentilom-camerier. E lucru de mirare poate ca un bondoc trândav şi ţinând la tabieturile lui să râvnească la o deşertăciune; dar bunele temeiuri care să i-o îndreptăţească pe a lui, nu lipseau. „Înainte de toate – spunea el prietenilor – cheltuiesc prea mulţi bani cu lojile pe care le dau la femei. Având o sarcină la curte, am câte loji vreau, fără să scot o leţcaie. Şi ştim noi bine câte poţi dobândi cu lojile. În afară de asta, îmi place mult vânătoarea: la vânătorile regale voi vâna ca pe moşia mea. În fine, acuma când nu mai am uniformă, nu mai ştiu cum să mă îmbrac pentru balurile prinţesei; îmbrăcămintea de marchiz nu-mi place; haina de gentilom al iatacului o să mă prindă foarte bine.” Prin urmare, solicita. Ar fi dorit ca şi soţia lui să solicite, dar ea refuzase cu încăpăţânare, cu toate că avea mai multe prietene foarte puternice. Pentru că făcuse câteva mici servicii ducelui de H… care avea pe-atunci mare trecere la curte, trăgea mari nădejdi. Prietenul lui, Chateaufort, care avea şi el foarte bune relaţii, îl servea cu un zel şi un devotament de care te-ai bucura şi domnia-ta poate, dacă ai fi bărbatul unei femei frumoase.

O împrejurare dădu afacerilor lui Chaverny o întorsătură prielnică, măcar că ar fi putut să aibă pentru el urmări funeste. Doamna de Chaverny îşi procurase, nu fără oarecare osteneală, o lojă la Operă într-o anumită zi de premieră. Loja era de şase locuri. Bărbatul ei, contrar obiceiului şi după vii mustrări, consimţise s-o întovărăşească. De fapt, Julie voia să-i ofere un loc lui Chateaufort şi dându-şi seama că nu se putea duce numai cu el la Operă, îşi silise bărbatul să vină la această reprezentaţie.

Îndată după primul act, Chaverny ieşi, lăsându-şi soţia între patru ochi cu prietenul ei. La început, amândoi păstrară tăcerea şi o înfăţişare puţin silită: Julie, pentru că se simţea ea însăşi stingherită de câtva timp, atunci când rămânea singură cu Chateaufort; acesta, pentru că avea planurile lui şi găsea că se cuvine să pară mişcat. Aruncând pe furiş o privire în sală, văzu cu plăcere mai multe binocluri de-ale cunoscuţilor îndreptate asupra lojii lor. Simţea o vie satisfacţie la gândul că mai mulţi dintre prietenii lui îi invidiau fericirea pe care, după toate aparenţele, o socoteau mai mare decât era în realitate. Julie, după ce şi-a mirosit căţuia şi buchetul de mai multe ori, vorbi de căldură, de spectacol, de modă. Chateaufort asculta distrat, ofta, se frământa pe scaun, o privea pe Julie şi iar ofta. Deodată, izbucni:

— Ce mult jinduiesc vremurile cavalerilor!

— Vremurile cavalerilor? De ce? întrebă Julie. Fără îndoială, pentru că ţi-ar sta bine în costum medieval.

— Prea mă crezi închipuit – spuse el cu amărăciune şi tristeţe în glas. Nu, regret acele vremuri… pentru că omul care se ştia vrednic… putea râvni… la multe… în cele din urmă, nu era vorba decât să spinteci un uriaş pentru a fi pe placul unei doamne… Uite, vezi colosul acela mare de la balcon? Aş vrea să-mi porunceşti să mă duc să-i smulg mustaţa, pentru a-mi îngădui apoi să-ţi spun trei mici cuvinte fără să te superi.

— Ce nebunie! exclamă Julie, roşind până în albul ochilor, căci ghicise repede care erau cele trei mici cuvinte. Dar priveşte rogu-te pe doamna de Saint-Hermine, decoltată la vârsta ei şi în rochie de bal.

— Nu văd decât un lucru şi anume că nu vrei să mă asculţi şi e multă vreme de când îmi dau seama… Asta vrei, tac; dar… adăugă el de abia şoptit şi suspinând – m-ai înţeles…

— Îţi spun drept că nu – spuse Julie, cu răceală. Dar unde a plecat bărbatul meu?

Un musafir se ivi la timp pentru a o scoate din impas. Chateaufort nu deschise gura. Era palid şi părea profund îndurerat. La plecarea musafirului, făcu câteva observaţii lipsite de interes asupra spectacolului. Urmară lungi răstimpuri de tăcere.

Actul al doilea era gata să înceapă, când uşa lojii se deschise şi Chaverny apăru, întovărăşind o doamnă foarte frumoasă şi foarte gătită, cu magnifice pene roz în păr. Era urmat de ducele de H…

— Draga mea – îi spuse el soţiei – am găsit pe domnul duce şi pe doamna într-o îngrozitoare lojă de margine, din care nu se văd decorurile. Au binevoit să primească să ia loc în loja noastră.

Julie se înclină cu răceală; ducele de H… îi displăcea. Ducele şi doamna cu pene roz se pierdeau în scuze şi se temeau să n-o deranjeze. Se iscă un freamăt şi o întrecere de mărinimie pentru a ocupa locurile. În timpul îmbulzelii care urmă, Chateaufort se aplecă la urechea Juliei şi-i şopti foarte încet şi foarte repede:

— Pentru Dumnezeu, nu te aşeza în faţă.

Foarte mirată, Julie rămase la locul ei. După ce s-au aşezat toţi, se întoarse spre Chateaufort şi îi ceru, cu o privire cam aspră, explicaţia acestei enigme. Stătea cu gâtul ţeapăn, cu buzele strânse; toată atitudinea lui vestea că e cum nu se poate mai nemulţumit. La drept vorbind, Julie tălmăcise destul de rău vorbele lui Chateaufort. Ea credea că voia să-i vorbească în şoaptă în timpul reprezentaţiei şi să-şi continue straniile discursuri, ceea ce i-ar fi fost cu neputinţă dacă ea ar fi stat în faţă. Când se uită din nou în sală, băgă de seamă că mai multe femei îşi îndreptau binoclurile spre lojă; dar totdeauna se întâmplă aşa, la apariţia unei figuri noi. Se şuşotea, se surâdea; dar ce era oare atât de neobişnuit? La Operă lumea-i atât de provincială! Noua venită se aplecă spre buchetul Juliei şi spuse cu un surâs fermecător:

— Aveţi un buchet superb, doamnă! Sunt sigură, că în acest anotimp, trebuie să fi costat foarte mult: pe puţin zece franci. Dar, de bună seamă, l-aţi căpătat! E un cadou, nu-i aşa? Cucoanele nu-şi cumpără niciodată singure flori.

Julie căscă ochii mari şi nu pricepu cu ce soi de provincială are de-a face.

— Duce – spuse doamna cu o înfăţişare suferindă – nu mi-ai dăruit flori.

Chaverny zvâcni spre uşă. Ducele încercă să-l oprească, doamna de asemenea; nu mai avea chef de buchet. Julie schimbă o privire cu Chateaufort. Voia să zică: îţi mulţumesc, dar e prea târziu. Cu toate acestea nu ghicise încă adevărul.

În tot timpul reprezentaţiei, doamna cu pene bătea cu degetele în contratimp şi vorbea despre muzică vrute şi nevrute. O chestiona pe Julie asupra preţului rochiei, a giuvaerelor, a cailor. Julie nu văzuse niciodată asemenea purtări. A tras concluzia că necunoscuta trebuie să fie o rudă de-a ducelui, sosită proaspăt din basse Bretagne. Când s-a înapoiat Chaverny cu un buchet cu mult mai frumos decât al soţiei lui, admiraţia, mulţumirile şi scuzele nu mai conteniră.

— Domnule de Chaverny, nu sunt o ingrată – spuse aşa-zisa provincială, după o lungă tiradă – ca să ţi-o dovedesc, fă-mă să mă gândesc să-ţi făgăduiesc ceva, cum zice Potier. Pe cuvânt, am să-ţi brodez o pungă, după ce oi termina-o pe aceea pe care i-am făgăduit-o ducelui.

În fine, spectacolul luă sfârşit, spre marea mulţumire a Juliei, care nu se simţea în apele ei alături de ciudata vecină. Ducele îi oferi braţul; Chaverny îl luă pe al celeilalte doamne. Întunecat şi nemulţumit, Chateaufort mergea în spatele Juliei, salutându-şi stânjenit cunoştinţele pe care le întâlnea pe scară.

Câteva femei trecură pe lângă dânşii. Julie le cunoştea din vedere. Un tânăr le vorbi în şoaptă râzând prosteşte; cu o expresie de vie curiozitate, doamnele se uitară pe dată la Chaverny şi la soţia lui. Una din ele exclamă:

— E cu putinţă?

Trăsura ducelui trase la scară; o salută pe doamna de Chaverny, reînnoindu-i cu căldură toate mulţumirile pentru binevoitoarea ospitalitate. În acest timp Chaverny a ţinut să conducă necunoscuta până la trăsura ducelui aşa că Julie şi Chateaufort rămaseră singuri.

— Cine-i femeia asta? întrebă Julie.

— N-ar trebui să ţi-o spun… e ceva cu, totul neobişnuit!

— Cum aşa?

— De altfel toţi cei care te cunosc ştiu bine ce trebuie să creadă… Dar Chaverny… N-aş fi crezut niciodată…

— Dar, în fine, ce este? Pentru Dumnezeu, vorbeşte!

Chaverny se înapoia. Chateaufort răspunse cu glas scăzut:

— Amanta ducelui de H… doamna Melanie R…

— Doamne Dumnezeule – exclamă Julie privindu-l uluită pe Chateaufort – e cu neputinţă.

Chateaufort ridică din umeri şi întovărăşind-o până la trăsură adăugă:

— E tocmai ceea ce spuneau doamnele pe care le-am întâlnit pe scară. Cât despre ea, e o persoană cumsecade, în genul ei. Are nevoie de îngrijire, de atenţii… Are chiar un bărbat.

— Draga mea – spuse Chaverny cu glas zglobiu – n-ai nevoie de mine ca să te duc acasă. Noapte bună. Supez la duce.

Julie nu răspunse.

— Chateaufort – urmă Chaverny – vrei să vii cu mine la duce? Eşti invitat, chiar acum mi-a spus. Ai fost remarcat. Ai plăcut, ştrengarule.

Chateaufort mulţumi cu răceală. O salută pe doamna de Chaverny, care, pe când îi pornea trăsura, îşi muşca cu înverşunare batista.

— Dragul meu – spuse Chaverny – cred c-ai să mă duci în gabrioleta dumitale până la uşa acestui infante.

— Cu plăcere – răspunse Chateaufort. Dar, apropo, bănuieşti că soţia dumitale şi-a dat seama până la urmă alături de cine a stat?

— Imposibil.

— Nu te îndoi de asta. N-ai făcut bine ce-ai făcut.

— Fleacuri! se prezintă foarte bine. Ş-apoi nu prea e cunoscută. Ducele o ia cu el pretutindeni.