VII.

Julie plecă la P… cu un spor de mânie împotriva bărbatului ei; dar de data aceasta, motivul era uşurel. Luase, ca să se ducă la castelul ducelui de H… caleaşca nouă, lăsându-i soţiei sale o altă trăsură, care, după spusele vizitiului, avea nevoie de reparaţie.

Pe drum, doamna de Chaverny se pregătea să-i povestească doamnei Lambert păţania ei. Cu tot necazul, nu era nesimţitoare faţă de satisfacţia pe care i-o dă fiecărui narator o istorie bine povestită, şi-şi pregătea exorduri pentru povestirea ei, începând-o când într-un fel, când în altul. Rezultatul a fost că a cercetat din nou gogomăniile bărbatului ei pe toate feţele şi că pica ce i-o purta spori şi mai mult.

Sunt, cum ştie fiecare, mai mult de patru poşte de la Paris la P… dar, oricât de lung să fi fost rechizitoriul doamnei de Chaverny, se înţelege că e cu neputinţă, până şi mâniei celei mai otrăvite să răsucească aceeaşi idee cale de patru poşte.

Sentimentelor violente pe care vinovăţia bărbatului ei i le inspira, veneau să li se alăture dulci şi melancolice aduceri aminte, mulţumită acelei stranii însuşiri a minţii omeneşti, de a uni laolaltă o imagine plăcută cu o senzaţie penibilă.

Aerul curat şi tare, figurile nepăsătoare ale trecătorilor o ajutau şi ele să se îndepărteze de gândurile ei duşmănoase. Îşi aminti scene din copilărie şi zilele când se ducea să se plimbe la ţară cu copiii de vârsta ei. Îşi revedea colegele de şcoală; se vedea la jocurile, la mesele lor. Îşi explica destăinuirile misterioase pe care le surprinsese la cele mari şi nu se putea împiedica să nu surâdă gândind la o seamă de mici semne care trădează atât de timpuriu instinctul cochetăriei la femei.

Pe urmă îşi înfăţişa intrarea ei în societate. Dansa din nou la cele mai strălucite baluri pe care le-a văzut în anul care a urmat ieşirii ei de la şcoală. Celelalte baluri le uitase; te saturi atât de repede… dar balurile acestea îi aminteau de bărbatul ei: „Ce nechibzuită eram – îşi zise ea. Cum de nu mi-am dat seama de la prima vedere că voi fi nenorocită cu el?” Toate bazaconiile, toate linguşirile de logodnic pe care bietul Chaverny i le îndrugase cu atâta încredere în sine, cu o lună înaintea nunţii, erau cu îngrijire înregistrate în amintirea ei. În acelaşi timp, nu se putea împiedica să se gândească la numeroşii admiratori pe care căsătoria ei i-a dus la deznădejde, ceea ce nu i-a împiedicat la rându-le să se căsătorească sau să se consoleze în alt chip, puţine luni mai târziu: „Aş fi fost oare fericită cu un altul? se întrebă ea. A… e desigur un prost; dar e blajin şi Amélie îl duce de nas. E lesne să înjghebi o viaţă cu un bărbat supus. B… are amante şi nevastă-sa binevoieşte să-şi facă sânge rău. Dar altfel, e plin de atenţii pentru ea… şi n-aş cere mai mult. Tânărul conte de C… care citeşte mereu pamflete şi care îşi dă atâta osteneală ca să ajungă într-o zi un bun deputat, ar fi poate un bărbat bun. Dar toţi oamenii aceştia sunt plicticoşi, urâţi, proşti…”

Pe când trecea astfel în revistă pe toţi tinerii pe care îi cunoscuse ca domnişoară, numele lui Darcy se înfăţişă închipuirii ei pentru a doua oară.

Darcy era pe vremuri în societatea doamnei de Lussan o fiinţă fără importanţă, cu alte cuvinte se ştia – mamele o ştiau – că averea lui nu-i îngăduie să se gândească la fiicele lor. Cât pentru ele, nu era nimic în el care să le poată suci capul. De altfel, avea reputaţia unui om galant. Cam mizantrop şi caustic, se simţea bine, singur bărbat, într-un cerc de domnişoare, să-şi bată joc de metehnele şi pretenţiile celorlalţi tineri. Când vorbea în şoaptă unei domnişoare, mamele nu se speriau, căci fetele lor râdeau în gura mare, iar mamele acelora care aveau dinţi frumoşi spuneau chiar că Darcy e foarte amabil. O potrivire de gusturi şi o frică reciprocă de talentul lor de a bârfi a apropiat-o pe Julie de Darcy. După câteva hărţuieli, au încheiat un tratat de pace, o alianţă ofensivă şi defensivă; se cruţau mutual şi erau totdeauna uniţi pentru a-şi forfeca cum se cuvine cunoscuţii.

Într-o seară, Julie a fost rugată să cânte nu mai ştiu ce bucată. Avea glas frumos şi o ştia. Apropiindu-se de pian, înainte de a începe, îndreptă spre femei o privire cam trufaşă, ca şi cum ar fi vrut să le înfrunte. În acea seară însă, o oarecare indispoziţie sau o nenorocită fatalitate îi secase aproape toate posibilităţile. Prima notă care a ieşit din acest gâtlej de obicei melodios se brodi să fie falsă. Julie se depărtă de pian şi întorcându-se la locul ei nu se putu opri să nu privească bucuria răutăcioasă pe care cu greu o ascundeau tovarăşele ei văzându-i trufia umilită. Până şi bărbaţii păreau să-şi înăbuşe cu greu un surâs batjocoritor. De ruşine şi mânie îşi lăsă ochii în pământ, rămânând un răstimp fără să îndrăznească a-i ridica. Când şi-a ridicat capul, cea dintâi figură prietenoasă pe care a întâlnit-o a fost aceea a lui Darcy. Era palid şi în ochii lui se iviseră lacrimi; părea mai mişcat de nenorocirea ei, decât ea însăşi. „Mă iubeşte! îşi zise ea; mă iubeşte cu adevărat.” Noaptea, aproape n-a dormit, având mereu înaintea ochilor figura tristă a lui Darcy. Timp de două zile nu s-a gândit decât la el şi la tainica pasiune pe care trebuie s-o fi nutrit pentru ea. Romanul îşi urma cursul, când doamna de Lussan găsi la ea o carte de vizită a domnului Darcy cu aceste litere: P. P. C.22

— Unde pleacă domnul Darcy? întrebă Julie pe un tânăr pe care îl cunoştea.

— Unde pleacă? N-o ştii? La Constantinopol. Pleacă în noaptea asta în calitate de curier.

„Aşadar, nu mă iubeşte!” îşi zise ea. După opt zile Darcy era uitat. La rândul lui, Darcy, care era pe atunci destul de romanţios, n-a uitat-o opt luni de zile pe Julie. Pentru a o dezvinovăţi şi pentru a explica uimitoarea diferenţă de statornicie, trebuie să ţinem seamă că Darcy vieţuia în mijlocul barbarilor, în timp ce Julie era la Paris, copleşită de omagii şi plăceri.

Oricum ar fi, şase sau şapte ani după despărţirea lor, Julie, în trăsura ei în drum spre P… îşi amintea expresia melancolică a lui Darcy în ziua în care ea cântase atât de prost; şi, dacă e nevoie s-o spunem, se gândea la dragostea pe care o avusese probabil atunci pentru ea şi, se prea poate, chiar la sentimentele pe care i le-ar mai fi păstrat încă. La toate acestea s-a gândit cu ardoare cale de-o jumătate de poştă. Pe urmă, domnul Darcy fu uitat pentru a treia oară.