XI.

Când doamna de Chaverny părăsi castelul doamnei Lambert, noaptea era foarte întunecoasă, atmosfera grea şi înăbuşitoare; din timp în timp fulgere luminau peisajul, scoţând în evidenţă siluetele negre ale arborilor pe un fond de un portocaliu livid. Bezna părea că sporeşte după fiecare fulger şi vizitiul nu mai vedea nici copitele cailor. Peste puţin, o furtună puternică se dezlănţui. Ploaia, care începuse prin a cădea în picături mari, se preschimbă repede într-un adevărat potop. Tot cerul era în flăcări şi artileria cerească începea să devină asurzitoare. Caii speriaţi sforăiau puternic şi în loc să înainteze se ridicau în două picioare, dar vizitiul mâncase bine: carrik27 -ul lui gros şi, mai ales, vinul pe care-l băuse, îl făceau să nu se teamă de apă, nici de drumurile proaste. Biciuia din răsputeri sărmanele dobitoace, nu mai prejos de Cezar care, în furtună, spunea cârmaciului: îl duci pe Cezar şi soarta lui.

Doamna de Chaverny, netemându-se de tunete, nu se sinchisea de furtună. Repeta în minte tot ceea ce-i spusese Darcy şi se căia că nu i-a spus o seamă de lucruri pe care i le-ar fi putut spune, când fu întreruptă, deodată, din gândurile ei, de o puternică zguduitură a trăsurii. În acelaşi timp geamurile zburară în ţăndări şi se auzi o pârâitură rău-prevestitoare; caleaşca fu prăvălită într-un şanţ. Julie se alese numai cu frica. Dar ploaia nu mai contenea; o roată era sfărâmată; felinarele erau stinse şi nu se zărea în jur nici o casă pentru a te putea adăposti. Vizitiul suduia, feciorul blestema vizitiul înjurându-l pentru stângăcia lui. Julie şedea în trăsură, întrebând cum s-ar putea reveni la P… sau ce ar fi de făcut; dar, la fiecare întrebare pe care o punea, primea acelaşi răspuns deznădăjduit:

— Cu neputinţă!

În timpul acesta se auzi de departe huruitul surd al unei trăsuri care se apropia. Curând, vizitiul doamnei de Chaverny recunoscu, spre marea lui mulţumire, pe unul din colegii cu care pusese temelia unei strânse prietenii, în bucătăria doamnei Lambert; îi strigă să oprească.

Trăsura se opri; numele doamnei de Chaverny de abia fu rostit că un tânăr care se afla în caretă deschise portiera şi întrebă: „E rănită?”, apoi se repezi dintr-o săritură spre caleaşca Juliei. Îl recunoscuse pe Darcy, îl aştepta. Mâinile lor se întâlniră în întuneric şi Darcy avu impresia că doamna de Chaverny i-o strângea pe a lui; dar nu era poate decât o urmare a spaimei. După primele întrebări, Darcy îi oferi, fireşte, trăsura lui. Julie nu răspunse pe dată, căci cumpănea ce hotărâre să ia. Pe de o parte se gândea la cele trei sau patru leghe pe care le avea de făcut în tęte-ŕ-tęte cu un tânăr, în cazul că lua drumul Parisului; pe de altă parte, dacă se înapoia la castel pentru a cere găzduire doamnei Lambert, se înfiora la gândul că va trebui să povestească romanţioasa întâmplare cu trăsura răsturnată şi cu ajutorul primit din partea lui Darcy. Să reapară în salon, în mijlocul partidei de whist, salvată de Darcy ca turcoaica… nici gând! … Dar şi trei leghe lungi până la Paris! … Pe când plutea astfel în incertitudine, îngăimând cu destulă stângăcie câteva fraze banale asupra neplăcerii pe care i-o pricinuieşte, Darcy, care părea că citeşte în fundul inimii ei, îi spuse cu răceală:

— Luaţi trăsura mea, doamnă, eu rămân în a domniei-voastre până când va trece cineva spre Paris.

Julie, temându-se să nu pară prea spăsită, se grăbi să primească prima ofertă şi nu pe a doua. Şi cum s-a hotărât cu totul pe neaşteptate, n-a mai avut timpul să rezolve o importantă problemă, şi anume dacă va porni la P… sau la Paris. Se şi suise în careta lui Darcy, învelită în mantaua pe care acesta se grăbi să i-o dea şi caii porniră sprinteni în trap spre Paris, înainte ca ea să fi apucat să spună încotro vrea s-apuce. Servitorul ei hotărâse în locu-i, dând vizitiului numele şi strada stăpânei sale.

Şi de o parte şi de alta, convorbirea începu stângace. Glasul lui Darcy era gâtuit şi trăda parcă oarecare nemulţumire. Julie îşi închipui că nehotărârea ei îl jignise şi că o lua drept o ridicolă mironosiţă. Era atât de stăpânită de omul acesta încât îşi aducea vii mustrări şi nu se mai gândea decât să risipească pornirea lui arţăgoasă, din care îşi făcea o vină. Băgă de seamă că haina lui Darcy era leoarcă şi scoţându-şi pe dată mantaua, îi ceru ritos să se acopere. De-aci, o luptă de generozitate, care a luat sfârşit prin aceea că neînţelegerea fiind curmată pe jumătate, fiecare îşi avu partea lui de manta. Imprudenţă enormă, pe care n-ar fi săvârşit-o, fără acel moment de nehotărâre, pe care voia să-l facă uitat.

Erau atât de aproape unul de altul, încât obrazul Juliei simţea căldura respiraţiei lui Darcy. Salturile trăsurii îi apropiau uneori şi mai mult.

— Mantaua asta care ne acoperă îmi aminteşte şaradele noastre de pe vremuri. Îţi mai aduci aminte că ai fost Virginia28 mea, când ne-am împopoţonat amândoi cu pelerinuţa bunicii dumitale?

— Da, şi de săpuneala pe care mi-a tras-o cu acest prilej.

— A! suspină Darcy, ce vremuri fericite! de câte ori nu m-am gândit cu tristeţe şi bucurie la divinele noastre serate din strada Bellechasse! Îţi mai aminteşti frumoasele aripi de vultur pe care ţi le-au prins de umeri cu cordele roze şi pliscul de hârtie aurită pe care ţi l-am fabricat cu atâta artă?

— Da – răspunse Julie – erai Prometeu, şi eu vulturul. Dar ce memorie ai! Cum ţi-ai putut aminti de toate nebuniile astea? Căci s-a scurs atâta vreme de când nu ne-am văzut.

— Îmi ceri oare un compliment? spuse Darcy surâzând şi aşezându-se în aşa fel încât să o poată privi în faţă.

Apoi pe un ton mai serios:

— În adevăr – urmă el – nu-i de mirare că am păstrat în amintire cele mai fericite clipe din viaţa mea.

— Ce talent aveai pentru şarade! … spuse Julie, temându-se ca discuţia să nu ia o întorsătură prea sentimentală.

— Vrei să-ţi dau o altă dovadă de memoria mea! o întrerupse Darcy. Îţi aminteşti tratatul nostru de alianţă de la doamna Lambert? Ne făgăduisem să vorbim de rău întregul univers; în schimb, să ne sprijinim unul pe altul faţă de toţi şi împotriva tuturor… Dar tratatul nostru a avut soarta celor mai multe tratate: n-a fost dus la îndeplinire.

— Ce ştii dumneata?

— Vai! Îmi închipui că nu prea ai avut prilejul să mă aperi; căci o dată departe de Paris, ce pierde-vară se va mai fi ocupat de mine?

— Să te apăr, nu… dar să vorbesc de dumneata prietenilor dumitale…

— O, prietenii mei! exclamă Darcy cu un surâs trist, nu prea aveam pe-atunci prieteni pe care cel puţin să-i cunoşti dumneata. Tinerii care veneau la doamna, mama dumitale, nu ştiu de ce, mă urau; cât despre femei, nu-l prea luau în seamă pe domnul ataşat de la Ministerul Afacerilor Externe.

— Pentru că nu te ocupai de ele.

— Asta-i adevărat. Nu m-am priceput niciodată să cânt în strună persoanelor pe care nu le iubeam.

Daca întunericul ar fi lăsat să se zărească faţa Juliei, Darcy ar fi putut vedea că o roşeaţă i-a aprins obrajii la auzul acestei ultime fraze, căreia ea îi dădea un înţeles la care poate că Darcy nu se gândise.

Oricum ar fi, lăsând la o parte amintirile prea bine păstrate şi de unul şi de celălalt, Julie voi să-l facă să-i povestească puţin de călătoriile lui, nădăjduind că în felul acesta va fi scutită să vorbească. Procedeul izbuteşte aproape totdeauna cu călătorii, mai ales cu aceia care au străbătut ţinuturi îndepărtate.

— Ce frumoasă călătorie ai făcut! spuse ea – şi ce rău îmi pare că n-o să pot face niciodată una la fel!

Darcy nu mai avea însă chef de vorbă.

— Cine e tânărul acela cu mustăţi – întrebă el deodată – care îţi vorbea adineauri?

De data asta Julie roşi şi mai mult.

— E un prieten al bărbatului meu – răspunse ea – un ofiţer din regimentul lui… Se spune – urmă ea, nevoind să părăsească tema ei orientală – că cei care au văzut o dată frumosul cer al Orientului nu mai pot trăi aiurea.

— Mi-a displăcut grozav, nu ştiu de ce… vorbesc de prietenul bărbatului dumitale, nu de cerul albastru… Cât despre cerul acela albastru, doamnă, să te ferească Dumnezeu! Văzându-l mereu acelaşi, ajungi să-ţi fie atât de lehamite de el, încât mohorâtele pâcle ale Parisului ţi-ar părea cea mai frumoasă privelişte. Nimic nu sâcâie mai mult nervii, crede-mă, decât acel frumos cer albastru, care şi ieri a fost albastru şi mâine tot albastru va fi. Dacă ai şti cu câtă nerăbdare, cu câtă dezamăgire aştepţi, doreşti un nor.

— Cu toate acestea ai stat destul de mult sub acel cer albastru!

— Dar, doamnă, îmi era imposibil să fac altfel. Dacă n-aş fi avut de urmat decât pofta inimii, m-aş fi înapoiat degrabă prin preajma străzii Bellechasse, după ce mi-aş fi potolit uşoara curiozitate pe care e firesc s-o stârnească ciudăţeniile Orientului.

— Sunt încredinţată că mulţi călători ar vorbi la fel dacă ar fi tot atât de sinceri ca dumneata… Cum îţi poţi trece vremea la Constantinopol şi în celelalte oraşe ale Orientului?

— Ş-acolo, ca pretutindeni, sunt mai multe feluri de a-ţi pierde vremea. Englezii beau, francezii joacă, nemţii fumează şi câţiva intelectuali, ca să-şi mai primenească plăcerile, înfruntă focuri de armă, căţărându-se pe acoperişuri pentru a trage cu ochiul la băştinaşe.

— De bună seamă că acestei din urmă îndeletniciri îi dădeai preferinţă.

— Nicidecum. Eu învăţam turceşte şi greceşte, ceea ce mă acoperea de ridicol. Când isprăveam cu depeşele ambasadei, desenam, galopam la Izvoarele-Dulci şi pe urmă mă duceam la malul mării să văd dacă nu se apropie vreo figură omenească din Franţa sau de aiurea.

— Trebuie să-ţi fi făcut mare plăcere să vezi sosind un francez la o depărtare atât de mare de patrie.

— Da; dar până să sosească un om inteligent, câţi negustori de fier vechi şi caşmir nu ne veneau: sau, ceea ce e mult mai rău, câţi tineri poeţi care, când le ieşea în cale careva de la ambasadă, îi strigau de la o poştă: „Du-mă să văd ruinele, du-mă la Sfânta Sofia, întovărăşeşte-mă în munţi, la marea de azur; vreau să văd locurile unde a suspinat Hero29” Pe urmă, după ce-i lovea insolaţia, se închideau în camera lor şi nu mai voiau să vadă nimic altceva decât ultimele numere din Constituţionalul.

— Nu vezi în toate decât partea rea, după vechiul dumitale nărav. Nu te-ai schimbat, ştii? Ai rămas acelaşi zeflemist.

— Spune-mi, doamnă, dacă nu-i e îngăduit unui osândit care se pârjoleşte în tigaia lui să se înveselească puţin şi pe seama tovarăşilor lui de pârjoleală? Pe cuvântul meu! Nu ştii ce mizerabilă viaţă ducem.

Noi ăştia, secretarii de ambasadă, suntem ca rândunelele care nu se statornicesc niciodată. Nouă nu ni-s hărăzite acele legături intime care… dacă nu mă-nşel, fac farmecul vieţii. (Rosti aceste din urmă vorbe cu un glas ciudat şi apropiindu-se de Julie.) De şase ani, n-am găsit pe nimeni cu care să-mi pot împărtăşi gândurile.

— Prin urmare, nu aveai nici un prieten acolo?

— Ţi-am spus doar că-i cu neputinţă să ai prieteni într-o ţară străină. Lăsasem doi în Franţa. Unul a murit; celălalt e în America, de unde nu se va înapoia decât peste câţiva ani, dacă frigurile galbene nu-l vor reţine.

— Aşadar, eşti singur?

— Singur.

— Dar femeile, cum sunt în Orient? Nu te simţi bine în societatea lor?

— O! în privinţa asta e cel mai rău. Cât despre turcoaice, trebuie să-ţi iei gândul de la ele. Despre grecoaice şi armence, tot ce poţi spune mai spre lauda lor e că-s foarte frumoase. Despre femeile consulilor şi ambasadorilor, scuteşte-mă să-ţi vorbesc. E o chestiune diplomatică; şi dacă aş spune ce gândesc, mi-aş crea neajunsuri la minister.

— Nu pari să-ţi iubeşti mult cariera. Altădată doreai atât de mult să intri în diplomaţie!

— Nu cunoşteam încă meseria. Acum aş vrea să fiu inspectorul noroaielor din Paris.

— O, Dumnezeule! Cum poţi să spui asta! Parisul este cel mai mohorât sălaş din lume.

— Nu huli. Aş vrea să-ţi aud palinodia la Neapole, după doi ani de şedere în Italia.

— Să văd Neapole e ceea ce doream mai mult pe lume – răspunse ea oftând… cu condiţia să fiu împreună cu prietenii mei.

— O! cu această condiţie aş face ocolul pământului. Să călătoreşti cu prietenii tăi! Dar e ca şi cum ai sta în salonul tău în timp ce lumea ţi-ar trece prin faţa ferestrelor ca o panoramă care se desfăşoară.

— Ei bine! dacă am cerut prea mult, aş dori să călătoresc cu un… cu doi prieteni numai.

— Eu unul nu cer atâta; m-aş mulţumi cu unul, sau cu una singură – urmă el surâzând. Dar e o fericire pe care nu am avut-o niciodată! … Şi cu care nici n-o să mă întâlnesc vreodată – reluă el cu un oftat. Apoi c-un glas mai vesel: Adevărul e că norocul totdeauna m-a ocolit. Două lucruri am dorit şi eu cu râvnă şi nu le-am putut dobândi.

— Şi care-s acelea?

— O! nimic extravagant. De pildă, am dorit cu patimă să pot valsa cu cineva… Am făcut studii aprofundate asupra valsului. M-am căznit luni de-a rândul singur, cu scaunul, pentru a-mi înfrâna ameţelile care mă apucau mereu şi când am izbutit să nu mai am ameţeli…

— Şi cu cine voiai să valsezi?

— Dacă ţi-aş spune că dumneata erai aceea? … Şi când, cu multă trudă, am ajuns un dansator încercat, bunica dumitale, care-şi luase tocmai atunci un duhovnic jansenist, a interzis valsul, printr-un ordin de zi care m-apasă şi acum pe inimă.

— Şi a doua dorinţă? întrebă Julie foarte tulburată.

— A doua dorinţă ţi-o las în seamă. Aş fi dorit să fiu iubit… dar iubit… Doream asta înaintea valsului şi iată, nu urmez ordinea cronologică… Aş fi dorit, zic, să fiu iubit de-o femeie care să mă prefere unui bal – cel mai primejdios dintre toţi vrăjmaşii

— O femeie pe care aş fi putut veni s-o văd cu ghetele pline de glod în clipa în care s-ar fi pregătit să se suie în trăsură pentru a se duce la bal. Ar fi fost în ţinuta de gală şi mi-ar fi spus: să stăm acasă. Dar era o nebunie. Nu trebuie să ceri decât lucruri posibile.

— Ce răutăcios eşti! Mereu observaţii ironice. Pentru nimic n-ai îndurare. Eşti fără milă cu femeile.

— Eu? Să mă ferească Dumnezeu! mai degrabă pe mine însumi mă bârfesc. Susţinând că femeile prefera o serată plăcută… unui tęte-ŕ-tęte cu mine, înseamnă că le vorbesc de rău?

— Un bal! … O găteală! … O, Doamne! Cui îi mai place astăzi balul? …

Nu se gândea să dezvinovăţească întregul gen feminin aflat în cauză; i se părea că aude gândul lui Darcy, dar biata femeie nu auzea decât propria ei inimă.

— Fiindcă veni vorba de rochie de bal, ce păcat că nu suntem în carnaval! Am adus un costum de grecoaică fermecător şi care te-ar prinde de minune.

— O să-mi faci un desen în albumul meu.

— Cu plăcere. Să vezi ce progres am făcut de când schiţam caricaturi pe masa de ceai a mamei dumitale. Dar trebuie să te felicit, doamnă; mi s-a spus astăzi de dimineaţă, la minister, că domnul de Chaverny va fi numit gentilom camerier. Vestea mi-a făcut mare plăcere.

Julie tresări.

Darcy urmă fără să bage de seamă:

— Îngăduie-mi să-ţi cer de pe acum protecţia… Dar, la drept vorbind, nu-s tocmai mulţumit de noul dumitale rang. Mă tem că vei fi nevoită să locuieşti vara la Saint-Cloud şi-n cazul ăsta voi avea mai rar cinstea să te văd.

— Nu mă voi duce niciodată la Saint-Cloudspuse Julie cu emoţie în glas.

— O! cu atât mai bine, căci, vezi dumneata, Parisul e raiul din care nu trebuie să ieşi decât pentru a te duce din când în când să iei masa la ţară, la doamna Lambert, cu condiţia să revii seara. Ce fericită eşti, doamnă, că trăieşti la Paris. Eu, care nu voi rămâne poate aici decât puţină vreme, nici nu-ţi închipui cât mă simt de fericit, în micul apartament pe care mi l-a dat mătuşa mea. Şi dumneata, mi s-a spus, locuieşti în foburgul St. Honoré. Ţi-am zărit casa. Trebuie să ai o grădină minunată, dacă mania de a zidi nu-ţi va fi împănat aleile cu dugheni.

— Nu, grădina mea e încă neatinsă, slavă Domnului!

— În care zi primeşti, doamnă?

— Sunt acasă mai în fiecare seară. Aş fi încântată dacă ai veni câteodată să mă vezi.

— Vezi, doamnă, că mă port ca şi cum vechea noastră alianţă ar mai exista încă. Mă invit eu însumi fără ceremonie şi fără prezentare oficială. Mă ierţi, nu-i aşa? Nu mai cunosc pe nimeni la Paris afară de dumneata şi de doamna Lambert. Toată lumea m-a uitat, dar casele dumneavoastră, amândouă, sunt singurele cărora le-am dus dorul în surghiunul meu. Salonul dumitale, îndeosebi, trebuie să fie încântător. Dumneata care ştii atât de bine să-ţi alegi prietenii! … Îţi mai aduci aminte de proiectele pe care le făceai altădată pentru vremea când vei fi stăpână în casa dumitale? Un salon inaccesibil pisălogilor; muzică, din când în când, conversaţie totdeauna şi până târziu; nici un om cu pretenţii, un număr restrâns de persoane cunoscându-se îndeaproape şi neavând, prin urmare, de ce să mintă sau să caute să facă impresie… Două-trei femei spirituale (şi e cu neputinţă ca prietenele dumitale să nu fie astfel!) şi casa dumitale e cea mai atrăgătoare din Paris. Da, eşti femeia cea mai fericită şi-i faci fericiţi şi pe cei din jurul dumitale.

În vreme ce Darcy vorbea, Julie se gândea că fericirea pe care o descria cu atâta vioiciune ar fi putut-o dobândi dacă ar fi fost măritată cu un alt bărbat… cu Darcy, de pildă. În locul acelui salon închipuit, atât de elegant şi atât de plăcut, îi veneau în minte pisălogii pe care-i aducea Chaverny… În locul sprinţarelor conversaţii, îşi amintea de scenele conjugale ca aceea care o făcuse să se ducă la P… Se vedea, în fine, fără izbavă, legată pe viaţă de soarta unui om pe care îl ura şi-l dispreţuia; pe când acela căruia ar fi dorit să-i dea în grijă sarcina fericirii ei era sortit să rămână veşnic un străin pentru ea. Era de datoria ei să-l ocolească, să se desfacă de el… şi era atât de aproape de dânsa, încât mânecile rochiei ei se mototoleau apăsate de reverele hainei lui!

Darcy urmă să zugrăvească plăcerile vieţii Parisului cu toată elocvenţa pe care i-o dădea o îndelungată lipsă din ţară. În acest timp Julie simţea lacrimile şiroindu-i de-a lungul obrajilor. Tremura să nu bage de seamă Darcy şi constrângerea pe care şi-o impunea îi sporea şi mai mult tulburarea. Se sufoca; nu îndrăznea să facă o mişcare. În fine, un hohot îi scăpă şi totul fu pierdut. Se prăbuşi cu capul în mâini, aproape înăbuşită de lacrimi şi ruşine.

Darcy, care nici nu se aştepta la una ca asta, fu uimit. Rămase o clipă mut de surprindere; dar hohotele înmulţindu-se, crezu de datoria lui să vorbească şi să întrebe care-i pricina acestor lacrimi atât de neaşteptate.

— Ce ai, doamnă? Pentru numele lui Dumnezeu, doamnă… răspunde-mi! Ce ţi s-a întâmplat?

Şi cum sărmana Julie, la toate aceste întrebări, îşi apăsa cu mai multă putere batista pe ochi, îi luă mâna şi, îndepărtând cu blândeţe batista:

— Te implor, doamnă – spuse el cu un glas schimbat care o pătrunse pe Julie până-n străfundul inimii

— Te implor, spune-mi ce ai? Te-am jignit poate, fără să vreau? … Tăcerea dumitale mă scoate din minţi!

— Ah! izbucni Julie, nemaiputându-se stăpâni – sunt foarte nefericită! şi hohoti mai tare.

— Nefericită! Cum? … De ce? … Cine te face nefericită? Răspunde-mi!

Vorbind astfel, îi strângea mâinile, şi capul lui îl atingea aproape pe cel al Juliei care plângea, în loc să răspundă. Darcy nu ştia ce să creadă, dar aceste lacrimi îl înduioşau. I se părea că întinerise cu şase ani şi începea să întrezărească într-un viitor care nu i se înfăţişase încă închipuirii, că s-ar putea să schimbe rolul de confident cu unul mai sus pus.

Cum ea se încăpăţâna să nu răspundă, temându-se să nu-i vină rău, Darcy coborî unul din geamurile trăsurii, înnodă panglicile pălăriei lui Julie, îi dădu într-o parte mantoul şi şalul. Bărbaţii sunt stângaci în astfel de treburi. Voia să spună vizitiului să oprească şi chiar îl strigase când Julie, apucându-l de braţ, îl imploră să nu-i poruncească să oprească, asigurându-l că se simte mult mai bine.

Vizitiul nu auzise nimic şi îşi mâna înainte caii spre Paris.

— Dar te implor, scumpă doamnă de Chaverny – spuse Darcy, reluându-i mâna pe care o părăsise o clipă – te conjur, spune-mi ce ai? Mi-e teamă… Nu pot pricepe cum am putut cădea în păcatul de a te mâhni.

— O! nu dumneata! exclamă Julie; şi îi strânse puţin mâna.

— Dar bine! Spune-mi cine te poate face să plângi astfel? Vorbeşte-mi cu încredere. Nu suntem oare vechi prieteni? urmă el surâzând şi strângând mâna Juliei.

— Îmi vorbeai de fericirea de care mă credeai înconjurată… şi fericirea asta e atât de departe de mine!

— Cum! Nu ai oare tot ce-ţi trebuie ca să fii fericită? … Eşti tânără, bogată, frumoasă… Bărbatul dumitale are un rang deosebit în societate…

— Nu-l pot suferi! izbucni Julie ieşită din fire. îl dispreţuiesc!

Şi-şi ascunse obrazul în batistă, hohotind şi mai tare.

„O! O! gândi Darcy – lucrul ia o întorsătură foarte serioasă.”

Şi, trăgând cu îndemânare folos din toate hurducăturile trăsurii, pentru a se apropia mai mult de nefericita Julie:

— De ce – îi spuse el cu un glas cum nu se poate mai blând şi mai duios – de ce să te posomorăşti astfel? E cu putinţă ca o fiinţă pe care o dispreţuieşti să aibă atâta înrâurire asupra vieţii dumitale? De ce-ai îngădui să-ţi otrăvească fericirea? Dar, oare, lui se cuvine să-i ceri această fericire? …

Şi îi sărută vârful degetelor; cum ea, însă, îşi retrase pe loc mâna cu groază, îi fu frică să nu fi mers prea departe… Dar, hotărât să ducă aventura până la capăt, spuse, suspinând cu făţărnicie:

— Cum m-am înşelat! Când am aflat de căsătoria dumitale, credeam că domnul de Chaverny îţi place, în adevăr.

— O! domnule Darcy, nu m-ai cunoscut niciodată!

Tonul glasului ei spunea limpede: întotdeauna te-am iubit şi n-ai voit să înţelegi. Biata femeie socotea în acest moment, cu deplină bună-credinţă, că îl iubise neîncetat pe Darcy, în toţi cei şase ani care se scurseseră, cu aceeaşi dragoste pe care o simţea pentru el în clipa de faţă.

— Dar dumneata – sări Darcy însufleţindu-se – dumneata, doamnă, cunoscutu-m-ai vreodată? Ai bănuit vreodată care erau sentimentele mele? A! dacă m-ai fi cunoscut mai bine, am fi fost astăzi fericiţi şi unui şi altul.

— Cât sunt de nenorocită! repetă Julie cu un spor de lacrimi şi strângându-i mâna cu putere.

— Dar chiar dacă m-ai fi înţeles, doamnă – urmă Darcy cu expresia de ironică melancolie care-i era obişnuită – ce s-ar fi întâmplat? Avere nu aveam; a dumitale era considerabilă; mama dumitale m-ar fi respins cu dispreţ. Eram osândit dinainte. Dumneata însăţi, da, dumneata, Julie, înainte ca o experienţă fatală să-ţi fi arătat calea adevăratei fericiri, ai fi râs, fără îndoială, de îndrăzneala mea şi o trăsură bine lăcuită, cu coroană de conte pe portiere, ţi-ar fi plăcut cu mult mai mult.

— O, cerule! Şi dumneata! Nu-i mai e nimănui milă de mine?

— Iartă-mă, dragă Julie! exclamă el mişcat; iartă-mă, te implor. Uită vorbele mele. Sunt mai vinovat ca dumneata… Nu te-am ştiut preţui. Te credeam slabă ca femeile din lumea în care trăieşti; m-am îndoit de curajul dumitale şi sunt amarnic pedepsit! …

Şi săruta cu aprindere mâinile pe care ea nu şi le mai retrăgea; era gata s-o strângă la pieptul lui… dar Julie îl respinse cu o vie expresie de groază şi se îndepărtă de el pe cât îngăduia lărgimea trăsurii. Atunci Darcy, cu o voce care prin însăşi blândeţea ei suna sfâşietor, zise:

— Iartă-mă, doamnă, uitasem Parisul. Îmi amintesc că acolo se fac căsătorii, dar nu se iubeşte.

— O! ba da, te iubesc – murmură ea printre hohote; şi îşi lăsă capul să cadă pe umărul lui Darcy.

Darcy o strânse în braţe cu înfrigurare, căutând să-i şteargă lacrimile cu sărutări. Încercă din nou să se desfacă din îmbrăţişarea lui, dar această sforţare fu cea din urmă.