RELIGIA.         DEFINIŢIA ETIMOLOGICĂ A RELIGIEI. ORIGINEA EI.

1. Cuvântui religie este indiscutabil de origine latină.

Asupra cuvântului sau a rădăcinii din care el provine, sunt însă mai multe păreri.

Astfel, Cicero îl deduce din re-legere = a reciti, a medita, a reflecta şi a venera, a cinsti pe cineva.

Virgiliu şi altii după el îl deduc din relinquere = a rămâne, a deosebi, a pune la o parte, a respecta sau venera.

Marele scriitor bisericesc apusean, fericitul Augustin (+ 420), îl deduce din re-eligere = a alege din nou.

Scriitorul bisericesc, tot apusean, Lactanţiu (+ 325), îl deduce din re-ligare = a lega din nou sau reciproc, ori a uni.

Această din urmă etimologie este admisă de cei mai mulţi filologi şi teologi. Privită, deci, din punct de vedere etimologic, religia este legătura liberă şi conştientă a omului cu Dumnezeu. Ea se manifestă prin cunoaşterea şi adorarea lui Dumnezeu. De aceea a fost definită şi ca modus cognoscendi el colendi Deum.

Cunoaşterea lui Dumnezeu este partea teoretică a religiei şi este cuprinsă în doctrina sau învăţătura religioasă. Adorarea este partea practică şi constă din viaţă morală şi acte de cult. Doctrină, morală şi cult sunt astfel cele trei elemente constitutive ale religiei, care stau între ele în strânsă legătură.

În vorbirea zilnică, prin religie se înţelege, de obicei, numai îndeplinirea actelor de cult. O asemenea înţelegere este unilaterală şi duce la un formalism sec şi primejdios.

Pentru a ne putea da seama şi mai bine de ceea ce este religia, trebuie să facem deosebire între religia internă şi religia externă.

Prin religia internă sau subiectivă se înţelege ceea ce simte omul, care se află în legătură cu Dumnezeu, în sufletul său, adică sentimentul religios; iar prin religie externă sau obiectivă se înţelege felul cum se manifestă în afară sentimentul religios sau, cu alte cuvinte, cultul şi morala. De fapt, religia internă şi externă sunt cele două părţi care constituie întregul ce poartă numele de religie. Una fără alta nu pot exista şi acolo unde le întâlnim separate, nu avem în faţă religia în adevăratul înţeles al cuvântului, ci numai un simulacru al ei. Raportul dintre ele este ca cel dintre suflet şi trup, dintre fond şi formă, dintre miezul şi coaja unui fruct. Religia internă este sufletul, fondul, miezul, iar cea externă este trupul, forma, coaja sau învelişul.

Acum am putea defini mai complet religia, astfel:

Un raport liber şi conştient al omului cu Dumnezeu, raport care se traduce în suflet prin sentimentul religios, iar în afară prin cult şi morală.

În orice religie deosebim astfel următoarele elemente esenţiale: a. Un Dumnezeu spiritual, personal şi mai presus de lume, ca obiect al ei; b. Omul, conceput ca fiinţă spiritual-corporală, adică înzestrată, pe lângă trup, şi cu suflet spiritual, liber şi nemuritor, ca subiect al religiei; c. Un act al voinţei dumnezeieşti de a se face cunoscut omului, sau revelaţia dumnezeiască, fără de care omul nu ar putea cunoaşte pe Dumnezeu; d. Sentimentul religios, care este ecoul sufletesc al raportului dintre om şi Dumnezeu; ' e. Cultul şi morala ca exteriorizări, înfăptuiri concrete ale acestui raport.

2. Originea religiei. Religia fiind o legătură vie între Dumnezeu şi om, originea ei trebuie căutată atât în Dumnezeu cât şi în om.

Faptul că omenirea n-a existat niciodată fără religie, că omul a avut religie întotdeauna, pentru care i s-a zis de unii filosofi animal religios, este un indiciu sigur, că religia este un produs al sufletului omenesc, o proprietate, o însuşire a lui. Intr-adevăr, precum omul nu ar putea merge, auzi, vedea, vorbi, judeca etc, dacă nu ar avea în firea sa posibilităţi date şi predispoziţii spre acestea, tot astfel nu ar putea fi religios, dacă nu ar avea predispoziţia firească de a fi religios. Omul este chinuit de dorinţa de a cunoaşte pe Dumnezeu, de a sta în legătură cu El, cum zice fericitul Augustin: Fecisti nos ad te, Domine, et inquietwn est cor nostrum donec requiescat în te.

Această dorinţă o putem privi ca predispoziţia leligioasă a omului, ca imboldul sufletesc care împinge, sileşte pe om să ajungă, pe diferite căi, la ideea de Dumnezeu, să creadă în El şi să ia faţă de El o anumită atitudine, pe care o arată în afară prin anumite fapte.

Odată cu îmbogăţirea experienţei sufleteşti şi cu înaintarea în cultură, potrivit cu personalitatea sa morală, omul îşi înfăţişează, în decursul timpului, pe Dumnezeu şi raportul său cu El în forme tot mai demne şi mai nobile. *

Dar această predispoziţie a omului spre religie şi-a câştigat-o prin vreo străduinţă sau vreun merit personal? Aceasta s-ar putea afirma numai în cazul când omul ar fi însuşi creatorul său, autorul fiinţei sale. Cum însă el este creatura lui Dumnezeu, originea sau provenienţa predispoziţiei religioase din sufletul său este de la Dumnezeu, aşa că, în ultimă analiză, religia îşi are originea indirect în Dumnezeu.

Afară de aceasta, religia îşi are originea şi direct în Dumnezeu, căci El S-a descoperit celor dintâi oameni, le-a făcut cunoscută voinţa Sa şi a stabilit raportul ce trebuie să existe între El, Creatorul, şi omul, creatura Sa. Desigur că şi fără această descoperire, omul ar fi ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu, datorită predispoziţiei religioase din sufletul său. Dar aceasta ar fi mers prea încet şi nu ar fi fost scutită de rătăciri.

Cei care nu admit originea supranaturală a religiei, au încercat să o explice prin diferite ipoteze. Iată cele mai însemnate dintre ele: a. Magia. Omul a trăit mult timp în stare de sălbăticie. Atunci a încercat să-şi supună puterile naturii prin magie. Când a văzut că prin magie nu-şi poate ajunge scopul, a inventat zei personali, asemenea sieşi, cărora a început să le ceară ajutor. Astfel, religia ar urma magiei şi s-ar fi născut din ea. Adevărul este contrariul: magia a luat naştere din religie.

b. Animismul. Omul primitiv a populat întreaga natură cu spirite asemănătoare cu sufletul său, le-a ierarhizat şi a făcut din ele divinităţi superioare. Animismul nu este însă propriu vorbind o religie, ci o superstiţie şi n-a precedat religiei, ci a izvorât din ea şi trăieşte alături de ea. Geneza şi evoluţia lui, aşa cum o presupune ipoteza animistă, sunt inadmisibile din punct de vedere psihologic.

c. Fetişismul. In simplitatea sa, omul primitiv a adorat tot felul de obiecte materiale, crezând că în ele locuieşte un spirit. Fetişismul este deci o formă a animismului, mai nou decât el, şi o superstiţie, ca şi el5 care trăieşte încă în minţile celor inculţi. El nu a format niciodată religia vreunui popor.

d. Frica de fenomenele îngrozitoare ale naturii ar fi cea care a condus pe cei dintâi oameni la ideea de zei şi la cultul datorat lor, cum a zis poetul latin Lucretius: Primus în orbe deos timor fecit ardua de coelo fulmina cum caderent.

Dar, mai întâi, primitivul nu este aşa fricos, cum îl presupune această ipoteză, ci dimpotrivă, e foarte curajos. Al doilea, dacă religia s-ar fi născut din frică, ar urma să fie numai divinităţi rele iar nu bune. Al treilea, odată cu dispariţia fricii faţă de fenomenele naturii, ar fi trebuit să dispară şi religia, potrivit legii: cessante cama, cessat effectus.

e. Impostura. Oamenii de stat, regii, preoţii ar fi inventat ideea de zei, ca să poată ţine mai uşor în ascultare pe supuşii lor. Dar de unde au luat aceştia ideea de zei? Dacă aceasta s-ar fi putut într-unui sau mai multe state, nu s-ar putea face pe toată întinderea globului. Deci, nu s-ar putea explica universalitatea religiei. în ceea ce priveşte pe preoţi, ei nici într-un caz nu au putut inventa religia, deoarece ei sunt servitorii unei religii şi dacă ei ar fi inventat pe zei, se pune întrebarea: dar pe preoţi, cine i-a inventat?

f. Adorarea naturii, a agenţilor şi fenomenelor ei, a corpurilor cereşti, a munţilor, râurilor, arborilor, animalelor etc. Aceasta o întâlnim în multe din religiile popoarelor vechi şi ale primitivilor de azi, dar nu poate fi prima forma a religiei, ci e ceva mai târziu, deoarece, de unde ar fi putut lua ideea de divinitate cei ce au îndumnezeit natura, dacă n-ar fi existat deja religia?

g. Totemismul şi Tabuismul. Totemismul este adorarea unor animale, care sunt considerate ca strămoşi ai omului, iar tabuismul este ipoteza care susţine că religia ar fi luat naştere din tabu, adică din interzicerea de a fi atinse anumite lucruri. Şi unul şi altul se întâlnesc în deosebi la primitivii din Australia şi sunt simple practici, care au la bază religia.

h. Sociologismul. Ca şi dreptul şi morala, religia ar fi produsul societăţii, care a impus-o individului. Dar, după concepţia sociologică, religia ar fi un fenomen care nu şi-a făcut apariţia decât târziu, când societatea era destul de bine organizată şi înaintată. Dar până atunci, oamenii – şi în grupuri sociale şi individual – nu au avut religie? Istoria, preistoria, paleontologia şi etnografia ne spun că da. Deci, nici această ipoteză nu explică în mod satisfăcător originea religiei.

Notă. Ioan G. Savin – Fiinţa şi originea religiei.