BISERICA PROTESTANTĂ

1. Protestantismul este un nume generic pentru o imensă mulţime de comunităţi creştine, care îşi au originea în reforma religioasă din secolul XVI. S-ar putea zice că singur numele este legătura reală între diferitele comunităţi protestante, pentru că în ce priveşte învăţătura de credinţă cu greu se pot stabili puncte comune. Diferenţele se observă adesea şi în sânul aceleaşi comunităţi. Ieşit din reacţia împotriva Bisericii Catolice papale sau, mai exact, împotriva abuzurilor ce se săvârşeau în această Biserică, protestantismul este tocmai contrariul de ceea ce este romano-catolicismul. Dacă în catolicism autoritatea papei şi a clerului în genere este, am putea zice, indiscutabilă, protestantismul nu admite nici o ierarhie, nici o autoritate, nici un mijlocitor între om şi Dumnezeu, ci susţine că orice om poate sta în legătură directă cu Dumnezeu. Singura autoritatea în faţa căreia el se pleacă este Dumnezeu şi Cuvântul Său, adică Sfânta Scriptură sau Biblia, înţeleasă, nu cum o explică Biserica învăţătoare, ci cum vrea fiecare, sau după formula protestantă cum este luminat fiecare de Duhul Sfânt.

Dacă în catolicism se învaţă că omul se mântuieşte prin credinţă, ca efect al harului dumnezeiesc, şi prin fapte bune, şi se pune mare greutate pe aceasta, în protestantism se susţine că mântuirea se obţine numai prin credinţa – sola fide – sau, mai, exact, numai prin har sau graţia dumnezeiască, pe când faptele bune nu sunt de vreun folos, sau sunt chiar vătămătoare. Tot în spirit de opoziţie faţă de Biserica Romano-Catolică s-au dezvoltat toate învăţăturile de credinţă, toată morala şi toată organizarea protestantismului. Admiterea Sfintei Scripturi ca unicul izvor şi sursa a credinţei, a atras după sine nesocotirea Sfintei Tradiţii şi interpretarea arbitrară a Sfintei Scripturi. Pentru că mântuirea se face numai prin harul lui Dumnezeu – o predestinaţie care merge până la absurd – cultul şi Sfintele Taine îşi pierd cu totul importanţa.

De aceea, liturghia sau mesa, ca şi Tainele Bisericii şi orice fel de rugăciuni făcute de clerici, sunt desfiinţate, ca şi cultul sfinţilor, al icoanelor, al Sfintei Cruci, al moaştelor. Pictura, şi în unele comunităţi chiar şi muzica, sunt înlăturate din biserică, iar Sfintele Taine sunt reduse la două: Botezul şi Euharistia, la care unii mai adaugă şi pocăinţa. Făcând parte cât mai mult raţiunii în materie de credinţă prezenţa lui Hristos în euharistie este înfăţişată de unii ca reală, dar nu prin transformarea elementelor, ci prin consubstanţiere sau împănare (în pâine, cu pâine şi sub pâine este trupul Domnului şi în vin este sângele Domnului, cum a zis Luther). De alţii, ca ceva pur spiritual (Calvin), iar de alţii ca o simplă comemorare a cinei de taină (Zwingli şi mulţi alţi teologi contemporani). Neadmiţând sfânta taină a preoţiei conducătorii spirituali ai comunităţilor, săvârşitorii celor două sau trei quasitaine, propovăduitorii autorizaţi ai Cuvântului lui Dumnezeu, sunt laici cu cunoştinţe teologice, aleşi în comunitate în acest scop şi purtând numele de pastori.

Protestantismul este dar un fel de bolşevism religios, o laicizare completă a creştinismului.

2. In acest haos şi în această confuzie generală care este protestantismul se pot distinge trei curente sau direcţii, reprezentate prin cei trei începători ai reformei: Luther, Zwingli şi Calvin.

Luther, cel mai vechi dintre reformatorii propriu-zişi, rezumă şi reduce creştinismul la convingerea personală a fiecăruia, că avem în ceruri un Dumnezeu care ne e tată, şi la siguranţa neclintită că prin credinţa în Hristos suntem liberaţi de jugul păcatului şi al morţii şi am devenit din nou fiii lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură şi Sfintele Taine sunt cei doi stâlpi ai vieţii religioase, cele două faruri spirituale care ne luminează calea în această viaţă, cele două izvoare nesecate din care scoatem puteri suprafireşti, ca să ne întoarcem la Tatăl ceresc. Sfânta Scriptură ne învaţă care este voia Tatălui nostru din cer şi ne arată mijloacele de a o împlini, iar Sfintele Taine ne investesc cu noi puteri pentru ajungerea acestui scop.

Misticismul acesta formează sâmburele luteranis-mului original, aşa cum 1-a visat Luther. Pentru viaţa morală practică şi pentru organizarea bisericească, Luther n-a avut nici o pricepere. Singurul element de disciplinare şi de coeziune sufletească a credincioşilor sunt cele două taine sau sacramente: botezul şi euharistia, la care el adaugă câteodată şi pocăinţa, prin care se dă omului graţia dumnezeiască în chip real. Acestea ţin locul oricărei organizări bisericeşti.

Zwingli este antipodul lui Luther. El este condus în mod exclusiv de interesul practic şi moral şi nu are nici o înţelegere pentru misticism şi speculaţie. Singura sa preocupare este restabilirea disciplinei bisericeşti şi purificarea cultului. Dumnezeu este un stăpân absolut, iar nu tată. El a predestinat pe unii oameni spre osânda de veci, iar pe alţii spre fericirea de veci. Cum nimeni nu poate şti, dacă este predestinat spre fericire, fiecare este dator să observe învăţătura Sfintei Scripturi, care ne este revelată de Dumnezeu şi cuprinde voia Lui. împărăţia lui Dumnezeu întemeiată de Iisus Hristos este externă, ea fiind aceeaşi cu statul politic. De aceea, creştinul trebuie să fie mai înainte de toate un bun cetăţean. Formarea de buni cetăţeni este scopul ultim al reformei lui Zwingli.

Calvin stă la mijloc, între Luther şi Zwingli. Cu Luther el este de acord în ce priveşte speculaţia, cu Zwingli în ceea ce se raportează la partea practică.

Atenuând unilateralitatea externă în care căzuse Luther, din cauza opoziţiei sale pasionate în contra romano-catolicilor, precum şi accentuarea exagerată a credinţei justificatoare şi a Bisericii invizibile, Calvin se retrage câţiva paşi înapoi, spre a se apropia de matca de la care deviase, de Biserica romană.

Astfel, el reuşeşte să construiască în latura speculativă un impunător edificiu teologic, care a influenţat şi influenţează încă teologia luterană. în latura practică, el, deşi admite invizibilitatea Bisericii, totuşi, reuşeşte să clădească o nouă Biserică văzută, cu o disciplină de fier, Biserică în care clerici şi laici, viaţă religioasă, credinţă abstractă şi legea pozitivă cu faptele bune, cuvântul lui Dumnezeu şi Sfintele Taine, predes-tinaţia şi libertatea personală îşi găsesc aplicaţia în unitatea aceluiaşi sistem.

Sub forma calvinismului a pătruns protestantismul în toate ţările lumii unde se poate vorbi de protestantism, pe când luteranismul e circumnscris în Germania şi în ţările scandinave, iar zwinglianismul a dispărut aproape cu totul.

Din calvinism a ieşit şi puzderia de secte neoprotes-tante, care s-au răspândit ca buruiana rea pretutindeni unde este creştinismul.

Notă. Bibliografia despre protestantism este aceeaşi cu cea din nota 2 din capitolul precedent.