IUDAISMUL ŞI MAHOMEDANISMUL.

I. Iudaismul sau mozaismul este cea mai apropiată religie de creştinism şi cuprinde adevărul în al doilea rând după creştinism, pentru că este revelată. Iudaismul se întemeiază pe Vechiul Testament, pe care şi creştinismul îl consideră carte sfântă.

Revelaţia făcută lui Adam despre un singur Dumnezeu, creator al lumii şi despre Răscumpărătorul Care va împăca lumea căzută în păcat cu Dumnezeu, făgăduinţa dată patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacob că Răscumpărătorul se va naşte din neamul lor, preceptele religioase şi morale descoperite lui Moise şi rezumate în Decalog şi prezicerile despre persoana, venirea şi rolul Răscumpărătorului sau Mântuitorului lumii ori Mesia, cum se mai numeşte El cu un cuvânt ebraic, sunt un bun comun al iudaismului şi creştinismului.

Deosebirea începe numai când este vorba de interpretarea profeţiilor mesianice, pe care iudaismul nu le recunoaşte ca împlinite în persoana Mântuitorului Hristos, ci aşteaptă un alt Mesia, care va veni la sfârşitul lumii şi va întemeia o împărăţie iudaică peste tot pământul.

De la anul 60 p. Hr., de când statul iudaic a fost desfiinţat, iar Ierusalimul şi templul distruse şi poporul împrăştiat în toată lumea de armatele romane conduse de Titus, fiul lui Vespasian, religia iudaică a luat o înfăţişare care diferă mult de cea de până atunci. Mai întâi, nemaiexistând tempul din Ierusalim, care era centrul cultului şi unicul sanctuar în care se putea aduce jertfele rituale, nu mai există jertfe şi poporul se adună, ca să se roage, în sinagogi sau case de rugăciune. Apoi, fiind împrăştiaţi între celelalte popoare, nu mai au organizarea socială dată de Moise, nici preoţi din neamul lui Avraam, pentru că nu se mai poate şti care din ce trib se trage.

şi măsuri aspre, care tind la alungarea lor din toate ţările şi formarea unui stat iudaic.

II. Mahomedanismul sau Islamismul 3) este un amestec de elemente creştine şi iudaice cu elemente din vechea religie păgâna a arabilor.

După ordinea firească, el ar trebui să fie superior nu numai iudaismului, ci şi creştinismului, pentru că a apărut cu 622 de ani după creştinism. El este însă inferior şi creştinismului şi iudaismului pentru că nu se întemeiază pe o revelaţie dumnezeiască specială sau nouă, ci este produsul combinaţiilor personale ale lui Mahomed 4), întemeietorul lui, care n-a fost profet adevărat, ci un om bolnav de nervi şi abil politician. Viaţa lui plină de aventuri, de inconsecvenţe şi imoralităţi, dovedeşte aceasta cu prisosinţă.

Coranul, cartea sfântă a mahomedanismului, este mai mult o operă poetică decât religioasă şi cuprinde pe lângă învăţături religioase şi morale, tot felul de dispoziţii civile, aşa că el serveşte şi de cod civil.

Monoteismul mahomedan, proclamat de Mahomed în formula Allah este unicul Dumnezeu, iar Mahomed profetul său, este un mare pas înapoi de la înălţimea la care s-a ridicat creştinismul, care învaţă că Dumnezeu este unic ca fiinţă şi întreit ca persoană şi n-a adus nimic nou, pentru că monoteismul a fost şi este profesat mai curat de către iudaism.

Allah este apoi un Dumnezeu despotic, identic cu destinul, norocul sau soarta, căruia musulmanul trebuie să i se supună orbeşte. De aceea, una din învăţăturile fundamentale ale dogmaticii mahomedane este predes-tinaţia sau fatalismul absolut Totul stă în mâna lui Dumnezeu. Nimic, nici bine nici rău, nu se întâmplă decât conform voinţei Sale sfinte. De o libertate a voinţei omului nici nu poate fi vorba.

Pe lângă învăţătura despre Dumnezeu şi despre predestinaţie, mahomedanismul mai ţine ca fundamentale următoarele învăţături dogmatice: învăţătura despre îngeri. Sunt două feluri de îngeri: îngerii propriuzişi şi ginii. îngerii propriuzişi se împart în buni şi răi. Cei buni stau în jurul tronului lui Allah şi fac cunoscută oamenilor voinţa sa. Fiecare musulman îşi are îngerul sau păzitor, care-1 fereşte de nenorociri, îi scrie faptele într-o carte şi-1 conduce, când moare, la rai sau la iad, după cum a meritat prin faptele sale. îngerii răi, cu căpetenia lor Iblis sau Şeitan, fac numai rău oamenilor. La judecata de apoi ei vor fi osândiţi la chinuri veşnice înpreună cu necredincioşii.

Ginii sunt un fel de îngeri sau spirite inferioare. Ei trăiesc în^atmosferă, se agaţă de bolta cerului şi caută să prindă câte ceva din cele ce Dumnezeu pune la cale cu îngerii buni şi le împărtăşesc vrăjitorilor şi ghicitorilor. Când îngerii îi văd agăţându-se de bolta cerului aruncă după ei cu valuri de foc pe care oamenii le numesc stele căzătoare sau meteoriţi.

Învăţătura despre cărţile sfinte. Mahomedanii recunosc de cărţi sfinte şi Vechiul şi noul Testament, dar cred că ar fi falsificate. De aceea, cartea sfântă prin excelenţă este Coranul5), care există din veci, stă pe o masă înaintea lui Allah şi a fost descoperit lui Mahomed de îngerul Gavriil.

Învăţătura despre profeţi. Sunt două feluri de profeţi: rasuli şi nabi. Rasulii sau trimişii lui Dumnezeu au fost: Adam, Noe, Avraam, Moise, Iisus Hristos şi Mahomed, care au descoperit oamenilor voia lui Dumnezeu. Nabi sunt oameni fără păcat, făcători de minuni, care văd pe Dumnezeu chiar în viaţa pământească şi vor interveni pentru oameni la judecata de apoi. Numărul lor este de 224.000.

Învăţătura despre învierea obştească şi judecata de apoi. Fiecare om este judecat după moarte de îngeri. La sfârşitul lumii, pe care numai Allah îl ştie, se va ţine judecata obştească de către Allah însuşi. Atunci, la cel dintâi sunet de trâmbiţă al îngerului Asrafil, va muri tot ce este viu pe pământ, iar la al doilea vor învia toţi morţii. O punte mai subţire decât aţa şi mai ascuţită decât tăişul săbiei, întinsă peste prăpăstiile iadului, duce spre paradis. Cei drepţi vor putea trece peste această punte şi vor ajunge în paradis, unde vor petrece în veci, îmbrăcaţi luxos, în grădini fermecătoare, la umbra unor pomi minunaţi, cu fructe delicioase, lângă izvoare de lapte, miere şi vin, în tovărăşia unor fecioare de o frumuseţe îngerească. Cei răi vor cădea de pe punte şi vor fi chinuiţi veşnic în iad împreună cu îngerii cei răi, cu ginii şi cu animalele.

Viaţa religioasă a islamului se reduce la următoarele cinci porunci:

Mărturisirea credinţei. Oricine vrea să intre în islamism, trebuie să mărturisească credinţa în Allah, unicul Dumnezeu şi în Mahomed, profetul său şi să se circumcidă, ca semn văzut al acestei mărturisiri. Credinţa se mărturiseşte şi adevereşte apoi în viaţă prin practicarea poruncilor următoare:

Rugăciunea. Musulmanul trebuie să se roage de cinci ori pe zi, la apusul soarelui, pentru că atunci începe ziua; la un ceas şi jumătate după apusul soarelui, în zorii zilei, la amiază şi cu o jumătate de oră înainte de apusul soarelui. Ceasul rugăciunii se face cunoscut de către muezin 6) din vârful minaretului 7) şi musulmanul 8) trebuie să-şi facă rugăciunea oriunde s-ar găsi. în moschei9) rugăciunea se face şezând pe un covor sau rogojină şi cu faţa îndreptată către Mecca 10).

Ca formule de rugăciune servesc versete din Coran şi bucăţi din serviciul liturgic, însoţite de anumite gesturi rituale ca: plecarea cu faţa la pământ, punerea degetelor pe lobul urechii ca semn al ascultării glasului lui Allah – plecarea capului spre dreapta şi spre stânga ca salutare a îngerilor păzitori – etc. Pentru a nu se greşi ceva la facerea rugăciunii, mahomedanii stau la spatele imamului M) şi imită gesturile lui. Rugăciunea trebuie precedată de spălarea feţei, a mâinilor şi a picioarelor până la glesne, cu apa sau cu nisip.

3. Milostenia se practică şi în particular de fiecare musulman cu dare de mână şi constă şi dintr-un impozit care se dă statului în vederea câştigării de prozeliţi şi a războiului sfânt, cum şi dintr-o dare benevolă care se încasează la sfârşitul postului.

Postul este numit de Mahomed uşa religiei. întreaga lună de primăvară numită Ramadan, este destinată postului sau mai exact ajunării, pentru că musulmanul nu are voie să mănânce nimic în acest timp până la apusul soarelui. Cine nu poate posti, trebuie să plătească pentru fiecare zi de nepostire. La sfârşitul postului se serbează micul Bairam.

Călătoria la Mecca este obligatorie pentru orice musulman, cel puţin o dată în viaţă. Ea se face în anumite luni ale anului şi după un ritual prescris. Cei care fac o călătorie sfântă poartă numele de hagii şi sunt socotiţi misionari ai islamismului, Unitatea islamului este sfâşiată de o mulţime de secte şi şcoli teologice, care se duşmănesc între ele. Numărul mahomedanilor atingea în anul 1940 cifra de 260.000.000 de dârză pentru cucerirea titlului de cap văzut al Bisericii. Mitropoliţii, pentru că făceau umbră papei, au fost desfiinţaţi, iar sinoadele, care depuneau din când în când câte un papă, n-au mai fost convocate, până ce în fine sinodul din Vatican (1870) recunoscu papei infailibilitatea adică însuşirea de a nu putea greşi, şi 1-a făcut egal cu Dumnezeu, declarându-1 drept cap văzut şi nediscutat al Bisericii. Dreptul de a dicta în întreaga Biserică creştină, sau aşa zisul primat jurisdicţional al papei, care este o urmare logică a infailibilităţii, se loveşte însă de împotrivirea neclintită a Bisericii Ortodoxe şi a protestantismului, care văd în infailibilitate un sacrilegiu şi în primaţie o mândrie diabolică *).

Bisericii Romane i se zice aşadar cu drept cuvânt papală sau papistaşă, nume care nu place teologilor catolici.

Visurile de mărire ale papilor au fost susţinute de către diferite ordine călugăreşti, în special de ordinul Iezuiţilor, căci monahismul în apus n-are caracterul contemplativ, ca cel din răsărit, ci urmăreşte diferite scopuri practice, prin diferitele ordine. Unele din acestea au adunat, prin mijloace permise şi nepermise, averi imense, pe care se întemeiază în bună parte puterea şi autoritatea acestei Biserici, dar care a atras asupra lor (a ordinelor) şi a Bisericii ura şi prigonirea, câteodată cruntă, a statelor. Alături de monahi a stat şi stă în lupta pentru înfăptuirea visurilor papalităţii, clerul de mir, care a fost silit să trăiască celibatar, ca să fie în totul la dispoziţia papilor şi a episcopilor.

Din punctul de vedere al organizării, Biserica papală se prezintă dar ca un mecanism bine alcătuit şi care funcţionează în mod automat, dar nu creştineşte. Din punct de vedere dogmatic şi moral ea s-a abătut, de asemeni, de la adevăratul spirit evanghelic, de la învăţătura şi morala profesată de Biserica primelor veacuri.

Astfel, încă înainte de despărţirea de Biserica de Răsărit, Biserica apuseană învăţa greşit că Sfatul Duh purcede şi de la Fiul şi că există un foc curăţitor numit purgatoriu, în care merg sufletele celor ce nu şiau ispăşit pe pământ anumite păcate şi avea unele practici necunoscute până atunci în Biserică, cum era de pildă obiceiul de a săvârşi ungerea cu mir numai episcopii, îngăduinţa de a se mânca lapte, ouă şi brânză în Postul Mare şi oricând carne de animale sugrumate. La aceste erezii şi practici necreştine s-au adăugat, cu vremea, şi altele, ca: săvârşirea Sfintei Euharistii cu azimă, în loc de pâine dospită, împărtăşirea laicilor numai cu Trupul, nu şi cu Sângele Domnului, neîmpărtăşirea copiilor până la vârsta de 7 ani, administrarea Botezului prin turnare de apă, iar nu prin afundare, învăţătura despre indulgenţe, că adică prin cumpărarea unor bileţele, date de papă, se iartă păcatele, învăţătura că şi Sfânta Fecioară Măria, iar nu numai Domnul Hristos, s-a născut fără păcat, învăţătura despre infailibilitate şi primatul papal şi altele. Moralitatea publică suferă din cauza celibatului clerului şi a felului cum o înţeleg unii autori şi anumite sisteme de morală.

Chiar şi în cult, ea a introdus unele inovaţii care o depărtează mult de Biserica primelor veacuri, ca de pildă statuile, muzica instrumentală, adorarea Inimii Domnului nostru Iisus Hristos, limba latină ca unică limbă de cult şi altele.

2. Cu toate că s-a abătut în multe puncte de la adevărata învăţătură a Bisericii din cele dintâi opt veacuri şi a căzut în erori grave şi pe tărâmul moral, Biserica papală ridică totuşi pretenţia că ea singură este adevărata Biserică creştină.

Pretenţia aceasta şi-o formulează ea, întemeindu-se pe interpretarea tendenţioasă a celor patru însuşiri ale Bisericii cuprinse în simbolul de credinţă (Crezul Niceo-Constantinopolitan), care sunt: una, sfântă sobornicească (Catolică) şi apostolească.

Teologii catolici interpretează aceste însuşiri ca şi cum ar fi numai ale ei. In deosebi ei pun mare preţ pe unitate, despre care susţin că este realizată în chip concret prin persoana papei, care este – după ei – capul văzut al Bisericii. Ei uită, însă, sau mai bine-zis se fac că uită, că Biserica Ortodoxă şi cea protestantă consideră ca inovaţie eretică învăţătura despre primatul papal.

Tot astfel şi însuşirile de: sfântă, sobornicească (Catolică) şi apostolească, teologii catolici le atribuie numai Bisericii lor, dar inchiziţia, viaţa scandaloasă din punct de vedere moral al multor papi şi a clerului celibatar, principiile şi practica moralei iezuite, etc. sunt atâtea semne de întrebare cu privire la sfinţenia acestei Biserici. Cât pentru sobornicitate sau catolicitate ori universalitate şi apostolicitate, temeiurile pe care ele se sprijină sunt şi mai şubrede. în ce priveşte catolicitatea sau universalitatea, cu opt ani în urmă (1933), un teolog german a susţinut enormitatea că Biserica Catolică este universală, pentru că din sânul ei face parte întreaga omenire, toţi oamenii câţi au trăit şi vor trăi pe pământ, oricare ar fi religia căreia ei aparţin.

Motivarea? Pentru că ea este singura depozitară a revelaţiei făcută de Dumnezeu lui Adam, şi toate religiile lumii, oricât de rătăcite ar fi ele, deţin câte o părticică din această revelaţie. Apostolicitatea, în fine, nu poate reveni Bisericii Catolice, pentru că ea s-a abătut de la Invaratura Apostolilor, invatatura ce s-a pastrat curate şi neschimbata numai în Biserica noastra Ortodoxa 2).

Nota L Infailibilitatea papală a fost combătută cu multă îndârjire de unii din marii teologi catolici, ca: Friedric, Ddllinger, Hefele şi alţii, chiar în sinodul din Vatican, şi îndată după aceea a şi făcut să se rupă de Biserica Romei o parte din fiii ei din diferite ţări, care s-au constituit în Biserică aparte sub numele de Vechi Catolici. Această Biserică există şi azi şi are trei episcopi: la Bonn, în Germania, la Utrecht, în Olanda, şi la Berna, în Elveţia.

Împotriva infailibilităţii papale s-a ridicat şi curentul zis modernist din Teologia catolică, iar în unele ţări, ca de exemplu Ungaria, nu s-au promulgat. oficial nici până azi actele sinodului din Vatican, prin care papa e declarat infailibil. Totuşi infailibilitatea a fost recunoscută şi în aceste ţări în chip tacit. Nota 2. Amănunte asupra fiinţei şi abaterilor de la credinţă, disciplină cult, etc. ale Romano-catolicismului, ca şi ale protestantismului se găsesc în I. Mihălcescu: La Tipologie symbolique au poin de vite de VEglise orthodoxe-orientale, Bucharest et Paris 1932, în Vladimir GuettC; Expunerea doctrinei Bisericii Ortodoxe de răsărit, tradusă de Mitropolitul Iosif Gheorghian, Bucureşti, 1893 şi în N. Lopuhin: Creştinismul apusean, tradus de Episcopul Nicodim (care avea să fie viitorul patriarh al României).