CRITERIILE REVELAŢIEI SUPRANATURALE MINUNILE ŞI PROFEŢIILE

1. Semnele după care se poate cunoaşte revelaţia adevărată se numesc criterii şi sunt de două feluri: interne şi externe.

a. Criteriile interne se scot din însuşi cuprinsul revelaţiei şi unele din ele arată ce nu poate cuprinde adevărata revelaţie, ca de pildă idei care să stea în contrazicere cu bunul simţ, ori exprimarea ei în termeni obscuri sau cu mai multe înţelesuri etc. Altele arată ce trebuie să cuprindă revelaţia, de pildă adevărurile religioase cele mai înalte şi mai curate, expuse într-o formă limpede şi precisă, fără să contrazică adevărurile omeneşti evidente etc. Cele dintâi se numesc criterii negative, cele din urmă pozitive.

b. Criteriile externe se deduc din împrejurările în care se face şi faptele care însoţesc revelaţia şi se subîmpart în naturale şi supranaturale.

Intre criteriile naturale se numără caracterul organului revelaţiei şi modul în care se face şi se propagă revelaţia. Organul revelator, adică persoana prin intermediul căreia se face revelaţia, trebuie să fie în totul evlavios, moral, sănătos la minte, convins de ceea ce învaţă, devotat cauzei ce a îmbrăţişat, neinteresat de câştig bănesc, de onoruri sau de alte avantaje lumeşti, într-un cuvânt dezbrăcat de orice interes personal etc. Modul în care se face şi cum se propagă revelaţia trebuie să fie demn de Dumnezeu şi de om. Dacă una sau alta este ridiculă, crudă, ruşinoasă, înjositoare, ori se întemeiază viclenie, amăgire, silă, interes material etc, n-avem le-a face cu o revelaţie adevărată.

Criteriile supranaturale sunt minunile şi profeţiile.

2. Minunile. Prin minune se înţelege, în vorbirea de toate zilele, orice întâmplare neobişnuită în natură sau din viaţa omului. Ivirea unei comete, cutremurele de pământ, însănătoşirea neaşteptată a unui bolnav, fenomene spiritiste etc, sunt minuni pentru cel neştiutor, fiindcă sunt întâmplări sau acte neobişnuite şi neînţelese de el. Ele se fac însă în limitele puterilor şi ale ordinii naturale şi de aceea nu sunt minuni. Cauzele lor sunt naturale şi, dacă nu le cunosc toţi oamenii, sunt totuşi mulţi care le cunosc, pe când cauza directă şi imediată a minunilor este Dumnezeu.

Afară de aceasta, chiar dacă un fenomen pare că este mai presus de ordinea”şi de puterea firii, dar dacă nu are un scop religiosmoral, nu poate fi minune, deoarece Dumnezeu nu face minuni în zadar, ci numai pentru adeverirea revelaţiei Sale, şi deci într-un scop religios-moral.

Tot ce se poate explica pe cale naturală sau pare supranatural, dar nu serveşte un scop religios-moral, nu este minune J).

În înţelesul religios, minunea este, deci, un fenomen extraordinar, produs în sfera perceptibilului de însuşi Dumnezeu, nemijlocit sau mijlocit, în vederea confirmării revelaţiei.

Note carecteristice ale minunii sunt deci: fenomen perceptibil (sensibil), extraordinar, produs de Dumnezeu (iar nu de legile naturale) şi servind unui scop religios-moral.

3. Posibilitatea minunilor. Inainte de toate, minunea este un fenomen religios. Ea îşi are locul numai în concepţia teistă despre lume. Posibilitatea ei nu se poate deci discuta cu cei care nu admit existenţa lui Dumnezeu ca fiinţă personală şi ca ziditor şi pronietor al lumii. Aşa dar, din punctul de vedere ateist, materialist şi panteist, nu poate exista minune în înţelesul strâns al cuvântului.

Posibilitatea minunii este dată în principiu prin aceea că minunea nu contrazice nici noţiunea de Dumnezeu, autorul ei, nici pe cea de lume, adică mediul în care ea se produce.

Dumnezeu, fiind creatorul şi pronietorul lumii, adică cel care a făcut-o, o conservă şi o conduce. Apoi fiind Fiinţa absolută, Care posedă toate perfecţiunile în cel mai înalt grad, nu I se poate tăgădui dreptul şi putinţa de a interveni în mersul lumii, când găseşte această cuviinţă. Dimpotrivă, un Dumnezeu care n-ar interveni în lume şi care, deci, n-ar face minuni, n-ar fi Dumnezeu, căci nu se poate ca atotputernicia Sa, cum şi bunătatea şi dragostea Lui către creaturi, să nu se arate din când în când în lume. Cugetarea că Dumnezeu nu face minuni, fie din orice motive ar fi, este o cugetare nedemnă pentru Fiinţa supremă şi cel care ar susţine aşa ceva, ar trebui – zice Rousseau – să fie închis fără întărire în casa de nebuni.

Lumea, cu ordinea şi legile ei fizice, nu poate fi o piedică pentru Dumnezeu, ca să nu facă minuni, fiindcă ea este opera Lui şi El, ca atotînţelept, găseşte mijlocul de a face minuni, fără să nimicească ordinea sau să tulbure legile ei. Dacă un mecanic priceput poate opri să funcţioneze şi să pună din nou în mişcare o maşină, sau să-i adapteze un mecanism, în virtutea căruia să poată îndeplini şi alt lucru decât cel pentru care a fost făcută, cum să nu poată face Dumnezeu aceasta cu lumea şi cu aşa zisele ei legi?

Făcând minuni, Dumnezeu nu nimiceşte nici ordinea, nici legile firii, ci numai le suspendă într-un punct şi într-un moment dat, sau mai exact le dirijează în aşa fel ca să producă un alt efect decât cel obişnuit natural.

Dacă, printr-o minune, cei trei tineri n-au ars în cuptorul Babilonului, dacă Sfântul Apostol Petru nu s-a scufundat, mergând pe marea Tiberiadei, dacă diferiţi morţi au fost înviaţi de Mântuitorul şi mulţi bolnavi vindecaţi etc, nu înseamnă că s-a distrus puterea focului de a arde, a apei de a îneca, a morţii şi a bolilor de a bântui pe oameni, ci numai că puterea, efectul lor natural a fost suspendat sau modificat de Dumnezeu în aceste cazuri şi în altele asemenea.

4. Obiecţiuni. Ateii, materialiştii, deiştii, raţionaliştii şi pozitiviştii obiectează împotriva posibilităţii sau realităţii minunii, zicând că: minunea contrazice fixitatea legilor naturii şi că ştiinţa n-ar fi posibilă fără legi fixe în natură şi, deci, a admite minunea înseamnă a distruge ştiinţa.

La aceasta răspundem: Mai întii este inexact că legile naturii sunt fixe şi imutabile. Ele sunt mai întâi contingente, cum a învăţat întotdeauna teologia creştină şi cum au susţinut şi demonstrat în numele filosofiei Boutroux şi Bergson, iar în numele ştiinţei experimentale Henri Poincare. Dar, ceea ce este contingent, nu poate fi absolut neschimbător. Experienţa şi observaţia ne arată apoi unele excepţii însemnate de la legile naturale generale. Aşa de exemplu creşterea vegetaţiei în afară de pământ este o excepţie de la legea gravitaţiei, după care tot ce este pe pământ trebuie să tindă spre centrul pământului.

Tot astfel magnetul, care atrage la sine fierul, face iarăşi excepţie de la aceeaşi lege. Apa face, de asemeni, o excepţie de la legea generală a dilatării corpurilor prin căldură, căci ea îşi măreşte volumul la frig etc.

În sfârşit, omul, prin puterea inteligenţei sale, se foloseşte de unele legi ale naturii spre a se sustrage altora sau a le anihila efectele. Ce altceva este cultura, decât o luptă titanică dusă de om împotriva naturii şi a elementelor ei, spre a le supune voinţei sale? Avionul, care sfidează legea gravitaţiei; telegrafia şi telefonia fără fir, împreună cu radiofonia şi televiziunea, care nesocotesc spaţiul; locomotivele trenurilor, vapoarele, automobilele care râd de legea greutăţii materiei, străpungerea munţilor, secarea bălţilor, asanarea ţinuturilor pes-tilenţioase, folosirea căderilor de apă, ferilizarea câmpiilor aride etc, ce sunt decât tot atâtea biruinţe împotriva naturii, decât înfrângeri ale legilor ei sau plecarea lor sub voinţa omului?

Când sunt dar excepţii de la legile naturii, nu înseamnă nicidecum că ele se disfiinţează, dacă se admite minunea, care este şi ea tot o excepţie de la ele. Când omul, creatură mărginită şi slabă, poate folosi natura şi legile ei în vederea scopurilor sale, Dumnezeu, Creatorul infinit şi atotputernic, să nu poată face acelaşi lucru? Quod licet bovi, nou UcetJovil2)

Cât despre ştiinţă, ea este foarte posibilă, dacă legile naturii nu sunt fixe, căci ea are ca scop să studieze aceste legi aşa cum sunt în realitate, iar nu să pornească la investigaţia lor cu păreri preconcepute. Iar pentru aceasta minunea nu-i stă nicidecum în cale.

Obecţia că minunea nu e posibilă, pentru că ar contrazice legile naturii, nu este întemeiată, pentru că nu se cunosc toate legile naturii, spre a se putea zice că minunea este împotriva lor. Pe zi ce trece, se descoperă legi noi în natură sau, cel puţin, laturi noi ale legilor cunoscute, şi se stabileşte că ele nu sunt absolute, inflexibile sau fixe, aşa că rămâne destul loc pentru minuni.

5. Putinţa cunoaşterii minunilor şi a deosebirii minunilor adevărate de cele false. Fiind fenomene, adică acte care cad sub simţuri, minunile pot fi cunoscute şi deosebirea între minunile adevărate şi cele false se poate face uşor, dacă avem în vedere caracterul supranatural şi scopul religios-moral al minunii, cum şi condiţiile ce trebuie să le îndeplinească taumaturgul (persoana care face minuni), ca organ sau instrument al revelaţiei divine.

Minunea se poate cunoaşte ca atare şi deosebi mai întâi de fenomenele sau actele naturale, prin aceea că ea întrece ca efect cauzele naturale. Vindecarea unui bolnav cu medicamente, printr-un tratament oarecare, să zicem prin băi, raze, regim alimentar etc, ori printr-o operaţie chirurgicală, este ceva natural; dar vindecarea numai cu cuvântul ori de la distanţă a unei infirmităţi incurabile sau a unei boli grele, este fără îndoială o minune, pentru că nu e săvârşită pe cale naturală ci prin harul lui Dumnezeu.

Minunea se deosebeşte iarăşi uşor de faptele istorice obişnuite prin aceea că, având caracter extraordinar, ea atrage atenţia contemporanilor în mod deosebit asupra ei.

De minunea falsă iarăşi se deosebeşte uşor minunea adevărată, oricât s-ar părea de extraordinară cea falsă, deoarece aceasta nu serveşte niciodată unui scop religios-moral, ci se face numai în vederea unui interes, MITROPOLITUL IRINEU MIHÂLCESCU adesea material, sau pentru a satisface curiozitatea mulţimii, iar taumaturgul este sau un îngâmfat, sau un şarlatan ordinar.

Aşa sunt în cea mai mare parte minunile făcute de şamani 3), de vrăjitorii triburilor primitive, de fachiri, de medii spiritiste, de hipnotisti etc.

Nota 1. Credinţa în minuni este universală. Ea se întâlneşte la toate popoarele şi în toate religiile. Toate teologiik vechi – zice Monsabrd sesprijină pe minuni. Egiptenii, asirienii, perşii, grecii, romanii, galii au lăsat să pătrundă ideea de minune, sub toate formele, în istoria lor religioasă. Astăzi, pe ţărmurile Gangelui şi ale ludului, în stepele Tartariei, în pădurile continentelor noi, auzim povestindu-se încă de minunile divinităţii în lume. (Introduction au dogme, tomul III, pag. 15). De fapt, minunea este identică cu supranaturalul, despre care Spencer zice: „Dacă este permis să se facă o inducţie pe datele is-toriei,trebuie conchis că un fapt aşa de universal şi permanent, cum este credinţa în supranatural, nu poate proveni decât dintr-o trebuinjă esenţială a fiinţei noastre”.

Nota 2. Ială un interesant text din care se vede că omul foloseşte legile naturii: „Orice experienţă de fizică, orice combinaţie a unui mecanism religios determină natura şi llegile ei să meargă, potrivit legii naturii, către scopul pe care i-I impune voinţa omului. Când chimistul descompune sau compune diferite corpuri, nu conduce natura, după propriile ei legi, către scopuri şi rezultate pe care ea singură nu le-ar fi atins? N-o sileşte el să facă cceea ce fără el n-ar fi putut face? Când medicul redă, prin amestecuri dibace, corpului slăbit puterile pe care le-a pierdut şi restabileşte astfel echilibrul care constituie sănătatea; când, în sfârşit, arta şi spiritul omenesc însufleţesc o materie moartă, ca metal sau lemn, pânză sau culori, cărora omul le insuflă sentimentele sale cele mai delicate şi ideile sale cele mai sublime, pe care le împărtăşeşte auditorilor sau spectatorilor săi, nu este inteligenţa şi voinţa omului care determină şi forţează natura să producă, urmând propriile ei legi, efecte pe care ea singură nu le-ar fi putut produce, cel puţin în acest fel şi cu această regularitate? Şi Dumnezeu, Creatorul, izvorul unic a tot ceea ce există, să fie redus la rolul de spectator fără nici o putere asupra creaţiei.'EI să aibă mai puţină putere asupra propriei sale opere decât omul! In loc de a o domina să-i fie supus!(Hettinger, Apologie, II, pag. 165).

Nota 3. Şamani se numesc preoţii, sau mai exact vrăjitorii Tătarilor şi Mongolilor fetişti. Ei pretind că pot face diferite minuni, în special să vindece bolile, alungând spiritele rele care le pricinuiesc, servindu-se de fumat, dansuri, conjuraţii etc.

Vrăjitorii altor triburi primitive pretind că fac aceleaşi minuni ca şi şamanii, servindu-se de aceleaşi mijloace. In Australia şi în Africa Centrală sunt chiar vrăjitori care pretind că pot face să plouă.

Fachirii indieni sunt aderenţii unei direcţii mistice, care, prin exerciţii îndelungate, ajung să facă lucruri care într-adevăr uimesc, ca de exemplu: să stea îngropaţi săptămâni întregi şi să se trezească din somnul lor letargic într-o anumită zi de mai înainte fixată, să-şi sfâşie corpul fără să curgă sânge; să bea otrăvuri puternice fără să le facă rău, să se ridice în aer, etc. Nimic nu e supranatural însă în tot ceea ce ei fac, şi pretinsele lor minuni nu urmăresc un scop religios-moral imediat, ca să se poată numi minuni.

Mediiile spiritiste fac într-adevăr unele lucruri neobişnuite, cum sunt în special mişcarea meselor, vederea la distanţă, ele, dar acestea se explică în mod natura! prin puterea sufletească, pe când faptele mai neobişnuite, ca d.p. ridicarea de obiecte, umblarea prin văzduh a mediului, etc., s-au dovedit că sunt şarlatanii curate.

Hipnotismul şi sugestia utilizate în mod ştiinţific, cum au făcut în special cele două şcoli medicale franceze: cea de la Salpetriere din Paris, în frunte cu Charcot, şi cea de la Nancy, în frunte cu Bernheim, la sfârşitul veacului trecut, sau de doctorul Coue, până mai anii trecuţi, vindecă într-adevăr multe boli nervoase, din care unele chiar foarte grele, dar n-au nimic extraordinar în ele.

Despre minune în genere se poate citi cu mult folos extrem de interesanta carte a pastorului german F. Bettex, intitulată „Minunea”, care a fost tradusă în româneşte de I. Negpiţă, revăzută de I. Mihălcescu şi publicată în „Biblioteca teologică”, Nr. 1, şi a doua ediţie în editura „Cugetarea”, 1936.