REVELAŢIA NATURALĂ ŞI SUPRANATURALĂ

1. Revelaţia (revelatio = apocalipsis), sau descoperire, în general, este descoperirea sau cunoaşterea a ceva ascuns.

Revelaţia dumnezeiască este actul prin care Dumnezeu se face cunoscut pe sine, fiinţa, voia şi planurile Sale, creaturilor raţionale. Fiindcă Dumnezeu este fiinţă absolut spirituală şi care, deci, nu cade sub simţuri, omul nu ar fi putut ajunge niciodată săL cunoască, dacă El -Dumnezeu – nu ar fi binevoit să se descopere, să se facă cunoscut omului.

În doua feluri S-a descoperit Dumnezeu omului: pe cale naturală şi pe cale supranaturală. De revelaţia este şi ea naturală şi supranaturală.

Revelaţia naturală este cea făcută în natură şi care poate fi cunoscută cu ajutorul minţii. Din observarea naturii înconjurătoare, a ordinei şi armoniei care domneşte în ea, ca şi din studierea sufletului omenesc şi a evenimentelor istorice, putem ajunge să cunoaştem pe Dumnezeu şi să deducem o întreagă serie de adevăruri privitoare la El şi la raportul Său cu lumea şi în deosebi cu omul. Astfel, observarea ordinei şi a regularităţii ce domnesc pretutindeni în lume deducem că trebuie să fie o Fiinţă preaînţeleaptă, atotputernică şi bună, Care a făcut lumea şi se îngrijeşte de ea. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui, o vesteşte tăria zice Psalmistul 1), iar Sfântul Apostol Pavel zice: Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, de la facerea lumii, din creaturi înţelegându-se, se văd, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire 2). Iar în cuvântarea sa ţinută în Areopag, spune că: Dumnezeu nu este departe de noi şi că în El viem, ne mişcăm şi suntem 3).

Din studierea sufletului nostru conchidem că Dumnezeu este spirit, spiritul absolut, Care posedă în măsură nesfârşită însuşirile bune ale sufletului omenesc, iar din cunoaşterea istoriei omenirii, în fundamentele ei, încheiem că omenirea tinde în evoluţia ei, către un scop superior, ideal, suprapământesc; că desfăşurarea vieţii ei nu este un haos, ci se face după un plan înţelept şi prestabilit; că degetul lui Dumnezeu se vede în toate marile evenimente.

Revelaţia supranaturală, numită şi pozitivă, este aceea în care Dumnezeu se face cunoscut prin mijloace mai presus de fire şi nu poate fi cunoscută şi primită decât prin credinţă. Ea cuprinde deci adevăruri la a căror cunoaştere n-am putea ajunge numai prin puterile minţii, şi multe din ele rămân neînţelese pe deplin chiar şi după ce se descoperă.

Dacă această revelaţie se face prin semne minunate, perceptibile simţurilor, se numeşte externă, iar dacă se adresează de-a dreptul sufletului, împărtăşindu-i idei, simţăminte ori îndemnuri la care n-ar fi ajuns de sine, ori luminându-1, ca să pătrundă înţelesul unor lucruri neînţelese de el mai înainte, atunci se numeşte internă sau inspiraţie, ori insuflare dumnezeiască.

În sfârşit, dacă Dumnezeu se face cunoscut direct şi fără nici un intermediu, revelaţia se numeşte directă sau nemijlocită ori imediată; iar dacă se face prin mijlocirea anumitor persoane, cum au fost patriarhii şi proorocii în Vechiul Testament, sau Apostolii şi ierarhia bisericească în creştinism, atunci revelaţia se numeşte mediată sau mijlocită.

2. Sub forma supranaturală, pozitivă şi directă, Dumnezeu s-a descoperit de la început, de la creaţie, celor dintâi oameni. Din cauza căderii în păcat, însă, această primă revelaţie, numită primordială, s-a întunecat în conştiinţa omenirii şi, pentru că oamenii să nu se rătăcească cu desăvârşire din punct de vedere religios, Dumnezeu a reînnoit această revelaţie mai întâi către patriarhi, apoi către poporul evreu, prin Moise şi prin prooroci, şi în cele din urmă, în formă definitivă şi completă, către întreaga lume, prin Iisus Hristos, Fiul Său.

De la patriarhi şi până la Iisus Hristos, celelalte popoare, afară de evrei, s-au călăuzit în privinţa religioasă de slabele amintiri ce le-au rămas din revelaţia primordială, sub forma de tradiţii şi de revelaţie naturală. Aşa se explică pe de o parte ideile relativ înalte despre Dumnezeu şi viaţa morală pe care le întâlnim la unele religii păgâne, ca de exemplu în brahmanism, budism, parsism, în religia egiptenilor, grecilor, romanilor, galilor etc, iar pe de altă parte credinţa generală că fiecare religie se întemeiază pe revelaţia dumnezeiască. Astfel brahmanii susţin că religia lor a fost descoperită de Brahma, prin înţeleptul şi piosul Mânu; iranienii credeau că Zaratuştra a primit legea sfântă Zend de la zeul bun Ahura Mazda; babilonienii atribuiau începuturile religiei lor divinităţii Oanes sau Ea, iar egiptenii lui Osiris şi Isidei etc. La multe din popoarele primitive, această credinţă se găseşte sub forma tradiţiei că la început Dumnezeul cel bun locuia pe pământ, dar, din cauza răutăţii oamenilor, s-a retras în cer şi a lăsat conducerea lumii spiritelor inferioare 4).

Revelaţia dumnezeiască n-a lipsit deci niciodată din lume, sub nici una din cele două forme principale ale ei – naturală şi supranaturală. Aceasta constituie dovada de fapt a posibilităţii ei, căci dacă ea a existat, evident că este posibilă.

Dumnezeu împărtăşeşte omului prin revelaţie numai adevăruri care îi sunt necesare pentru mântuire şi numai atât cât îi este absolut trebuitor pentru mântuire şi în mod treptat, potrivit gradului lui de pricepere în materie de religie. (Aceasta o spune Sfântul Apostol Pavel în următoarele cuvinte: în multe părţi şi în multe chipuri a grăit Dumnezeu de demult părinţilor noştri prin prooroci, iar în zilele acestea de pe urmă ne-a grăit prin Fiul Său5).

3. Din posibilitatea sau realitatea revelaţiei decurge necesitatea ei, deoarece Dumnezeu nu face nimic de prisos sau care s nu corespundă unei trebuinţe bine simţite.

Revelaţia supranaturală, adică revelaţia în înţelesul strâns al cuvântului, a fost necesară pentru om, atât ca o continuare a celei naturale, ca să deschidă ochilor sufletului lui sfere mai înalte şi mai largi, cât şi ca premergătoare revelaţiei naturale, fiindcă, fără ajutorul ei, omul n-ar fi putut ajunge la nici un fel de religie.

Viaţa omului are ca scop supranatural preamărirea lui Dumnezeu, prin cunoaşterea şi iubirea Lui. Pentru cunoaşterea şi atingerea acestui scop, puterile fireşti ale omului nu sunt însă deajuns, ci el are nevoie de ajutorul descoperirii dumnezeieşti. In starea sa originară, adică înainte de pierderea harului dumnezeiesc, omul ar fi putut atinge acest scop, dar, în starea de slăbiciune şi de înjosire în care 1-a aruncat păcatul, îi este peste putinţă. Tot din cauza slăbirii pricinuite de păcat, omul nu-şi poate atinge pe deplin, numai prin propriile sale puteri, scopul natural al existenţei sale şi să ducă o viaţă religioasă şi morală demnă de el, ca o creatură aleasă a lui Dumnezeu. Pentru aceasta este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, dat prin revelaţie 6).

4. Atât posibilitatea sau realitatea, cât şi necesitatea revelaţiei sunt contrazise de materialişti, de deişti şi de panteişti.

Materialista, nerecunoscând nici pe Dumnezeu mai presus de om, nici păcatul şi deci trebuinţa de mântuire a omului, nu admit că există revelaţie şi că este nevoie de ea.

Deiştii, învăţând că Dumnezeu a făcut într-adevăr lumea, dar că nu se amestecă în mersul ei, ci a lăsat-o în seama legilor naturale, tăgăduiesc, de asemeni, posibilitatea şi necesitatea revelaţiei.

Panteiştii nu tăgăduiesc ca formă nici posibilitatea nici necesitatea revelaţiei, dar în fond sau de fapt ea nu poate exista după concepţia panteistă, căci dacă Dumnezeu nu este deosebit de lume, cui se relevează El? Lui însuşi?

A convinge pe materialişti, deişti şi panteişti de rătăcirea în care se află, este imposibil, deoarece se obstinează în părerile lor şi o maximă zice: Nu e mai mare surd decât cel ce nu vrea să audă; Dar falsitatea sistemelor lor de cugetare şi dovezile pozitive pentru posibilitatea şi necesitatea revelaţiei sunt, pentru orice minte, fără păreri preconcepute, probe palpabile că susţinerile lor sunt greşite.

Nota 1. Psalmul XVIII, 1.

Nota 2. Epistola către Romani, I, 20.

Nota 3. Faptele Apostolilor XVII, 27-27.

Nota 4. Este clasică în această privinţă lucrarea Etnographie a antropologilor germani Gerland şi Waitz. Material bogat oferă asemeni Anthropogeographie, de F. Ratzel, şi pot fi citite cu folos descrierile de călătorii la primitivi, ca de ex. a lui Livingstone, cum şi ale diferiţilor misionari creştini.

Nota 5. Epistola către Evrei 1,1.

Nota 6. Imposibilitatea pentru om de a cunoaşte pe Dumnezeu numai cu ajutorul minţii şi deci de a-şi făuri singur o religie demnă de Dumnezeu şi de sine, cum şi o morală superioară, şi dimpotrivă căderea în cele mai cumplite rătăciri, o mărturisesc nu numai părinţii şi scriitorii bisericeşti, ca: Taţian, Minuciu, Felix, Tertulian, Ciprian, Lactanţiu, Auugustin şi alţii, ci înşişi unii din cei mai mari înţelepţi greci şi romani, ca: Platon (în De republica, II, şi De legibus XII), Aristotel (Politica VII, 15), Seneca (De vitae brevitate XVI şi De vita beata XXVI), Ovidiu (Tristes II, I), Oraţiu (Epistola I, XVI), Properţiu (Elegia I şi II), Pers (Satira III, 37) şi alţii, „Câţi filosofi sunt – zice Cicero – ale căror obiceiuri şi fel de viaţă sunt conforme cu raţiunea? Unii sunt aşa de uşurateci şi de înfumuraţi, că ar fi fost mai bine să nu fi învăţat nimic. Alţii sunt avari, ambiţioşi sau chiar sclavi ai plăcerilor. Cu un cuvânt, se pare că îşi iau sarcina de a desminţi prin fapte ceea ce învaţă cu cuvântul” (Questiones tusculanae III, 19).

Cercetaţi – zice un scriitor creştin contemporan – istorisirile misionarilor catolici sau protestanţi despre triburile nomade ale continentului nou şi vechi; răsfoiţi istoria naţiunilor civilizate ale Asiei, a perşilor, a chinezilor şi a japonezilor, pretutindeni – şi, lucru vrednic de luat în seamă, la naţiunile civilizate mai mult decât la triburile nomade – veţi găsi aceleaşi aberaţii despre divinitate şi cultul ce i se dă şi aceleaşi practici înjositoare pentru umanitate, însăşi religia mahomedană, deşi a împrumutat cele mai de seamă învăţături ale ei de la Moise şi de la Iisus Hristos, n-a putut feri pe aderenţii ei de greşelile cele mai grosolane şi de stricăciunea cea mai mare” (Olivier, Conferences, 22).

Totuşi mintea omenească nu este în aşa grad slăbită sau întunecată din cauza căderii omului în păcat, încât să nu se poală înălţa fără ajutorul revelaţiei nici măcar la cunoaşterea unui adevăr natural, cum susţin unii dintre protestanţi şi tradiţionaliştii romano-catolici.