DUMNEZEIEREA LUI IISUS HRISTOS

1. Mântuitorul sau Răscumpărătorul, făgăduit de Dumnezeu celor dintâi oameni şi prezis de prooroci este Iisus Hristos. însuşi numele pe care L-a purtat El de Iisus, de Hristos şi de Mesia, arată că El este Mântuitorul lumii, căci Iisus înseamnă pe evreieşte Mântuitor, Hristos se traduce în greceşte cu Uns, iar Mesia, pe evreieşte, înseamnă Răscumpărător.

În legea mozaică se ungeau cu untdelemn sfinţit, la începutul slujbei lor, profeţii, preoţii şi regii din care cauză se numeau unşii Domnului. Iisus se numeşte în deosebi uns, deoarece şi-a îndeplinit rolul de Mântuitor prin întreita chemare de: profet, preot şi împărat.

El a venit în lume – cum zice Sfântul Apostol Pavel la plinirea vremii, adică atunci când fusese rânduit de Dumnezeu din veci ca să vină, când s-au împlinit toate cele prezise de prooroci relativ la venirea Sa, când era aşteptat deopotrivă şi de evrei şi de păgâni. Căci promisiunea dată de Dumnezeu lui Adam şi Evei, la alungarea lor din rai, că le va trimite un Mântuitor, s-a păstrat nu numai de Iudei, ci şi de alte popoare, sub formă de mit. Astfel, găsim această credinţă la indieni, în întruparea lui Vişnu în Crişna, care avea să sfărâme capul şarpelui Kalia; la chinezi, care aşteptau pe Omul din Apus, pe Adevăratul Sfanţ la egipteni, în zeul bun Horus, care învinge pe zeul rău, în chip de şarpe, Set; la perşi, în Saoşiant, a treia şi ultima întrupare a zeului bun Ahura Mazda, care se va naşte dintr-o fecioară şi va birui pe zeul rău Angra Mainiu; la mexicani, în zeul Teotl, care rupe în bucăţi pe adversarul său în chip de şarpe; la greci în mitul lui Prometeu înlănţuitul, care nu va scăpa de chinuri decât când un zeu le va lua asupra lui, cum şi în ideea de Logos şi de înţeleptul Universal al lui Socrate, Platon, al stoicilor şi neoplatonicilor; la romani, în prezicerile sibilice şi ale lui Virgiliu, despre împăratul-Mântuitor *), care va aduce din nou epoca de aur pe pământ, şi în aşteptarea generală din Orient, cum zice Suetoniu, sau din Iudeea, cum afirmă Tacit, va veni cel ce va stăpâni lumea; la celţi, în aşteptarea Fiului Fecioarei care trebuie să nască etc.

Mărturie neîndoioasă despre această aşteptare la popoarele din răsărit de Palestina este în fine venirea magilor de la răsărit la Naşterea Domnului.

Din descrierea vieţii Mântuitorului, aşa cum ne-o dau cele patru Evanghelii, reiese clar că El n-a fost numai Om, ci şi Dumnezeu în una şi aceeaşi persoană, în unul şi acelaşi timp. Că a fost om adevărat, la fel ca noi, ne-o dovedesc cu prisosinţă naşterea şi creşterea în casa părinţilor Săi trupeşti; trebuinţa de hrană, de îmbrăcăminte, de odihnă, pe care a simţit-o ca orice om, bucuria, întristarea, durerea şi amărăciunea fizică şi morală, chinurile şi moartea pe Cruce.

Fineţea cugetării şi a simţirii Sale, sublimitatea caracterului Său, bunătatea, blândeţea, smerenia Sa fără pereche, ni-L arată însă ca om fără de păcat, desăvârşit, ideal, ca prototipul moral al umanităţii, ca întruchiparea cea mai înaltă a tuturor virtuţilor, ca cel mai mare sfânt, ca Sfântul sfinţilor 2).

Că a fost Dumnezeu adevărat, rezultă: a. Din profeţii. Profeţii au prezis că Mesia va fi Dumnezeu. Astfel, Isaia Il numeşte Emanuel, care înseamnă Dumnezeu este cu noi şi adaugă: Dumnezeu însuşi va veni şi vă va mântui. Daniel îl numeşte Preasfântul, iar Ieremia îi zice Domnul, dreptul nostru, nume care se dădeau numai lui Dumnezeu.

b. Din mărturia lui Dumnezeu Tatăl. La botezul Domnului în Iordan şi la schimbarea Sa la faţă, s-a auzit glasul Tatălui ceresc, zicând: Acesta este Fiul meu cel iubit.

c. Din mărturia Sa proprie. Iisus însuşi S-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu şi a aprobat pe cei ce L-au numit cu acest nume. El Şi-a atribuit însuşiri dumnezeieşti, ca: veşnicia, puterea de a ierta păcatele şi a învia morţii etc, s-a identificat cu Dumnezeu-Tatal şi a cerut să I se dea adorare dumnezeiască.

d. Din sfinţenia vieţii Sale. Istoria lumii nu cunoaşte o altă figură, care să semene măcar pe departe cu Iisus în privinţa curăţiei vieţii morale. însuşi apostolul vânzător, Iuda, a trebuit să mărturisească despre El: Greşit-am de am vândut sânge nevinovat; Pilat şi-a spălat mâinile şi a zis: Nevinovat sunt de sângele acestui Drept, iar duşmanii Săi înverşunaţi au rămas muţi la întrebarea Sa: Cine mă acuză de păcat? Inima Sa a fost pătrunsă de cea mai candidă iubire de Dumnezeu şi de oameni şi nu e virtute care să nu fi înflorit în sufletul Său.

e. Din învăţătura Sa. învăţătura lui Iisus Hristos este de o sublimitate pe care n-a atins-o nicicând înţelepciunea omenească şi are o putere de prefacere a sufletelor cum n-a avut nici o altă doctrină a vreunui filosof sau întemeietor de religie. Şi totuşi este atât de simplă şi de limpede, că o pot înţelege şi copiii. Cu privire la credinţă, ea descoperă tot ce este de trebuinţă sufletului pentru mântuire. Iar cu privire la morală nu recomandă numai cel mai înalt şi mai curat ideal de perfecţiune, imitarea Tatălui ceresc, ci ne pune înainte pilda vieţii Sale, ca cel mai desăvârşit model de înfăptuire a acestui ideal. De aceea, cu multă dreptate zice Goethe: Progreseze cultura spirituală oricât de mult, crească ştiinţele cu cât de largă extindere §i adâncime, lărgească-se spiritul omenesc oricât va voi, însă niciodată el nu se va înălţa peste sublimitatea şi cultura morală a Creştinismului, aşa cum ea străluceşte şi luminează în Sfânta Evanghelie. Puterea supranaturală a învăţăturii lui Iisus s-a arătat îndeosebi în prefacerea totală a vieţii religioase, morale şi sociale a lumii greco-romane, în care ea s-a răspândit mai întâi, şi a tuturor popoarelor la care a pătruns Creştinismul în decursul vremii. 3) f. Din învăţătura şi minunile Apostolilor. Sfinţii Apostoli au mărturisit prin gura de Dumnezeu insuflată a lui Petru: Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Ei au învăţat prin viu grai şi prin scris că Iisus este Dumnezeu adevărat, Căruia I se cuvine închinare dumnezeiască, şi au săvârşit, în numele Lui, nenumărate minuni, dovedind astfel trimiterea lor dumnezeiască şi dumnezeirea Celui ce i-a trimis.

g. Din învăţătura Bisericii şi existenţa martiriului. Credinţa în dumnezeirea lui Hristos este temelia de granit a Bisericii, ca aşezământ dumnezeiesc pentru mântuirea omului. Când Arie a tăgăduit dumnezeirea lui Hristos, Biserica, reprezentată prin Sfinţii Părinţi, a hotărât, în Sinodul I ecumenic (Niceea, anul 325), şi a stabilit în simbolul de credinţă, că El este Fiul unul-născut al Tatălui şi de-o fiinţă cu Dumnezeu-Tatăl.

Experienţa martiriului este, de asemeni, o dovada strălucită despre dumnezeirea lui Hristos. Căci statornicia cu care au suferit chinurile mii de martiri pentru numele Lui arată că izvorul din care ei sorbeau puterea şi curajul de a răbda chinurile este supranatural şi cel mărturisit de ei este Dumnezeu.

h. Din viaţa credincioşilor şi a societăţii creştine.

Învăţătura Mântuitorului, bine înţeleasă şi aplicată, a transformat viaţa individului şi a societăţii, a înlăturat rele milenare şi a semănat pretutindeni pace şi fericire. Nu din întâmplare cele mai înaintate şi civilizate popoare sunt cele creştine.

2. Dumnezeirea lui Iisus Hristos se dovedeşte mai departe prin împlinirea în persoana Sa a profeţiilor mesianice. Tot ce s-a prezis despre El, s-a împlinit întocmai.

Astfel, El S-a născut din neamul Său din sămânţa lui Avraam, din tribul lui Iuda, din familia lui David, cum o dovedesc tablele genealogice de la evangheliştii Matei şi Luca şi predicatul de Fiu al iui David, care I s-a dat de popor la intrarea triumfală în Ierusalim. S-a născut la timpul prezis de proorocul Daniel, când evreii căzuseră sub stăpânirea romană şi deci sceptrul nu mai era în neamul lui Iuda, cum profeţise Iacov. S-a născut, în fine, în Bethleem, cum prezise profetul Miheea, şi dintr-o fecioară, cum prezise profetul Isaia.

El a îndeplinit funcţiile de profet, preot şi împărat, cum iarăşi se prezisese prin prooroci. Ca profet a prezis viitorul, cum se va vedea mai departe; ca preot S-a jertfit de bunăvoie pe Cruce, pentru păcatele omenirii; iar ca împărat a întemeiat şi conduce o împărăţie spirituală, o împărăţie care nu este din lumea aceasta, cum a afirmat El însuşi în faţa lui Pilat.

Îndeosebi, în ceea ce priveşte rolul Său de preot, şi anume suferinţele ce le-a îndurat înainte de răstignire, în timpul răstignirii şi după aceea, totul fusese prezis până în cele mai mici amănunte şi totul s-a împlinit fără ştirbire.

Nota 1. Iată celebrele versuri ale lui Virgil: Timpurile prezise de sibilă au sosit, Imensa ordine a veacurilor ia un nou curs Un copil, tatăl unei noi rase, este trimis din cer. El va lua loc în sânul divinităţii, Va vedea pe eroi amestecaţi cu zeii şi va fi cinstit de ei Va conduce lumea potolită prin virtuţile tatălui său. Timpul soseşte, vine, primeşle-ţi marile onoruri. Vino scump fiu al zeilor, odraslă a lui Jupiter! Priveşte înaintea ta, pământul, ţi se închină şi te salută. Pământul, marea imensă, cerul înalt.

Priveşte, totul se bucură la apropierea veacului ce vine.

Egloga IV ad Pollionem.

Nota 2. Curăţia fără pereche a vieţii morale a lui Iisus şi felul cum El a îndurat patimile şi moartea au făcut pe Rousseau să zică: „Dacă moartea Iui Socrate este demnă de un înţelept, moartea lui Iisus este demnă de Dumnezeu”.

Portretul moral al Mântuitorului n-a fost şi nu va putea fi prins şi redat aidoma de nimeni,”El fiind mai presus de limitele umanităţii şi ale mărginirii fizice şi morale, este desăvârşirea şi nemărginirea însăşi.

Nu este de mirare, deci, dacă asupra Sa părerile sunt aşa de diferite şi s-au ivit atâtea şi atâtea erezii în decursul veacurilor. Nu este de mirare că, voind să înţeleagă şi să se facă înţeles, Ernest Renan, în celebra lui carte Vie de J4sus (tradusă şi în româneşte), îl prezintă ca pe un simplu om şi nu vede în el nimic dumnezeiesc, pe când L. Couchoud, dimpotrivă, în lucrarea sa Le mystere de Jesus, îl înfăţişează numai ca Dumnezeu, fără nimic omenesc în El, chiar fără să fi existat ca om.

Dintre numeroasele opere care redau obiectiv viaţa Mântuitorului, merită să fie citată Sioriadi Cristo de Giovani Papini, tradusă şi în româneşte, Je'sus Christ de Leon de Grandmaison şi Le Christ Jesus de Lepin.

Un portret moral destul de reuşit ni-1 dă următoarea pagină: „Iată-L, adorabil de simplu şi cu totul adorabil; nu călugăr singuratic ca Sachia-Muni, ci numai acţiune, ca Dumnezeu însuşi, în acest cadru anume ales. Nu într-o ţară moartă a unui popor adormit, ca India; ci într-o ţară vie, cosmopolită, în care se agită toată mişcarea omenească, dar fără exploatare şi violenţă. Nu iudeu iudaic, adică duşman al neamului omenesc, cum numeşte Tacit pe iudei, ci Galileian, adică o rasă simpatică, universalistă, amestecată cu toate rasele din Galileia neamurilor, cum o numeau cu dispreţ iudeii.

Rasa omenească în tot universalismul ei caracterizează corpul Lui, de o curăţie nepătată, de o regularitate şi de o curăţenie edenică. Nobleţea şi inteligenţa umană, nu viclenia şi dibăcia iudeului se văd minunat sub părui-i negru, bogat şi fin, sub fruntea lată, sub nasu-i drept, sub ochii negri, mistici şi pătrunzători în acelaşi timp, sub buzele delicate, sub bărbia lunguiaţă, dar armonică, sub faţa ovală, sub talia zveltă, sub toată viriiitatea-i estetică. Cu adevărat, bunătatea dumnezeiască radiază din privirea şi din cuvântul Lui; bunătatea dumnezeiască necunoscută oamenilor pe pământ, obişnuiţi de veacuri să tremure în faţa unui tiran ceresc, ca înaintea Cezarilor pământeşti.

Da, prin bunătatea nesfârşită a lui Iisus S-a descoperit Dumnezeu omului.

În El ni S-a arătat un Dumnezeu; Dumnezeu-Omul fără îndoială, dar nu în viciile omului, ca în zeii înainte de Iisus Hristos, ci într-o umanitate, adică într-o adorabilă bunătate; bunătate şi umanitate împinse până la iubire, nu numai faţă de cei perfecţi în virtute, ci faţă de Magdalena păcătoasa; bunătate şi umanitate nu numai faţă de cei desăvârşiţi în frumuseţe, ci şi faţă de cei desfiguraţi şi îndureraţi, până la a le împărtăşi urâţenia şi durerile, spre a-i mângâia mai bine, El cel biciuit, încununat cu spini, răstignit.

Zeii păgâni îşi întorceau faţa de la suferinţe cu un fel de dezgust superb. In Ipolit al lui Euripide, Artemis-Diana s-a îndrăgostit de viteazul tânăr, când frumuseţea bărbătească şi faptele lui vitejeşti puteau trezi admiraţie; dar acest îmblânzitor de fiare sălbatice fu rănit gata să moară, şi zicea zeiţei: „Vezi tu, stăpână, starea de plâns în care mă aflu?” Aceasta îi răspunse: „Văd, dar lacrimile sunt interzise ochilor mei”, şi părăsi pe Ipolit înainte de a-şi da sufletul. „Adio, îi zise ea. Primeşte ultimul meu salut. Nu-mi este permis să văd un mort, nici să-mi pătez privirea văzând suferinţe”.

Dar Dumnezeul nostru Iisus Hristos a vrut să îndure moartea ruşinoasă de răstignit între doi tâlhari, şi creştinii când mor, sărută crucea, ca să aibă curajul Dumnezeului lor de a îndura ultimile chinuri şi de a înfrunta grozăviile iadului. De aceea – zice un păgân modern – oamenii au părăsit pe zeii păgâni cu toată frumuseţea lor, pe aceşti zei fără lacrimi, care-i părăsesc când sunt în agonie. Au fugit de cei ce fug de ei în momentul suprem, pentru a se îndrepta către Acela care a suferit şi a murit ca ei. (Alia, Le Christianisme original, pag. 139-141) Nota 3. Creştinismul a făcut să înceteze sclavia, a ridicat femeia alături cu bărbatul, a redus drepturile tiranice ale bărbatului asupra femeii şi a copiilor, a îmblânzit spiritele şi legile etc., Ca să ne facem o idee de ce mare pată era pentru societatea păgână sclavia, e destul să reflectăm asupra următoarelor cifre: în Sparta erau 36.000 de cetăţeni liberi şi 244.000 de sclavi; în Atena 21.000 de cetăţeni liberi şi 40.000 de sclavi; în Roma erau patricieni care aveau câte 20.000 de sclavi, iar pe timpul împăratului Claudiu erau în Roma 100.000, şi în tot imperiul 120.000.000 de sclavi (Vezi Rutten, L'Eglise et la Civilisation).

Despre imoralităţile ce bântuiau societatea romană, ne informează chiar unii dintre scriitorii romani ca: criticul Juvenal, retorul Cicero, poetul Ovidiu, filosoful Seneca ş. a. Dintre moderni au tratat acest subiect, arătând şi în ce fel a contribuit creştinismul la înlăturarea acestor rele şi la progresul moral şi material al omenirii, următorii autori au fost însemnaţi:

Chateaubriand, în Le Genie du Christianisme; Duruy, în Hisloire des Roumains; Momsen, în Romische Geschichle; Gaston Boissier, în La fin du paganisme şi în La religion romaine d'Auguste ăAntonius; Franz de Cham-pagny, în Les Cesars; P. Reynaud, în La Civilisalion payenne el la morale chretienne; Fustei de Coulange, în La Cile antique; Aug. Loudun, în L'Antiquite; P. AUard, în Esclaves, seifs memorabks; Troplong, în De l'influence du Christianisme sur le droit prive des Rotnains; Friedlander, în Geschichle der Kullur; Preotul Nedelea Georgescu, în Foloasele aduse omenirii de creştinism, publicată în Biblioteca pentru toţi etc.