ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

1. învierea Domnului nostru Iisus Hristos este dovada cea mai puternică a dumnezeirii Lui şi a originii dumnezeieşti a creştinismului, deoarece ea este cea mai mare şi mai strălucită minune a Lui. învierea este piatra unghiulară a Bisericii. Cu ea stă sau cade întreaga credinţă creştină, căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră, zice Sfântul Apostol Pavel.

Însemnătatea covârşitoare ce o are minunea învierii Domnului a făcut să se concentreze asupra ei toate atacurile necredincioşilor. în acest scop s-au făurit mai multe ipoteze, care încearcă să explice învierea Domnului într-un fel sau altul, tăgăduindu-i caracterul supranatural. Pentru a putea răspunde cu succes acestor ipoteze, trebuie să dovedim mai întâi că Iisus Hristos a murit cu adevărat şi că a înviat cu adevărat.

Moartea reală a Domnului nostru Iisus Hristos se dovedeşte prin următoarele: A.— Cei patru Sfinţi Evanghelici mărturisesc că Iisus şi-a dat duhul pe cruce. B.— Ostaşii care primiseră poruncă de al Pilat să sfărâme fluierele picioarelor lui Iisus şi ale celor doi tâlhari, răstigniţi împreună cu El, le-au sfărâmat numai pe ale tâlharilor, nu şi pe ale lui Iisus, pentru că au constatat că Ei murise; apoi unul din ei L-a împuns cu suliţa în coastă, din care a curs sânge şi apă.

C. — Sutașul însărcinat cu executarea răstignirii a raportat lui Pilat că Iisus a murit. Numai după aceasta a îngăduit Pilat Iui Iosif din Arimateia să ia trupul Domnului de pe cruce şi să-L îngroape.

D.— Ungerea cu aromate, înfăşurarea în giulgiu şi punerea Domnului în mormântul rece de piatră I-ar fi provocat moartea, chiar dacă n-ar fi fost mort când fusese luat de pe cruce, deoarece aromatele făceau să se lipească giulgiul pe trup aşa de tare că nu se mai putea lua decât cu pielea. Cu aceasta se oprea respiraţia prin pori, care produce moartea prin asfixiere. Răceala mormântului putea de asemeni să cauzeze moartea.

e. — Biciuirea fără milă de către ostaşi, încununarea cu spini, prăbuşirea sub greutatea crucii, hemoragia produsă de răstignire, spânzurarea timp de trei ceasuri pe cruce şi împungerea cu suliţa în coastă, ar fi fost deajuns fiecare în parte să producă moartea.

f. — Fariseii înşişi, când cer lui Pilat să pună strajă la mormânt, zic:

Ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era viu, a zis: După trei zile mă voi scula.

Învierea reală a Mântuitorului o adeveresc: a. — Arătările Domnului către femeile mironosiţe; către Sfinţii Apostoli, la care intră de două ori prin uşile încuiate; lui Luca şi lui Cîeopa, în drumul spre Emaus; Sfinţilor Apostoli pe ţărmul lacului Tiberiada; aceloraşi şi la mai mult de 500 de fraţi, pe un munte în Galileea şi lui Saul, pe calea către Damasc.

b. — Mărturia soldaţilor, care făcuseră de strajă la mormânt, către farisei şi procurator.

c. — Atitudinea vrăjmaşilor Domnului după învierea lui. Aceştia dau bani soldaţilor de strajă şi-i învaţă să spună că apostolii i-au furat trupul noaptea, dar pe Sfinţii Apostoli nu-i urmăresc pentru furtul de care îi învinuiau.

d. — Atitudinea Sfinţilor Apostoli. De unde la început erau neîncrezători în învierea Domnului, după ce li se arată de mai multe ori, Sfinţii Apostoli se conving aşa de adânc, că fac din înviere argumentul cel mai puternic şi mai cu efect al predicii lor. Iisus a murit deci cu adevărat, dar a şi înviat cu adevărat.

2. Iată acum, ce susţin şi cele mai de seamă ipoteze raţionaliste şi cum se combat.

a. — Ipoteza morţii părute. Teologul protestant raţionalist Gottlob Paul, pe la începutul veacului trecut, şi după el şi alţii, au susţinut că Iisus nu a murit în realitate, ci numai a căzut în sincopă, din care s-a trezit graţie mirosului tare al aromatelor, cu care i-a fost uns trupul, şi a răcelii mormântului1).

Am dovedit însă că Iisus a murit în realitate, aşa că ipoteza nu poate sta în picioare.

Sunt apoi o mulţime de imposibilităţi de care se loveşte această ipoteză. Aşa, de pildă: Cum a putut ieşi Iisus din mormânt, dacă n-a înviat cu adevărat şi dacă, deci, n-a fost Dumnezeu? Sau cine a răsturnat tocmai la timp piatra de pe uşa mormântului şi cum a putut-o face în faţa ostaşilor din strajă? Cum ar fi putut Sfinţii Apostoli să creadă că Iisus a înviat cu adevărat când trupul lui trebuia să fie cu desăvârşire slăbit şi istovit? înseamnă această biruinţă asupra morţii? 2).

Această ipoteză a fost însuşită şi susţinută de şcoala critică teologică din Tubingen, tot la începutul veacului trecut. Reprezentanţii ei cei mai de seamă au fost: Fer-dinand Christian Bauer, Bruno Baur şi mai ales David Friedrich Strauss, cu faimoasele lui lucrări: „Viaţa lui Iisus” şi „Credinţa veche şi nouă”. în timpul de faţă reprezintă această direcţie Arthur Drews, cu lucrarea sa „Christusmythe”.

Aşa învaţă şi Jean Reville în lucrarea sa „Jesus de Nazareth”, aşa reiese din „Viaţa lui Iisus” de Renan, deşi el n-o afirmă categoric şi aici va ajunge savantul german Eisler în lucrarea sa în care susţine că Mântuitorul a fost un revoluţionar politic 3).

b. — Ipoteza înşelăciunii susţine că trupul lui Iisus a fost furat din mormânt de către Sfinţii Apostoli, care, după aceea, au pretins că a înviat. Am văzut pe farisei susţinând aceasta şi dând bani soldaţilor de strajă ca s-o trimbiţeze urbi et orbi. Ipoteza aceasta a fost susţinută de filosofii păgâni, adversari ai creştinismului; Celsus, Por-firiu şi împăratul Iulian, şi reluată de teologul protestant Reimarus (Î1769). Ea este şi mai şubredă decât cea precedentă. Ca să fure trupul Domnului, Sfinţii Apostoli trebuiau să fie, ori foarte curajoşi, ca să nu se teamă de soldaţii de strajă, ori destul de bogaţi, ca să-i mituiască. Ştim însă că nu erau nici una nici alta. Apoi, dacă ar fi reuşit să-L fure, oricare ar fi fost mijlocul, s-ar fi luat măsuri împotriva lor şi a soldaţilor, pe când de fapt li s-a interzis numai să predice pe Iisus cel înviat. Şi mai presus de toate, a fost o imposibilitate morală din partea lor ca să se fi gândit măcar la aceasta, căci ei, ori credeau că va învia şi aşteptau aceasta în linişte, ori nu credeau şi trebuiau să aştepte trei zile să vadă dacă învăţătorul lor înviază şi prin urmare este Dumnezeu, sau nu înviază şi este, deci, un şarlatan 4).

c. — Ipoteza viziunii susţine că ceea ce au luat femeile mironosiţe, Sfinţii Apostoli şi toţi câţi au văzut pe Domnul înviat, drept Iisus înviat cu adevărat, a fost o simplă viziune.

Pentru ca să se producă o viziune se cer două condiţii un organism bolnav, cu nervi zdruncinaţi sau cel puţin supraobosiţi sau supraexciţati şi ideea fixă că se va produce ceea ce este viu aşteptat, sau ceva de care cineva se teme.

Sfinţii Apostoli şi femeile mironosiţe nu îndeplineau aceste condiţii căci apostolii erau mai toţi pescari plini de viaţă, iar învierea n-o aşteptau cu nerăbdare, ci se îndoiau că se va produce. Dovadă că văd pe Mântuitorul înviat în mai multe rânduri şi totuşi nu cred că este El. Tot astfel şi Măria Mâgdalena, care vede pe Iisus înviat şi crede că nu este El, ci grădinarul5).

Lipsa de temeinicie a tuturor ipotezelor care au încercat să tăgăduiască în diferite chipuri caracterul supranatural al învierii Domnului, lasă să se tragă singura concluzie firească şi îndreptăţită: Mântuitorul Hristos a înviat cu adevărat!

Nota 1. Ipoteza aceasta – de altfel şi cea următoare – n-a mai găsit de mult nici un susţinător. Deja în a doua jumătate a veacului trecut, teologul protestant raţionalist E. Ruess scria: „Apologetica poate să se dispenseze astăzi de osteneala de a discuta serios anumite explicaţii imaginate altădată spre a înlătura minunea, ca de exemplu presupunerea unei simple letargii din care Iisus şi-ar fi revenit puţin cate puţin. Istoria şi psihologia, fiziologia şi bunui simţ au făcut dreptate de mult timp (Histoire Evangelique pag. 701). Nota 2. Acest argument 1-a dezvoltat însuşi renegatul teolog David Friedrich Strauss. „E cu neputinţă ca un om care a ieşit din mormânt pe jumătate mort, care a trebuit să se târască slab, bolnav şi lipsit de îngrijiri medicale, care avea nevoie de bandaje, de întărire şi ocrotire, este cu neputinţă să fi făcut apostolilor impresia că El era învingătorul morţii şi al mormântului şi stăpânul vieţii, impresie care stă la baza viitoarei lor propovăduiri. O asemenea înviere nar fi putut decât să slăbească impresia pe care el o făcuse asupra lor în timpul vieţii şi al morţii. Cel mult, ea le-ar fi putut îrezi o senzaţie de milă şi de compătimire, niciodată nu le-ar fi schimbat întristarea în entuziasm sau s-o fi înălţat până la ardoare” (Das Leben Jesu, 218).

Un alt raţionalist mai nou, Jean Reville, condamnă deasemeni ipoteza Iui Paul. Această teorie – zice el – care şi-a avut timpul său de glorie în veacul trecut este o simplă ţesătură de imposibilităţi materiale şi morale. Materialmente se poate socoti printre imposibilităţi ca un om deja rupt de oboseală, istovit de chinuri, pironit pe cruce timp de mai multe ceasuri, coborât, înmormântat şi aruncat într-un mormânt închis, să fie fizic în stare să iasă singur din mormânt după aproape 36 de ore şi să facă imediat călătoriile mai lungi sau mai scurte de care istorisesc Evangheliile. Răstignirea şi efectele sale fiziologice se opun cu totul la aceasta. Apoi, din punct de vedere moral, pentru oricine studiază mai de aproape caracterul lui Iisus, este permis o clipă să şi-L înfăţişeze lăsându-Şi ucenicii să creadă că El a înviat, când El ar fi ştiut că aceasta nu-i adevărat şi să-i lase pradă celor mai grele încercări ce-i aşteptau, spre a se retrage într-o linişte obscură, egoistă şi prudentă, care echivalează cu o dezertare? (Jesus de Nazareth tomul II, pag. 455).

Nota 3. în timpurile noastre, un alt teolog protestant raţionalist, Heinrich Holtzmann, a susţinut ca Iosif din Arimateea ar fi cel care a luat trupul Domnului din mormânt, spre a-i face toate onorurile înmormântării, pe care nu i le putuse face vineri seara din cauză că începeau Pastele. Dar când a făcut aceasta? Sâmbăta, în ziua de Paşte? Nu, pentru că oprea legea şi Iosif era un bărbat evlavios. Şi apoi dacă a luat trupul Domnului, pentru ce n-a spus, când a văzut că se susţine că Iisus a înviat? Putea el asista nepăsător la predica apostolilor, că Iisus a înviat şi că deci este Dumnezeu, dacă-1 ştia mort ca toţi morţii? Este o imposibilitate morală să admitem aceasta.

Nota 4. Imposibilitatea morală în care se aflau apostolii de a se gândi să fure trupul Domnului din mormânt o accentuează de asemeni R6ville. (op. cit). Când se cunoaşte starea de spirit a apostolilor din timpul patimilor şi de a doua zi după ele, adânca lor descurajare, necredinţa chiar pe care o arată când femeile mironosiţe le vorbesc de înviere, nu este admis ca ei să se fi înţeles să se ducă să fure trupul Domnului, pentru ca să poată spune că a înviat. Dimpotrivă, schimbarea lor sufletească nu se poate explica, dacă nu s-a petrecut ceva supranatural, care a putut să-i convingă de învierea învăţătorului lor. Părerea că trupul Domnului ar fi fost luat din mormânt de căpeteniile preoţilor iudei, este şi mai puţin admisibilă, pentru că dacă ar corespunde adevărului, ei ar fi putut să opună acest fapt predicii apostolilor despre înviere.

Nota 5. Această ipoteză a fost susţinută de teologii germani protestanţi Strauss, Ewald, Hausrath, Holsten, Pfleiderer şi alţii mai puţin însemnaţi, iar dintre francezi de Renan, Sabatie şi ReVille.

Într-o formă schimbată, că adică Iisus înviat s-a înfăţişat numai spiritului apostolilor şi numai în chip spiritual, a fost susţinută această ipoteză de Keim, Schenkel, Schweitzer, Weizsacher, Stapfer, MCnegoz şi alţii.

Bibliografie.

— Lucrări speciale mai însemnate despre învierea Domnului sunt: Ladeuse La Remrection de Jesus;Chauvin, Jesus Chist est-il ressucitel Irineu Mihălcescu, „Trei conferinţe apologetice”.