NEMURIREA SUFLETULUI ARGUMENTELE PRIVIND NEMURIREA LUI.

Prin moartea fizică, adicâ prin despărţirea sufletului de trup, încetează acele acţiuni ale sufletului care sunt strâns legate de trup, adică acţiunile vieţii vegetative şi animale, pe când activitatea lui superioară, cea intelectuală, spirituală, continuă şi mai departe. Aceasta se înţelege prin nemurirea sufletului în sensul propriu al cuvântului.

Ideea de nemurire a fost însă înţeleasă şi altfel. Aşa de pildă marii bărbaţi din trecut trăiesc în memoria urmaşilor lor, iar artiştii în operele lor. Acest fel de nemurire se numeşte etică.

Asemenea şi după panteism există nemurire, care constă în aceea că substanţa universală fiind veşnică, omul este nemuritor. De o asemenea nemurire vorbeşte şi materialismul, după care omul, când moare, se descompune în părţile materiale din care constă în mod exclusiv fiinţa sa. Dar cum materia, după concepţia materialistă, este veşnică, omul nu piere, ci există în veci sub forma părticelelor materiale în care se descompune, adică este nemuritor. *

Aceste feluri de a înţelege nemurirea sunt însă improprii şi n-au nimic comun cu nemurirea religioasă creştină, prin care se înţelege că sufletul trăieşte, după despărţirea de trup, o viaţă individuală, personală.

Argumentele pe care se sprijină nemurirea sufletului, astfel înţeleasă, sunt următoarele:

1. Argumentul istoric. Ca şi credinţa în existenţa lui Dumnezeu, tot astfel şi credinţa în nemurirea sufletului se întâlneşte la toate popoarele din toate timpurile şi din toate locurile. Aceasta o învederează, în deosebi, jbiceiurile de la înmormântare şi cultul morţilor. Nu sxistă popor vechi sau nou care să nu dea o deosebită:inste trupurilor celor răposaţi, să nu le însoţească de anumite ceremonii, când le înmormântează sau le ard. La multe din ele se puneau şi se pune în mormânt, alături de cadavru, mâncare, băutură, tot felul de obicte şi se înjunghiau câini, cai, sclavi, soţi, cu convingerea că acestea vor fi de folos sufletului răposat în viaţa sa de dincolo de mormânt. Şeolul evreilor, sânul lui Brahma sau nirvana indienilor, garonemana iranienilor, Hadesul sau Câmpiile Elizee ale grecilor şi romanilor, Walhala germanilor raiul şi iadul creştin şi mahomedan etc, sunt tot atâtea nume care exprimă credinţa omenirii în nemurirea sufletului şi în viaţa lui veşnică. însuşi faptul înmormântării şi al arderii cadavrelor şi ferirea lor de a fi mâncate de animale sau lăsate în voia întâmplării dovedeşte că grija ce se poartă cadavrelor izvorăşte din credinţa în nemurirea sufletuluiJ).

Ca să poată adăposti din nou sufletele în ele, cadavrele erau adesea îmbălsămate, iar mormintele îngrijite cu multă scumpătate, ca unele ce erau considerate drept locuinţă a sufletelor celor morţi. De asemenea, şi credinţa în spirite care locuiesc prin păduri, pe câmpii, prin râuri, lacuri, arbori, stânci etc, îşi are obârşia, în mare parte, în credinţa în nemurirea sufletului, deoarece spiritele erau privite, de cele mai multe ori, ca sufletele celor răposaţi. Aceeaşi obârşie au, în sfârşit, şi superstiţiile despre strigoi, vampiri, stafii etc.

O credinţă atât de răspândită şi de tenace nu poate avea la bază o iluzie sau neantul.

2. Argumentul ontologic sau metafizic. Sufletul fiind material sau mai bine zis spiritual, este simplu, nu constă din părţi şi ca atare nu poate fi împărţit în părţi, adică nimicit prin nici un agent extern şi prin nici o slăbiciune. Numai ceea ce este material ceea ce este compus, se poate desface în părţile sale constitutive şi, deci, nimici.

Dar şi despre corpurile materiale, Fizica învaţă că nu se nimicesc, ci numai atomii din care ele constau se prefac; aşa că, de fapt, ne aflăm numai în faţa unei transformări, iar nu a unei nimiciri a lor.

În suflet nu poate fi vorba nici de transformare sau prefacere, deoarece el fiind simplu, nu are ce să se transforme din el, ci rămâne de-a pururi ceea ce este neschimbat. Singur Dumnezeu, Care a creat sufletul, l-ar putea nimici, deoarece el este atotputernic. Nu avem însă nici un motiv să credem, că Dumnezeu ar face vreodată aceasta, de vreme ce El însuşi a creat sufletul nemuritor. Şi dacă în Sfânta Scriptură se vorbeşte adesea de moartea sufletului, aceasta nu trebuie înţeleasă ad litteram, că adică ar fi vorba de nimicirea sufletului celor păcătoşi de către Dumnezeu. Ci prin moartea sufletului se înţelege acolo nefericirea sau pedeapsa veşnică, ce constă pentru cei păcătoşi în depărtarea lor de Dumnezeu, în lipsirea lor de contemplarea fiinţei dumnezeieşti.

Apoi sufletul este înzestrat cu raţiune şi cu voinţă, care sunt facultăţi imateriale şi independente de organism. Ca atare, ele nu pot fi distruse sau reduse de moarte şi deci sufjetul, ca substanţă înzestrată cu aceste facultăţi, este nemuritor.

3. Argumentul teleologic. în sufletul nostru este o aspiraţie, o tendinţă neîncetată de a cunoaşte pe deplin tainele naturii, de a atinge perfecţiunea morală şi de a fi fericiţi.

Această aspiraţie nu este însă satisfăcută în viaţa pământească. Ceea ce ştim, ceea ce cunoaştem noi este ca o picătură de apă faţă de ocean, în comparaţie cu ceea ce am putea şti. Pretutindeni suntem înconjuraţi de taine. La fiecare pas pe care cunoştinţa omenească îl face înainte, cu fiecare taină nouă care se cunoaşte, se dă de alte taine mai grele de pătruns şi de dezlegat. Cu tot progresul netăgăduit pe care omenirea 1-a realizat în privinţa cunoştinţelor, suntem încă departe de a şti totul şi n-am spune un neadevăr, dacă am mărturisi ca Socrate: Ştim că nu ştim nimic.

Tot astfel şi în privinţa morală. Au fost şi sunt încă mulţi care se străduiesc să devină din zi în zi mai buni, să ajungă la desăvârşirea morală prin practicarea neîntreruptă a binelui, a virtuţii. Apoi chiar cei care s-au apropiat de culmea perfecţiunii sunt nevoiţi să exclame cu Sfântul Apostol Pavel: Păcătos om sunt, căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Dar de mulţimea cea mare, de gloatele fără număr, care înoată în mocirla crescândă a imoralităţii, ce să zicem? Nu e o părere, ci purul adevăr, că în privinţa moralei regresăm, nu progresăm.

În sfârşit, în privinţa fericirii, se poate zice că plantele şi animalele sunt fericite, pentru că trebuinţele plantelor sunt satisfăcute de hrana ce o trag din pământ, de aerul ce respiră, de rouă şi ploaia care le udă, de soarele care le luminează şi le încălzeşte; aşa că ele n-ar mai avea nimic de dorit, dacă ar putea dori. Tot asemeni şi animalele îşi satisfac toate trebuinţele lor materiale, singurele pe care le reclamă instinctul şi mărginită lor inteligenţă şi nu doresc ceva mai înalt. Singur omul doreşte, aleargă după fericire, de la leagăn şi până la mormânt, fără a o atinge.

Se poate ca o aşa nobilă tendinţă să fi fost pusă în sufletul nostru, spre a fi veşnic înşelat şi niciodată împlinită? O maximă ştiinţifică a celor vechi zicea, că natura n-a făcut nimic în zadar. Dar Dumnezeu poate face ceva în zadar? Târâm până la mormânt – zice Bos-suet – lungul lanţ al speranţelor noastre amăgite. Fiindcă nădăjduim necontenit, este un semn sigur că nu suntem în locul unde putem avea ceea ce dorim, ci trebuie să fie un alt loc, o altă viaţă, în care să le putem poseda.

Trebuie deci ca sufletul să fie nemuritor – conchide acest argument – pentru ca să-i fie satisfăcute aceste înalte aspiraţii: cunoaşterea adevărului deplin, atingerea perfecţiunii morale şi gustarea fericirii neîmpuţinate 2).

4. Argumentul moral. Legea morală obligă pe om să facă binele şi să evite răul, fără să urmărească răsplată pentru binele făcut şi să se aştepte la o pedeapsă pentru răul săvârşit. O altă lege, legea sau simţul dreptăţii, pe care se întemeiază ordinea socială ideală, cere însă ca binele să fie răsplătit şi răul pedepsit. Postulatul acesta nu este însă întotdeauna, ci numai foarte rar satisfăcut.

Ba, de cele mai multe ori se întâmplă tocmai contrariul, ca adică virtutea, binele, fapta bună să fie pedepsite, iar viciul, răul, crima să fie răsplătite.

Fiinţa noastră morală nu se împacă, cu această stare de lucruri, ci postulează nemurirea sufletului şi existenţa unei alte vieţi, în care faptele omului să fie răsplătite după dreptate. Această viaţă este viaţa de veci, viaţa care începe după moarte, adică după despărţirea sufletului de trup 3).

Aşa conchide argumentul moral.

S-ar putea obiecta: cum poate trăi sufletul despărţit de trup? Răspunsul î-a dat din vechime Cicero, în sensul că e mai greu să se înţeleagă cum trăieşte şi lucrează el în trup decât cum trăieşte singur. Oamenii – zice el – care nu înţeleg cum poate exista sufletul despărţit de corp, înţeleg mai bine cum locuieşte el în corp şi-i dă viaţă? Nu e mai uşor de înţeles sufletul despărţit de trup şi înălţându-se către locuinţele superioare, decât să-ţi explici prezenţa sa într-un corp cu care seamănă aşa de puţin? Sunt oare compuse şi asemănătoare corpului raţiunea, memoria şi celelalte facultăţi ale sufletului, atât de bogate şi întinse prin puterea lor?

Nota 1. – „Dintre toate fiinţele create – zice Chauteaubrianţdomul singur adună cenuşa semenului său şi-i poartă respect. In ochii noştri, domeniul morţii are în sine ceva sacru. De unde vine oare puternica idee ce avem despre moarte? CUeva fire de praf merită ele cinstite din partea noastră? Nu, fără îndoială. Respectăm cenuşa strămoşilor noştri, pentru că un glas lainic ne spune că nu se stinge totul în noi şi acest glas este care consacră cultul morţilor la toate popoarele pământului. Acestea toate sunt convinse, că somnul nu ţine mult şi că moartea nu e decât o glorioasă schimbare la faţa. (Genie du Chrislianisme, cartea IV, cap. III).

Nota 2. într-o strânsă formă logică, pe un solid temei fiziologic şi într-o frumoasă formă literară ne prezintă acest frumos argument Talmudul, în următorul pasaj: „Moartea este o taină ca şi naşterea. Dacă din acel lucru de nimic, care este germenele în sânul mamei, poate ieşi o fiinţă care în timp ajunge ceva minunat, o lume în mic, cu atât mai mult din moartea mormântului, care poate să înghită această lume în mic, va ieşi o fiinţă mai minunată. Dacă cineva ar spune fătului în pântecele mamei, că o să-i sfâşie învelişurile care îl ocrotesc, că o să distrugă tot ce-l înconjoară şi condiţiile care par indinspensabile vieţii sale, el ar privi ca o moarte, durerosul act care l-ar smulge din sânul mamei, şi ar geme. Şi totuşi când soseşte clipa despărţirii, când fătul părăseşte lumea îngustă în care a trăit şi care de atunci încolo e moartă pentru el, începe o viaţă mai frumoasă, mai nobilă, de două ori mai nobilă, pentru că e raţională şi liberă. Această a doua viaţă nu e pentru el, propriu vorbind, decât o nouă zămislire şi tainică înfăptuire a unei alte naşteri. Locul sânului matern îl ţine lumea. El nu mai are să trăiască aici nouă luni, ci mulţi ani se găsesc în afară de el şi în el însuşi, o întreagă lume de idei. Dar acelaşi glas răsună în urechile lui şi zice: Trebuie să mori din nou. Moarte, mormânt şi pieire. Ce cuvinte amare! Urmarea acestei a doua morţi este însă o viaţă şi mai frumoasă şi mai nobilă şi mai plăcută; este un pas mai mult, pasul hotărâtor şi cel din urmă către perfecţiuni la care nici n-a gândit”. După E. Caro: L 'Idee de Dieti et ses nouvemix critiques).

Nota 3. – „Este o altă viaţă în care se va face dreptate”, a strigat Victor Hugo în camera franceză, în şedinţa de la 15 Ianuarie 1850. „Eu cred profund în această lume mai bună şi declar aici, ea este siguranţa supremă a raţiunii mele, cum este suprema bucurie a inimii mele”. (După Abbe I^elarge; Notre Credo, pag. 228). Dovezile pentru nemurirea sufletului se găsesc temeinic expuse în lucrarea Preotului Nedelea Georgescu, „Nemurirea sufletului”, publicată în Biblioteca pentru toti.